INVIDIA SI FATARNICIA: cele mai ucigatoare de suflet patimi/ “Dreptatea” dumnezeiasca: ADAM CREAT IN RAI, HRISTOS NASCUT IN IESLE/ Ce ne mai dorim de Craciun?/ SFANTA DE 12 ANI SI COPIII CARORA LE DISTRUGEM INOCENTA

8-12-2013 16 minute Sublinieri

garbove

  • Doxologia:

Predică la Duminica a XXVII-a după Rusalii – Despre zavistie și fățărnicie [PARINTELE CLEOPA]

“Zavistia este maica uciderii și decât preadesfrânarea este mai rea”(Sfântul Ioan Gură de Aur, “Împărțire de grâu”, Buzău, 1833, p. 164)

Iubiți credincioși,

Ați auzit în Sfânta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din râvnă pentru cinstirea sâmbetei, și-a ascuns zavistia și fățărnicia sa, zicând: “Șase zile sunt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecați-vă, iar nu în ziua sâmbetei” (Luca 13, 14). Vedeți, frații mei, ce zavistie și fățărnicie acoperită? Vedeți ce viclenie ascunsă, sub râvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea și în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpânea pe acest om, nu râvna pentru cele sfinte. Oare nu știa el că Dumnezeu a rânduit sâmbăta ca încetare de lucrul mâinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune și, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?

Niciodată Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoși așa de aspru ca pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii fățarnici și plini de zavistie. Căci păcătoșii când se întorceau la pocăință din toată inima, cu mare milă și iubire îi primea Dumnezeu. Iar când era învinuit de cărturari și farisei că umblă cu păcătoșii și stă la masă cu ei, El le zicea: “N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Matei 9, 13). Și iarăși: “N-au trebuință cei sănătoși de doctori, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea: “Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăția Cerurilor” (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mândria, zavistia, ura, viclenia, slava deșartă, fățărnicia și altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvântul nostru și să vorbim despre zavistie și fățărnicie, de care v-am amintit.

Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învățătura Sfinților Părinți se zice “naștere a diavolului” și mai rea decât însuși diavolul.

Pentru a arăta că zavistia este mai rea și decât diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul și la David. Saul zavistuia foarte mult pe David și căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmașul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar când David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieșit femeile în întâmpinarea lui David din toate cetățile lui Israel, cântând și jucând cu timpane, cu fluiere și alăute, și ziceau: “Bătut-Rembrandt_Harmensz._van_Rijn_030au Saul cu miile și David cu zecile de mii. Și s-a mâniat Saul foarte tare și nu a plăcut în ochii lui Saul cuvântul acesta și a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii și mie numai mii? Și ce mai lipsește fără numai împărăția? Și s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David” (I Regi 18, 7-9). Și din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David și căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul și a rămas uimit în mijlocul casei lui. Și David cânta din harfă cu mâna sa și gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cântarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua sulița ca să-l omoare pe David și David, ferindu-se din fața lui Saul, acesta a lovit cu sulița în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).

De aici oricine poate cunoaște că zavistia este mai rea decât diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, când cânta David, dar nu și zavistia din inima lui.

Auzim și pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice așa: “Zavistia este maică a uciderii și mai rea decât preadesfrânarea. Căci aceasta stă la om cât timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat și toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască și să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înșele pe om în Rai” (Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă:

“Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe și mai cumplite decât uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară și curse dinspre toate părțile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.

Deci, ori de miluiești, ori de priveghezi, ori de postești, cu acest scop te-ai făcut mai necurat decât toți dacă zavistuiești pe fratele tău. Deci să știi că lucru rău este zavistia și lipsită de toată iertarea și mai cumplită și decât rădăcina tuturor răutăților, că iubitorul de argint atunci se bucură când ia, iar zavistnicul atunci se bucură când altul nu ia.

Diavolul zavistuiește numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuiești și împotriva celui de un neam cu tine stai. Și ce iertare vei dobândi? Care cuvânt de îndreptare vei da tu, cel ce, când vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri și te îngălbenești în loc să te veselești? Deci aceasta să înțelegi, că cela ce este zavistuit, se va trezi și mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa… Pentru care pricină, spune-mi, zavistuiești pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Și de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?

Deci către Acela primești gândul zavistiei în inima ta, care a dat Darul? Văzut-ai de unde se trage răul și ce vârf al păcatelor se face și cât îți sapă ție prăpastia muncii? Și ce poate fi mai ticălos decât sufletul acela, care ieri era prieten cu prietenul tău și se împărtășea cu el de cuvinte și de masă, apoi îndată, pentru că a văzut pe fratele său slăvindu-se, a aruncat de la sine masca prieteniei și a intrat sub fața vrăjmașului, mai bine zis a turbării!” (Sfântul Ioan Gură de Aur, op cit., p. 174).

Apoi zice:

“Ce faci omule? Socotești că este de mare folos a surpa bunătățile aproapelui? Dar mai înainte de acelea, surpi pe ale tale”.

Și iar zice:

“Măcar semne de va face cineva, măcar feciorie de ar avea, măcar post sau culcare pe jos, și pentru faptele sale cele bune de va ajunge la îngeri, dacă va avea această boală și meteahnă a zavistiei, va fi mai necurat decât toți” (Sf. Ioan Gură de Aur, op cit., Cuvânt pentru zavistie).

Iubiți credincioși,

Aceste cuvinte și învățături pe care le-ați auzit până aici, despre zavistie, nu sunt ale mele, ci ale Sfântului și dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele sunt vrednice de ținut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru.

Și acum să arătăm câteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre fățărnicie.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: “Fățarnicilor, fiecare din voi nu-și dezleagă sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Iată, frații mei, cum știutorul de inimi Iisus Hristos vădește patima fățărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii și cu câtă înțelepciune îi arată lui și tuturor celor de față, datoria sfântă de a ajuta pe cei bolnavi și de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ține seama că este sărbătoare sau nu.

Că spune: “Dacă fiecare din voi dezleagă dobitocul său să-l ducă la apă în ziua sâmbetei, apoi cu cât mai cuviincios și de nevoie este a dezlega un suflet din legătura satanei în ziua sâmbetei?” Și în alt loc a arătat că nu omul s-a făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om (Marcu 2, 27), arătând cât de mare cinste are omul de la Dumnezeu, față de sărbătorile ce i s-au rânduit a le ține și că mai mare este fapta milostivirii față de om, decât însăși ținerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.

Dar, frații mei, este bine să adâncim mai mult cele despre fățărnicie. Să știm că “fățărnicia este un greu și cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleșugul, iar ca roade: minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea și vătămarea aproapelui” (Cazania, București, 1857, p. 555). Dicționarul Noului Testament spune că “omul fățarnic este nesincer, prefăcut, mincinos și viclean” (Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 155). Iar în Sfânta Scriptură citim următoarele: oamenii fățarnici cinstesc pe Dumnezeu “numai cu buzele” (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii fățarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii fățarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii fățarnici se îngrijesc numai de curățenia cea din afară (Matei 15, 2-6). Oamenii fățarnici sunt observatori numai la lucrurile cele mici și neînsemnate (Matei 23, 23-24; Luca 11, 42).

Iată pentru ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu și știutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi și orbiți foarte de această blestemată patimă și de atâtea ori cu vaiul i-a amenințat, zicându-le: “Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că închideți Împărăția Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” (Matei 23, 13).

Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie îndelung vă rugați. Pentru aceasta mai multă osândă veți lua” (Matei 23, 14), și iarăși: “Vai vouă, cărturarilor și fariseilor, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic, și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Iar văzând orbirea lor spirituală, le zicea: “Călăuze oarbe” (Matei 23, 16), “Nebuni și orbi” (Matei 23, 17), “Șerpi, pui de vipere” (Matei 23, 33) și alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia și fățărnicia lor.

Dacă luăm aminte la învățătura Domnului din Sfânta Evanghelie, putem cunoaște că nici un păcat nu a fost mustrat așa de aspru și amenințat cu vaiul și cu osândă veșnică, mai mult ca păcatul fățărniciei, pe care Mântuitorul l-a descoperit în inimile cărturarilor, ale fariseilor și ale legiuitorilor poporului Israel. Dar pentru care pricină acest lucru? Pentru că nici un păcat al firii omenești nu este mai complicat cu alte multe păcate, ca fățărnicia.

De aceea, Mântuitorul, în alt loc, acest păcat cumplit l-a asemănat cu aluatul, zicând: “Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia” (Luca 12, 1), căci precum aluatul dospește toată frământătura, așa și păcatul fățărniciei strică și otrăvește toată așezarea sufletului celui ce se îmbolnăvește de acest păcat.

În continuare vă voi spune două istorioare, una despre zavistie și alta despre fățărnicie.

Împăratul Leon cel Înțelept, stând odată de vorbă cu niște filosofi creștini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei și al iubirii de argint sunt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămați la suflet de aceste două patimi. Cei trimiși de împărat au găsit ce căutau și le-au zis: “Vă cheamă împăratul să vă cunoască și să vă dea câte un dar mare”. Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neștiind la ce sunt chemați. Și îndată au venit. “Vreau să fac milă cu voi și să vă dau câte un dar”. Și a chemat mai întâi pe iubitorul de argint și i-a zis: “Ție o să-ți dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decât ție. Ce vrei să-ți dau?” Iar iubitorul de argint, stând puțin pe gânduri, a zis: “Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!” Împăratul a tăcut și i-a zis: “Du-te și să vină celălalt (zavisnicul)”. Și i-a zis și acelui: “Cere de la mine orice dar, însă să știi că celuilalt îi voi da îndoit ca ție!” Iar omul cel zavistnic, gândindu-se puțin, a zis: “Măria Ta, mie să-mi scoți un ochi!” Apoi chemându-i pe amândoi, le-a zis: “Vai de voi, oameni blestemați, am făcut cu voi o experiență și rău ați ieșit înaintea mea amândoi! Mergeți și vă îndreptați viața prin spovedanie curată și prin pocăință adevărată, ca să nu vă pierdeți sufletele voastre!”

Apoi chemând pe filosofi le-a spus din cercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea și să nu aibă cumva mai mult decât el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amândoi. Și a zis către filosofi: “Acum am văzut că mare dreptate aveți voi, că zavistia și iubirea de argint, sunt egale în răutate”.

Iată și a doua istorioară. Un călugăr se fățărnicea în toată vremea că este sfânt și, la arătare, postea mult și se înfrâna la toate, ca să-l laude oamenii și ceilalți călugări; iar pe ascuns mânca și bea mult și făcea și alte răutăți, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutățile lui.

Dar venind fără de veste peste el o boală grea și, apropiindu-se de moarte, a chemat pe călugări și pe frați la el. Și venind mulți din soborul mănăstirii, a început a plânge cu amar și tremurând de frică, a zis către dânșii: “Frații mei, vai mie, căci eu împreună cu voi de atâția ani petrecând, mă arătam că sunt mare postitor, dar acest lucru îl făceam numai de fățărnicie, spre a fi lăudat de voi și de oameni. Iar eu mâncam pe ascuns și beam mult, și alte păcate grele am făcut. Și iată acum sunt dat spre mâncare balaurului, care a legat picioarele și genunchii mei cu coada sa, iar capul lui la gura mea stă și așteaptă să smulgă sufletul meu și să-l ducă la pierzare!” Și zicând acestea a murit.

Astfel, mare spaimă a cuprins pe toți cei de față, iar starețul acelor călugări, care venise și el acolo, a zis către toți: “Vedeți, fraților, cât de mare este prăpastia păcatului fățărniciei și al mâncării pe ascuns?” (din Everghetinos, al Sf. Grigorie Dialogul, p. 129-131).

Iubiți credincioși,

“Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). El ne-a învățat în Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie, cum trebuie să viețuim în această lume și cum să fie cuvântul nostru, față de alții, când a zis: “Fie cuvântul vostru: da, da și nu, nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel viclean este” (Matei 5, 37). Adică ce cugetă inima ta și simte inima ta aceea să grăiască și gura ta. Că dacă una gândim și avem în inimă și alta facem și vorbim suntem fățarnici și nu vom scăpa de osândă. Acestea sunt lucruri ale diavolului și ale fățărniciei, despre care zice Sfântul Apostol Iacob: “Să fie vouă ce este da, da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată” (Iacob 5, 12).

Să ne izbăvim cu ajutorul lui Hristos și de păcatul ucigaș de suflet al zavistiei care robește și omoară multe suflete. De amândouă aceste păcate putem scăpa numai prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie și cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoși decât alții și să iubim din inimă pe toți.

Acestea înțelegându-le, frații mei, să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia și fățărnicia, ca să ne mântuim sufletele noastre. Amin.

pr. Constantin Sturzu: O discriminare din partea lui Dumnezeu?

De multe ori, pe ilustraţia unei cărţi, pe fresca unei biserici sau în cărţile de teologie, găsim sintagma: Hristos – Noul Adam. Adam (cel vechi) este primul om creat de Dumnezeu. Hristos este Cel după al Cărui Chip a fost creat omul. Adam a căzut din Raiul unde fusese pus de Ziditorul său şi astfel întreaga omenire zămislită din coapsele sale a cunoscut, pe pământ, suferinţa şi moartea. Hristos a biruit moartea şi a deschis porţile Raiului, dând sens pământeştilor suferinţi. Vechiul Adam şi Noul Adam sunt două repere pentru noi, creştinii: luăm aminte la primul, la greşala făcută de el, şi căutăm a urma întru toate Celuilalt.

Fiindcă ne apropiem de praznicul Naşterii Domnului, m-am gândit că putem desluşi ceva din taina aceasta a venirii lui Dumnezeu pe pământ punând faţă în faţă cele două naşteri: cea a lui Adam şi cea a lui Iisus. Indiferent din ce punct de vedere i-am compara, nu putem decât să constatăm că Adam a fost un privilegiat. Naşterea acestuia s-a făcut direct din mâinile lui Dumnezeu, care a “luat ţărână din pământ” şi a suflat în faţa lui “suflare de viaţă”. După cum putem deduce din referatul biblic al Genezei, avea o vârstă matură. Iisus, pe de altă parte, S-a născut dintr-o smerită fecioară din Nazaret, fiind un prunc la fel ca oricare alt prunc născut pe faţa pământului: cu trupul firav, având nevoie de ocrotire, urmând a creşte ani de zile până să ajungă la maturitate.

Lui Adam i-a adus Dumnezeu toate “fiarele câmpului” şi toate “păsările cerului”cărora le-a dat nume, ca unul ce era pus ca stăpân asupra lor. Pruncul Iisus a avut parte de mila animalelor din neprimitorul Betleem care, cu răsuflarea lor, I-au oferit căldura de care avea nevoie. Pentru Adam, Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, în care l-a pus spre a se hrăni din toate roadele, mai puţin din cele ale pomului cunoştinţei binelui şi răului. Lui Iisus I-a fost oferită ieslea în care animalele îşi află hrana, într-un spaţiu în care trăiesc, îndeobşte, cei mai săraci oameni de pe pământ.

adam_si_noul_adamUnul a primit Raiul, celălalt ieslea. Nu este o nedreptate aici? Nu se vor simţi unii îndreptăţiţi să se smintească de “tratamentul”diferenţiat pe care îl aplică Dumnezeu-Tatăl celor doi? Adam se bucură de mare cinste în faţa întregii creaţii, în timp ce Iisus pătrunde în lume ca ultimul dintre robi. Să fie oare Dumnezeu-Tatăl nedrept cu propriul (şi Unicul) Său Fiu?

(Aparent) inexplicabila atitudine a lui Dumnezeu nu este decât expresia iubirii jertfelnice pe care El o poartă tuturor oamenilor. Din iubire l-a făcut pe om cu o asemenea demnitate, de a fi împărat peste creaţie, întrucât omul este chemat la a fi dumnezeu după har. Căzând însă omul din această demnitate, Dumnezeu nu a considerat că este nedrept sau nedemn a se coborî la nivelul omului, ci a luat firea omenească, şi-a asumat-o deşertându-se pe Sine, smerindu-Se. A rămas ceea ce era – adică Dumnezeu – şi a devenit ceea ce nu era – adică om. Această jertfă, a înomenirii lui Dumnezeu este chiar mai uimitoare decât cea a Învierii Sale. Mântuitorul nu putea fi ţinut cu trupul în mormânt, nici cu sufletul în iad, ci, Dumnezeu fiind, Învierea era practic singura cale firească (vorbind de un firesc aici în ordine dumnezeiască). Dar minunea cea mare este această întrupare a celei de a doua persoane a Preasfintei Treimi, această venire în lume a Sa, chip de om luând.

Iubirea aceasta a lui Dumnezeu pentru om este o jertfă continuă, una mai presus de tot ceea ce putem noi concepe. A nu te cruţa pe tine însuţi în numele iubirii pentru o persoană e o jertfă mare; însă cea mai mare jertfă pe care o poate face cineva este aceea de a-şi jertfi propriul copil. Durerea pe care o suferi tu însuţi este incomparabil mai mică decât cea pe care o resimţi când îţi vezi jertfit copilul, mai ales dacă e singurul tău copil. Mamele pruncilor ucişi de Irod nu puteau fi consolate nicicum şi ar fi preferat de o mie de ori să fie ele însele ucise decât să asiste la uciderea celor smulşi cu forţa de la sânul lor. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său lumii pentru ca lumea să fie dată apoi în mâna Fiului. Cel ce vine smerit printre oameni, încă din primele ore de viaţă înfruntând greutăţi şi lipsuri, va veni la sfârşitul lumii în plinătatea slavei, schimbând ieslea cu tronul de împărat. Cel ce caută înfometat sânul iubitei Lui mame (Maica Domnului mai este numită şi noua Evă!), cu voce ca a tunetului va face Judecata tuturor la sfârşit, făcând parte celor flămânzi de dreptate. Nu este pildă mai mare şi mai mişcătoare în întreaga istorie a omenirii decât să vezi pe Cel Care Se îmbracă cu cerul ca şi cu o haină fiind înfăşat în scutece modeste.

Astăzi, nici măcar secularizarea nu poate alunga din societate sărbătorirea acestui moment de alianţă între Cer şi pământ. Unii au încercat (şi chiar au reuşit) să-l transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă sau să deturneze Crăciunul înspre zona comercială. Sunt ţări în care s-a pus serios problema de a înlocui orice nuanţă creştină din vocabularul sărbătorii. Probabil că această sărbătoare (decisivă în istoria mântuirii omului) va mai cunoaşte şi alte desfigurări. Dar un lucru e cert: nu va putea fi eliminată niciodată. Până la sfârşitul veacurilor va străbate, la fiecare 25 decembrie, un fior, nedesluşit pentru unii, care va umple sufletele de bucurie, milă şi speranţă. Şi, în noaptea luminoasă a Crăciunului, se va mai găsi, cu siguranţă, cineva care, dând la o parte beteala şi cadourile, să buchisească literele unei pagini îngălbenite de vreme pe care scrie: 

“Hristos nu S-a născut în Rai, ci aici, pe pământ. A venit între ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Ei L-au uitat, dar El încă le mai colindă inimile. Lerui, ler.”

Irina Nastasiu: Sfânta Muceniţă Filofteia, ocrotitoarea copiilor şi a tinerilor

În credinţa şi curajul Sfintei Filofteia se pot regăsi azi toţi copiii şi tinerii români. Agresaţi de televiziune şi de internet, rătăciţi în mirajul unei societăţi care le oferă repere strâmbe, generaţia de tineri are, însă, şi voci autentice, care ne dau speranţa unei reveniri la normalitate. Aşa se face că, la unul din liceele prestigioase din ţară, la capătul unei conferinţe pe teme de educaţie, susţinută de un cadru didactic din Norvegia, o elevă din audienţă s-a ridicat şi a spus următoarele cuvinte: „Stimată doamnă, timp de două ore ne-aţi vorbit doar despre bani, succes, carieră, avantaje materiale. Omul este şi trup, dar şi suflet. Despre importanţa sufletului, însă, nu am auzit nici un cuvânt. De aceea, consider că am pierdut timpul venind aici.” După câteva momente de linişte, profesoara sosită de pe meleaguri nordice, acolo unde sistemul educaţional nu ţine cont defel de calităţile sufleteşti ale copiilor, s-a ridicat şi a plecat, recunoscându-şi eşecul, pe plan moral. În fond, adolescenta noastră avea dreptate: un suflet credincios şi curat simte când sistemul doreşte să facă din el doar o resursă umană instruită, obedientă şi uşor de manipulat.

Copiii vin pe lume, încărcaţi cu lumină şi puritate, căci, înainte de a fi ai părinţilor, ei sunt ai lui Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne vrea copii, avertizând că cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Luca 18, 17) În sufletul copilului se oglindeşte Însuşi Creatorul. De aceea, copiii sunt atât de diferiţi de noi, adulţii, care purtăm pe umeri povara păcatelor. Privind în ochii lor curaţi, ne revenim ca oameni şi ne dorim să retrăim copilăria, căci ştim că în ea se află o comoară nepreţuită, un izvor al vieţii şi al nemuririi din care ne adăpăm, atunci când suferinţele ne copleşesc. În această fântână cu apă vie se păstrează, nealterate, rezervele sufleteşti pentru întreaga noastră viaţă. Aici s-au adunat cele mai curate amintiri: cântecele şi alintările mamei, poveşti şi jocuri pline de candoare, bucuria întâlnirii cu natura, în toate cele patru anotimpuri, întâlnirea cu îngerul nostru păzitor, cel care ne veghează, de-a lungul întregii noastre copilării, Sf_Mc_Filofteia_de_la_Argesacoperind, cu aripile sale luminoase, chipul nevinovăţiei din noi.  

De multe ori, copiii ne spun lucruri uimitoare despre Dumnezeu, despre Maica Domnului sau despre sfinţi, ca şi cum altcineva, înaintea noastră, le-ar fi dat lecţii de credinţă. Înţelegem că Dumnezeu le aprinde în suflet, încă de la naştere, candela credinţei, a cărei flacără avem datoria să o păstrăm mereu vie.

«Pruncii sunt într-o permanentă legătură cu Dumnezeu, deoarece nu au griji. Ce a spus Hristos despre ei? „Îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri”. Copiii mici au comuniune cu Dumnezeu şi cu îngerul lor păzitor, care este mereu lângă ei. În somnul lor uneori râd, alteori plâng, pentru că văd diferite lucruri. Deseori îl văd pe îngerul lor păzitor, care îi mângâie, îi prinde de mânuţe, iar aceştia râd…» (Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003)

În lumea de azi, inocenţei şi farmecului copilăriei îi iau locul materialismul, senzualitatea, vulgaritatea, mediocritatea, incultura. Conectaţi pe reţelele de socializare, copiii români sunt expuşi unor riscuri enorme, 90% dintre aceştia accesând zilnic lumea virtuală, distrugătoare de suflete. Captivi în această lume paralelă, micuţii uită să mai comunice cu semenii, devin depresivi, narcisişti, mulţi dintre ei dezvoltând comportamente deviante, care pot ajunge până la furie, obsesie şi tendinţe agresive.

Dependenţi de internet, copiii ajung de multe ori să fugă de acasă sau chiar să se omoare, în cazul în care nu-şi mai primesc drogul. Anul trecut, o fetiţă de 11 ani din Giurgiu s-a sinucis pentru că tatăl ei i-a interzis să mai posteze fotografii pe facebook. Alte două fetiţe de 12 şi 13 ani din Hamburg şi-au dat întâlnire cu doi băieţi în vârstă de 15 ani, pe care i-au cunoscut pe chat. Băieţii le-au atras într-o mansardă, s-au năpustit asupra lor, le-au bătut şi le-au violat, abuzurile fiind puse ulterior pe seama „consumului excesiv de internet“. Exemplul celor două fete arată că violatorii, incitaţi de pornografie şi filme violente, au pus în practică ceea ce văzuseră de atâtea ori în lumea virtuală. Exemplele de acest fel pot continua. Lumea întreagă e zguduită de suferinţa copiilor: a celor ucişi prin avorturi, abuzaţi fizic şi psihic, abandonaţi, malnutriţi, schingiuiţi, exploataţi, răpiţi şi ucişi pentru organe ori vânduţi ca sclavi sexuali în cadrul reţelelor de prostituţie.

Copilăria de azi tinde să devină o lume de coşmar. O lume pe care noi, cei mari, le-o pregătim cu grijă celor mai inocente fiinţe de pe faţa pământului. Votăm legi prin care ucidem nevinovăţia, familiarizându-i pe copii, de timpuriu, cu tot răul şi urâtul din lume, revărsând asupra lor mocirla din minţile şi sufletele noastre. Îi neglijăm, abandonându-i în faţa calculatoarelor şi televizoarelor. Le cumpărăm telefoane mobile şi tablete, adevărate „bombe cu ceas”. Într-un cuvânt, îi distrugem, cu bună ştiinţă. Iar atunci când vom înseta cu adevărat după lumina, gingăşia, drăgălăşenia şi puritatea lor, va fi prea târziu. Căci ne vom apleca să bem dintr-un un izvor secat.

Fie ca Sfânta Muceniţă Filofteia să-i ocrotească şi să-i întărească atât pe copii, cât şi pe părinţii lor, iar jertfa fetiţei martir să fie pildă tuturor, în aceste vremuri atât de tulburi, în care doar curajul şi nevinovăţia copiilor mai pot salva neamul nostru de la distrugere fizică şi morală, îmblânzind mânia Lui Dumnezeu, cea cu dreptate pornită asupra noastră.

Ce îmi doresc de la Moș Crăciun?

Mă uit pierdută printre rafturile din supermarket. Oriunde mă întorc, figurine de ciocolată care s-ar vrea a fi oameni de zăpadă și Moș Crăciun… Aaa… Cum să nu remarc ghirlandele aurii, globurile gigantice și turta dulce în formă de brăduț? Mda… Și mai e o lună până la minunatul praznic al Nașterii Domnului. Totul e într-o forfotă nesfârșită, într-o morișcă ce pare să nu se oprească. Ne facem planuri: câte specialități pregătim pentru masa de Crăciun, ce ținută vom purta, ce cabană alegem. Ne agităm să putem profita de toate ofertele promoționale. Ne facem mustrări de conștiință că am început prea târziu pregătirile și uite, uite timpul ni se scurge printre degete. Constatăm că salariul nu e de ajuns pentru a ne considera împliniți. Și, așa, devenim triști, nemulțumiți, chiar frustrați.

Ne întrebăm „De ce?”. Dacă răspundem sau nu, e tot din cauza noastră. Noi ne complicăm singuri, noi suntem cei care vrem și tot vrem și tot vrem. De ce? Nici noi nu știm. Uităm. Sau ignorăm. Uităm ce s-a petrecut în peștera din Betleem. Sau, dacă nu uităm, preferăm să nu ne mai intereseze.  Așteptăm Crăciunul pentru vacanță și pentru zilele de odihnă. Trei zile. Sună bine! E o ocazie unică, mai ales, că anul acesta, Ziua de 1 Decembrie a căzut într-o duminică, oricum zi liberă. Printre zecile de cumpărături pe care oricum nu reușim să le consumăm, se ivește o puternică nuanță portocalie. Apar nuci, mere, covrigi. În goana noastră, nu am uitat totuși de colindători. Copii voioși, cu obraji rumeni, cu gene ninse. Ei sunt singurii care ne amintesc că ziua de 25 Decembrie nu se rezumă doar la mese rafinate și ținute elegante. Ah, era să uit! E și părintele, care în Ajun, poposește în casă. Prea puțini dintre noi înțelegem pentru ce îl primim, asta dacă nu închidem ușa, încercând să nu facem zgomot. Cică suntem la serviciu și la școală. Nu se supără, dacă bate și nu i se deschide. Cheia stă ascunsă în inima noastră.

Pentru colindători, pentru părintele din Ajun, pentru glasul prelung al clopotului ne mai iubește Dumnezeu. Asta e imaginea cea reală a Crăciunului. În scrisoarea pentru Moșul, îi voi spune că am doar o dorință: să văd roind pretutindeni cete de colindători. Atât vreau. Mai mici sau mai mari, fete sau băieți. Nu contează. Ceea ce e cel mai important e să îi primim. Să îi ascultăm și să înțelegem ce vor ei să ne spună prin versuri ca „Astăzi S-a născut Hristos”. Să fim conștienți că prin mersul lor din casă în casă, chiar Îl laudă „pe cel Preabun” și precum cei „trei crai de la Răsărit” au pornit și ei spre „Ierusalimul” din casa noastră. Deschizându-le, ei ne aduc o „veste minunată”. Ne spun cu toată puterea lor de copii inocenți că „Cerul și pământul în cântări răsună”. Astfel, „îngerii și oamenii cântă împreună”. Astfel, „gura arsă” de ger a colindătorilor devine un zâmbet sincer. Astfel, „Hristos se naște” și în inima noastră.

(Maria Lucreția Dumitraș)

colinde2_0

Legaturi:


Categorii

Comercializarea copilariei, Cultura desfraului, Irina Nastasiu, Pagini Ortodoxe, Parintele Cleopa Ilie, Parintele Constantin Sturzu, Razboiul impotriva familiei / vietii, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “INVIDIA SI FATARNICIA: cele mai ucigatoare de suflet patimi/ “Dreptatea” dumnezeiasca: ADAM CREAT IN RAI, HRISTOS NASCUT IN IESLE/ Ce ne mai dorim de Craciun?/ SFANTA DE 12 ANI SI COPIII CARORA LE DISTRUGEM INOCENTA

  1. Pingback: VIATA CA O COLINDA. Unde locuieste Dumnezeu de Craciun? - Recomandari
  2. Pingback: HRISTOS SE NASTE! -
  3. Pingback: NASTEREA LUI HRISTOS, DOMNUL, MANTUITORUL SI IMPARATUL VIETII NOASTRE: Dumnezeu S-a aratat noua…. CRACIUN BINECUVANTAT TUTUROR! -
  4. Pingback: “Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari” - Recomandari
  5. Pingback: Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC? (Recomandari duhovnicesti) - Recomandari
  6. Pingback: BARBATIE si MILA versus DISPRET si INJOSIRE. Cum ne recapatam DEMNITATEA de FII AI LUI DUMNEZEU? Cum se poate ODIHNI in noi PRUNCUL HRISTOS? “In acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu“ (si AUDIO) -
  7. Pingback: SFANTUL NICOLAE, “Parintele, Fratele, Fiul, Prie­tenul pe care-l asteptam sa vina in fiecare an” si cascada sa de MINUNI care nu trebuie uitate/ Ce daruri cerem de la “Mosul” sau: CINE NI-L DESPARTE PE “MOS NICOLAE” de
  8. Pingback: Cuvinte de trezire de la staretul Manastirii Putna, Parintele Melchisedec: “CRESTINII SUNT PRIGONITI, parca pacea s-a luat de pe pamant, ispitele s-au inmultit mai mult ca oricand. SA NE RUGAM PENTRU CRESTINII DIN SIRIA, MULTI DINTRE EI SUNT MUCENIC
  9. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  10. Pingback: BARBATIE si MILA versus DISPRET si INJOSIRE. Cum ne recapatam DEMNITATEA de FII AI LUI DUMNEZEU? Cum se poate ODIHNI in noi PRUNCUL HRISTOS? “In acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu” (si AUDIO) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduial
  12. Pingback: IARĂŞI CRĂCIUNUL: “Din iubire, Hristos Se face Prunc neputincios, la fel ca noi…”. S-a născut NOUĂ Mântuitor! (poem duhovnicesc) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare