ROMANIA PRIVATIZATA – ROMANIA FURATA [si VIDEO]. Distrugerea economiei romanesti. DE CE PRESA NU MERGE PANA LA CAPAT?

14-09-2014 31 minute Sublinieri

  • Digi24:

ROMÂNIA FURATĂ, bilanț provizoriu: Pierderi de 12,5 miliarde de dolari din privatizări eșuate sau contracte păguboase

În jurul lor se construiseră oraşe întregi. Lucrau acolo soţ, soţie, copii, părinţi, unchi şi mătuşi. Când combinatul, fabrica sau uzina au început să aibă probleme, comunităţi întregi au văzut cum îşi pierd rostul. În 25 de ani, vieţile a mii de oameni s-au schimbat dramatic. Iar statul a pierdut miliarde de dolari din privatizări eșuate.

Ce a provocat aceste schimbări dramatice? Raspunsuri sunt mai multe: lipsa de viziune, cumpărători nepotriviți, decizii greşite. Proiectul jurnalistic România Furată a ajuns în această seară la un bilanț de etapă. Într-o ediție specială de la fostele uzine Uztel Ploiești, Cosmin Prelipceanu a prezentat o retrospectivă a primei părți a campaniei și o avanpremieră a anchetelor care vor fi prezentate în cea de-a doua parte a campaniei.

Locul în care s-a desfășurat emisiunea nu a fost ales întâmplător. Și Uztel Ploiești a fost un simbol al economiei românești, care a trecut însă printr-o privatizare inspirată parcă din celebrul serialul Dallas.

Fabrica Uztel Ploieşti a fost înființată în 1904 de celebrul industriaș John Rockefeller și producea cu succes, până În 1990, sonde de petrol. Odată cu economia liberă, muncitorii au vrut să devină oameni de afaceri. S-au împrumutat la bănci şi şi-au cumpărat fabrica. Doar că în loc să prospere s-au trezit datori şi implicaţi în exporturi dubioase. Au numit directorii în care aveau încredere şi care i-au înşelat.

Care a fost soarta Uztel Ploiești după 1989 aflați dintr-un episod al campaniei România Furată, care va fi difuzat în săptămânile următoare. Până atunci, Digi24 vă prezintă bilanțul primei părți a proiectului jurnalistic: pierderile însumate ale căpușării sau distrugerii fabricilor și instituțiilor prezentate în anchetele marca România Furată:

Siderca – 2 miliarde dolari

Bancorex – 1 miliard dolari

Vulcan – 20 milioane dolari

Aro – 50 milioane dolari

Loteria Română – 1 miliard dolari

Tractorul Brasov – 300 milioane dolari

Uzina Republica – 200 milioane dolari

Moldomin – 2 miliarde dolari

Electroputere – 2 miliarde dolari

IPRS Băneasa – 67 milioane dolari

Serele Codlea – 10 milioane dolari

Hotelurile de pe litoral – 145 milioane dolari

SIDEX Galaţi – 3 miliarde dolari

UCM Reşiţa – 270 milioane dolari

Societatea Naţională Tutunul Românesc – 402 milioane dolari

ICA – 77 milioane dolari

TOTAL 12,51 miliarde dolari

+

FOTO&VIDEO. Ce a mai rămas azi din Uzinele Republica

[…] Zece milioane de oameni lucrau în România în 1989. Jumătate dintre aceștia munceau în industrie. Astăzi în România sunt mai puțin de cinci milioane de oameni ai muncii.

Hala de unde Cosmin Prelipceanu a transmis ediția specială a „Jurnalului de Seară” este cea în care se făceau țevile – țevi din oțel, nesudate, folosite în special de industria petrolieră. Al cincilea mare producător mondial de țevi nesudate erau Uzinele Republica de la București. Se făceau aici de la ace de seringă până la celebrele țevi din inox folosite în industria alimentară.

Țevile pentru industria petrolieră plecau în 33 de țări din întreaga lume, în special țările din nordul Africii și țările din Orientul Mijlociu. Principalii producători de petrol din lume foloseau țevi fabricate la „Republica”.

În această hală-cimitir de astăzi lucrau, în epoca de glorie, 10.000 de oameni – cât un cartier al Bucureștiului. Dacă e să vorbim despre întreaga platformă industrială, aici munceau 75.000 de oameni. Uzina are propria stație de metrou, propria gară. Oamenii povestesc că atunci când se termina schimbul 3 la uzină, la stația de metrou Republica nu puteai să arunci un ac, nici măcar nu reușeau toți muncitorii să intre în stația de metrou.

Exista piață de desfacere pentru produsele de la „Republica” și atunci se pune întrebarea – de ce a trebuit să dispară „Republica”? De ce au dispărut și alte uzine ale României?

Dacă e să vorbim de Republica, uzina a fost privatizată în 2003 și așa s-a făcut că „lupul devine stăpân la oi”: noul proprietar al Republica a devenit o companie din Rusia, care a continuat producția numai trei săptămâni, apoi a oprit-o și a dat afară oamenii. Rușii au mari interese în industria petrolieră și probabil nu le convenea să aibă la București un concurent.

După această privatizare „de succes”, au venit aici indienii de la Bombay și au cumpărat la mâna a doua utilajele pe care această uzină le avea, iar astăzi trei laminoare de la Republica din București produc țevi nesudate la Bombay.

+

ROMÂNIA FURATĂ. Uzina Republica, un jaf prin ingineria „Suveica”

În anii 70, uzina Republica era singurul producător de instalații de foraj din Europa de Est. După ce a fost ruinată de propriii parteneri de afaceri, a fost vândută pe bucăți și apoi furată de recuperatorii de fier vechi. Astăzi, la zece ani de la faliment, lichidatorul Republica încă se chinuie să vândă ultimele 11 hectare de ruine.

„Vinovații pentru distrugerea Republica n-a fost o persoană sau un grup de persoane. Vinovate au fost guvernele, în primul rând, și cel mai tare primul guvern”, susține Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex.

Uzina Republica, cândva primul mare exportator de țevi petroliere al României comuniste, mai înseamnă astăzi doar un deșert de ruine și de hale părăsite, întins pe 46 de hectare.

În anii 70, Republica ajunsese al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudura din lume.

Declinul uzinei Republica a început în 1991, atunci când fabrica pierde contracte, face datorii de zeci de milioane de dolari și este furată cu sprijinul unor directori. Conducerea declasează țeava bună, apoi o vinde unor firme atent alese, cu preț de fier vechi. Propriii furnizori găsesc şi ei o cale să-şi îmbunătăţească situația financiară.

„Furnizorii au vândut produse, materii prime, materiale către Republica la un preț cu mult mai mare decât prețul de piață, împărțindu-și pe urmă prada cu executivul din Republica. Sunt bani furați de la statul român”, declară Ionel Blănculescu, fost președinte AVAB.

Falimentul uzinei s-a tras de la propriii furnizori, adică de la firme rusești la care Republica ajunge să aibă o datorie de 4 milioane de dolari.

În baza creanţei, uzina oferă rușilor jumătate din patrimoniu, prin ingineria financiară numită „Suveica”. În anul 2003, aceiași ruși cumpără Republica, dar după trei săptămâni opresc producția și vor să concedieze angajații.

„O privatizare destul de dubioasă”, spune Constantin Dobre, fost lider de sindicat Uzina Republica.

„Tocmai de asta au cumpărat-o. S-o mulgă”, adaugă Ionel Blănculescu.

APAPS reziliază contractul cu rușii, Republica intră în faliment și începe să fie jefuită de firmele de recuperare a fierului vechi. Taie utilaje și desfac secții întregi.

„Toți veneau să fure din fabrică”, adaugă Constantin Dobre.

Astăzi, cei implicați spun că în spatele jafului de la Republica au stat interese străine.

„Ocupam prea multe piețe. Ca să ieșim de pe anumite piețe trebuia diminuată producția de țevi a României”, consideră Petre Popescu, fost director Uzina Republica. […]/ integral pe digi24

+

ROMÂNIA FURATĂ. Uzinele Republica – vinovații fără vină ai unui faliment răsunător

În anii ’70, Uzina Republica a fost al cincilea mare producător de țevi nesudate din lume. Se spunea că fără țevile acestei uzine, România n-ar fi avut niciodata industrie petrolieră. În vremurile ei de aur, Republica număra 10.000 de angajați. Astăzi mai are un singur angajat. Cândva mândria industriei noastre, Republica înseamnă astăzi un deșert de ruine întins pe 46 de hectare.

Din Uzina Republica, primul mare exportator de țevi petroliere al României comuniste, a rămas doar o mână de foști angajați, azi membri ai unui cenaclu literar. Nicolae Stelea a fost inginer la Republica, azi este scriitor și conduce cenaclul „Biserica de lemn”. Constantin Dobre a condus sindicatul și este ultimul angajat din cei 10.000 care munceau odinioară pe platforma din sud-estul Bucureștilor.

„În compartimentele unde luminițele palpită, după acel cod al creației, se fabrică țevi. Dacă aș avea posibilitatea să urmăresc filmul celor 50 de ani de existență al uzinelor Republica…” Nicolae Stelea citește la cenaclu din cartea sa despre Republica.

„E foarte greu să descifrezi cine și ce interese au fost. (…) Au fost acele greve pe care le conducea domnul Dobre și se bătea cu morile de vânt”, spune Stelea.

„Au dispărut până și morile și a rămas numai vântul”, remarcă un participant.

Constantin Dobre face ce știe mai bine – adună foștii angajați să vorbească despre interesele financiare care au ruinat uzina. El ne arată ce altceva a mai rămas din Republica: un deșert de ruine și de hale părăsite, întins pe 46 de hectare, rai al hoților de fier vechi.

„Reprezentam un pion atât de mare în economia țării, de ce a trebuit să închidă Republica? Când produceam țevi de mari dimensiuni, de mare precizie”, spune Constantin Dobre.

„Eram concurenți la prea mulți”, este de părere fostul director Spiru Lia.

Sindicalistul Constantin Dobre, poetul Nicolae Stelea, fostul director Spiru Lia și pictorul de biserici Valeriu Stoica, toți foști lucrători la Republica, își amintesc de vremea când lucrau toți patru în fosta hală „Trăgătorie”.

Secția Trăgătorie, fruntea uzinei altădată, a ajuns astăzi, după faliment, o piatră de moară pentru lichidatorul Republica. Nimeni nu vrea să o cumpere.

Secţia în care trăgeau ţevi, un loc de 40.000 de metri pătrați și un alt teren, de 7 hectare, toate valorând 15 milioane de euro, sunt tot ce au mai rămas de vândut din Republica. Restul activelor au fost lichidate pe bucăți. Pentru vânzarea uzinei, s-au organizat licitații săptămână de săptămână, în fiecare miercuri, la ora 10.00, timp de 10 ani.

Puțină istorie

Marele industriaș Nicolae Malaxa nu-şi imagina nimic din dezastrul de astăzi atunci când ridica uzinele de pe platforma care i-a purtat numele.

În 1921, Malaxa construieşte, mai întâi, fabrica de locomotive și tancuri, denumite ulterior Uzinele 23 august și apoi Faur.

17 ani mai târziu, aflat într-o călătorie cu trenul în care se sparge o țeavă, Malaxa are revelația unei noi fabrici. Așa apare Uzina de Tuburi și Oțelării, numită ulterior Republica.

În al Doilea Război Mondial, Republica fabrica tuburi pentru obuze. Mai târziu, ajunge să producă 200.000 de tone de țeavă petrolieră pe an. 80% din producție ajunge în toată lumea.

„Și acuma îmi vin scrisori din Arabia Saudită și din altă parte ca să le livrez țeavă de la Republica. Păi da, Republica avea contracte pe tot globul”, spune Teodor Nicolae, director RVA, firma lichidatoare.

În anii 70, Republica devine al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudură din lume și singurul producător de prăjină pentru foraj din Europa de Est.

Constantin Dobre, fost lider de sindicat Republica: „Era o mare mândrie pentru că erau foarte scumpe, deci trei prăjini care însemnau o tonă, însemnau o Dacie pe timpul lui Ceaușescu”.

Se spunea că fără țevile de la Republica n-am fi avut niciodată industrie petrolieră. Până la Revoluție, Republica număra aproape 10.000 de angajați, cât un cartier al Bucureștilor.

„Gândește-te că ăștia au reușit în 10 ani de zile, 1981- 1989, să plătească datoria publică a României de 10 miliarde de dolari”, spune Ionel Blănculescu, în prezent consilier la Guvern.

După Revoluție, declinul. Furată din interior

Revoluția a prins uzina cu datorii la bănci de 40 de milioane de dolari. Declinul începe în 1991, atunci când Republica devine societate comercială și brusc este aruncată în noua economie de piață.

Petre Popescu, fost director Republica: „Şi statul a zis: eşti societate comercială cu personalitate juridică, nu mă mai interesează de tine”.

Fără experiență și fără ajutor de la Guvernul Petre Roman, uzina începe să piardă comenzi și piețele externe.

Spiru Lia, fost director: „Lumea bună, muşterii noştri, s-au dus să cumpere din străinătate. De ce? Nu ştiu dacă nu cumva comisionul era. (…) comisioanele pentru metal sunt extraordinar de mari. Şi Republica, în loc de 35.000 de tone, cât putea să facă, sau în loc de 45.000 de tone, făcea numai 20.000 de tone”.

Uzina începe sa fie furată chiar din interior. Rețeta este simplă: conducerea declasează țeava bună pe motiv că ar avea imperfecțiuni, apoi o vinde unor firme alese, cu preț de fier vechi. Totul, in schimbul unui comision.

Constantin Dobre explică mecanismul: „Se introducea un bon și se spunea ca are un defect interior, exterior, acea țeavă prin însușirea documentelor pleca și se transforma din țeavă bună în țeavă declasată. Pierderea era numai cea a uzinei, a salariaților, și câștigau cei care aveau interesul, care o cumpărau țeavă bună la preț de țeavă declasată”.

Datoriile si pierderile uzinei cresc, în trei ani, de 15 ori, din cauza devalorizarii leului, a creanței de pe vremea comuniștilor și a materiei prime neplătite. Guvernul Nicolae Văcăroiu nu mişcă un deget pentru a o ajuta să-și plătească restantele.

Din 1995, Republica începe să lucreze numai în pierdere. Nu mai are bani nici măcar pentru țaglă, materia primă din care se făceau țevile, așa că acceptă contracte păguboase cu firme străine, din care acumulează noi pierderi. Pentru ţaglă, Republica plăteşte în țevi, calculate cu un preț foarte mic.

„Pentru o tonă de materie primă primită de Republica se rambursau valoric de 10 ori mai mult. Furnizorii au vândut produse, materii prime, materiale către Republica la un preț cu mult mai mare decât prețul de piață, împărțindu-și pe urmă prada cu executivul din Republica. Este o pradă pentru ca sunt bani furați de la statul român, acuză Ionel Blănculescu.

„Băi, cel mai bine este s-o bagi în faliment”

Una dintre firmele care în anii 2000 ar fi profitat în acest fel ar fi fost James Cadogan, cu sediul în Insulele Virgine, condusă de Joe Sussman, om de afaceri elvețian care ulterior a și încercat să cumpere Republica. Consultant bancar în relația cu Republica era Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex.

Petre Popescu dezvăluie: „Îmi spusese Răzvan Temeșan: fii foarte atent cu Sussman că la el, dacă trec trei ani, ai terminat-o, că în Insulele Virgine ei nu păstrează documentele decât trei ani.

„James Cadogan era o firmă de intermedieri, el avea comezi de la utilizatorii finali ai țevilor și pe baza acelor comenzi eu ma ocupam să obțin finanțare”, a explicat Răzvan Temeșan.

Firma lui Sussman lucra cu uzinele Republica prin intermediul unei alte companii, numită Intertub. Elvețianul deținea jumătate din acțiunile Intertub, iar Republica, restul. Spiru Lia era director tehnic pe vremea aceea și spune că singurul cîştigător al formulei a fost Joe Sussman. „Intertubul se ocupa de contracte, de vânzarea producției lui Republica și de încasarea banilor. Și Republica oferea materialul pe care-l vindea. Mai ieftin că-și lua… cum i-am spus? Intertubul își lua comision”, declară Spiru Lia.

Petre Popescu: „Republica n-a văzut nimic din el, nici un ban”.

După colaborarea cu firma James Cadogan și cu alti furnizori de materie primă, datoria Republica explodează: aproape 50 de milioane de dolari. Intră pe fir Viorel Hrebenciuc, șeful Secretariatului General al Guvernului, care vine cu propria soluție „salvatoare”.

Petre Popescu:„Hrebenciuc a zis, băi, cea mai bună chestie este s-o bagi în faliment. I-o făcea cadou lui Sussman”.

Într-un final, falimentul uzinei s-a tras de la ruși. În anul 2000 apare în peisaj firma Moody, înființată în Virginia și condusă de Ylia Lecuci, afacerist american de origine letonă. Compania lui furniza către Republica materia primă, Republica o transforma în țeavă, iar țeava era vândută mai departe de Moody pe piața externă. Ylia Lecuci decide să cumpere uzina și să producă el țevi, așa că intră în afacere cu parteneri ruși, pe care-i aduce la Republica.

Petre Popescu: „El și-a atras partenerii ăștia cu care lucra în Rusia și a zis: băi, în România totul se privatizează. Haideți să cumpărăm Republica! Banii erau ai rușilor, deci ăia cumpărau țeava, ei erau forța financiară”.

Suveica. Fabrica rămâne cu jumătate din patrimoniu

De aici încolo, la Republica începe să se desfășoare ingineria numită „suveica”, în urma căreia fabrica rămâne fără jumătate din patrimoniu și cu datorii noi.

„Suveica” începe în anul 2002, atunci când uzina ajunge să aibă datorie de 4 milioane de dolari la Moody. Banii proveneau din contracte cu țaglă. Mai departe, Moody cesionează datoria firmei partenere, Temerso Rusia, patronată de afaceristul Iuri Trifonov. Termerso, la rândul ei, o transmite companiei Tehnologika Rusia.

În baza datoriei primite, Tehnologika Rusia primește, ulterior, o parte din activele și din patrimoniul Republica. În vreme ce „suveica” se învârte în beneficiul rușilor, datoriile uzinei continuă să crească, salariile nu se mai plătesc, angajații ies în stradă, se taie curentul și gazul, iar situația se inflamează.

Constantin Dobre:„Primul ministru Năstase ne-a zis să mai rezistăm până la privatizare, domnul ministru Mușetescu a zis rezistați că o să vă privatizați și o să vă fie bine”.

În martie 2003 are loc privatizarea. Oferte depun Joe Sussman, cel care pierduse contractul cu Republica in 2000, dar și rușii, care erau deja creditorii uzinei. Grupați într-un consorțiu de patru firme, controlate de același afacerist Iuri Trifonov, patronul Temerso, rușii câștigă privatizarea uzinei pentru 2 milioane de dolari.

Achită o primă tranșă de 660 de mii de dolari, care se va dovedi că va fi și ultima.

Teodor Nicolae: „Deasupra lui, cei care aveau Republica, erau ruși KGB. Oamenii făceau afaceri în România. Ticăloase”.

O privatizare destul de dubioasă. În care nu avem un investitor cu bonitate în domeniul metalurgiei.

După ce cumpăraseră uzina mai pe nimic, la trei săptămâni de la privatizare, rușii opresc producția de țevi și plata salariilor și pregătesc concedierile, deși contractul le interzicea acest lucru. Ionel Blănculescu, ministrul Controlului la acea vreme, a descoperit că, la numai câteva luni de la privatizare, noii patroni au vândut propriilor firme jumătate din întregul patrimoniu al Republica, în baza unor datorii mai vechi pe care uzina o făcuse tot la firmele lor. Ionel Blănculescu: „La Republica a fost o devalizare în toată regula”.

Teodor Nicolae, director RVA: „Jaful este dincolo. Că ei în acea perioadă de șase luni de zile au înstrăinat în contul unor creanțe mai mult sau mai puțin fictive”.

Ionel Blănculescu: „Tocmai de asta au cumpărat-o. S-o mulgă. Deci orice companie de stat din România a fost mulsă”.

„Mulgerea” uzinei Republica s-a făcut cu acte în regulă

Cele mai multe active au plecat, cu o valoare mult mai mică decât cea reală, spre Tehnologika Tub, o firmă nou apărută în curtea Republica. La vremea aceea, Ionel Blănculescu i-a considerat vinovaţi de vânzarea activelor pe Iuri Trifonov și pe directorul Petre Popescu, cel care ar fi semnat contractele de dare în plată către Tehnologika Tub. Ulterior, Petre Popescu a și fost cercetat penal pentru un contract cu țaglă, dar decizia instanţei i-a fost favorabilă.

Petre Popescu:„Deci n-a găsit nimic. Blănculescu tot ce-a spus în 2004 au fost prostii. Dacă avea probe, nu mai stăteați de vorbă cu mine acum. Eram în pușcărie”.

Sub consorţiul rusesc al lui Iuri Trifonov, noii patroni ai Republica, deşi nu se mai fabrică ţeavă, datoriile sar până la 84 de milioane de dolari, adică de cinci ori capitalul societății. Disperați, țevarii îl sechestrează în birou pe Iuri Trifonov, cerându-i salariile restante.

Ca sa scape de furia angajaților, rusul sare pe geam, dar salariile restante tot nu le plăteşte. În vreme ce muncitorii se dau de ceasul morții, Adrian Năstase și Ovidiu Mușetescu decid soarta Republica la foc automat, într-o ședință de partid.

STENOGRAMELE ȘEDINȚEI PSD DIN 20 OCTOMBRIE 2003

Ovidiu Mușetescu: Domnule președinte, Republica este o societate privată. Noi am reușit într-o situație absolut disperată.

Adrian Năstase: Ovidiu, stai, că nu ne interesează subiectul. Te-am chemat numai să-ți atrag atenția că asta este problema ta (…). Dacă nu ești de acord cu ce fac ei, mergi la televizor, mai faci o emisiune cu Ionuț Popescu și explici care este treaba, dar nu ne-o lăsa nouă și tu stai liniștit la APAPS.

Adrian Năstase: De ani de zile acoperi toate poveștile cu privatizarea din perioada 1997 – 2000, dar nu putem să continuăm așa la infinit, că începem să răspundem pentru asta. (…) Ia, te rog, reziliază contractul dacă nu este bun.

(SURSA: GRUPUL DE INVESTIGAȚII POLITICE)

APAPS reziliază contractul cu rușii, Republica intră în faliment și jaful reîncepe. De data aceasta, o fură firmele de recuperare a fierului vechi. Taie utilaje, desfac secții întregi și pleacă acasă cu bobine de miliarde de lei.

Constantin Dobre: „Toți veneau să fure din fabrică. Încercau să spargă fabrica și atunci noi am decis ca 84 din angajați să rămână în fabrică, ne-am dus la lichidator, lichidatorul ne-a angajat și a zis domne, rămâneți și păziți fabrica”.

Petre Popescu: „Au cumpărat Republica s-o transforme într-o afacere imobiliară cu plata cu vânzarea de fier vechi”.

În 2004, firma RVA Insolvency ajunge lichidatorul uzinei. După nesfârșite lupte în instanță, sindicatul Nicolae Malaxa reușește să recupereze salariile restante, iar lichidatorul, să reîntregească patrimoniul Republicii și să vândă mare parte din el. Și încă mai are active de vânzare. Firma rusească Tehnologika Tub, cea care primise pe mână mai toată averea uzinei, continuă să existe în curtea Republica. Reprezentaţii Tehnologika Tub neagă orice legătură cu Iuri Trifonov.

Administratorul firmei Tehnologika Tub susține că Republica nu a fost falimentată de ruși, ci de anumite grupuri de interese care au dorit să facă din ea afacere imobiliară. Nu vrea sa comenteze și se consideră o victimă.

Valeriu Simionov: „Nici nu am chef să apar la televiziune fiind un falit, cum s-ar spune”.

Astăzi, la zece ani de la distrugerea celei mai puternice uzine de țevi a României, cei implicați spun că în spatele acestui faliment au stat interese străine.

Petre Popescu:„Ocupam prea multe piețe. Ca să ieșim de pe anumite piețe, trebuia diminuată producția de țevi a României”

Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex: „În momentul în care Republica a dispărut, competiția pe piață s-a redus foarte mult”.

Constantin Dobre: „Proiecția că noi să fim omorâți s-a facut din altă parte”.

Răzvan Temeșan: „Vinovații pentru distrugerea Republica n-a fost o persoană sau un grup de persoane. Vinovate au fost guvernele”.

Constantin Dobre: „Nenorocirea este că acei oameni politici de la APAPS, acei conducători de la minister, și-au dat acordul”.

În loc de concluzie

Din nou, nici în cazul distrugerii Republica nu avem vinovați și nimeni nu vrea să-și asume răspunderea. Principalul responsabil, Ovidiu Mușetescu, cel care a semnat privatizarea, a murit. Adjunctul lui, Stan Popa, a fost prezent la negocierile de la Republica, în cea mai tulbure perioadă a ei, și a asistat, alături de Mușetescu, la nenumărate privatizări la kilogram din România. Astăzi, ca vicepreședinte al Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, Stan Popa declară că nu a fost fost implicat niciodată în cazul Republica. Stan Popa refuză un interviu filmat. Adrian Năstase, aflat în executarea unei pedepse de patru ani inchisoare, refuză orice interviu pe perioada detenției. Nicolae Vacaroiu nu vrea sa mai comenteze. Iar Viorel Hrebenciuc spune ca n-a avut niciodată vreun rol în soarta Uzinei Republica.

(Reporter: Adina Bădălan)

+

ROMÂNIA FURATĂ. Sidex, combinatul vândut pe nimic

Au trecut 13 ani de la privatizarea Sidex Galaţi, iar astăzi combinatul se pregăteşte să tragă obloanele. A fost jefuit, căpuşat şi transformat în cea mai mare gaură la bugetul statului, pentru ca apoi să fie privatizat pe gratis şi dăruit indianului Mittal, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei. Astăzi, fostul combinat siderurgic Sidex lucrează în pierdere de cinci ani şi nimic nu pare să-l ajute să-şi revină.

77 de milioane de dolari ar fi trebuit să ia, în 2001, statul român pentru cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România – suma ar fi însemnat numai 10 la sută din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele sale.

În fapt, oficialii de la Bucureşti nu au primit nimic. Mai mult, au şters datorii de peste un miliard de dolari şi au cheltuit pentru retehnologizarea colosului devenit proprietatea unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, Lakshmi Mittal. Totul, pentru ca gigantul de pe Dunăre să supravieţuiască şi să mai dea de lucru miilor de localnici. S-a dovedit o încercare nereuşită.

Furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele 6 care au fost construite în Combinatul din Galaţi. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest moment sunt nefuncţionale.

„Din 2009 fabrica noastră pierde bani”, spune Bruno Ribo, director general Arcelor Mittal Galaţi.

Din 2009, de când a căzut piaţa mondială a oţelului, combinatul produce mai puţin decât în 2000, atunci când era deja considerat cel mai mare consumator al Bugetului de Stat.

„În momentul actual, Sidexul se îndreaptă spre o singură direcţie: decesul”, aprecia fostul deputat Mihail Boldea.

Istoria Sidex – zilele de aur sunt apuse şi nu se vor întoarce

Zilele de aur ale fostului colos siderurgic încep în anul 1960. Partidul Muncitoresc Român l-a construit ca o declaraţie: România nu va fi responsabilă cu agricultura din blocul socialist, aşa cum îşi doreau tovăraşul Nikita Hrusciov şi Sovietele.

Gheorghe Gheorghiu Dej visa la un oraş siderurgic. Şi-l imagina construit la Galaţi, locul de unde se trăgeau strămoşii lui. La Plenara Partidului Muncitoresc Român, în 1958, se discută pentru prima dată despre colosul care avea nevoie de acces la Dunăre. Atunci, mai-marii partidului decid ca, după refuzul URSS de a finanţa combinatul, România să caute bani în Occident.

„Combinatul avea nevoie de foarte multă apă pentru răcirea utilajelor, Dunărea era foarte aproape, materia primă pe vremea aceea se aducea de la vecinul din Răsărit, Uniunea Sovietică. Se aducea minereu, cărbune”, a declarat Ştefan Prica.

Ştefan Prica a ridicat Sidex-ul. În tinereţe, el conducea chiar întreprinderea care a construit combinatul. Un alt veteran al combinatului, Ovidiu Constantinescu a fost responsabil, timp de trei decenii, cu activităţile extra-muncă. Se asigura că muncitorii participă la activităţi culturale şi sportive şi ştia nemulţumirile tuturor: „Veneau ţăranii săracii şi se rugau să nu le mai luăm din terenuri… şi noi nu aveam ce face pentru că trebuia să ne extindem rapid şi bine”.

Gheorghe Gheorghiu Dej nu a mai apucat să-şi vadă visul cu ochii. Moare cu un an înainte de terminarea construcţiei. Proaspăt ales Secretar general al Partidului, Nicolae Ceauşescu este cel care taie panglica combinatului.

 

În trei ani, primul laminor este gata. În încă trei, este gata tot combinatul. Adică, 1.600 de hectare cât vedeai cu ochii şi cam cât măsura la vremea aceea suprafaţa unui mic oraş.

În anii 70, Galaţiul fabrica 70% din producţia naţională de oţel şi exporta pe tot globul

Vârful îl atinge cu un an înainte de Revoluţie, când reuşeşte să dea ţării opt milioane de tone de oţel. Adică dublu faţă de cât a mai fost în stare să producă ulterior, după privatizare.

În 1989, unul din şase gălăţeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajaţi. În ciuda dorinţelor liderului sovietic Nikita Hrusciov, Galaţiul devenise al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste.

Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA şi îl lasă să se descurce singur

Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii combinatului. Sub pretextul că n-ar fi în stare să-şi vândă singur produsele, directorii aduc la Sidex, cu acte în regulă, firme căpuşă – intermediari care vând oţelul în străinătate, în schimbul unui comision. Ca să faci afaceri la Sidex, trebuia să ai relaţii sus-puse.

Mihai Boldea, fost deputat: „Un simplu telefon era necesar pentru conducerea Sidexului. Din partea cui trebuie”.

1400 de firme căpuşă se îmbogăţeau de pe urma combinatului în perioada 2000-2001

Dumitru Nicolae a fost director la combinat în perioada 1991 – 1999, când în curtea Sidex au crescut astfel de afaceri păguboase. A fost acuzat că a permis cu bună ştiinţă devalizarea întreprinderii. Printre ele, s-ar fi aflat şi propria firmă.

Majoritatea firmelor intermediare din primii ani după Revoluţie au aparţinut unor politicieni şi afacerişti care deţin şi astăzi averi imense sau au funcţii cheie în stat.

Una dintre ele a fost Eurocom SA, a gălăţeanului Paul Păcuraru, fost senator PNL şi fost ministru al Muncii. Prin firma sa, Paul Păcuraru ar fi livrat combinatului copiatoare, primind în schimb tablă.

„Firma mea era prea mică, nu a căpuşat Sidex, eu mi-am dat demisia de la firmă când am devenit senator, în 1996. Marile case de comerţ au căpuşat. N-are niciun fel de relevanţă firma – e mult prea mică pentru un subiect atât de mare. Firmele adevărate care au câştigat enorm de pe urma Sidexului au fost firmele de import – export care erau fostele case de comerâ care aprovizionau Sidex cu materii prime care aduceau vapoare de minereu, vapoare de cox”, a explicat Paul Păcuraru.

Andrei Lişinschi, milionar in Top 300 si vechi partener de afaceri cu Sidex Galaţi, dezvăluie reţeta căpuşării care i-a îmbogăţit peste noapte pe mai-marii Galaţiului: „O mare societate producătoare are nevoie de nişte piese pentru a funcţiona, pentru mentenanţă. Toate aceste produse erau cumpărate de diverse societăţi politice, se punea un adaos de 300%, 500%, 800% şi erau vândute în combinat pe bani. Asta era afacerea”.

O afacere care n-ar fi mers niciodată fără sforile trase de oamenii politici.

Despre Andrei Lişinschi s-a spus că a fost favorizat de către directorii Sidex Galaţi şi că firma sa de produse metalurgice, Profiland, aflată şi astăzi pe platforma combinatului, este tot o căpuşă.

„Nu înţeleg cum eram favorizat… tot ce am cumpărat de la combinat nu am luat decât materie primă şi nu am introdus nici măcar un cui”, a susţinut Andrei Lişinschi .

Afaceristul a avut de câştigat foarte mult din comerţul cu tablă de la Sidex Galati, după cum o recunoaşte şi singur.

Nu doar intermediarii au păgubit Sidex-ul, ci şi proprii directori care ar fi furat tablă, pe bandă rulantă

„Erau grupuri organizate de directori, oameni de afaceri din oras, paza. Se făceau două sau trei transporturi în aceeaşi zi cu aceeaşi factură. Au fost metode de furt inteligente”, a spus Gheorghe Tiber, lider de sindicat Arcelor Mittal Galaţi.

Tabla era vândută de conducerea combinatului la preţuri mai mici decât costul de producţie. Firmele căpuşă nu făceau decât să cumpere această tablă si să o revândă la preţuri mult mai mari. Profitul intra în buzunarele lor, iar tranzacţia se făcea chiar din depozitele combinatului.

Avocatul gălăţean Mihai Boldea, fost deputat, cercetat pentru infracţiuni economice, explică mecanismul de căpuşare:Vorbim de cantităţi foarte mari de tablă care plecau din Sidex. Gândiţi-vă ce înseamnă să iei tabla de 2 milioane de euro şi să o plăteşti peste 120 de zile. Sidexul reprezenta cea mai mare bancă a României. Fără nicio creanţă, doar pe o simplă relaţie că eu sunt finul cunoscutului domnului deputat, domnului senator, domnului director etc, putea persoana respectivă să obţină marfa, respectiv tabla, orice calitate. Cu plata la 60 de zile, 120 de zile, 6 luni. Până la urmă nu se mai plătea absolut deloc”.

Dincolo de businessul cu tablă, cele mai păguboase afaceri au fost derulate de combinat în perioada 1997 – 2000, cu firma Sidex International. Societatea era o casă de comerţ creată la Londra, cu scopul declarat de a ajuta combinatul. Firma îi furniza materii prime şi îi vindea produsele în străinătate, în schimbul unui comision.

Directorii Sidex International au fost cel care aveau să devină cuscrul preşedintelui Traian Băsescu, Gheorghe Ionescu, zis Bebe, şi amicul său Dan Drăgoi, mâna dreaptă a generalului Victor Stănculescu. Fiul lui Dan Drăgoi a fost, pentru o scurtă perioadă, ministru al Finanţelor şi este în prezent consilier prezidenţial pentru mediul de afaceri.

Dumitru Nicolae: „Sidex International a fost o ieşire a noastră către piaţa externă ca să avem unde vinde produsele. Nu puteam lucra, nu puteam lucra altfel… nu aveam finanţare.

Astfel, în loc să ajute combinatul, Sidex International provoacă noi găuri

Firma, în care 60 la sută din acţiuni erau deţinute de grupul Balli, fondat la Londra de un milionar iranian, aducea materii materii prime din Brazilia şi din Rusia, cu mult peste preţul pieţei. Pentru serviciul făcut, combinatul îi achita un comision de 3%, dublu faţă de cât plăteşte celorlalţi intermediari. În vreme ce firma Sidex International creşte, combinatul adună pierderi şi ajunge să vândă oţelul cu un preţ de nimic.

Radu Sârbu a condus Fondul Proprietăţii de Stat, ca preşedinte al Consiliului de Administraţie, între 1998 şi 2000. Astăzi, dupa 14 ani, recunoaşte pentru prima dată rolul unor funcţionari FPS în soarta Sidex Galaţi: „Nu s-ar fi putut ca Sidexul să fie căpuşat în halul în care a fost…. Fără o toleranţă complice a unor funcţionari din FPS”.

Bebe Ionescu, director al Sidex International în 2000, a fost director de strategii al FPS intre 1998- şi 1999, chiar sub preşedinţia lui Radu Sârbu. Parteneri de vacanţe pe Coasta de Azur, Ionescu este cel care l-ar fi ajutat pe Adrian Videanu în afaceri. Adrian Videanu, ca fost minstru al Economiei, l-a numit pe Bebe Ionescu membru în consiliile Petrom ţi Eximbank. Bebe Ionescu este acum acţionar în 9 companii.

Dan Drăgoi, celălalt director din Sidex International, a fost ofiţer de carieră şi a lucrat cu generalul Victor Stănculescu. Doi ani a fost secretar de stat în guvernele Roman şi Stolojan, apoi a intrat în grupul apropiaţilor lui Adrian Videanu.

Nici reprezentanţii firmei-mamă, Balli Group, cea care a înfiinţat Sidex International, nu vor să comenteze afacerile cu combinatul.

Liliana Mincă, fostă şefă a Loteriei Romane, a fost în trecut asistenta generalului Victor Stanculescu, cel care a controlat Balli pe perioada colaborării cu Sidex Galaţi: „N-am condus Balli Trading, n-am condus Balli Group… nu ştiu despre ce este vorba. În calitate de asistentă a generalului Stănculescu nu aveam eu acces la contracte şi habar n-aveam ce clauze şi despre ce este vorba. Mai ales că era Sidex International, contractele erau la Londra şi în niciun caz aici”.

În 1999, după afacerea cu Sidex International, combinatul devine cea mai mare gaură neagră la bugetul statului, cu 3 miliarde de dolari datorii istorice şi pierderi

Statul român îl impovărează şi mai tare: Banca Naţională împrumută Sidex la o dobândă gigant.

În anul 2000 Sidex Galaţi aproape că moare cu zile.

În ciuda pierderilor, în 2001 Sidex Galaţi avea 27.000 de angajati, exporta jumătate din producţie, realiza 5% din PIB României şi influenţa încă un sfert din acesta.

Guvernul Adrian Năstase decide să vândă combinatul pentru că prăbusirea lui ar fi însemnat prăbuşirea întregii economii româneşti. Aşa-zisa salvare vine de la indianul Lakshmi Mittal, deţinătorul Mittal Steel, unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. La privatizare mai participă o firmă românească şi una din Franţa. Competitorii se retrag, iar Mittal câştigă. Sidexul devine Arcelor Mittal.

Mihai Boldea:Modul în care a fost încheiat acest contract este dezastruos pentru statul român”.

Dumitru Nicolae, fost director al combinatului: „Ştiu ce jaf s-a făcut…nu mă miră nimic”.

Radu Sârbu: „Termenii privatizării au fost atât de nenorociţi, încât e de mirare că nimeni n-a fost întrebat cum era posibil”.

Calculele arată că, de fapt, guvernul Adrian Năstase, sub semnătura lui Ovidiu Muşetescu, şef AVAS, nu a vândut combinatul, ci l-a făcut cadou.

 

O parte a contractului de privatizare este secretă. Ce se ştie oficial este că indienii ar fi trebuit să plătească 77 de milioane de euro.

Mihai Boldea: „Aici apare paradoxul românesc. Dacă ar fi fost vândut Sidexul ca fier vechi, cred că ar fi scos undeva la 200- 250 de milioane de euro. Dar Sidexul a fost vândut într-un mod subevaluat, în bătaie de joc. Pe pâine, pe găini l-au vândut, pe nimic”.

Condiţia pusa de Mittal Steel statului român a fost să plătească pentru început o tranşă de 25 de milioane de dolari.

Restul ar fi fost plătiţi doar în situaţia în care combinatul ar fi câştigat un proces mai vechi cu Sidex International, fostul său partener de afaceri. Acesta pretindea combinatului 52 de milioane de dolari, în contul unei datorii. Combinatul pierde procesul cu Sidex International, aşa că indianul Mittal nu mai plăteşte statului român diferenţa de 52 de milioane de dolari. Banii merg de la Mittal direct la firma londoneză.

Radu Sârbu: „Nu se putea pune problema ca în urma privatizării statul să rămână cu banii. Dar putea să nu renunţe la atât de mulţi bani, cât a făcut Guvernul Năstase”.

Pe lângă privatizarea pe gratis, guvernul mai rupe aproape 3 miliarde de dolari din bugetul României şi îi dăruieşte tot lui Mittal Steel Galaţi, sub formă de ajutoare, ştergeri de datorii, anulări de penalităţi şi credite fiscale.

Seria cadourilor începută de Cabinetul Năstase continuă cu guvernul Tăriceanu

În 2007 statul îi oferă suma de 24 de milioane de dolari, ca decont pentru banii pierduţi de investitor în vechiul proces cu Sidex International. La vremea aceea, secretar de stat în Ministerul de Finanţe era Bogdan Drăgoi, fiul directorului Sidex International, Dan Drăgoi.

Bogdan Drăgoi spune că nu ştie nimic de bani şi că nu a fost implicat în nici un fel:Nu ştiu să fi avut vreo implicare Ministrul de Finanţe în acea perioadă şi în această speţă. Eu, personal, în calitate de secretar de stat pe care o deţineam la acel moment, coordonam Trezoreria statului, deci nimic de-a face cu aşa ceva”.

În primul an după privatizare, 2002, combinatul face profit de peste 60 de milioane de dolari. A ajuns la această realizare fără retehnologizare. Dar a renunţat la intermediari.

Din anul 2008, însă, în ciuda investiţiilor, combinatul intră în picaj din cauza crizei şi a preţului mare al energiei. Pierde pieţe, scade producţia de otel, îngheaţă salariile, închide Uzina Cocso-Chimica şi trimite acasă 4.500 de oameni. Arcelor Mittal începe să câştige bani din certificate de emisii poluante, în dezavantajul combinatului. Închide secţii, o cocserie şi două furnale, şi primeşte la schimb, gratuit, certificate de dioxid de carbon, pe care le vinde apoi în străinătate.

Astăzi, cu toate investiţiile, combinatul supravieţuieşte datorită fluxului secundar, adică al laminoarelor. La Galaţi mai lucrează 7.000 de oameni, iar creşterea preţului energiei e pe cale să trimită combinatul la fier vechi. Odată cu căderea combinatului se prăbuşeşte şi unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării. Galaţiul avea o întreagă industrie care depindea de combinat, transformată acum în ruine sau înlocuită de spaţii comerciale.

De la portul mineralier, la licee dedicate combinatului până la echipa de forbal sau pensiuni şi hoteluri, Sidexul a fost sărăcit prin mii de supape.

Privatizarea SIDEX s-a dovedit o afacere păguboasă pentru statul român. Bunăvoinţa guvernelor din anii 2001 ţi 2005 nu a folosit, în final, nimănui. Nu doar că investitorul nu a reusit sa păstreze cele 28.000 de locuri de muncă, din momentul cumpărării, dar nu a mai adus nici bani la bugetul de stat, aşa cum preconizau mai-marii ţării acum 13 ani. Criza oţelului îl face pe investitorul indian să îş restrângă afacerea în fiecare zi.

Ce alternativă avea statul român? Răspunsul o dau ucrainenii, care au vândut un combinat siderurgic de aceeaşi mărime cu 4,7 miliarde de dolari.

Pentru alte cazuri de privatizari, vezi Arhiva emisiunii Romania Furata.

Ce s-a ales de brandurile comuniste ale Iaşiului. Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau Ţigarete sunt istorie. Doar doi coloşi industriali au supravieţuit

Procesul dur de selecţie capitalist a pus la pământ coloşi industriali cu zeci de mii de angajaţi şi cifre de afaceri ameţitoare. Există, totuşi, şi miracole economice la Iaşi.

Multe branduri economice au consacrat Iaşiul în perioada comunismului, în condiţiile în care şefii regimului au stabilit strategic să maseze în Capitala Moldovei o mare parte a industriei grele.

Coloşi precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizaţi, însă, după 1990 prin privatizări defectuoase sau rău-intenţionate. Până în acest moment, în ciuda multiplelor anchete declanşate de procurori, niciuna dintre uriaşele ţepe economice trase la Iaşi nu s-a terminat cu condamnări penale, însă.

Ce s-a ales de brandurile comuniste ale Iaşiului. Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau Ţigarete sunt istorie. Doar doi coloşi industriali au supravieţuitFabrica de Ţigarete este exemplul cel mai trist al decăderii industriei comuniste la Iaşi FOTO vice.com

Industria Timişoarei, de la înflorirea din imperiul Austro-Ungar, intreprinderile comuniste, la şmecheriile din democraţia originală

În ciuda tranformărilor care au cuprins România după 1989, Timişoara a rămas unul din oraşele care s-au adaptat foarte bine noilor cerinţe.

Industrializarea Timişoarei a început în perioada autro-ungară. Prima fabrică a fost înfiinţată imediat după eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană, în 1718. Este vorba de cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul de azi al României. În 1728 se înfiinţează fabrica de tutun, iar apoi se deschid fabrici din toate ramurile. Toate se ridicau pe malurile canalului Bega, pentru că transportul produselor se făcea pe apă.

Mândreţea judeţului, „ideală pentru showroom“. Integrata şi Fabrica de Pepsi de la Ovidiu, de vânzare

Fabrici vestite pentru producţia lor, mii de oameni angajaţi care îşi întreţineau familiile şi produse care făceau faima României la export, aşa arăta industria Constanţei în anii comunismului. Acum, multe dintre ele nu mai sunt decât o afacere imobiliară. Unele au fost salvate la privatizare de foştii directori, cum este cazul fabricii de pâine Dobrogea sau al celei de ulei Argus. Altele au fost vândute unor magnaţi care continuă activitatea obiectivului, cum este Şantierul Naval Constanţa, cumpărat de Gheorghe Bosînceanu.

Cum s-a prăbuşit platforma chimică Săvineşti, colosul industrial unde lucrau peste 10.000 de nemţeni

În anii comunismului, activitatea industrial de la Săvineşti asigura traiul pentru circa o treime din populaţia municipiului Piatra Neamţ. Combinatul de fire şi fibre sintetice (CFS), Azochim şi Institutul de Cercetare erau mândria judeţului. Platforma chimică de la Săvineşti a fost în anii de dinainte de revoluţie, şi chiar o perioadă bună după 1990 drept unitate etalon a economiei nemţene. Aici se produceau fire şi fibre sintetice (la Fibrex), îngrăşăminte chimice (Azochim), exista un institute de cercetare de elită în domeniu (ICEFS) şi un parc industrial bine dezvoltat cu utilităţi pentru toate activităţile de pe platformă.
Mai bine de 10.000 de nemţeni, mare parte locuitori din Piatra Neamţ, făceau naveta zi de zi, produsele fabricilor asigurând resurse în economia naţională şi pentru export.

Colosul din Tulcea – Întreprinderea de Pescuit Oceanic: 82 de nave pe care lucrau 6.000 de navigatori

Căderea comunistului din Tulcea a însemnat şi prăbuşirea industriei din acest colţ de ţară. Mândria zonei a fost Întreprinderea de Pescuit Oceanic din care acum nu a mai rămas nimic.
Colonelul în rezervă Nicolae Zărnescu, care timp de patru ani a fost locţiitorul şefului Securităţii la Tulcea, ne-a vorbit despre vremurile bune ale acestui oraş. Era anul 1986 şi Zărnescu lucra în contraspionajul românesc. La un moment dat, a fost chemat la Bucureşti şi i s-a spus: „Te mutăm la Tulcea!“.

Confecţia Râmnicu Sărat şi Foresta Nehoiu, două mari fabrici ale judeţului Buzău care au dispărut în ”democraţie”

Economia Buzăului a suferit o transformare radicală, după Revoluţie. Dacă zona industrială a municipiului Buzău a rămas funcţională, la Râmnicu Sărat, o mare fabrică de textile a fost ştearsă de pa faţa pământului, după privatizare. O soartă asemănătoare a avut-o şi cea mai importantă fabrică de prelucrare a lemnului, Foresta Nehoiu.
Aproximativ 2.000 de angajaţi ai fabricii Confecţia Râmnicu Sărat, majoritatea femei, au rămas fără locuri de muncă după anii ‘90, iar la scurt timp după preluarea de către omul de afaceri vrâncean Sorina Plăcintă, societatea a dispărut de tot.

Fără strategii de marketing şi cu multe slujbe sociale, aşa îşi duceau zilele fabricile bistriţene în perioada comunistă

Unele dintre fabricile bistriţene fondate în perioada comunistă încă mai sunt în picioare, reuşind chiar să se impună pe piaţă. Înainte de Revoluţie nu existau strategii de marketing, producţia era „exagerată”, iar slujbele sociale reprezentau o parte importantă din industrie. Produse proaste, slabe calitativ, vândute în multe cazuri mult sub costurile de producţie şi o lipsă totală de interes faţă de tot ce este legat de piaţă, aşa descrie analistul Cristian Munthiu industria bistriţeană din perioada comunistă.

Ce s-a ales de coloşii industriali ai Vasluiului: mii de şomeri şi ruine

În urmă cu 20 de ani, municipiul Vaslui avea o zonă industrială bine pusă la punct care absorbea aproape întreaga forţă de muncă a municipiului. Erau de notorietate societăţile Mecanica (piese pentru maşini şi utilaje), Moldosin (fire şi fibre sintetice), Hitrom (azbest şi materiale de izolaţie), AMC (aparate de măsură şi control), Movas (mobilă), la fel ca şi cele din domeniul industriei uşoare, Confecţii, Textila, Varotex, Vascovin s.a.
Giganţii industriali care asigurau locurile de muncă ale celor mai mulţi dintre vasluieni au căzut unul dupâ altul după anul ‘90, din industria Vasluiului nu a mai rămas decât niăte clădiri în ruine şi mii de mare de şomeri care a situat an de an judeţul pe primele locuri în ţară.
FOTO Ce s-a ales de coloşii industriali ai Vasluiului: mii de şomeri şi ruine
Hitromul era unul dintre cei mai mari fabricanţi de materiale izolatoare din România FOTO Simona VOICU

Marile întreprinderi din Satu Mare, distruse de capitalism. Din fabrica de mobilă Samobil, cotată ca a doua pe ţară, au rămas tubulaturile de fier

Starea marilor fabrici din Satu Mare de după guvernele post-decembriste reprezintă pomelnicul industriei româneşti abandonate, vândute la 1 dolar bucata sau distruse prin favorizarea importurilor şi a legendarelor investiţii străine. Două dintre cele mai elocvente cazuri sunt fabrica de mobilă Samobil sau UNIO.

Cel mai concret exemplu este fabrica de mobilă Samobil. Înainte de 1989, SC. Samobil. SA era o fabrică de mobilă de rang înalt, atât pentru ţară, dar şi pentru străinătate. Era cea mai mare fabrică de mobilă din judeţ şi era cotată ca a doua pe ţară. După revoluţie fabrica a avut tot mai puţine vânzări intrând în faliment, iar în 2006 fabrica a intrat în lichidare. Toate utilajele au fost vândute în urma diverselor licitaţii, singurele bunuri care au mai rămas fiind tubulaturile din fier.

Marile Uzine ale Braşovului au fost demolate. În locul lor vor răsări malluri

Hidromecanica şi Tractorul au fost rase de pe faţa pământului. În locul lor vor răsări, mall-uri, blocuri şi locuri de distracţie. Un alt mall se va construi şi pe terenul fostei uzine Fartec.
Uzina Hidromecanica a fost ştearsă de pe harta Braşovului. Pe terenul ei, de 40.000 de metri pătraţi, care este chiar în Centrul Civic se vor construi clădiri de birouri şi un hipermarket Cora. Uzina mai are acum doat o hală la periferia Braşovului. Aici mai lucrează 180 de angajaţi faţă de 6.000 câţi erau în anii de glorie.
Uzina a fost înfiinţată în 1880. Angajaţii lucrau în ateliere de turnătorie fontă şi prelucrări mecanice. În clădirea „Hidromecanica s-au fabricat primul autobuz şi primul strung românesc, în anii 50.

Falimentul industriei comuniste din Alba. Cele mai mari uzine din epoca de aur sunt vândute la fier vechi

Marile falimente ale judeţului Alba au produs o gaură de sute de milioane de euro, bani care, foarte probabil, nu vor mai putea fi recuperaţi integral niciodată. Suma reprezintă totalul creanţelor creditorilor la marile firme care au ajuns în insolvenţă sau în faliment. Lista este mare şi cuprinde cele mai mari fabrici din judeţ: UPSOM Ocna Mureş, Montana Cîmpeni, Resial Alba Iulia, Capris Sebeş, Stratusmob Blaj.
Cele mai importante procese de insolvenţa şi faliment aflate în derulare la Tribunalul Alba se referă al societăţile GHCL Upsom SA Ocna Mureş, Resial SA Alba Iulia, Metalurgica SA Aiud, Montana SA Câmpeni, Stratusmob SA Blaj şi Ardeleana SA Alba Iulia. Sunt firme mari la care au lucrat mii de oameni şi care în trecut reprezentau baza economiei judeţului.
Falimentul industriei comuniste din Alba. Cele mai mari uzine din epoca de aur sunt vândute la fier vechi
Combinatul UPSOM din Ocna Mureş a fost închis, iar activele vândute pentru fier vechi

Comuniştii şi sovieticii au distrus economia Banatului Montan

În perioada interbelică Uzinele şi Domeniile Reşiţa era cea mai mare intreprindere a ţării. Comuniştii au cedat sovieticilor mare parte din uriaşul profit acumulat în perioada interbelică.
În perioada în care Cristofor Columb descoperea America la Reşiţa se aprindea focul în furnalele de topit fierul. StEG, una dintre cele mai mari companii austriece şi mondiale, înfiinţa la Reşiţa primele furnale în anul 1771, punând bazele celui mai mare centru siderurgic din Sud-Estul Europei, statut pe care Reşiţa şi l-a păstrat până în perioada comunistă. Perioada interbelică, însă, a fost perioada de maximă prosperitate a Uzinelor şi Domeniile Reşiţa.

Povestea celui mai important combinat din sud-estul Europei. Cum s-a ales praful de siderurgia din Călăraşi

Combinatul siderurgic de pe malul Borcei, printre cele mai importante din sud-estul Europei, este astăzi o ruină. În acelaşi timp a fost înfiinţat un altul în Polonia. Şi astăzi acesta produce oţel. La Călăraşi, mastodontul a fost inaugurat în 1979, după ce a fost accesat un credit internaţional de peste 100 de milioane de dolari.

Înălţat pe o suprafaţă de 650 de hectare, acesta a fost cotat, în anii 80, ca unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei în care se producea şină de cale ferată. Imediat, după Revoluţie a fost privatizat, apoi demontat bucată cu bucată şi vândut la fier vechi. În prezent la fostul combinat siderurgic Călăraşi – Siderca funcţionează o oţelărie şi un laminor, deţinute de firma Tenaris. Are o capacitate de producţie anuală de 470.000 de tone, care include o oţelărie electrică şi linii de turnare continue, folosind ca materie primă fierul vechi.

Ce industrie a avut Brăila şi cum s-a ales praful de tot

A fost o vreme când Brăila excela la capitolul capacităţilor de producţie. Aici s-au produs celebrele excavatoare de la „Promex”, de aici au plecat la export mii de tone de fibre, celuloză şi hârtie şi tot de aici erau livrate piese de mobilier renumite în lume. Merită amintite chiar şi chibriturile care se fabricau pe malul Dunării, cu toate că nu aveau o faimă prea bună, pentru că se aprindeau foarte greu.
Din punct de vedere economic, Brăila se numără printre oraşele care au avut cel mai mult de pierdut în tranziţia care a urmat de la comunism la capitalism. Întreprinderile care înainte de 1989 ofereau locuri de muncă pentru zeci de mii de oameni au dispărut, rând pe rând, de la jumătatea anilor ’90 până în prezent.

Un brand în derivă. Cum a dispărut FEPA’74 de pe firmamentul economiei româneşti

Una din cele mai mari fabrici din judeţul Vaslui din perioada pre-decembristă, ce asigura mii de locuri de muncă şi lucra la foc continuu, a decăzut constant după 1994. Fabrica mai are doar 200 de angajaţi şi se menţine cu greu pe linia de plutire.
La mijlocul anilor ’70 a luat fiinţă la Bârlad fabrica ce urma să devină un brand de oraş şi de ţară. Fabrica de Elemente Pneumatice şi Control (FEPA) ’74 a apărut în contextul industrializării accelerate a economiei româneşti. Foştii angajaţi îşi amintesc cu regret emulaţia acelor vremuri, când depuneau eforturi colective pentru pentru creşterea producţiei.

S-a ales praful de Alumina, unul dintre puţinele combinate din lume care avea contracte cu Agenţia Spaţială americană

Privatizarea combinatului Alumia, printre puţinele combinate din lume care avea contracte cu Agenţia Spaţială americană, a dus la vânzarea acestuia bucată cu bucată. Dintr-o industrie industrie prosperă, ce oferea mii de locuri de muncă, s-a ales praful. Au rămas doar ruinele de ceea ce odată reprezenta mândria oraşului.
În anul 1965 se deschideau porţile fabricii Alumina, prima platformă industrială din Oradea. În doar 15 ani a ajuns să producă peste 220.000 de tone de alumină, dar, odată cu căderea regimului comunist a căzut şi întreprinderea.

S-a ales praful de Alumina, unul dintre puţinele combinate din lume care avea contracte cu Agenţia Spaţială americană

Cum a „murit” după 1990 industria Botoşaniului şi cum a îngropat-o definitiv în doar 10 ani capitalismul

Fosta zonă industrială a Botoşaniului se întindea pe sute de hectare. În fabricile ”Epocii de Aur”, lucrau zeci de mii de muncitori. După căderea regimului comunist şi privatizarea uzinelor, uriaşele fabrici au fost vândute bucată cu bucată, de cei care vroiau să se îmbogăţească pe ruinele socialismului. O parte a foştilor muncitori au fost transformaţi de eşecul capitalismului în boschetari sau alcoolici.
Uzinele Textile Moldova din Botoşani erau un colos industrial al perioadei comuniste. Erau regina industriei uşoare româneşti. Producţia era în mare parte destinată exportului. În fiecare dimineaţă pe poarta fabricii intrau peste 10.000 de angajaţi.

A fost odată o industrie în Vrancea de care s-a ales praful

Deşi este unul dintre judeţele mici ale ţării, Vrancea a fost un judeţ destul de bine industrializat până la începutul anilor ’90. Acest proces a început în anii 1960, cu implicaţii directe în procesul de creştere economică, migrarea populaţiei către mediul urban.
În perioada 1965-1989, în industria judeţului Vrancea s-au produs mutaţii importante, fiind reprezentată de 25 de întreprinderi, din care 17 republicane şi 8 ale cooperaţiei meşteşugăreşti.

Unicul rafinator de aur din Europa sau filatura Maratex, piloni ai economiei naţionale în vremea comunismului

Cu oferte de muncă ce depăşeau cererea, perioada post comunistă a adus cu sine o nouă faţă Băii Mari. Mineritul, metalurgia, filatura şi chiar Institutul de Cercetări şi Proiectări Miniere din Baia Mare au mai rămas doar în amintirea celor ce au trăit acele vremuri şi, poate, în imaginaţia celor ce au ascultat poveştile părinţilor sau ale bunicilor despre Baia Mare, un oraş industrial, un oraş în plină dezvoltare.
Mult plâns de unii şi dorit a fi uitat de alţii, fără doar şi poate, comunismul şi-a pus amprenta asupra întregii ţări. Trecerea de la era ceauşistă la democraţie a adus cu sine, pe lângă libertăţile de care ar trebui să beneficieze fiecare persoană şi o democraţie poate nu cel mai bine gestionată. Fabricile şi uzinele care odată ne-au făcut o putere economică greu de trecut cu vederea s-au închis, locul lor fiind acum ocupat doar de ruinele unor foste măreţe clădiri.
Combinatul Phoenix era unicul rafinator de aur din Europa Foto: Ciprian Cozoplean

Uzinele etalon din perioada comunistă, în pragul dezastrului. În epoca de glorie la Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane lucrau peste 16000 de oameni

Întreprinderile de dinainte de 1989 sunt în pragul dezastrului. Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane s-au transformat după Revoluţie din uzinele etalon în fabrici aproape inexistente cu datorii uriaşe către stat.

Electroputere Craiova a fost una dintre cele mai mari fabrici din Oltenia şi a devenit cunoscută peste hotare pentru locomotivele şi echipamentele electrice realizate de angajaţi. În Epoca de Aur la uzina din Bănie munceau peste 12.000 de oameni, însă imediat după 1989 peste 10.000 de olteni şi-au pierdut locul de muncă.

Cum a dispărut economia Aradului. S-au pierdut zeci de mii de locuri de muncă

Ofereau zeci de mii de locuri de muncă şi făceau economia ţării mai înfloritoare. Este vorba despre fabricile judeţul Arad care şi-au închis porţile la câţiva ani de la Revoluţie. Acum, în unele locuri se află doar o imagine şocantă.

Este cazul fabricii UTA, a cărei dezmembrare masivă a început în 2004. A urmat apoi IMAR-ul, compania care a furnizat mobilă Curţii Imperiale Austro-Ungare şi a Curţii Regale Române, iar în perioada 1985-1990 a fost principalul furnizor pentru Casa Republicii.

Declinul industriei din Teleorman

În urmă cu 20 de ani, în Teleorman existau fabrici care produceau de la zahăr, ulei şi conserve, până la panglici, rulmenţi sau vagoane. Zeci de mii de teleormăneni din Zimnicea, Roşiorii de Vede sau Turnu Măgurele lucrau, în schimburi, în fabricile din judeţ. Treptat, majoritatea unităţilor de stat şi-au închis porţile, iar locaţiile au ajuns în paragină. În judeţ, nu a mai rămas mai nimic din industria de altă dată.

În urmă cu două decenii, Teleormanul putea fi considerat un judeţ în care industria funcţiona. Zeci de fabrici erau deschise în oraşele din judeţ şi zeci de mii de teleormăneni aveau un loc de muncă în liniile de producţie.

Mărirea, decăderea şi renaşterea economiei la Slatina

Pentru că fostul preşedinte al ţării de dinainte de 1989 era originar din Scorniceşti, aflat la doar câţiva kilometri de capitala Slatina, urbea de pe Olt a devenit rapid unul din punctele strategice ale economiei naţionale în acea perioadă. Industria slătineană “duduia” şi avea fabrici-etalon, fabrici din care, în prezent, mai rezistă doar câteva. Restul uzinelor au dispărut, economic vorbind, căci fizic încă mai există rămăşiţe ale acestora.
Cea mai mare fabrică înainte de 1989 a fost Uzina de Aluminiu, botezată, după 1991, în SC Alro SA. Indiferent de nume însă, fabrica a rămas aceeaşi: unul dintre cei mai importanţi producători de aluminiu din lume, în prezent aceasta aflându-se în curtea unui imperiu rusesc şi fiind o subsidiară a grupului olandez Vimetco N.V. (fostă Marco Group), companie globală de aluminiu primar şi procesat controlată de acţionari ruşi.
Mărirea, decăderea şi renaşterea economiei la Slatina
Uzina de Rulmenţi din Slatina a rezistat până la începutul anilor 2000 FOTO: Mugurel Manea

Rămăşiţele giganţilor economici din Mehedinţi

Marile unităţi economice ale judeţului Mehedinţi şi-au închis porţile rând pe rând după 1990 încoace, iar micii agenţi economici au absorbit doar o mică parte din forţa de muncă disponibilă. O parte din mehedinţeni au luat drumul Occidentului în căutarea unui job, alţii s-au retras la ţară, acolo unde în gospodăriile proprii produc cele necesare traiului de zi cu zi.

Odinioară, judeţul Mehedinţi, dar în mod deosebit Drobeta Turnu Severin era un puternic centru economic. Dezvoltarea judeţului şi prosperitatea locuitorilor oraşului Turnu Severin s-a datorat înfiinţării portului (1851) şi atelierului de reparat vapoare (1858), primul din ţara noastră, nucleul viitorului Şantier Naval, care va ajunge în 1914 cel mai însemnat din România şi unul dintre cele mai importante şantiere de pe Dunăre.

În comunism profitabile, în capitalism au ajuns falimentare . Zeci de mii de gorjeni au rămas pe drumuri

Numeroase unităţi economice din municipiul Târgu Jiu au fost puse pe butuci, după ce, evident, anumite persoane s-au ales cu conturile pline. Altele s-au închis din cauza managemenetului defectuos. Cert este zeci de mii de angajaţi au rămas pe drumuri.

Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL) ROSTRAMO producea mai mult pentru export. Fabrica se confrunta cu unele probleme financiare, după Revoluţie, dar reuşea să se menţină la limita de plutire. Reuşea să aducă în ţară sume considerabile de valută, în urma contractelor cu parteneri externi. Înainte de decembrie 1989, în jurul de 3.000 de lucrau la fabrica de mobilă, iar unitatea avea un patrimoniu de peste 10 milioane de euro.

La acest material au participat Cezar Pădurariu, Ştefan Both, Florin Jbanca, Iulian Bunilă, Bianca Sara, Simona Voicu, Cristina Cîcău, Simona Suciu, Dorin Ţimonea, Cristian Franţ, Ionela Stănilă, Florentin Coman, Sabina Ghiorghe, Caludia Bonchiş, Cosmin Zamfirache, Borcea Ştefan, Carp Cosmin, Andreea Mitrache, Elisabeth Bouleanu, Mugurel Manea, Alin Ion, Sînziana Ionescu, Mariana Iancu.

Nota noastra:

Dezastrul a fost atat de amplu incat istoria dezindustrializarii Romaniei prin privatizare nu va fi niciodata scrisa complet. Mai sus aflam doar cateva cazuri, unele rasunatoare, insa cu istorii partiale, incomplete. Totusi, raspunsul la o intrebare de genul ce a provocat acest real dezastru national nu poate fi doar “lipsa de viziune, cumparatori nepotriviti si decizii gresite”. Daca nu ai viziune, iti faci, daca nu gasesti cumparatori potriviti, nu mai vinzi, daca gresesti, te corectezi. Nimic din toate acestea nu s-au intamplat. Oare de ce?

In parte, pentru ca majoritatea celor din structuri si din politica s-au raportat la economia Romaniei de dupa 1989 ca la un cadavru. Si au vrut sa se infrupte din el cat mai mult, cat mai larg, cat mai consistent. Ca niste hoitari. Aceste retele ale jafului, formate din grupari securistice, politicieni, afaceristi locali sau straini, au functionat si functioneaza in continuare, de altfel. In opinia noastra, acesta este cel mai mare rau al Romaniei si, in lipsa unei corectari consistente, nici nu avem sanse sa ne revenim. Daca “ai nostri” se raporteaza la Romania ca la o sursa pentru puterea si bogatia lor, fara sa existe nici macar licarirea unei constiinte a binelui comun, colectiv, atunci alea jacta est.

In parte, pentru ca statutul Romaniei s-a schimbat, devenind semi-periferie a sistemului capitalist occidental. Ilie Serbanescu a explicat deseori ce inseamna acest lucru.

In parte, pentru ca s-au impus, la noi, dogma “privatizarii” si a “economiei de piata”. Iar cine nu o impartaseste, este un “eretic” nationalist sau/si comunist. Sau ambele…

Si pot fi enumerate si altele. Lucrurile sunt interdependente: de pilda, structurile mafiote securisto-politice stiau foarte bine ca dupa 1989 va urma “marea schimbare”. Tocmai de aceea, au ocupat locurile potrivite in sistem pentru a jefui cu spor. De aceea, nici nu le-a deranjat statutul inferior al Romaniei in sistem. Si, de aceea, au si favorizat dogma “privatizarii”.

Acest interes a coincis cu interesul extern. Bineinteles ca era in interesul occidentalilor ca o noua venita in “concertul natiunilor europene” sa nu aiba nimic al sau, sa aiba un statut cat mai jos si sa nu aiba industrie, caci asta inseamna, pentru ei, concurenta. Intr-un singur punct nu au coincis interesele: in beneficiarii jafului. Cat timp occidentului i-a convenit, din varii motive, aranjamentul devalizarii si al impartirii prazii cu mafia locala, au aplicat cu spor reteta. Au fost partenerii “capitalistilor postcomunisti” romani. Cand lucrul nu mai renta sau prioritatile s-au schimbat, s-a inventat anticoruptia. De-acum, jaful trebuie sa fie facut aseptic, “europeneste”, cu unic beneficiar in mafia corporatista, iar “capitalistii” locali eliminati, la randul lor, asa cum odinioara ei insisi au contribuit la eliminarea industriei de stat. Industrie si productie locala nu mai exista, insa exista, inca, resurse si companii strategice si servicii publice (sanatate, scoala, pensii), piata mediatica etc.

Vedem ca presa scoate mereu la iveala astfel de materiale despre privatizarile Romaniei. Cumva, insa, presa romaneasca nu spune adevarul pana la capat. Lucrul e explicabil – e dependenta de cei care au resursele financiare, adica exact de increngatura de mafioti/structuri locali si/sau corporate care detin puterea reala in Romania.


Categorii

1. ȘTIRI, Documentare/ Reportaje, Razboiul impotriva Romaniei, Tradatori si lichele, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “ROMANIA PRIVATIZATA – ROMANIA FURATA [si VIDEO]. Distrugerea economiei romanesti. DE CE PRESA NU MERGE PANA LA CAPAT?

  1. Eu cred ca si aici, la fel ca in cazul razboaielor, avem un singur punct de pornire pentru dezastru, ateismul sau mai bine spus inceputul rau. Cel ce cladeste fara Dumnezeu, risipeste! Cel vinovat este in primul rand mortul(statul comunist si poporul care a crezut minciuna). Este normal sa te oripileze scena unei crime, dar sa invinuiesti vulturii mi se pare cel putin pueril. Iar noi romanii inca nu intelegem acest lucru fundamental. Nici eu nu ma caiesc precum s-ar cuveni, iar ignoranta este imparateasa in aceasta casa.

  2. @TNC:

    Cel vinovat este in primul rand mortul(statul comunist si poporul care a crezut minciuna).

    Pai intotdeauna vinovatul e mortul! 🙂

    Vai, vai…

  3. de pilda acum in zilele noastre ati cauti un loc de munca, de ex. in presa [in ziar], ei bine cam ce fel de ”locuri de munca” putem gasi ! si dam exemple, de pilda: ag. de paza, vinzator, maseori, videochaturi, dame de companie s.a ”locuri”de munca bizare, cam in asta consta acum economia si industria romineasca,
    eu de ex. am absolvit o postliceala crezand in naivitatea mea ca-mi voi gasi un loc de munca in domeniul in care am absolvit acel colegiu, insa acum regret ca am pierdut timpul cu acea sc., de asemenea cunosc destui care au terminat diverse facultati iar acum regreta amarnic ca leau facut
    in concluzie un cosmar care a devenit realitate

  4. @ admin

    … dintre care cel dintai sunt eu.

  5. Un aspect mai putin cunoscut din falimentari:
    – imi povestea cineva care a lucrat la o fabrica mecanica din Chitila, falimentata in prima jumatate a anilor 90 de incompetenta conducerii.

    – cand o fabrica merge prost, sunt foarte multi care stiu: director economic, contabilitate, sindicate. Si numai sefii mari. Daca ei tac si nu reactioneaza, inglodarea in datorii si insolventa duce iremediabil la faliment.
    – o componenta principala: populismul si revendicarile salariale ale sindicatelor. plata nemuncii duce la faliment.

    Acel inginer care a lucrat in Chitila mi-a spus: restituirea partilor sociale la inceputul anilor 90 de catre guvernul Roman, a fost o lovitura foarte grea data economiei romanesti. Din punct de vedere al rentabilitatii, chiar dupa 90, fabricile lui Ceausescu o duceau foarte greu. Restituirea partilor sociale, grevele enarhice prin care populismul sindical crerea salarii fara acoperire in munca a fost una din cauzele falimentelor care au urmat in timp.

    Chiar nu va aduceti aminte cate greve pt cresterea salariilor erau la inceputul anilor 90.

    Cunosc un inginer foarte competent care a lucrat la Republica. Dupa ce multi au furat cat au putut, datorita corectitudinii sale a fost solicitat de sindicate sa intre in conducere, pt a da credibilitate infractorilor.

    A refuzat, si-a schimbat locul de munca printr-o relatie, iar cativa ani mai tarziu s-a mutat la o corporatie, dqar nu s-a bagat in coruptie.

    Nu inteleg de ce din analiza distrugerii economiei romanesti sunt scosi liderii sindicali.

    AU AVUT O FOATRE MARE PUTERE, SI AU JUCAT UN ROL INSEMNAT IN DESTABILIZAREA ECONOMICA SI IN SUSTINEREA CORUPTIEI ! desigur cu exceptii.
    DE CE NU SUNT INTERVIEVATI ?
    LA REPUIBLICA AU FACUT PARTE DIN STRUCTURILE CARE AU DISTRUS FABRICA.

  6. romeo, majoritatea liderilor de sindicat nu au fost alceva decat niste curve cu mai multe fete, care au facut jocurile celor ce au cumparat pe nimic economia si industria tarii, ati dau numai 2 exemple de ”lideri de sindicat”, miron mitrea si victor ciorbea

  7. Fratilor, este adevarat ca socialismul este un sistem economic si social care Il indeparteaza pe Dumnezeu din constiinta oamenilor, insa nu putem sa stergem cu buretele sau sa nu mentionam si uimitoarele realizari ale comunismului romanesc. Aceste fabrici reprezinta dovada ca in timpul conducerii lui Ceausescu, cuiva ii pasa totusi de destinele tarii. Fabricile astea asigurau o paine muncita cinstit pentru majoritatea populatiei tarii. Macar Ceausescu a dorit sa ridice economic tara noastra, a avut un plan, a avut o ambitie constructiva. Nu am auzit ca in timpul lui sa se fi distrus vreun obiectiv economic important pentru Romania. Conducatorii de astazi sunt niste hoti la drumul mare, niste nemernici care arunca atatea destine in mocirla si in saracie. Dupa evenimentele din 1989, latura pro-sovietica a PCR, in cardasie cu tot ce era mai decandent din structurile romanesti si-au batut joc de munca depusa de parintii si bunicii nostri. Nicio tara din lume in intreaga ei istorie nu s-a dezindustrializat in ritmul pe care Romania l-a dobandit dupa 1990, nici macar in vreme de razboi. Polonia si-a protejat intreprinderile comuniste, le-a retehnologizat, iar astazi se bucura de o dezvoltare economica extraordinara. Pacat, pacat, pacat!

  8. @Deceptie,
    (ce nume ti-ai luat),intadevar comunismul romanesc a avut o latura buna ,cea a bunastarii materiala, ca tinta.Ca nu a reusit, in mare masura ,a fost tot datorita unor oameni, a acelei rate de oameni mai putin dotata,care au tras caruta inapoi,dar mai ales a lipsei de Dumnezeu in vietile noaste,a tuturor.De partea spirituala nu se poate vorbi,nefiind cuprinsa in ideologie.Acestia de astazi nu au nici barem atat,nici o tinta umana sau umanista,ci,dor, buzunarul lor.Atat.Sa ne rugam la Dumnezeu ca ei sa se lumineze si sa vina pe drumul cel drept al ADEVARULUI,prin aceste rugaciuni,iar noi sa ne mantuim prin incercarile venite prin ei.Cred ca Dumnezeu se va intoarce cu fata la noi atunci cand vom recunoaste si ne vom cai de greselile trecute, in integralitatea lor, individual si ca popor raman.DOAMNE AJUTA!

  9. Nu vreau sa fac o apologie conducerii lui Nicolae Ceausescu si a ROMANILOR din cadrul conducerii de atunci, dar trebuie sa recunoastem cu totii faptul ca a fost un conducator patriot caruia chiar ii pasa de ceea ce se intampla cu tarisoara lui. Desi a facut nenumarate greseli, mai ales datorita lipsei lui de cultura si de educatie, taranul Ceausescu a avut demnitatea de roman in suflet si nu a vrut sa si plece capul tradandu-si poporul, desi cred ca a avut o astfel de ocazie de nenumarate ori. A sfarsit groaznic in ziua de Craciun, dar daca privim la involutia societatii romanesti de dupa 1990, moartea lui violenta incepe sa-si primeasca o explicatie… Romania deranja interesele economice ale multor tari straine, isi platise toate datoriile, caz unic in istorie, banii contractati din imprumuturi nu intrasera in buzunarele politicienilor, ci in investitii extraordinare, investitii pe care noi nu cred ca o sa le mai avem 100 de ani de acum inainte… Romania sfida atat URSS ul, cat si Occidentul deoarece aveam in tara tehnologiile necesare sa ne descurcam pe propiile noastre picioare, fara ajutorul “prietenilor” mai dezvoltati si mai puternici din Est/Vest. Acum, Romania nu mai are nevoie de industrie… Noi trebuie sa fim o tara agrara si sa avem dezvoltata industria serviciilor… De asemenea, Romania nu mai are nevoie de resursele sale, resurse ce trebuie date corporatiilor straine pe redevente de 5%!!!! De aceea, nu trebuie sa ne mai miram ca singurele locuri de munca in Romania de astazi sunt cele de videochat, ospatar, spalator de vase, paznici la depozite, carausi de marfa, lucratori in constructii pentru vilele mai-marilor tarii sau bone! Trist!

  10. Mai rau:suntem scalavi pe propria noastra plantatie(am ajuns mai rau ca negrii de pe plantatiile de trestie de zahar,cafea,bumbac etc.)Scriam,acum 2 ani,pe un sait admin,”occidentul crede ca nu meritam o tara atat de frumoasa cu asa de multe bogatii” si iata ca au venit,si….. n-au mai plecat.Au venit sub diferite forme:banci,firme transnationale pe sol si subsol,supermarkete,etc.Cand vor pleca din Romania, sa nu mai vina,atunci cand se vor intoarce la Dumnezeu toti ce pe care i-a hotarat, El, inainte de afi lumea.Atunci vor pleca toti norii de pe cerul Romaniei.Atunci DUMNEZEU ne va fi iertat de toate pacatele trecutilui,PE NOI SI CELE CATEVA GENERATII PRECEDENTE, pt.cei care au inclnat balanta spre iertarea intregului POPOR. PANA ATUNCI VOM SUFERI.DOAMNE AJUTA!

  11. De cateva duminici incoace dl Adriean Videanu participa la Sf. Liturghie. Sta pana preotul spune predica, si apoi pleaca. Uneori este insotit si de sotia sa.

  12. „Cel mai vechi truc al diavolului este acela de a spune ca el nu exista”

    am avut o industrie…acum doar fier vechi si ruine ca dupa un razboi nuclear.In 1989,mai bine zis in prima parte,luna lui ianuarie,liderii masoneriei mondiale(illuminati-printre care:BUSH(gruparea oculta skull&bones)papa ioan paul al 2 lea(gruparea oculta a vaticanului OPUS DEI) Helmuth Kohl(oculta bavareza,din care a facut parte si HITLER)ș.a ) se intrunesc la yalta(TRILATERALA,adica CELE TREI LATURI-TRIUNGHIUL MASONIC:”liberte,egalite,fraternite„) pentru a crea o ”NEW WORLD ORDER„ o ordine a ”PACII„ și „BUNASTARII„dispariția blocului comunist,reorganizarea continentlui,unificarea germaniei,destramarea yugoslaviei(inclusiv a voivodinei,lucru care este in proiect)destramarea cehoslovaciei,unificarea irlandei(in proiect)separarea bretagnei de franța,separare italiei(vezi LEGA SUD=LEGA NORD),unificarea moldovei si destramarea romaniei(incercare ce s-a facut in anii 90-91,vezi evenimentele de la TÂRGU MUREȘ,PODUL DE FLORI,RAZBOIUL DIN TRANSNISTRIA,fara efect…oare?)

    cine cunoște adevărul nu va muri în minciună

  13. Pingback: “Doar România vinde”… DESTRUCTURAREA STRATEGICA MERGE INAINTE CU CIOLOS IN FRUNTE. Guvernul tehnocrat scoate la vanzare actiuni de la COMPANIILE de ENERGIE si din INFRASTRUCTURA STRATEGICA: Portul Constanta, Aeroporturi Bucuresti, Hidroelec
  14. Pingback: UPDATE VIDEO – MEMORANADUMUL TRADARII: “Doar România vinde”… DESTRUCTURAREA STRATEGICA MERGE INAINTE CU CIOLOS IN FRUNTE. Guvernul tehnocrat scoate la vanzare actiuni de la COMPANIILE de ENERGIE si din INFRASTRUCTURA STRATEGICA: Portu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare