LA CE SĂ NE AȘTEPTĂM? Reflecții despre o CATASTROFĂ IMINENTĂ. SUA ca stat semieșuat, SFÂRȘITUL VECHII ORDINI și milenarismul totalitar al mișcării WOKE/ Presedintele Academiei, AUREL POP despre FERVOAREA DEMOLARII, MANIPULARE si DICTATURA

25-06-2020 22 minute Sublinieri

Contramundum/ Peter Hitchins:

LA CE SĂ NE AȘTEPTĂM?

Ceea ce ne așteaptă este o schimbare de regim. Din acest motiv au apărut aceste gloate ciudate care se strâng în jurul monumentelor vechi și uitate cerând îndepărtarea și distrugerea lor.

Nu știu ce doresc și nici nu înțeleg ceea ce distrug. Dar deja nu mai contează. Cred că le-a sosit vremea și s-ar putea să aibă dreptate.

Din acest motiv statuia lui Winston Churchill și memorialul Cenotaph au fost acoperite de autorități, un act de predare în fața vandalilor.

Din acest motiv șefii poliției îngenunchează ca niște robi cuceriți în fața noilor zei, iar liderii partidului laburist fac la fel. Am mai văzut asta întâmplându-se înainte, însă doar când lucrurile mergeau în direcția opusă.

Pe atunci, când Imperiul Sovietic a căzut, era un motiv de bucurie. Ucigașul în masă Vladimir Lenin și casapul său Felix Djerzinski au fost dați jos de pe piedestal de oameni care se săturaseră să fie conduși de urmașii lor. De data aceasta, în timp ce hoardele de ignoranți încearcă abolirea finală a Marii Britanii, devine foarte înfricoșător. Nu pot să spun că am știut că se va întâmpla asta, dar voi spune că am presimțit că se vor întâmpla lucruri foarte rele în momentul în care țara și-a început carantina dementă și sălbatică în martie (…)

În momentele cheie știm cumva mai mult decât credem că știm. Iar pe măsură ce orașele noastre au început să se întunece și să se golească, iar lumea așa cum o știam a început să dispară, m-am temut că nu vom mai vedea vreodată luminile aprinse așa cum le știam. Era ca începutul unui mare război fără nicio restricție, devenit din ce în mai uluitor deoarece nu avea vreun final vreodată.

Nu era doar despre o boală și un răspuns complet exagerat în fața ei. Era un fel de moartea prințesei Diana și căderea Turnurilor Gemene cumulate într-un singur și uriaș episod de iraționalitate și panică.

Acum avem Dictatura Fricii. Nu este vorba despre indicatorul fictiv „R” care decide comportamentul guvernului nostru plăpând, care abia acum începe să-și dea seama cât de mult rău a făcut și cât de greu îi va fi să repare lucrurile. Este vorba de indicatorul „F”, adică numărul oamenilor speriați de afirmațiile false, dar șirete, că suntem toți vulnerabili în fața unei boli îngrozitoare și devastatoare.

Mulțumită lipsei de onestitate nerușinate și părtinirii ilegale arătată de BBC dar și a reflectării părtinitoare din mai multe ziare, milioane de oameni nu sunt conștienți că întreaga bază a politicilor guvernamentale a fost complet spulberată de experți științifici. Până și adevărul despre Suedia, care nu a închis țara, este distorsionat și ascuns de reportaje ostile. Suedia a urmat politicile britanice într-un singur domeniu – nu și-a protejat azilurile de bătrâni și astfel a avut o rată mai mare a mortalității decât ar fi trebuit. Dar chiar și așa, experiența sa – împreună cu cea a Japoniei – ne arată limpede că nu există vreo legătură între carantină și numărul de morți înregistrați.

E ca și cum establishmentul, inclusiv al nostru, dorea o criză și s-a folosit de controlul pe care îl are asupra informației pentru a obține una. Și continuă încă prin măsuri de control.

Sunt foarte sigur că astfel de măsuri, precum arestul la domiciliul și interzisul statului la soare, au un alt scop. Ne fac să ne obișnuim cu situația în care ni se spune ceea ce trebuie să facem. Stai aici. Așteaptă dincolo. Nu folosi bani lichizi. Nu trece linia. Se schimbă pentru veșnicie relația dintre individ și stat. Nu doar că acum statul ne spune unde trebuie să trăim și când și cum trebuie să ieșim afară. Nu doar că ne spunem cu cine trebuie să dormim (cu excepția prof. Ferguson), acum ne spune și ce trebuie să purtăm.

În timpul acestor lungi și somnambulice săptămâni, am uitat încetul cu încetul cine eram înainte, cum am trăit, ce gândeam și ce ne așteptam de la viață. Cred că forțe ostile țării noastre, istoriei și naturii ei, au văzut în asta o șansă. La început au fost poate neîncrezători, dar apoi au și-au dat seama că britanicii s-au moleșit și acceptă dictate absurde și umilitoare, crezând cele mai caraghioase lucruri. Au observat de asemenea cum instituții și puteri, odată importante – Biserica, Parlamentul, Armata, Poliția, Universitățile și mare parte din presă – s-au supus fără crâcnire. La fel și marile noastre companii (…)

Scânteia care a aprins acum lucrurile a fost moartea lui George Floyd în Minneapolis. Radicalii britanici au început să atace statuile și să dea foc străzilor. Cel mai important lucru legat de aceste proteste, lăudate de partidul laburist și încuviințate de șefii poliției, este că pun umărul la consolidarea noii puteri în timp ce o distrug pe cea veche.

Deja devine foarte dificil pentru opiniile tradiționale, normale, conservatoare, creștine și patriotice să mai găsească un loc de exprimare. Folosind social media ca pe o formă de disciplinare, i-au făcut pe toți – inclusiv pe scriitoarea multimilionară J.K. Rowling – să se teamă de ei.

Oricine poate fi acum interzis. Oricât de atent și caritabil ai încerca să argumentezi vei fi denunțat de crime de gândire. Nu poți avea dreptate, nici nu poți ști dacă ai dreptate. În asta constă toată șarlatania.

Oamenii credeau că acest stângism intolerant nu conta și era ceva minoritar de la periferia societății. Dar era în fapt primul val din noua ortodoxie care ne va domina în curând viețile. Și isteria Covid i-a adus triumful mai aproape.

În ultimele săptămâni am primit dovada că stâlpii libertății și civilizației britanice sunt putrezi și goi, iar acum sunt copți pentru o revoluție culturală la fel de devastatoare pe cum cea lansată de Lenin și Djerskinki la Petrograd în 1917.

Doar că de data asta nu va mai fi luat cu asalt Palatul de Iarnă, nimeni nu va mai ocupa gările, punctele de comunicație sau cazărmile. Stânga controlează deja fiecare nivel de putere și influență, de la școli la partide, la tribunale și BBC.

Este o schimbare de regim. Nu vă faceți prea multe griji legate de statuile care cad astăzi. Înseamnă surprinzător de puțin. Faceți-vă mai multe griji cu privire la cele care vor fi puse în loc și ce vor reprezenta ele. Poată că nepoții noștri vor avea curaj să le dărâme.

ȚINEȚI COPIII DEPARTE

Theodore Dalrymple

Când am văzut prima pictură cu George Floyd  cu mari  aripi de înger, am presupus că este o satiră la adresa canonizării sale – eficientă, dar fără prea mult bun gust. Totuși, la puțin timp după, mi-am dat seama că pictura nu avea nicio intenție ironică: imaginea picturii din ziar includea un om care se prosterna în fața ei, iar explicația foto ne spunea că omul acela făcea un „pelerinaj”. Se pare că Sf. Petru nu mai face față la porțile raiului și are nevoie de bodyguarzi, raiul devenind între timp un fel de club de noapte.

George Floyd nu a fost un sfânt, în fapt a fost un om rău și faptul de a fi fost ucis de un polițist agresiv nu schimbă viața unui om din bună în rea. A avut multe condamnări – condamnări pentru infracțiuni, nu pentru politică – și cel puțin una dintre faptele sale dovedea o răutate înrădăcinată. Împreună cu alți cinci bărbați, a spart casa unei femei însărcinate, i-a pus pistolul la cap în timp ce tovarășii săi au devastat locuința căutând droguri și bani. Acesta nu este genul de infracțiune care survine când cedezi ispitei de-o clipă. A fost premeditată și planificată, chiar dacă nu a trădat prea multă inteligență și nici nu a fost încununată de succes.

George Floyd nu era cineva care să se prindă repede. Avea mai multe condamnări pentru posesia și vânzarea de droguri, iar când s-a mutat la Minneapolis, chipurile pentru a întoarce o nouă foaie în viața sa, încă mai consuma droguri iar o filmare îl arată în timp ce se debarasa de un pachet de droguri, în momentul arestării.

Nu că asta l-ar scoate nevinovat pe polițistul Derek Chauvin și nicio persoană decentă nu ar sugera așa ceva. Dar sanctificarea caraghioasă a lui George Floyd ne îndeamnă în mod firesc să analizăm caracterul său, fiind un simptom al tendinței noastre moderne de a face din victime martiri și sfinți. Dar victimele nu trebuie să fie martiri și sfinți pentru a fi victime, iar George Floyd cu siguranță nu a murit pentru vreo cauză.

După cum se întâmplă adesea, sentimentalismul este doar la un pas distanță de barbarie. Canonizarea lui George Floyd sugerează că tipul de caracter al unui ucigaș este într-o anumită măsură un criteriu pentru seriozitatea crimei, când în fapt ceea ce este greșit într-o crimă este crima.  Chiar și uciderea unui om foarte rău este o crimă, iar dacă Derek Chauvin ar fi ucis în închisoare de ceilalți deținuți, aceasta ar fi în continuare tot o crimă. În sufletul nostru putem regreta crima unui om bun mai mult decât cea a unui om rău, dar legea nu poate ține cont de asemenea deosebiri. Orice altă atitudine ar justifica sau ar scuza crima.

Un al exemplu al legăturii dintre sentimentalism și barbarie a fost folosirea copiilor foarte mici la proteste. Există filmări cu două fetițe de nouă și, respectiv, șapte ani, una ținând un discurs la o adunare, iar cealaltă mărșăluind la demonstrație, figura ei drăguță contorsionată de ură, urlând o lozincă oribilă „fără dreptate, fără pace” (o justificare a priori a jafurilor ce vor urma, sau chiar mai rău) și făcând gesturi agresive.

În mod limpede, fetițele au fost puse să facă asta de părinții lor. Dacă s-ar fi născut în Germania nazistă, ar fi alergat la Fuhrer ca să-i ofere flori. Și nu există nicio îndoială că părinții acestor copile, mândri de îndreptățirea lor morală, vor continua să le îndoctrineze până când vor deveni clonele lor mentale, cu credința că furia decerebrată și resentimentul sunt manifestarea unui spirit generos.

Micuțele fete, deși au fost făcute să arate foarte respingător, nu sunt bineînțeles vinovate. Dar ce fel de sentimentalism insondabil este acela care crede că o cauza se justifică sau este întărită de folosirea unor copiii de nouă și șapte ani? Nu contează ce repetă copiii, oricât de oribil ar fi, ci faptul că ei repetă, că au fost transformați în niște instrumente.

Poate și mai înspăimântător decât spectacolului micuțelor erau comentariile pe care le stârneau, cel puțin comentariile pe care le-am putut vedea pe siteurile de internet care pretindeau că fetițele au devenit „icoane”, adică modele sanctificate și bune de urmat. Toate comentariile pe care le-am văzut aparțineau unor oameni care spuneau că au fost mișcați de fetițe, și că în cel mai rău caz ele arată cât de rău este rasismul din America iar ele, micuțele, reprezintă zorii unui viitor mai bun și mai luminos.

Inutil să mai spunem dar nu știm niciodată în ce măsură oamenii pică de acord asupra comentariile de pe internet. Însă chiar și așa, faptul că un număr substanțial de oameni, probabil cu o educație peste medie, nu pot sesiza evidența – și anume că fetele au fost manipulate până la limita abuzului – de părinți sau de altcineva mi se pare alarmant. Mi-a adus aminte de Coreea de Nord, o țară pe care am vizitat-o odată, și în care copiii erau forțați până la epuizare să ia parte la ceremonii kitsch prin care răul era sărbătorit. Încă nu am ajuns acolo dar bănuiesc că sunt destui monomaniaci care nu ar fi deranjați dacă s-ar întâmpla asta, cu condiția ca ideile lor (fiind indubitabil corecte din punct de vedere moral) să fie impuse.

În anul 1952, istoricul J.L. Talmon a scris o carte intitulată „The Origins of Totalitarian Democracy” și putem vedea primul stadiu al unei astfel de democrații în evenimentele recente.  Conceptul nu este o contradicție în termeni așa cum s-ar părea, deoarece este destul de clar că un număr important de oameni, majoritatea educați, nu ar avea nicio obiecție la apariția unei dictaturi care să pună în practică propria lor virtute, în numele Poporului.

Împotriva acestei tendințe, eu vin cu propunerea modestă de a scoate în afara legii folosirea copiilor sub vârsta de 15 ani la demonstrații politice sau proteste, iar încălcarea acestei legi ar trebui clasificată ca un abuz al minorilor.

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la editura Contra Mundum și poate fi comandat de aici.

Cotidianul/ Călin Marchievici:

Ce prevestesc protestele din Occident?

Războaiele culturale sunt deseori ridiculizate ca fiind o inovație americană. Însă, la fel ca în multe alte domenii, primii au fost francezii. Din 1897 până în 1899, Franța a fost scindată de arestarea și judecarea lui Alfred Dreyfus, un ofițer evreu de stat major care a fost acuzat pe nedrept că a spionat în favoarea Germaniei. Acum, cazul Dreyfus nu este decât o notă de subsol, însă atunci a fost o controversă mare consumatoare de energii, care a dezbinat o țară întreagă și i-a captivat pe politicienii, jurnaliștii și intelectualii din Europa”, scrie Will Collins, pentru The American Conservative.

Analogiile istorice pot fi imprecise, însă sunt câteva paralele irezistibile între cazul Dreyfus și erupțiile ce au urmat după uciderea lui George Floyd de către un polițist din Minneapolis. Statele Unite sunt în situația Franței, o putere aflată în declin care are încă o mare influență culturala. Cultura noastră americană a devenit globală și a inspirat protestele din Dublin, Berlin, Mexico City, așa cum a fost și cazul Franței care era în război cu ea însăși.

Însă cea puternică paralelă este legată de profunzimea și intensitatea animozităților culturale ale părților în dispută, care nu se luptă pentru niște proiecte, ci pentru niște viziuni politice profunde. În ”The Proud Tower”, Barbara Tuchman scria că Dreyfus, care nu a fost o personalitate notabilă, a devenit o ”abstracție” pentru susținătorii și detractorii lui. Ea a sumarizat astfel Afacerea Dreyfus:

«Fiecare parte a luptat pentru o idee, ideea de Franța: o Franță a Contrarevoluției și o Franță de la 1789; una a ultimei șanse de a reduce tendițele progresiste și de a reinstitui vechile valori, cealaltă a șansei de a recupera onoarea Republicii și de a o feri de reacțiune».

E greu să găsești o comparație mai bună cu momentul actual. Limbajul conflictului existențial a fost lansat de dreapta americană, la alegerile din 20165. Eseul ”The Flight 93 Elections” compara votul pentru Donald Trump cu încercarea disperată de a prelua controlul asupra avionului deturnat de teroriști la 11 septembrie 2001. De partea cealaltă, a stângii, liberalismul tot mai puternic al administrației Obama a dus la o o critică mai radicală a instituțiilor americane și a istoriei, spunând că singurul drum înainte nu poate fi decât schimbarea revoluționară. Trendul este usor de recunoscut începând cu sănătatea, unde reformismul moderat al proiectului Obamacare a fost înlocuit de planul pentru asigurările medicale universale, și până la Războiul american pentru Idependență, care a început să fie reimaginat de The New York Times ca un război împotriva sclaviei.

Uciderea lui George Floyd a accentuat acest conflict existențial. Pentru stânga, sloganul este ”nu mai finanțați poliția”, un apel care ar fi fost considerat absurd în urmă cu doar câțiva ani. Desființarea poliției nu este un proiect, este o provocare. În Franța, nu putea fi pace între Franța Contrarevoluției și Franța de la 1789, așa cum nici în America nu poate fi pace între conservatorii care fac o plecăciune în fața istoriei și instituțiilor și noua stângă în ascensiune, care le pune sub semnul întrebării legitimitatea. Liberalismul de până mai ieri, care punea accent pe loialitatea față de idealurile naționale, dar promova și reformele, pare acum depășit.

În 1897, Afacerea Dreyfus a fost alimentată de presă, creându-se un mediu efervescent, unul care anticipa obsesia de acum a americanilor legată de social media. Argumentele și contraargumentele taberei dreyfusarzilor și ale oponenților lor au fost amplificate până la punctul în care a ajuns să fie în joc legitimitatea instituțională a armatei franceze, care a refuzat să admită că a greșit condamnându-l pe Dreyfus.

«Presa a creat Afacerea și a făcut imposibil un compromis», scrie Tuchman. De la monarhiștii reacționari și până la anarhiștii revoluționari, toate facțiunile politice avea propria portavoce în presă. Acest tip de jurnalism a fost înlocuit acum de nebunia creată de algoritmii Twitter, Facebook sau Instagram. Circulă online videoclipuri revoltătoare, citate inflamatoare, deseori editate și scoase din context, la fel cum apăreau informații asemănătoare în ziarele și editorialele din Franța.

Există o ultimă paralelă între Afacerea Dreyfus și momentul actual, o paralelă care sperie. Strigătul de luptă al taberei Dreyfus era ”Dați-mi o confruntare”, ceva ce simt poate și mulți dintre americanii ținuți în carantină, care au fost mânați spre confruntare de o combinație toxică între social media, inegalitățile economice și o anumită dezamăgire față de liberalismul fad din ultima perioadă. Un francez din La Belle Epoque, o altă perioadă caracterizată de inegalități și revolte ideologice, ar înțelege bine situația noastră grea de acum.    

Însă această perioadă strălucitoare și plină de tulburări din istoria Franței s-a încheiat cu masacrele de pe câmpurile de luptă din Flandra. În 1914, Armata Franceză a mers la război cu tradiționalii ei pantaloni rosii, încrezătoare în Planul 17, un atac furibund asupra fortificațiilor germane din Alsacia-Lorena. Măcelul ingrozitor care a urmat a fost mai important decât orice alte dispute din perioada antebelică. Dreyfus a fost prevestitorul unei catastrofe iminente. Este greu să nu ne gândim că războiul nostru cultural de acum poate fi doar preludiul a ceva și mai distructiv.

Marginaliaetc.ro:

John Gray, filozof politic contemporan: Adepții culturii woke nu au nicio viziune despre viitor/ La fel ca în procesele înscenate, orchestrate de Stalin, sau în sesiunile de umilire publică ale lui Mao, activiștii woke cer mărturisire publică și căință de la victimele lor

Precum milenariștii medievali, SJWs (social justice warriors) de azi cred că, pentru a institui o lume nouă, este nevoie doar să o distrugi pe cea veche

Așa cum au observat unii comentatori conservatori, există asemănări izbitoare între militanții woke și bolșevicii care au preluat puterea în 1917. Dar ce se desfășoară, în Statele Unite și, într-o mai mică măsură, în alte țări, este simultan mai arhaic și mai futurist decât o lovitură de stat revoluționară de secol XX. Convulsia curentă este o izbucnire similară în mod mult mai intim cu mișcările anarhice milenariste care au s-au dezlănțuit de la un capăt la altul al Europei în Evul Mediu Târziu, a căror viziune de răscumpărare din istorie a fost împărtășită de fondatorii Americii, care au purtat-o cu ei în Lumea Nouă.

În ciuda acestui fapt, bolșevicii și militanții woke au câteva lucruri în comun. În Rusia sfârșitului de secol XIX, sub influența părinților lor progresiști, o generație de tineri educați a fost convinsă de ilegitimitatea regimului țarist. „Demonii” lui Dostoievski (1871) este o cronică vie a procesului tragic și ridicol prin care liberalii progresiști au discreditat instituții tradiționale și au dezlănțuit un val de teroare revoluționară. Nu numai țarismul, dar orice formă de guvernământ ajunsese să fie văzută ca fiind represivă. Așa cum o descire unul din personajele lui Dostoievski, „M-am încurcat în datele mele proprii […] Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat[1].”

Generația woke a învățat o lecție similară de la predecesorii săi, de data aceasta despre eșecurile democrației americane. Respingând valorile de modă veche ca fiind complice în opresiune și esențialmente frauduloase, ei își extind puterea nu prin persuasiune, ci prin marginalizarea socială și ruinarea economică a criticilor lor. La fel ca în procesele înscenate, orchestrate de Stalin, discipolul lui Lenin, sau în sesiunile de umilire publică ale lui Mao, activiștii woke cer confesiune publică și căință de la victimele lor. Precum elitele comuniste, insurgenții woke își propun să implementeze o unică viziune asupra lumii cu ajutorul uzului pedagogic al fricii. Respingerea privilegiilor de sorginte liberală, a libertăților individuale, se sfârșește cu tirania gloatei drept-credincioșilor.

Cu toate acestea, impulsurile care animează răscoala woke sunt diferite de cele care insuflau vigoare în Lenin sau Mao. Pentru liderul bolșevic – un autentic discipol al Iluminismului iacobin – violența era o unealtă, nu un scop în sine. În mișcări woke precum Antifa, pe de altă parte, violența pare să aibă un rol în principal terapeutic.

Puteți detesta tipul de societate pe care Lenin urmărea să o contruiască la fel de mult ca metodele pe care le-a adoptat pentru a reuși, așa cum o fac eu însumi. Zeci de milioane fură puși în sclavie în  lagăre de muncă forțată, executați sau înfometați până la moarte în căutarea unei fantezii respingătoare. Chiar și așa, Lenin a încercat să încropească un viitor care, în opinia lui, era o îmbunătățire adusă prezentului.

Activiștii woke, pe de altă parte, nu au nicio viziune despre viitor. În termeni leniniști, ei aparțin unei stângi infantile, jucând un spectacol revoluționar fără vreo strategie sau vreun plan de acțiune pentru momentul când s-ar afla la putere. Totuși, distincția lor față de Lenin merge și mai departe. Mai degrabă decât să țintească spre un viitor mai bun, militanții woke caută un prezent cathartic. Purificarea lor și a altora de păcat este scopul lor. În mijlocul unor vaste inegalități de putere și de bunăstare materială, generația woke se scaldă în strălucirea eternă a virtuții lor neprihănite.

Scenele-cheie din revolta woke ce a urmat uciderii lui George Floyd sunt ritualuri de purificare în care oficiali publici au spălat picioarele răsculaților, dar și acte de iconoclasm în care monumente publice au fost distruse sau desfigurate. Ele sunt acțiuni simbolice, menite să scindeze prezentul de trecut, nu politici create pentru a contura un viitor diferit.

Unica măsură concretă propusă a fost stoparea finanțării și disoluția forțelor de ordine. Așa cum proclamau unele din pancartele insurgenților, nu va mai exista nicio formă de violență comsiă de poliție atunci cînd poliția însăși nu va mai exista. Odată ce instituțiile represive vor fi fost dezmembrate metodic, o anarhie pașnică va triumfa. Așa cum ar fi putut fi prezis de către oricine cu o brumă de cunoștințe în istorie, nu explozia de jafuri în masă din Chicago și alte orașe a dat naștere încrederii în această idee.

Sistemele noi, ”transformative”, de aplicare a legii se vor confrunta cu probleme asemănătoare celor întâmpinate de forțele de poliție care au fost dizolvate. „Zone autonome”, de tipul celor care au fost anunțate în Seattle, Portland și Minneapolis, vor trebui să rezolve dispute și să aplice executarea deciziilor lor. Comandanți militari locali și profeți – unii dintre ei fără îndoială înarmați – vor deveni arbitri ai siguranței publice. Când vor rata din cauza supraestimării propriilor abiltăți și vor eșua să mențină chiar niveluri minimale de securitate, justițiarii și crima organizată vor umple golul. Acolo unde lucrul se dovedește costisitor sau instabil, guvernul federal ar putea interveni și impune ordine. În alte cazuri, orașele ar putea fi abandonate înspre a deveni zone de anarhie.

Istoria milenariștilor medievali ilustrează acest proces. Ei erau antinomiști, credincioși eretici care anatemizau Biserica și se considerau dezlegați de către grația divină de orice constrângeri morale. Cu toate că își afirmau virtutea superioară, practica lor specifică era autoflagearea. Iertarea – fie ea a lor înșiși sau a altora – era în mod notabil absentă.

Așa cum Norman Cohn notează în fecundul său studiu The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages (1957), „în Germania, precum și în Europa de sud, grupuri de flagelanți au continuat să existe pentru mai mult de două secole.” Originând probabil în Italia, la mijlocul secolului al XIII-lea, mișcarea flagelantă a atins un apogeu în Germania, în 1348-1349, când a fost exacerbată de Marea Ciumă. Acolo, la fel ca și în alte părți ale Europei, flagelanții s-au întors împotriva unor secțiuni ale populației pe care le-au acuzat de apariția molimei, în particular evrei, multe dintre ale căror comunități au fost șterse de pe fața pământului.

Două sute de ani mai târziu, profetul anabaptist Jan Bockelson preia controlul orașului Munster, transformându-l pentru o scurtă perioadă într-o teocrație comunistă, în care botezurile forțate și execuțiile publice au devenit spectacole la ordinea zilei. Domnia lui Bockelson s-a sfârșit când, după un lung asediu, orașul a căzut în mâinile armatelor ce acționau în numele Bisericii. El a fost torturat până la moarte în piața orașului.

Pentru Cohn, studiul milenariștilor medievali a fost o parte esențială din înțelegerea totalitarismului modern. A fost, de asemenea, folositor în înțelegerea mișcării woke. Flagelanții medievali și militanții woke combină un sens al propriei infailibilități morale cu o pasiune masochistă pentru umilirea propriei persoane. Milenariștii medievali, de asemenea cunoscuți drept chiliaști, credeau că lumea va fi refăcută de Dumnezeu atunci când Iisus va reveni după un mileniu de injustiție, în timp ce credincioșii woke au convingerea că intervenția divină nu mai este necesară: propria lor virtute va fi suficientă. În ambele cazuri, nimic nu trebuie făcut pentru a instaura o nouă lume, în afara distrugerii celei vechi.

Există câteva diferențe între cele două mișcări. Milenariștii medievali și-au atras o mare parte din suport dintre țăranii analfabeți și muncitorii orășeni săraci. Mișcarea woke, pe de altă parte, este compusă majoritar din descendenții familiilor clasei de mijloc educate în instituții de învățământ superior. La fel ca predecesorii lor medievali, activiștii woke se cred a fi emancipați de valorile consacrate. Dar, în mod poate unic în istorie, rebeliunea lor antinomică emană dintr-o organizare (establishment) antinomică.

Ascensiunea mișcării woke nu a apărut ca rezultat al unei luări cu asalt a intituțiilor americane de către un guvern dictatorial. Insituții-cheie americane s-au detronat singure, în timp ce încercările lui Trump de a pretinde o putere dictatorială au fost, până acum, ineficace. Se poate ca scenele de anarhie care sunt parte din revoltă să funcționeze în favoarea lui Trump în noiembrie. Cel puțin o treime din populația americană se opune valorilor woke, un număr ce ar putea crește substanțial cu cât revolta implică mai mult dezordine publică. În mod egal, Biden ar putea reuși promițând un viitor mai pașnic, găsindu-se în situația de a fi constrâns să limiteze insurecția pentru a păstra un oarecare grad de ordine publică. În orice caz, America va rămâne, mai mult sau mai puțin, imposibil de guvernat.

Crimele fundamentale ale regimului American – sclavagismul negrilor și aproprierea terenurilor grupurilor indigene după Războiul de Independență – sunt suficient de reale. Dar la fel, în influența sa formativă continuă, este mitologia din care America s-a născut. O fuziune lockeiană a unei religiozități protestante cu o credință iluministă în rațiune a fost religia americană fondatoare.

De-a lungul celei mai semnificative părți a istoriei americane, liberalismul lockeian a reflectat realitățile puterii. Locke însuși a ajutat la redactarea constituțiilor pentru Carolina, ce legitimau sclavagismul, și a argumentat că popoarele indigene puteau fi înlăturate de pe pământul pe care nu-l civilizaseră și făcuseră productiv. Ocazional – precum în pactul rooseveltian care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial și a făcut posibile mișcările pentru drepturile civile din anii `50 și `60 – divizările Amercii fuseseră, în parte, depășite. În principal, un mit al răscumpărării a mers mână în mână cu represiunea. Consemnarea sugerează că asta va continua. Icoanele vor fi sfărâmate și pasiunile antinomice ventiale, în vreme ce anatagonismele sociale și rasiale ramân brutale și incontrolabile.

Mai mult decât meditațiile fals-marxiste ale gânditorilor postmoderni, credința singulară americană în răscumpărarea națională este cea care conduce insurecția woke. Regimul inchizitorial autoimpus în universități și ziare – unde editorii și jurnaliștii, profesorii și studenții sunt încurajați să detecteze și să denunțe erezia pentru ca ea să fie expusă și exorcizată – aduce a Salem mai degrabă decât a Leningrad. Saturat de teologie creștină, liberalismul iluminist al lui Locke se întoarce la o versiune mai primordială a credinței fondatoare. America este în schimbare, în mod radical și ireversibil, dar rămâne, de asemenea, aceeași.

Imposibilitatea de a guverna America se metamorfozează într-un model specific de guvernământ, cu puterea trecând la instituții care își demontează structurile tradiționale. Universitățile au devenit seminare ale religiei woke, în timp ce ziarele se transformă în pamflete moralizatoare agitprop. În același timp, șomajul în masă și automatizarea accelerată deposedează muncitorii de ce le rămăsese din puterea de negociere pe care o exercitaseră înainte de era neoliberală.

Sistemul ce pare să ia naștere este o variație high-tech de feudalism, cu crearea bunăstării concentrată în jurul noilor industrii și cu cea mai mare parte din populație lipsită de drepuri și deposedată de proprietate. În timp ce această metamorfoză ia amploare, presa americană manufacturează povestiri ficționale despre o răscumpărare națională.

America este pe cale de a deveni un stat semieșuat. Soft power-ul său a colapsat, probabil în mod irecuperabil. Totuși asta nu înseamnă că va înceta să fie un actor puternic pe plan global. În competiție cu China totalitară, un regim american care îmbină controlul autoritar cu zonele de anarhie ar putea avea un avantaj comparativ. Totalitarismul clasic este la fel de desuet precum liberalismul clasic, și mercantilismul american ar putea fi mai trainic și mai inovator decât capitalismul de stat al Chinei. O elită conducătoare, conturată de figuri ca cele ale lui Jeff Bezos și Elon Musk, s-ar putea dovedi mai capabilă să lanseze noi tehnologii decât un împărat comunist care a pus China într-o stare stare criogenică. Unul dintre cele mai bizare momente din timpul insurecției a avut loc atunci când SpaceX, programul lui Musk, aproape neobservat, a lansat astronauți în spațiu.

În timp ce mișcarea woke se împrăștie în parți ale Europei și ale Marii Britanie, ar trebui să fie limpede că aceasta nu e o furtună trecătoare. Aici, la fel ca în Statele Unite, militanții woke au, dacă ele există în primul rând, puține politici bine definite. Ceea ce ei vor este pur și simplu sfârșitul vechii ordini. Paroxismul la care asistăm poate fi consemnat ca fiind momentul decisiv în declinul Occidentului liberal. Poate că este timpul să ne gândim cum trebuie fortificate enclavele de gândire și exprimare liberă ce încă rămân, ca ele să aibă o șansă de supraviețuire în lumea insipidă și nemiloasă ce se naște.

[1] Demonii, F. M. Dostoievski, Ed. Cartea Românească, București, 1981, Partea a II-a, Cap. VII, pag. 508.

Text original: The woke have no vision of the future

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Iuliana Petrescu, studentă în cadrul Facultății de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai.

***

Ioan Aurel Pop:

Fervoarea demolării

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor. Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției SUA (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă. Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția SUA (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate. Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați. În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate. Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc. Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul SUA și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor. Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru acest roman (cu titlul originar Gone with the Wind, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă. Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul. Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent? Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta. Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne. În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației. Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți. De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani. Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui? Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa? Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false. Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă. Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană. Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia. Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie? „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani. Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății. În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni! Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.

https://www.itv.com/news/westcountry/2020-06-10/mayor-of-bristol-says-statue-of-edward-colston-will-be-retrieved-from-harbour-and-exhibited-in-a-museum/


Categorii

"Black Lives Matter"/ Miscarile violente de schimbare culturala, America, Corectitudine politica/ Marxism cultural, Ioan Aurel Pop, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare, Pandemia de coronavirus/ COVID-19, Progresism/ Justitie sociala, Revolte populare, revolutii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “LA CE SĂ NE AȘTEPTĂM? Reflecții despre o CATASTROFĂ IMINENTĂ. SUA ca stat semieșuat, SFÂRȘITUL VECHII ORDINI și milenarismul totalitar al mișcării WOKE/ Presedintele Academiei, AUREL POP despre FERVOAREA DEMOLARII, MANIPULARE si DICTATURA

  1. Pingback: GÂNDURI DESPRE REVOLUȚIA CULTURALĂ/ Conducătorul Bisericii Anglicane devine tovarăș de drum al revoluției: UNELE STATUI DIN LOCURILE DE ÎNCHINARE VOR FI DATE JOS/ Tucker Carlson: președintele Trump ar putea pierde alegerile (Video)/ Unde sunt ap
  2. Pingback: Trump citează pe Twitter un autor catolic: „SE DUCE UN RĂZBOI ÎMPOTRIVA CREȘTINISMULUI” (Video)/ Discurs bun, dar tradiv (?) al președintelui Americii de Ziua Independenței: IDEOLOGIA RADICALĂ CARE NE ATACĂ VA TRANSFORMA SOCIETATEA NOASTRĂ Î
  3. Pingback: Tucker Carlson despre ATACURILE ÎMPOTRIVA CREȘTINISMULUI din SUA sub pretextul antirasismului (Video). Eric Metaxas: dacă liderii creștini nu reacționează, OAMENII VOR FI LOVIȚI/ Statul California ÎNCHIDE BISERICILE pe motiv de creștere a cazuril
  4. Pingback: Biserica de lemn din parcul IOR, București, a fost VANDALIZATĂ cu inscripții despre „BLM” și „Be Gay, Do Crime”. Reacția lui Vasile Bănescu: „ANTIFA lovește din nou”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare