Din realitatile diasporei române. ”CIRESELE AMARE” ale badantei rumena: ”AICI E PUSCARIE PE BANI”/ “Noi mergem să contribuim tot la fericirea lor! Ar trebui să fim egali. Dar suntem sclavi şi mult în urmă!”
sursa foto: totb.ro
- TOTB/ Andra Matzal: badanta rumena
[…] In noiembrie 2014, Liliana Nechita a mers în prima vacanţă din viaţa ei, după 20 de ani de muncă în România şi 8 în Italia. În cele trei zile petrecute la Praga, şi-a făcut timp, printre plimbări pe străzile întortocheate şi vizite la muzee, să voteze în cel de-al doilea tur pentru alegerile prezidenţiale din România. A făcut-o cu bucurie, deşi cu ani în urmă, ajunsă la capătul puterilor, a hotărât să plece din orăşelul ei cu castani, într-o ţară a cărei limbă nu o cunoştea, dar care promitea destui bani pentru a-şi întreţine mama şi cele două fiice. A mers la vot, deşi în aproape un deceniu de când lucrează ca badanta (îngrijitoare de bătrâni) în Italia, a fost, asemenea tuturor imigranţilor români, tratată de autorităţile din România exlcusiv ca un cetăţean-puşculiţă. Despre preţul banilor pe care aceşti oameni îi trimit în ţară ştim în continuare foarte puţin, deşi imediat după alegeri, diaspora, în toată alcătuirea ei pestriţă, a fost „decorată” simbolic de analişti şi mass-media, pentru implicare civică. „Ceea ce nu pot suporta este exact asta: că se vorbeşte mult, dar practic nu se face nimic,” spune Liliana Nechita. De când au devenit pentru cei de acasă doar „o voce şi o sursă de bani,”muncitorii români din Italia au fost complet abandonaţi de oficialii de la Bucureşti, care nu le pun la dispoziţie nici măcar un centru de consiliere sau un site de unde pot afla informaţii necesare pentru a-şi cunoaşte şi apăra drepturile. „S-au cheltuit bani publici pentru aplauze şi atât”.
Milioanele de români plecaţi să muncească în străinătate erau însă obişnuiţi cu politica abandonului de dinainte să pornească spre Italia, Spania sau Anglia. Odată ajunşi în ţările adoptive, au învăţat să se descurce şi au construit împreună comunităţi, de la zero. Se ajută unii pe alţii să-şi găsească de lucru ori un acoperiş deasupra capului şi, prin reţeaua lor informală, suplinesc cât pot absenţa unui sistem de consiliere psihologică sau juridică. Deşi acum există sute de grupuri locale ale românilor din Italia, foarte puţine funcţionează efectiv, iar principalul motiv este lipsa banilor, care împiedică asociaţiile să aibă activităţi permanente.
„ Aşa că uneori ne întâlnim în jurul unui platou cu fursecuri, dar nu sunt posibilităţi de mai mult,” spune Liliana Nechita, care locuieşte de câţiva ani la Perugia, capitala provinciei Umbria, din centrul Italiei, unde s-a stabilit cu ajutorul unui preot. Acum, femeia vorbeşte italiana fluent, e un vizitator fidel al Bibliotecii Augusta, îi cunoaşte pe vecini şi se bucură de respectul celor din jur. Are drepturi de muncă şi beneficiază de asistenţă socială şi sanitară ca oricare alt cetăţean italian. „Mi s-a întâmplat să fiu nevoită să-mi cer drepturile salariale prin intermediul CISL, un sindicat italian. Am fost tratată cu respect, ajutată şi m-am simţit protejată. Sincer, instituţiile lor m-au protejat mai mult decât cele din România,” spune femeia. Până să ajungă aici însă, a avut de parcurs un drum lung şi dureros.
„Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne!”
În 2006, Liliana Nechita îşi pierduse slujba pe care o avea într-o fabrică de confecţii din Mărăşeşti. „La uşă, ajungeau mereu plicuri de la bănci, eram înştiinţată că sunt datoare, datoare, datoare,” scrie în jurnalul proaspăt publicat. Faptul că nu-şi mai putea întreţine familia şi telefoanele ameninţătoare de la bănci au însemnat începutul unei depresii din care, pentru o clipă, sinuciderea ar fi părut singura scăpare. În faţa icoanelor, Liliana se ruga să aibă din nou ce să muncească, până când o prietenă a convins-o să plece în Italia. „Am plecat din ţară cu două sendvişuri într-o punguţă şi cu lacrimi în buzunar.” Din orăşelul sărac şi plin de navetişti, a ajuns la Roma, unde s-au deschis deopotrivă lumea Occidentului gata să intimideze prin istoria şi regulile lui necunoscute, dar şi lumea marocanilor, peruanilor, senegalezilor, chinezilor şi românilor – toţi stranieri gata să servească drept forţă de muncă ieftină, fără taxe şi fără acte.
Plecată „ca un zero prin lume,” femeia care pe atunci nu împlinise 40 de ani şi-a luat viaţa de la capăt: fără rude şi prieteni aproape, fără să cunoască limba şi cultura ţării adoptive, fără bani în buzunar şi fără să poată continua munca pe care o învăţase în ţară. În primele patru luni, a fost hărţuită sexual de patru persoane diferite, printre care şi bătrânul pe care trebuia să-l îngrijească la primul loc de muncă şi care îşi dorea la pachet cu serviciile debadanta şi serviciile unei neveste fulltime. „Nu mă speria decât mirosul de vechi, de bătrân. Nu puteam face nicio legătură cu altceva decât cu mirosul de temniţă râncedă,” îşi aminteşte Liliana, care, asemenea atâtor alte românce, au învăţat să trăiască între milă şi silă, doar pentru a-şi susţine familiile şi a-şi acoperi cheltuielile de zi cu zi. „Accepţi, pe bani, să respiri acelaşi aer, să munceşti, să dormi şi să-ţi petreci existenţa printre necunoscuţi.” Începutul vieţii de imigrant a însemnat, înainte de toate, o luptă cu ruşinea; o ruşine hrănită nu doar din experienţele trăite în casa noilor angajatori, ci şi moştenită dintr-o viaţă de sărăcie trăită în România.
Mână în mână cu ruşinea a mers şi foamea. În faţa rafturilor opulente din supermarketuri, statutul social e mai evident ca oricând, iar în Cireşe amare, poveştile despre imigranţi nevoiţi să-şi raţionalizeze la sânge hrana nu sunt deloc puţine. Mulţi români din cei pe care Liliana i-a întâlnit în primele ei drumuri prin Italia preferau să trăiască doar cu o mână de paste şi un ceai pe zi, abonaţi la rebuturile supermarketurilor sau dependenţi de mâncarea, puţină şi ea, pe care le-o ofereau angajatorii-gazde, decât să revină la România lăsată în urmă. După umilinţa cozilor la tacâmuri sau coaste de porc din perioada comunistă şi după umilinţa ca, după 20 de ani de muncă, să nu-ţi poţi duce viaţa de la o lună la alta fără datorii, femeia a cunoscut umilinţa în casele unora dintre familiile italiene pe care le-a îngrijit, la propriu, de la mic la mare.„Charlie Chaplin spunea odată că nu se simte bine niciodată în reuniunile sau petrecerile la care era invitat,” spune Liliana într-un interviu pentru TOTB. „Faimos, bogat, iubit de toată lumea, Chaplin a afirmat: Foamea pe care am simţit-o când eram tânăr nu mă lasă să fiu pe picior de egalitate cu ceilalţi!”. La fel ca Chaplin, românca mărturiseşte că, timp îndelungat, nu şi-a găsit locul şi singurele ei salvări au fost mesajele primite de la rudele din Mărăşeşti, care o încurajau să rămână, şi faptul că, din puţinii bani pe care îi primea, reuşea să-i ajute pe cei de-acasă.
„Mamă, aici e puşcărie pe bani!”
Indiferent dacă se afla în agitaţia Romei sau în liniştea unui sat izolat, făcând curăţenie, mâncare sau având grijă de bătrâni bolnavi ori de nepoţi energici, Liliana nu a scăpat multă vreme de impresia că noua ei viaţă era o carceră. A fost nevoită să locuiască în casele angajatorilor, non-stop la dispoziţia lor, fără spaţiu privat şi fără prieteni, martoră îndepărtată, prin telefon sau webcam, la creşterea propriilor copii şi la naşterea nepotului. În jurul ei, nenumărate destine pornite pe acelaşi drum al sacrificiului: bărbaţi care, înainte de a-şi găsi de lucru, au dormit în parcuri, sub cerul liber, o femeie cu părul alb, venită la muncă pentru a-şi putea cumpăra centrală termică acasă, o familie despărţită pentru a putea plăti o canapea şi două fotolii. Multe dintre aceste poveşti nescrise îşi găsesc ecoul în jurnalul pe care Liliana a început să-l scrie tocmai pentru a face auzite atâtea voci reduse la tăcere. Alături de ele, din societatea miniaturală a imigranţilor români din Italia, nu lipsesc hoţii şi speculanţii, nici tinerele care au ales să se prostitueze decât să trăiască în sărăcie, cu un bărbat violent. „Tare m-aş întoarce în ţară! Dar tare m-am săturat de sărăcie!” i-a mărturisit odată femeii un român. „Şi aici nu eşti sărac?” „Ba da, dar nu te ştie nimeni!”.
„Am văzut că lumea merge înainte şi fără mine”
Deşi nu şi-a putut dezlipi niciodată din minte gândul la fiicele şi la mama ei, Liliana s-a trezit, încet-încet, înstrăinată pentru a doua oară. Oricât de multe pachete ar fi trimis acasă, traducându-şi dorul de casă în cadouri, cozonaci, pulovere, pijamale, ciocolată sau jucării, oricât de mult ar fi vorbit zilnic la telefon cu cei de acasă, cordonul ombilical care o lega de orăşelul cu navetişti a devenit din ce în ce mai subţire. Cu paşi mici şi foarte multă muncă, cu încredere din ce în ce mai mare în propriile forţe, Liliana s-a adaptat la Italia şi, în acelaşi timp, Italia s-a adaptat la ea. „Lucrurile rămân la fel în capul nostru şi după o absenţă îndelungată te descoperi străin,” scrie femeia, în stilul sincer pe care şi-l păstrează pe toată întinderea jurnalului. Deşi mărturiseşte episoade pe care puţini dintre noi s-ar încumeta să le arunce în lume, public, femeia recunoaşte că a lăsat de-o parte, cu bună ştiinţă, “lucruri mai dure decât putea îndura hârtia.” Nici acum, la cini ani după terminarea cărţii, nu vrea să redeschidă acele cutii negre.
Scindată între două lumi, cea unde poate câştiga bani, şi cea spre care se îndreaptă banii, Liliana şi-a pus propriile dorinţe şi frici între paranteze. “Mă sacrific, da, dar nu-mi dau seama cum ar fi viaţa altfel, pentru că niciodată nu am făcut altfel. Nu simt frustrare, ci îngrijorare. Mereu mă gândesc: dacă mi se-ntâmplă ceva şi nu mai pot trimite bani, cum se vor descurca fără mine? Din păcate, în România munceşti şi suferi de foame! Şi asta e frustrant, nu că trimitem noi bani. Ci faptul că nu se vede lumină.” Deşi locuieşte deja de opt ani în Italia, iar la finalul cărţii Liliana spune că nu s-ar întoarce în România, şi acum o animă gândul că, într-o bună zi, va sta la masă cu fetele ei sau va merge să-şi viziteze vecinele de la blocul unde a locuit la Mărăşeşti. De altfel, dacă închide ochii, asta înseamnă pentru ea acasă: o ciorbă aburindă, alături de fiice, drumul spre şcoală, cu case bătrâneşti, şi „adunarea generală” a vecinilor din faţa blocului, o mare familie pe care nu o mai poate regăsi nicăieri în ţara adoptivă.
Majoritatea dintre noi au plecat cu gândul că se vor întoarce peste un an, peste doi. Trec anii peste noi şi suferim cu gândul că nu putem s-o facem. Eu, una, planificam mereu întoarcerea. Fel de fel de obiecte pe care, cu salariul din România, nu reuşeşti să le mai cumperi. Planificam şi sufeream. Mama, care între timp s-a dus, îmi spunea mereu: Nu te gândi să te-ntorci! Stai acolo, aici e sărăcie mare, vezi lumea pe stradă cu ochii în pământ! Am încetat doar să mai socotesc zilele şi anii – era o tortură. Dar nu am încetat să mă gândesc la întoarcere. Asta ar însemna şi posibilitatea unui loc de muncă în România şi nu numai. Încrederea în sistemul societăţii ne-ar atrage pe mulţi dintre noi acasă. Nu am încetat şi noi vom înceta să visăm că deschidem ochii dimineaţa şi suntem Acasă.
De când locuieşte în Italia, Liliana a cunoscut o singură femeie care s-a întors definitiv în ţară. Cele mai multe, spune ea, rămân ani în şir, fie pentru a-şi creşte copiii, fie, mai apoi, pentru a-şi creşte, de la distanţă, nepoţii. Multe din aceste femei sunt prinse într-un fel de capcană, suspendate între două lumi.
În vreme ce Liliana şi, alături de ea, nenumăraţi alţi români şi-au reclădit vieţile, cărămidă cu cărămidă, pentru a putea face faţă despărţirii de casă, şi societatea italiană a învăţat să-şi trateze mai bine imigranţii. Dacă în primii ani, femeia îşi aminteşte de rasismul întâlnit la tot pasul, un rasism care nu ţinea însă cont de culoarea pielii, ci îi viza, înainte de toate, pe săraci, acum intoleranţa a scăzut, iar campaniile din presă îndreptate împotriva imigranţilor s-au împuţinat. „Ne-am câştigat respectul în timp prin seriozitate, prin atitudinea responsabilă faţă de muncă şi faţă de această ţară. Italienii au văzut că suntem oameni muncitori, harnici, educaţi. Bineînţeles, sunt încă multe cazuri de rasism, dar, în general, ne-am obişnuit să trăim împreună.” În tot acest timp, a crescut şi numărul căsătoriilor mixte, iar Liliana, la rândul ei, şi-a reconstruit viaţa alături de un italian.
„Am vrut să se ştie adevărul”
După ce a schimbat oraşe şi sate, în case unde s-a simţit ba om, ba imigrant, Liliana Nechita s-a stabilit la Perugia, unde, la început, a găsit sprijin cu ajutorul unui preot, alături de alte zece femei din România care fie fuseseră alungate de angajatori, fie fugiseră, disperate, din casele unde fuseseră victime ale abuzurilor, fie aşteptau să-şi găsească un loc de muncă. Cum în zona unde locuieşte nu există fabrici mari de confecţii şi, astfel, nu poate lucra în domeniul ei, Liliana lucrează de peste patru ani pentru o bătrânică. Deja sunt prietene, familia o respectă, iar drepturile îi sunt respectate.
Dimineaţa, fata bătrânei, şi ea de 65 de ani, mă aşteaptă cu cafeaua pregătită. O bem împreună, vorbim niţel, apoi trec la treabă. O ajut pe bătrână se se îmbrace, îi pregătesc micul dejun, îi dau pastilele, gătesc ceva pentru prânz… treburi uşoare şi companie. În general, îi sunt ca o fiică, de fapt, mi-a şi spus asta. Este o bătrânică extrem de curioasă, privim documentare împreună, odată mi-a spus că i-ar părea rău să moară înainte de a afla dacă există cu adevărat extratereştri. Deci, sunt OK. La ora 16 plec acasă. Nu e grea munca, ci dorul. Dar am învăţat să-l îngrop!
[…]
Decizia de a scrie o carte despre experienţele ei a venit după ce, în urma mai multor discuţii cu o prietenă, şi-a dat seama că oamenii din ţară nu cunosc nimic despre adevărata viaţă a imigranţilor care, de la distanţă, pare foarte roz. Aceeaşi prietenă, Aurora Marin, a îndemnat-o să-şi facă publică povestea. „Nu am scris în scop terapeutic, nu a fost un jurnal personal. Eu, una, am spus mereu: am scris pentru noi, pentru toţi cei plecaţi.”
[…] integral pe totb.ro
***
[…]
– Care e condiţia străinilor în Italia?
– În primul rând nu ai nici un drept dacă nu ai acte în regulă. Şi pentru a dobândi un permis sogiorno trebuie să îndeplineşti multe condiţii! E cam imposibil dacă vrei să munceşti doar câteva luni sau câţiva ani! Nu ai acces la sistemul de asigurări medicale, nu ai protecţie din partea statului, nu ai carte de muncă, nu poţi cumpăra nimic în rate, nici cu banii în mână, pentru că tu nu ai acte!
Dacă ai ghinionul să dai peste un patron care nu-ţi plăteşte, nu ai ce să-i faci! Îţi zice: „Trebuie să-ţi dau eu ceva? Dar nici nu te cunosc!” Statul nu te poate proteja. Nu poţi decât să înghiţi în gol şi să pleci! Dacă insişti, rişti să fii dat pe mâna carabinierilor! Pleci cu coada între picioare! Asta e partea cea mai grea. Dacă mă întrebi cum mă simt eu ca om, care este demnitatea mea de fiinţă umană, trebuie să-ţi zic că de prea multe ori a trebuit să îndur tot felul de înjosiri, pentru că noi suntem acolo sclavi. Toate frumuseţile pe care le vezi acolo îţi sunt accesibile doar pe furiş.
Noi, ca muncitori români suntem tare prost plătiţi. Sunt momente în care vrei să te întorci acasă, că nu mai poţi suporta să stai toată ziua la muncă, atunci când ai timp liber să nu poţi să-ţi permiţi ceea ce vrei, să te ascunzi mereu de carabinieri…. Nu vrei să ştii cât e de greu! Te ascunzi mereu de parcă ai fi furat şi eşti dat în urmărire.
În plus, ceea ce îţi lipseşte foarte mult este familia. Nu ai prieteni, îţi este tare greu. Lipsa familiei este tare greu de suportat. Eu, ca bărbat am plâns de multe ori. Până a venit soţia mea în Italia, am fost distrus psihic. Mă hrăneam doar cu pozele pe care le primeam foarte des. Este tare greu fără să ai parte de un sprijin din partea celor dragi. Poţi să ai toate bogăţiile de pe lume, dacă nu ai familia lângă tine, nu poţi să faci faţă! Şi dacă nu ai familia lângă tine, nu ai parte de sănătate, şi uite aşa intri într-un cerc vicios.
Eu, în afară de boala pe care am făcut-o de la ridicat betoane, că acum am două inele de la coloană deplasate, am avut şi probleme cu stomacul! Nu te poţi apropia de farmacii, aşa de mari sunt preţurile la medicamente. Dar pe italieni nu îi afectează, că ei au parte de un sistem de asigurări medicale foarte bine pus la punct, şi atunci când merg la spital le este mai uşor. Dar şi operaţiile sunt scumpe la ei. Eu am primit de acasă foarte multe medicamente. Primeam pachet de la soţia mea, apoi de la soacra mea. Bine că la spital puteai să mergi dacă aveai vreo problemă urgentă. Eu am avut un coleg care a căzut de pe o schelă. Era marocan, şi era în aceeaşi situaţie ca şi mine, adică nu avea acte, nu avea nimic. Dar s-au ocupat foarte bine de el la spital. Pe lângă fiecare spital este un punct de ajutor, un fel de urgenţe de la noi, unde poţi merge dacă ai ceva. Sunt foarte serviabili. Dacă trebuie să te internezi, e mai greu. Nu prea poţi. Să te apere Dumnezeu să te îmbolnăveşti pe acolo! Că dacă e grav, te ajută, dar după îţi impută cheltuieli de spitalizare şi te trimit şi acasă! Eu am mers cu colegul meu care căzuse de schelă. Păi să vezi cum s-au comportat cu el! Au avut o grijă foarte mare! E altă mentalitate la ei! Îşi fac treaba cu foarte multă dăruire! E o cu totul altă lume la ei! Dar trebuie să se ştie că nu e atât de uşor pe cât se crede! Noi vedem, dar nu avem acces! Noi mergem să contribuim tot la fericirea lor! Sute de români au stat prin parcuri, au dormit prin copaci sau în cutii de carton. E tare greu! Pe mine m-a ferit Dumnezeu! Dar ştiu o grămadă de amici care au dormit la cutie în parc. Ar trebui să fim egali. Dar suntem sclavi şi mult în urmă!
*
(alta convorbire – romanca in Spania)
– Ce v-a fost cel mai greu cât aţi stat acolo?
– Greu… Greu în ce sens? Mă deranja că sunt departe de copii. Noiembrie, decembrie şi ianuarie a fost greu. Era o situaţie incertă. Voiam şi nu voiam să renunţăm la afacere. Mergea, nu mergea. Nelu nu era hotărât să se-ntoarcă înapoi, zicea că poate-poate pune pe picioare… poate reuşim să cumpărăm o altă maşină mai mare şi nouă totodată. Doar în ideea asta am fost. Am vrut să cumpărăm un microbuz nou de optişpe persoane. Doar de asta am plecat în Spania. Aveam o parte din bani, dar ca să nu plătim foarte mult timp rată, am zis să venim cu avansu’ mai mare. De asta am plecat în Spania, să avem bani de avans mai mare la maşină. Numai bine, că după ce am plecat eu, s-au încurcat lucrurile, nu ştiu… Până la urmă s-a ajuns la concluzia că tot înapoi, în navigaţie e mai bine. Şi până s-a hotărât, decembrie şi ianuarie, până s-a hotărât… da! La întâi februarie s-a angajat Nelu. Decembrie şi ianuarie… Noiembrie a mai fost cum a mai fost, da’ decembrie şi ianuarie au fost două luni foarte incerte pentru mine. Nu ştiam… Dup-aia m-am liniştit. Că am avut destule nopţi în care am plâns! Dar eu am plâns nu neapărat din cauza neadaptării mele. De muncit nu am muncit foarte mult în Spania, dar am suportat un stres psihic. Bătrâna avea un program infernal: se culca la două noaptea şi se scula la doişpe ziua. Eu nu puteam, nu puteam sub nici o formă. Şi trebuia să stau. Şi dormeam şi eu de la două noaptea până pe la… din obişnuinţă mă sculam… şase, la şapte. Nu puteam să dorm mai mult! Nu puteam să dorm pân’ la doişpe, oricât mă chinuiam! Şi nu puteam să ies din casă. Până când, într-un târziu mi-am cerut dreptul şi dup-aia, relativ târziu, am reuşit să ies din casă. Adică eu când mă sculam, făceam curat, aveam eu ce ştiam că… dar ştiam că trebuie să ies din casă, că nu mai puteam să stau în casă. Dup-aia trebuia să stau ţonţoroiul şi să am grijă. Da’ programul ăsta al babei… Şi nu se uita la televizor! Nu-mi părea rău dacă se uita la ceva, dar pur şi simplu se uita prin televizor, numai în ideea că aşa făcea soţul ei. Ea stătea în pat sau în fotoliu şi citea o revistă, sau împletea sau lucra ceva, şi soţul ei se uita. Şi la ora două se duceau la culcare. Şi se scula a doua zi la doişpe cu soţul ei. Ea trăia în amintirea soţului ei. Pentru mine era un chin, un calvar! A fost un stres psihic! Patru luni de zile, până când am prins eu curaj şi i-am spus că: „Dom’le, eu vreau să ies dimineaţa din casă! Nu suport! Că Herimiña doarme pân’ la doişpe! Eu nu pot să stau aici! Până se scoală Hermiña eu ies din casă!” Şi până la urmă a fost de acord, şi mă duceam şi umblam. Nu avea importanţă că nu sunt magazine deschise, important e că ieşeam şi mergeam şi mă vânturam, şi ieşeam din casa aia şi din mediul din casă. Şi nu-mi părea rău dacă se uita la televizor! Da’ nu se uita, nu vedea nimic la televizor! Stătea şi se uita prin televizor. Că dacă nu-nţelegeam ceva, o întrebam. Zic: „Despre ce…” „Nu ştiu, că n-am văzut! N-am fost atentă!” Şi am întrebat o dată, de două ori, de trei ori, dup-aia mi-am dat seama că de fapt ea stătea şi se gândea la soţul ei, şi probabil rememora serile în care stătea cu el, sau… Nici nu ştiu! Nici nu-i plăcea să citească, nici nu-i plăcea… Stătea pur şi simplu, uite-aşa! Ce-o fi fost în capul ei? Ce? Nu ştiu! Şi stresul ăsta psihic m-a terminat! Mi-am mai revenit în ultima lună când am început să plec în fiecare duminică. A fost altfel! Cunoşteam mai multă lume, mai multe familii de români. M-am mai dus, am mai vorbit cu ei, am mai… În fine! Faptul că vorbeam jumătate de oră, o oră dimineaţa cu ele… Când mă mai duceam la cumpărături am mai vorbit tot aşa… Am mai găsit nişte domni, nişte doamne şi nişte fete tinere, plecate de la şaptişpe ani de-acasă. Erau de doi-trei ani, n-aveau acte, aveau salar mai mic ca al meu, vai de capul lor! Vai de steaua lor! În fine! Deci îţi creezi tot felul de… Oricum, ceea ce am constatat eu: românii care o duc cel mai prost în Spania, ăştia vin acasă să se laude că o duc cel mai bine! Şi de-aici se creează mirajul ăsta că „lasă, că mă duc şi eu şi câştig şi eu!” Dar ăştia care-ntr-adevăr sunt oameni serioşi, ăştia niciodată n-au să se laude, pentru că cu multă trudă poţi să faci, să ajungi să… Trebuie să stai, să suporţi tot felul de mizerii un an jumătate, şi poate ai norocul să găseşti pe cineva care să te-ajute să-ţi faci contract de muncă. Că sunt destule familii de români, şi sunt destui români care nici după trei-patru ani nu au contract de muncă. Şi dacă nu ai contract, nu poţi să faci nimic.
[…]
sursa: Zoltán Rostás, Sorin Stoica, TUR-RETUR. Convorbiri despre munca în străinătate, Ed. Curtea-Veche, 2006
Sa ne reamintim ce scriam odinioara…
*
[…]
Revenim asupra unor afirmatii pe care presedintele le-a facut asupra poporului roman nemuncitor, betiv si care nu este in stare sa isi lucreze nici macar ogorul din spatele casei. Revenim pentru ca subiectul merita tratat putin mai atent. Asadar, zice presedintele, romanii letargici ar trebui sa inteleaga ca statul nu da, ci creeaza oportunitati. Scribii de discursuri si constructorii de mesaje au vrut, prin aceasta afirmatie, sa induca ideea ca programul de ”modernizare” a Romaniei se confrunta cu o mentalitate a poporului, retrograda, pasiva, de parazit asistat.
Sa ne amintim insa cateva lucruri.
In primul rand, Romania anilor trecuti, daca a existat social si economic, nu a existat datorita creditelor lui Isarescu (ne referim, evident, la procesul prin care BNR a impulsionat isteria creditelor de consum). Acestea au fost abia capcana in care au fost atrasi salariatii din Romania si datorita careia ne prabusim acum. Si nici datorita celebrilor investitori straini. Dar cele mai mari intrari de bani in tara, fara creditare, fara ipoteca, au venit de la romanii plecati in strainatate. Sa ce? Sa munceasca.
Dar nu oricum, nu orice. Romani care au muncit zi-lumina, sau zi si noapte. Care au stat in conditii mizere, toti gramada, unii in case parasite, alergati de politie, sans-papiers ai unei lumi care ii izgoneste, oficial, in mod ipocrit, dar care are nevoie de munca de sclav caci altfel, ar muri sufocata de propria sa ineficienta. (Da, Occidentul se asemeana cu URSSul lui Brejnev: exista nu datorita raportarilor oficiale, ci datorita muncii la negru. Acolo se fac banii. Cu sclavi din Africa, Europa de Rasarit si Asia. Arabii sunt deja altceva si au un alt statut.) Si, cum spuneam, nu orice. Munci grele: in constructii, agricultura; munci de jos, in restaurante sau in cine stie ce mici intreprinderi, ca ingrijitori, oameni bun la toate dar pretuiti pentru nimic.
Banii castigati de acesti sclavi moderni au fost trimisi in tara, la familie, sub chip de remitente. Remitentele au facut sa creasca cererea interna, au ingrasat, prin TVA si alte taxe, bugetul de stat si au permis lafaitorilor de serviciu ai Romaniei sa raporteze cresteri grandioase ale economiei. De cealalta parte, prezenta sclavilor romani, majoritar ortodocsi, a ingrasat obraze inalte patriarhale si a hranit desarte visuri de marire pamanteasca.
In al doilea rand, acesti romani – se aproximeaza in jur de 3 milioane, insa nimeni nu stie cifra exacta, foarte posibil sa fie mai mare – provin in marea lor majoritate de la sate. Oricine are cat de mica legatura cu satele din Romania, stie ca se pot intocmi adevarate harti cu privire la zonele de exod unde au fugit toti cei care si-au cautat de munca “afara”: unele sate (sau chiar judete) sunt ”italiene”, altele sunt ”spaniole”, cutare sunt ”germane”, celelalte sunt ”franceze”. Cum ar fi aratat tara aceasta cu 3 milioane de angajati sau de oameni activi? Platitori de taxe? Ar fi aratat ca o tara care nici prin cele mai negre cosmaruri ale ei nu are cum sa ajunga in situatia de a nu putea plati salarii si pensii. Pentru ca nu ar fi avut niciodata raport negativ intre salariati si pensionari (acum raportul fiind undeva in jur de 4 milioane vs 6 milioane, aproximativ).
Toti acesti oameni care si-au lasat casa si familie (atunci cand nu le-au luat dupa ei, ulterior), asadar, voiau sa munceasca. Daca toti acesti oameni ar fi avut sanse normale in tara lor sa castige un venit decent, sa aiba perspectiva unui viitor social oarecare pentru intreaga familie, atunci nu si-ar fi luat campii, riscand cu actele, acceptand riscul de a sta de pripas pana cand isi gaseau de lucru sau reuseau sa isi legalizeze situatia. Asadar, in limbajul de lemn, in limbajul propagandistic al oficialilor, ACESTI OAMENI NU AU AVUT OPORTUNITATI – CREATE DE STAT – DE A MUNCI SI DE A TRAI IN PROPRIA LOR TARA.
[…]
Alte legaturi pe subiect:
- Reportaj din lumea de cosmar a MIGRANTILOR ROMANI din Sicilia: exploatare, prostitutie, violuri, avorturi…
- NEOSCLAVAGISM. Cum sunt exploatate, inclusiv sexual, româncele in Italia
*
- Cum sunt EXPLOATATI muncitorii romani si bulgari in Europa de Vest. Cazul din MAREA BRITANIE
- Regatul saracilor in taramul imbuibatilor. Teatru documentar despre CONDITIA SCLAVILOR DIN EST IN OLANDA. ”Este pur si simplu exploatare”
- RADU GOLBAN despre AMPRENTAREA SI UMILIREA romanilor, Elmar Brok si Germania in Europa, PSEUDO-ELITA ROMANEASCA dusmanoasa fata de propriul popor (VIDEO)
- GERMANIA NAZISTA RENASTE? “Der Spiegel” sterge pe jos cu Grecia, “CERSETORUL EUROPEI”, iar un europarlamentar crestin-democrat cu gandire fascistoida cere AMPRENTAREA ROMÂNILOR
Da, am auzit si eu la prima mina relatari care m-au lasat masca. Si nu numai despre Italia dar si despre Grecia sau chiar Serbia in anii 90. Romanii treceau granita pe jos, pe la bulgari. Unii povesteau cum erau prinsi, trimisi inapoi si ei se reintorceau…tot pe jos de la granita bulgara. unii au fost mincati de lupi, iarna.
Oare cita mizerie si disperare trebuie sa fi indurat oamenii astia in tara lor si a mea ca sa se supuna la astfel de suplicii?!
Si ceea ce mi se pare ciudat este ca, asa cum se spune aici nu prea exista relatari originale apropo de ce se intimpla acolo, exista putine studii sociologice despre diaspora din Romania. Ele exista dar, repet, sint putine sau in orice caz cu foarte putina diseminare publica. Se fac foarte putine emisiuni despre fenomenul cel mai important ca magnitudine de dupa revolutie, emigrarea. Ar fi interesant de vazut, prin comparatie, cum si cit de rapid s-au integrat comunitati de imigranti tot europeni, greci si ciprioti, atunci cind erau si ei in acelasi stadiu de emigrare masiva ca noi, adica prin anii 50-60? Pentru ca, atita cit pot eu sa observ, romanii plecati de doua decenii in strainatate nu se pot lauda cu prea multe. Noi, ca diaspora, nu parem sa fim o comunitate care sa aiba o masa critica de romani de succes, in afaceri, de exemplu, care sa fie suficient de bogati pentru a fi capabili de a ajuta noii veniti, nici nu pare sa aiba aceea masa critica de oameni aflati in pozitii importante, gen manageri la firme mari, ingineri, medici, avocati, profesori, si care, chiar daca ar exista, ar trbeuie sa poata sa dea o voce coerenta, respectabila si credibila comunitatii in strainatate. Noi nu avem structuri institutionale la nivel de diaspora care sa dea coeziune si vizibilitate benigna dar si protectie acesteia. Singura, unica institutie care a facut acest lucru este biserica ortodoxa. Si cam atit. Ar fi enorm de multa munca de cercetare de facut aici de toate felurile: sociologica, economica, politica, psihologica, culturala, demografica. Dar nu cercetarea asta nu se vede…..extraordinarele ONG-uri, alde Soros, SAR, GDS….ii dau inainte cu ….coruptia. Motivul este unul singur, cinta in functie de cine ii plateste. Iar Uniunea Europeana nu da bani pentru cercetare pe romanii din diaspora. De ce sa se cunoasca realitatea dura din spatele “drepturilor” de a fi sclavete pe ogoarele UE?
Este o lectie foarte cruda si foarte dura pe care o primim noi romanii, tocmai pentru ca ne-am dispretuit tara sau am facut din ea un loc foarte greu de trait, de trait cu noi insine.
Si observ ca lectia asta nu prea este asimilata.
@petra:
Pai da. In loc sa fie subiect national, prima tema in orice discutie care vrea sa fie cat de cat serioasa, este ceva marginal. Exista studii pe migratie, exista si interviuri de istorie orala, din care am citat mai sus, iata ca exista chiar si carti publicate, surpriza mare, la elitistii de la Humanitas (pentru ca autoarea e autodidacta, altfel nu i-ar interesa de amarasteni per se), insa subiectul ramane la fel.
Poate fi o explicatie superficialitatea. Sunt si altele:
– sociologii si cei din bransa lucreaza pe baza de comanda. De la politicieni si firme. Nici politicienii, nici firmele, nu sunt interesate de romanii din afara. Primii sunt interesati de “electorat” si “comunicare”, ultimii sunt interesati de “piata”. Unii vor sa obtina votul, altii profitul. Sociologii sunt aici ca sa le serveasca la masa. Aia care chiar sunt interesati de “social” sunt nebagati in seama si inutili, ba chiar periculosi daca au pretentii de “critical thinking”.
– hai sa ne imaginam ceva. Cum ar fi sa ai in Romania 3-4 milioane de oameni activi care vor locuri de munca bine platite, care trebuie sa-si asigure existenta si sa faca un viitor copiiilor lor? Cam ce risc de proteste, revolte si tensiuni sociale ar exista? Si cum ar putea aia de sus, de vor “voturi” + “profit” sa-si perpetueze dominatia intr-un context din asta? Cum sa mai platesti salarii de mizerie si sa o tii langa cu “lenea”? Cum sa mai tai salarii asa, de pe o zi pe alta? Cum sa te bazezi doar pe patura subtire din orasele mari, “frumosii si desteptii”? Pai, nu ai putea, nu? Si atunci, solutia e sa ii arunci afara, unde sa fie docilizati complet de regimul dur de exploatare care le da simulacrul ca macar mai scot si-un ban din asta.
@ petra:
„pentru ca ne-am dispretuit tara sau am facut din ea un loc foarte greu de trait, de trait cu noi insine”.
Da, cam asta e realitatea. Ne-am dispretuit tara si ne-am batut joc de ea negospodarind si nefolosind cu intelepciune resursele imense de bogatie pe care ni le-a dat Dumnezeu. In loc sa ocrotim si sa exploatam rational aceste bogatii in folosul nostru, le-am vandut strainior pe nimic, sau le-am distrus cu salbaticie, in timp ce milioane de romani au luat calea pribegiei. Nu e un paradox?
Ii dispretuim pe semenii nostri de acelasi neam cu noi, ii chinuim, ii umilim, ii invidiem si le facem viata imposibila.
Statul roman care este populat de conationali de-ai nostri nu stie cum sa faca ca sa mearga lucrurile mai prost in tara asta, Parlamentul (alesii nostri) nu stie cum sa dea legi mai strambe, si justitia nu stie cum sa fie mai partinitoare si mai servila cu puternicii zilei.
Pana la urma ni se intampla ceea ce meritam dupa un comunism care nu a fost pe nicaieri mai opresiv ca la noi, dupa o revolutie atat de incurcata, si dupa o democratie atat de originala. Suntem unici. Caragiale este mai actual ca niciodata, dar nici el nu a prevazut unde se poate ajunge. Acum am ales si un presedinte declarat de alta etnie, pentru ca noi se pare ca nu stim sa ne conducem singuri.
E de neinteles totusi cum intr-o tara majoritar ortodoxa, adica cu oameni botezati si mirunsi, se fac atatea avorturi, se destrama atatea familii, sunt abandonati atatia copii, sunt neglijati atatia bolnavi si copii, si in general exista atat de putina grija pentru comunitate, si pentru cei de langa noi.
Cum sa ne respecte strainii, daca noi nu-i respectam pe semenii nostri de aceeasi limba si de acelasi neam cu noi?
>De cealalta parte, prezenta sclavilor romani, majoritar ortodocsi, a ingrasat
>obraze inalte patriarhale si a hranit desarte visuri de marire pamanteasca.
Biserica a fost singura institutie din Romania, care ii aduna pe romani risipiti din occident. Care nu i-a lasat de izbeliste. Si a contat foarte mult.
Lasam la o parte faptul ca foarte multi si-au gasit de munca, prin recomandarea Bisericii… Pe TVR1 si pe Trinitas au fost multe marturii in acest sens: oamenii care cautau de lucru veneau la biserica si ii spuneau preotului problema.
PS: O situatie foarte grava a aparut in nordul Italiei: exista o retea de penticostali care controleaza plasarea fortei de munca pt persoanele care au grija de batrani. Conditia de a gasi un loc de munca este de a trece la cultul respectiv. Acesti penticostali controleaza in o parte din locurile de munca din Oradea, unde au o pondere semnificativa. Acolo unde au functii de decizie, conditia de a-ti pastra locul de munca este sa treci la cultul lor. O stiu de la cineva din zona care lucreaza in Italia in domeniu si participa la adunarile lor.
Nimeni nu a ridica problema, desi multi oameni au fost afectati…
Eu am fost in Belgia o perioada am stat in Arlon langa granita cu Luxemburg, mergeam duminica la Sf. Liturghie acolo ,am lucrat o perioada pt un sectar Baptist am avut f multe discutii despre cultul icoanelor a sfintilor……..etc, in final nu ma mai luat la munca pt ca nu impartaseam acelasi idei.
Am apelat la pr parohiei din Luxemburg sa ma ajute sa imi gasesc un loc de munca , credeti ca ma ajutat ?, nu fratilor ,nu ma ajutat ba chiar se ferea de mine cand vroiam sa vb cu el, chiar de ma spovedeam in post si ma impartaseam la el, cand a venit vb de a ma ajuta cu munca mereu ma evita , putea sa intrebe printe credinciosi sa faca un apel dar………..nu a binevoi,in schimb cand veneau la biserica fete de 20-25 ani cu fuste scurte si decolteuri f mari pe degete si la gat cu “1 kg” de aur cu aceste era f amabil si saritor, iar eu cand il intrebam , parinte aveti un minut timp sa vb se facea ca nu aduce trecea la alte persoane.
De multe ori plecam cu ochii in lacrimi de la biserica spre tren si ma gandeam ……….ce om poate sa fie , ce slujitor a lui Dumnezeu poate fi cand lui putin ii pasa de durearea fratelui, am fost f dezamagit si nici nu am mai mers la biserica, am preferat sa raman duminica in casa si sa ma rog fara a mai ma tulbura sufleteste sau a ma sminti prin gesturile lui, Dumnezeu sa il ierte ,mda cam asta este cu ajutorul unor frati si a unor preoti in strainatate , ceea ce va scriu este din experieta propie nu din auzite sau povestite de altii, ci traite de mine pe propia persoana.
http://www.youtube.com/watch?v=uZF8jCgUQFI&index=108
@vincentiu 1
Cunosc oameni care locuiesc oarecum in aceeasi regiune de care povestiti. Nu au masina, iar duminica, „rata” nu trece prin satul lor. Asa ca merg o ora pe jos pana in satul cel mai apropiat de unde pot lua un bus care sa-i duca pana la cea mai apropiata gara, Libramont, de unde iau trenul si mai fac o ora pana la Namur, de exemplu. Iar dupa cam inca jumatate de ora, daca au un pic de sansa…ajung si la biserica!
Maica Domnului cu noi!