DE CE NU SUNTEM CA MUNTENEGRENII? Invata-vom, oare, ceva din LECTIA DE OMENIE SI EROISM “FIRESC” a fratilor nostri?/ MARTURII, MINUNI si INVATAMINTE dupa accidentul teribil de Rusalii (VIDEO): “Acum pot spune: da, Dumnezeu exista!”

• Adi Ionescu: De ce nu vom fi niciodata ca muntenegrenii

Simplu. Pentru ca ei prefera sa actioneze, in timp ce noi preferam sa flecarim. Pentru ca ei prefera seriozitatea, in timp ce noi preferam barfa, intrigile de budoar si vulgul. Pentru ca ei sunt solidari, in timp ce noi suntem dezbinati. Pentru ca la ei curajul, omenia, altruismul, compasiunea sunt trasaturi definitorii ale caracterului si ale natiunii (lucru dovedit si in istoria lor, ca si la sarbi de altfel), in timp ce la noi au ajuns sa fie doar cuvinte goale, de parada. Pentru ca la ei, ca sa-l citez pe parintele Arsenie Boca, ”crestinismul este o stradanie de toate zilele, nu doar o afacere de duminica”. Pentru ca la ei ajutorarea celui aflat in suferinta si grija fata de aproape, indiferent cine ar fi acesta, sunt sentimente reale, pe cand la noi se reduce totul doar la nivel minim, individual: familia, prietenii si cam atat.

Cum imi spunea un coleg de facultate care era polonez: ”voi romanii va faceti curat si maturati in apartamentul propriu impecabil dar n-ati iesi in ruptul capului sa maturati si pe hol, eventual in fata usii vecinului, totul se opreste la voi la pragul casei, in rest nu va intereseaza”.

Pentru ca pe ei, durerea si vicisitudinile traite de-a lungul secolelor i-a unit si intarit, in timp ce pe noi, in cel mai pur stil dambovitean (atentie, nu zic balcanic), ne-a facut sa devenim intriganti, lasi, clevetitori, invidiosi, adepti ai zicalei ”sa moara si capra vecinului”.

Am urmarit in aceste zile modul cum au reflectat televiziunile noastre tragedia din Muntenegru si cum tot ceea ce faceau autoritatile de la Bucuresti era criticat sau criticabil. Tot felul de jurnalisti, analisti politici sau chiar politicieni ”puneau la zid” actiunea reprezentantilor guvernului in acele momente dramatice. Intr-un moment in care ar fi trebuit sa aratam, cum se spune in popor ”de la vladica la opinca”, solidaritate si compasiune fata de victimele accidentului si familiile lor si macar moral sa sprijinim eforturile depuse de oficialii romani, o tragedie a unor concetateni a devenit, repet, in purul stil dambovitean, un nou prilej de acuze, de polemica ieftina si de aratat cu degetul. Sincer, nu stiu daca mai exista pe planeta asta un astfel de popor…

[…]

Sunt convins insa ca si daca era invers, adica actuala opozitie ar fi fost la putere si cei de la putere in opozitie, se intampla fix la fel si asta din cauza faptului ca din vocabularul romanilor a disparut cuvantul ”solidaritate”. Acum, la noi, daca ai ocazia sa-i dai in cap celuilalt, fa-o indiferent de situatie, nu se mai tine cont de absolut nimic.

De mai bine de 20 de ani am uitat sa mai fim oameni, construim biserici dar am uitat de preceptele crestine, ne imbracam frumos cand iesim din casa pentru ca vrem sa aratam bine dar ”interiorul” este gol, vorbim despre curaj si spirit de echipa dar privim indiferenti cum cineva este agresat de derbedei pe strada sau in mijloacele de transport.

[…]

ARTICOLUL INTEGRAL pe crestinortodox.ro

• Pr. E. Tanasescu: Doliul national ca renastere umana

[…] Am urmărit şi eu tragedia turiştilor din Muntenegru. Palierele de discuţii au fost diverse: filmul evenimentului, victimele implicate, acţiunea autorităţilor, relaţiile între state. Însă în mod deosebit mi-a atras atenţia solidaritatea umană de la locul accidentului. Dincolo de legi, regulamente, prevederi şi protocoale de urgenţă, există ceva nevăzut care în astfel de cazuri arată calitatea umană şi morală a unui popor: solidaritatea cu cei aflaţi în suferinţă.

Poate nu întâmplător, tragedia a avut loc lângă o mănăstire reprezentativă pentru istoria Muntenegrului,  Moraţa. În fond, altarele ar trebui să reprezinte expresia evlaviei şi a dragostei de semeni. Iar în cazul muntenegrenilor, ea a existat. Scotocirea în prăpastie, donarea de sânge, strădania medicilor şi a autorităţilor de a mai salva şi repara sănătatea victimelor sunt câteva direcţii de meditaţie. Omenitatea nu se învaţă prin diplome şi topuri ale trufiei vieţii. Mai ales în aceste vremi ale egoismului şi individualismului.

[…]

Doar aşa, moartea lor devine renaştere a noastră, iar doliul se transformă în lumină.

Fără acestea, jertfa fără de voie a celor plecaţi dintre noi rămâne zadarnică şi descalificantă la examenul nostru de omenitate.

Dumnezeu să-i ierte şi pe noi să ne înţelepţească!

ARTICOLUL INTEGRAL la: Doxologia

• Adevarul:

Zeci de localnici din Moraţa, unde, în Duminica Rusaliilor, s-a prăbuşit un autocar românesc, au coborât primii în prăpastie pentru a salva vieţi. Tragedia este încă pe buzele eroilor muntenegreni. Cadrele medicale din clinica din Podgoriţa, unde au fost îngrijite victimele accidentului de autocar, au povestit pentru „Adevărul” filmul tragediei mutate din prăpastie pe paturile de spital.

„Aş fi luat câte doi oameni în spate, dar nu am putut ajunge la ei. De teamă pentru vieţile lor, am început să plâng”. Aşa îşi începe şirul amintirilor Vasili Kukac (70 de ani), unul dintre localnicii din Moraţa care au ajuns, în Duminica Rusaliilor, la autocarul morţii din Muntenegru (FOTO).

A auzit bubuitura şi trosnetele copacilor peste care s-a rostogolit autocarul. S-a înfiorat de urletele celor prinşi între fiare. A început să strige în tot satul după ajutor. Toţi oamenii, spune bătrânul, au luat-o la fugă spre pod. Salvatorii din Moraţa au ajuns la accident înaintea doctorilor şi a poliţiştilor. Nu a mai contat că drumul îngust, pe care l-au bătut, dădea în prăpastie. La o săptămână după tragedie, reporterii „Adevărul“ l-au găsit pe bătrân lângă acelaşi pod, tot cu lacrimi în ochi, privind spre autocarul plin de sânge, prăbuşit la 40 de metri în prăpastie.

Stevan Stevanovici (29 de ani) este un erou. A coborât prinre primii în prăpastie. A scos oamenii din autocar. A cărat targă după targă. „Au fost scene îngrozitoare. Puţini mai aveau puterea să urle de durere, din cauza oaselor rupte! Carnea cădea de pe ei!”. Nimeni nu mai ţinea cont de nimic, spune tânărul. Nici măcar de poliţie, care oprise accesul în zonă. Dar cum să ţină cont, se întreabă salvatorul, când răcnetele de sub pod, imaginile cu oamenii prinşi între stânci, copaci şi fiarele autocarului erau îngrozitor de reale. „Pasagerii păreau mai mult morţi decât vii. Erau într-o stare de leşin, dar şi de disperare”, mai spune Stevan.

Milijan Danilovici (50 de ani), un alt salvator muntenegrean, (FOTO) are încă mâinile pline de răni. Bărbatul a fost printre primii care au ajuns la morţii şi răniţii noştri. N-a mai contat, atunci, că-şi riscă viaţa. S-a ţinut cu putere de cordeline şi a coborât în prăpastie. „Una dintre femeile grav rănite se agăţase de mine, iar eu mă ţineam de cordelină. Ştiam că, dacă fac un singur pas greşit, ne vom prăbuşi amândoi. Iar ea şi-ar fi putut găsi sfârşitul. La fel şi eu. M-am ţinut cât am putut de strâns în cordelină, chiar şi după ce degetele au început să îmi sângereze”, a povestit Milijan Danilovici. Bărbatul îşi aminteşte că, în clipele de groază, toţi vecinii lui ajunşi la accident s-au mobilizat ca niciodată. Nimeni nu mai ştia cu siguranţă cine trăia şi cine nu, dar nici nu conta. Toţi, povesteşte Milijan, trebuiau scoşi de acolo.

„Am fi făcut orice să îi salvăm“

Marco (14 ani), tot din Moraţa, e printre puţinii localnici care ştiu limba engleză. Reuşeşte cu greu să ne traducă toate amintirile povestite de zecile de săteni strânşi în jurul lui. Dar Marco are propria poveste. „Am mers cu toţii să vedem cum îi putem ajuta pe oamenii din autocar. Toată familia. Am fi făcut orice ca să îi salvăm pe pasageri!”

Şi au făcut orice! Sătenii nu se mândresc cu faptele lor. Sunt doar omeneşti, ne spun ei.

De o săptămână, toţi stau în rugăciune pentru vieţile răniţilor pe care i-au purtat pe braţe. Pentru sufletele celor care nu au mai putut fi salvaţi. Alături de ei, se roagă şi călugăriţele din Moraţa, sperând ca cei rămaşi în viaţă să fie salvaţi acasă, în România. Iar cei pieriţi să fie iertaţi.

Îngerii în halate albe care ne-au scos răniţii din iad

La intrarea principală în cel mai mare spital din Muntenegru, Klinicki Centar Crne Gore din Podgoriţa, ochii ţi se izbesc de o imagine emoţionantă. Pe un afiş uriaş, prins de perete, stau steagurile celor două ţări, alături de trei cuvinte în română şi sârbă: „Românii mulţumesc muntenegrenilor!“/ „Rumuni zahvaljuju crnogorcima!“.

Mesajul ascunde o poveste cutremurătoare chiar şi pentru cei obişnuiţi cu tragediile. „«Rumunii»au montat afişul. Gestul simbolic, dar minunat, îi face pe cei care intră în clinica din Podgoriţa să zâmbească. A fost o întreagă nebunie aici, zilele trecute, după incidentul de la canionul Moraţa”. Sunt cuvintele paznicului spitalului, omul care, în duminica tragediei, a văzut cum sălile de urgenţă s-au umplut în câteva minute cu zeci de răniţi. Targă după targă, morţi după morţi.

Scenariul groazei s-a derulat sub privirile înspăimântate ale bărbatului. Zile la rând, omul a văzut cum spitalul, ca niciodată, a fost invadat de muntenegreni, veniţi să doneze sânge pentru românii care se zbăteau între viaţă şi moarte. Numai în ziua accidentului, o sută de oameni au făcut acest gest.

[…]

Lecţie de solidaritate

Gocica Sckovic, purtătorul de cuvânt al clinicii din Muntenegru, a fost impresionată de numărul mare de voluntari care au venit să doneze sânge. Dar nu numai ei. Ci şi de cei care au coborât în hăul adând de 40 de metri, după victimele din autocarul răsturnat.

„Răniţii au fost vizitaţi imediat şi de români. Doctorul Raed Arafat şi ambasadorul României au venit în spital şi s-au interesat de soarta fiecăruia în parte”, spune Gocica Sckovic.

Reprezentanta spitalului din capitala Muntenegrului a păstrat în calculatorul ei zeci de fotografii pe care le-a făcut în saloanele în care românii au fost îngrijiţi. Le priveşte pe rând, încercând să ne spună povestea fiecărui rănit din imaginile cutremurătoare: „A fost cea mai impresionantă lecţie de solidaritate. Din păcate, această solidaritatea s-a născut în urma unei tragedii”.

Jurnalist: „Bucăţi din stâncă se prăvăleau peste autocar“

Tragedia în care au fost implicaţi cei 47 de români a ocupat zile la rând prima pagină a ziarelor din Muntenegru. Presa a relatat pe larg despre modul cum au decurs operaţiunile de salvare, dar şi despre mobilizarea muntenegrenilor, care s-au oferit voluntar să-i ajute pe răniţi. „Am ajuns la accident în mai puţin de o oră. Aflasem că era vorba despre un autocar plin cu turişti străini, posibil ucraineni sau români. Nu am reuşit să cobor în prăpastie, din cauza echipelor de intervenţie. De pe pod, de la peste 40 de metri înălţime, se auzeau urletele puternice ale victimelor. A fost şocant, îmi era greu să îmi imaginez ce era acolo. Ştiam că muriseră oameni şi că alţi răniţi se zbăteau între viaţă şi moarte. Am văzut cum bucăţi din stâncă se desprinseseră şi se prăvăliseră peste autocar”, a povestit Bijana Nikolic, reporter la ziarul „Vijesti” din Muntenegru.

Şi ziariştii au donat sânge

O altă echipă de jurnalişti a aceleiaşi publicaţii a mers la clinica unde erau duşi răniţii. „Odată cu sosirea primelor ambulanţe cu răniţi, locuitorii din Podgoriţa au început să se strângă în curtea clinicii, pentru a dona sânge. Era o forfotă de nedescris în jurul clinicii şi pe holurile ei. Şi eu m-am oferit să donez sânge”, a povestit Savo, unul dintre fotoreporterii de la „Vijesti”.

„Am vorbit cu doi localnici din Moraţa, care mi-au povestit că se aflau la câteva sute de metri de canion, când au auzit bubuiturile produse de autocar. Au alergat spre pod, iar la vederea nenorocirii au înlemnit. Unii dintre ei au făcut semn maşinilor aflate în trecere ca să oprească şi le-au cerut şoferilor să sune la Poliţie. Prin zonă a trecut vicepreşedintele Parlamentului din Muntenegru, Suljo Mustafic. A oprit maşina şi a început să ajute răniţii scoşi din prăpastie”, a mai povestit Bijana Nikolic.

FOTO UPDATE Accident Muntenegru. Mărturie din autocarul groazei: „Când m-am trezit l-am văzut pe domnul Arafat lângă mine… am crezut că visez“

[…]

Gheorghiţa Niţu, fostă profesoară de matematică, una dintre turistele accidentate în Muntenegru, şi care acum se află internată în spitalul Bagdasar Arseni, a povestit vineri momentele prin care a trecut săptămâna trecută când autocarul s-a prăbuşit în prăpastie. Femeia îşi aminteşte că se afla pe locurile din spate ale autocarului, iar la ieşirea din tunel a văzut un grup de copii. “Eu stăteam pe locul 48-49, cam aşa, în spate. Coboram pe o pantă şi trebuia să o luăm la dreapta pe un pod despre care îmi povestise ghidul şi eram tare curioasă să-l văd. Plouase înainte, era mâzgă pe jos şi când a luat dreapta am văzut vreo 3-4 tineri cu rucsacurile în spate şi în mintea mea era ce va face acum şoferul, cum va ocoli copii ăia care erau nevinovaţi în fond. Bănuiesc că şi şoferul a încercat să îi ocolească, ce s-a întâmplat nu ştiu. Ştiu doar că a virat la dreapta, am auzit trosnitura, am văzut botul autocarului ieşind în afara podului, şi s-a rupt filmul. Am simţit o izbitură puternică în spate. Cât a durat, nu ştiu.”, a povestit victima.

A căzut în pom ca în fotoliu

Gheorghiţa Niţu îşi aminteşte că atunci când s-a trezit se afla într-un pom şi era înconjurată de haos.

“M-am trezit în nişte tufişuri. Eu şedeam acolo printre trei crengi, asta trebuie să fie un miracol de la Dumnezeu, printre trei crengi că aşa am venit pe pom, am rămas sprijinită cu picioarele printre ele iar spatele meu pe o creangă. În faţa, în autocar, a stat o familie care avea nişte perniţe de călătorie, nu vă exagerez, dar perniţele acelea de călătorie erau în spatele meu. Simţeam ceva cald, nici nu mi-am dat seama ce, şi când am dat cu mână am văzut că eram toată plină de sânge pe toată faţa şi m-am şters cu o pernuţă din aia. Eu stătea ca pe fotoliu acolo. Nu mi-am explicat niciodată cum s-a întâmplat chestia asta. Când m-am uitat aşa deasupra, undeva sus, la 25-30 de metri, era lume speriată, mirată, care se uita în jos la noi. Şi apoi m-am uitat, primul lucru a fost aşa, era panta foarte, foarte abruptă, era peste 75 de grade de la pilon în jos şi pomi crescuţi pe pantă. Şi cum ne-a proiectat de acolo, fiecare şi-a ales pomul cum s-ar spune. Şi la pod era un promontoriu ieşit puţin din stâncă. Eu cred că toţi care sunt salvaţi sunt cei care au rămas aici în pom şi care au rămas pe promontoriul acesta. Când m-am uitat în jurul meu, mi-am căutat colega cu care eram plecată. Era la doi metri mai jos de mine, pe promontoriul acela. Am întrebat-o „Olga, cum te simţi?” şi ea mi-a zis „nu pot să respir, cred că mi-am rup o coastă, dar în rest nu ştiu ce mai am. Au început apoi imediat să se audă sirenele, s-au mişcat foarte, foarte repede şi au venit cu drujbe. De unde au avut drujbe şi cum au apărat aşa, că nu cred a durat 5-10 minute, şi au început să taie cu drujbele crengile pomilor ca să vină după noi”, rememorează victima.

Oamenii de rând au făcut cordon viu de sus până jos ca să ne scoată

Femeia se consideră cea mai norocoasă din autocar.

“Sunt cea mai norocoasă din toată serie pentru că în afară de faptul că am nişte leziuni ale spatelui, şi nişte coaste fisurate şi traumatisme ale spatelui, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am nicio fractură, nici la membre, nici interne, decât ce se vede aici la cap, unde am avut scalpul lovit. Am avut nevoie de câteva copci. Dar ce m-a uimit cel mai tare au fost oamenii care s-au mobilizat. Oameni necunoscuţi, turişti probabil care erau acolo, nici nu vă daţi seama cât de repede s-au adunat, s-au mobilizat, s-a făcut cordon viu de oameni, de acolo de sus până jos la noi unde eram şi pe tărgi, ne-au luat pe fiecare şi ne-au urcat direct la salvări” a povestit fosta profesoară.

[…]

• TVR: Supravieţuitoare în accidentul din Muntenegru: “Un miracol de la Dumnezeu m-a ţinut în viaţă”

***

• ProTV: Interviu cu supravietuitoarea Elena Mester. Ultimele cuvinte ale soferului inainte de accident
  

Andreea Esca: Ati fost in acel autocar al groazei. Ce s-a intamplat in momentul in care ati iesit din tunel. Va mai amintiti momentele acelea?

Elena Mester: Da, pana la caderea autocarului am fost constienta cand am zis “gata, acum ma…”. Aveam viteza, am iesit din tunel, a fost un pic de curba la dreapta, pe pod era o masina alba parcata, iar pe partea stanga era un copil, daca aia se pot numi parapeti, la asemenea viaducte, care privea in haul acela, admira peisajul. In momentul acela, facand depasirea sa evite acrosarea acelui copil, care era vizitator, nu era cu noi in autocar, a luat brusc dreapta si a pus frana puternica. Am simtit primul balans, a intrat in balans autocarul, si-a revenit pentru o fractiune de secunda, nu stiu cat. In mintea mea, ca in filme, am zis sa mergem pe partea dreapta ca sa contrabalansam, iar atunci s-a balansat din nou si in momentul ala am simtit cum ne ducem, cadem. Am tipat “ne prabusim” si aia a fost, am inchis ochii si am zis “gata, mi-a trebuit excursia… mor.”. Si m-am mai trezit in prapastie, cazuta, cu picioarele spre vale, pe burta, alunecand. Am zis, “totusi traiesc, n-am murit”. Eu am ramas cu ideea ca sunt moarta.

Andreea Esca: Cand v-ati trezit, care a fost prima imagine?

Elena Mester: Imaginea mea ca alunecam la vale, crengi rupte pe jos, noroi, eram plina de sange si atat.

“VA RUGAM, MAI INCET!” ULTIMELE CUVINTE ALE SOFERULUI INAINTE DE ACCIDENT

Andreea Esca: Ati spus ca mergea cu viteza. Vi s-a parut, ati mai avut discutii de-astea pe parcursul drumului, i-ati mai atras atentia soferului?

Elena Mester: Cu cateva minute inainte, prietenii la care stateam, ca eu eram in picioare pe culoar, intre prietenii mei care erau pe scaune, prietenul meu a zis “mai incet”, nu s-a auzit, eu avand si voce, stand si in picioare, am strigat la el “va rugam, mai incet”, la care el mi-a raspuns “si eu v-am rugat sa nu mai stati in picioare pe culoar”. Asta a fost tot, intre timp am iesit din tunel.

Andreea Esca: Poate asta a fost sansa dumneavoastra ca ati stat in picioare pe culoar…

Elena Mester: A scapat si Tamara, fata de pe locul 13, eu fiind pe 14. Am mai avut noroc, ca eu de fapt stateam pe o treapta intre sofer si ghid, pentru ca eu am niste probleme si imi place sa stau acolo. O prietena a ghidei, mi-as dori sa fie in viata, mi-a luat locul acolo si eu de aceea am fost acolo si nu am fost pe acea treapta in fata.

Andreea Esca: Ii cunoasteati pe cei cu care ati mers in aceasta excursie? Cum ati ajuns sa mergeti in aceasta excursie?

Elena Mester: Au fost doua grupuri mari si cativa razleti. Cei de la Curtea de Arges, prietenii, rudele ghidei, iar din Bucuresti, noi suntem un grup care plecam de multi ani impreuna, cam 12 persoane. Am fost toti acum, din pacate sunt si decedati, sunt si in spital destul de grav, iar altii sunt bine si chiar foarte bine. Astazi au iesit si ei din spital, maine (sambata), urmeaza sa iasa si prietena mea cea mai buna din spital, n-a iesit din cauza inmormantarilor.

“ACUM POT SPUNE: DA, DUMNEZEU EXISTA!”

Andreea Esca: V-am auzit spunand un lucru si m-a impresionat. Nu credeati atat de mult ca exista Dumnezeu.

Elena Mester: Da, am crezut intotdeauna in ceva, dar nu ca exista minuni si Dumnezeu. Acum pot spune: da, Dumnezeu exista. O minune suntem noi care suntem in viata. Nu am apucat sa vad nimic, am inteles ca exista imagini de la fata locului, pot pune degetul unde am cazut, cum am cazut, care dintre noi ce a facut. Pentru ca eu, fiind in stare buna, am incercat sa ii ajut pe colegii in stare deplorabila. Vor fi imagini… Eu una recunosc, poate altii nu, in primul rand ne trebuie un tratament psihic sa lucram foarte mult, pentru ca nu vom uita niciodata. Acea doamna cu piciorul… care sper sa traiasca… sfasiat, nu-l mai avea deloc, cautam o curea s-o leg deasupra genunchiului.

Andreea Esca: L-ati simtit pe Dumnezeu langa dumneavoastra?

Elena Mester: Da, am simtit ceva. Nu stiu… exista Dumnezeu. Ceva am simtit. Iar eu am Dumnezeul meu, asta e sigur.

“NU AM CUVINTE PENTRU MUNTENEGRENI SI ROMANII NOSTRI DE ACOLO”

Andreea Esca: Cum au fost oamenii aceia din Muntenegru care v-au sarit in ajutor?

Elena Mester: Nu am cuvinte. Nu am cuvinte despre muntenegreni, dar nici despre romanii nostri putini care sunt acolo. Niste copii amarati, simpli, au venit zilnic, ne-au cumparat imbracaminte, apa, mancare, tot ce am avut nevoie, au stat cu noi non-stop . Nu stiu unde au lasat copilul, ce au facut cu el. Alin, acest baiat… Unul dintre dumnezeii mei si norocul meu el este. Si Smurd-ul, cand a venit, a ajutat la caratul targilor noastre pana la salvari.

Andreea Esca: Cine este acel Alin?

Elena Mester: Un baiat roman. Sotia lui a fost detasata, lucreaza la Transelectrica, si a fost detasata acolo si traiau acolo. Au fost inaintea noastra la spital cand au auzit, din telefoane, din… nu stiu cum. Cand am ajuns la spital, erau ei, domnul ambasador, si dansul m-a sunat astazi (vineri) sa vada ce fac. Era o coada imensa, erau donatori de sange.

[…]

***

• RTV (19 iunie 2013): Mărturii emoţionante din avionul groazei: Am auzit “Tatăl Nostru” rostit în şapte limbi

Fotbalistul Marius Ene, de la Corona Braşov – aflat printre pasagerii cursei Bucureşti-Roma care a aterizat pe un motor – a descris pentru ProSport clipele de groază prin care a trecut. Am auzit rugăciunea “Tatăl Nostru” rostită în şapte limbi, a dezvăluit sportivul.

Printre cei 165 de pasageri ai cursei Bucureşti-Roma, care şi-au văzut moartea cu ochii pe 9 iunie, s-a aflat şi atacantul Marius Ene, de la Corona Braşov.

“Au fost cele mai lungi minute din viaţa mea. Oamenii erau disperaţi pe lângă mine. Unii leşinau, alţii au făcut pe ei, la propriu, sau vomitau… E o senzaţie ciudată să ştii că urmează să păţeşti ceva rău, dar să nu poţi face nimic. Am auzit «Tatăl Nostru» în şapte limbi“, a povestit sportivul pentru prosport.ro.

După aterizarea forţată, fotbalistul de la Corona Braşov a fost primul care a părăsit avionul.

“După ce am aterizat, am deschis uşa de la ieşirea de urgenţă. Am stat aproape de respectiva ieşire şi am tras cu urechea când stewardesa i-a dat indicaţii unui pasager. Când am văzut că era cam palid, am deschis eu uşa şi am ieşit pe aripa dreaptă. Ajuns pe pământ, am făcut un sprint de 150-200 de metri, cel mai rapid din viaţa mea. Simţeam nevoia de a mă descătuşa“, a mai povestit Marius Ene.

Toţi cei 165 de pasageri ai aeronavei au fost evacuaţi pe topogane şi doar câteva persoane au fost rănite uşor. Trei români au ajuns la spital, printre aceştia aflându-se şi o femeie însărcinată.

Legaturi: