CRACIUNUL intre INOMENIREA FIULUI LUI DUMNEZEU si SFARAMAREA OMULUI IN NUMELE IDEOLOGIILOR ANTIHRISTICE, intre Traditiile vechi ”cu miros de brad si cozonaci” si Lumea lui Mc.Consumerism, in care “SURPLUSUL DE SCLIPICI incearca sa acopere DEFICITUL DE ESENTA”

24-12-2015 14 minute Sublinieri

nativity2

Așteptăm cu o dorință arzătoare Nașterea Domnului. Așadar, cum vrem să prăznuim această sărbătoare? Lumeşte sau duhovniceşte? Depinde de ceea ce căutăm noi. Magia acestor zile, pentru care face foarte multe „stăpânul vicleniilor”, sau bucuria sărbătorii, așa cum vrea Biserica noastră?

Cu siguranță, sărbătoarea Nașterii Domnului are un adânc înțeles duhovnicesc, sfânt și mântuitor, deoarece prin acest praznic nu cinstim o oarecare sărbătoare națională sau eveniment lumesc, ci însăși arătarea, între noi oamenii, a Fiului lui Dumnezeu pe pământ, cu trup și oase. Așadar, avem unirea zidirii create cu Însăși Făptura Necreată ‒ Dumnezeu. Scopul acestei Întrupări este îndumnezeirea omului. Așadar, odată cu Nașterea Domnului nu facem nimic altceva decât să trăim o recreere a noastră, o reconstrucție a noastră din starea jalnică la care ne-a condus păcatul. De aceea, mesajul sărbătorii este cel mai îmbucurător și plin de nădejde din istorie: „Căci, iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11).

Când atribuim sărbătorii Nașterii Domnului sensul ei adevărat și când o prăznuim duhovnicește, atunci se atinge și marele scop al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, unirea noastră cu El, îndumnezeirea noastră. Alungând lucrarea diavolului, se anulează planurile lui întunecoase și se pierd din viața noastră.

Cea mai grozavă decădere dintre toate cele întâlnite este secularizarea acestei sărbători. Este vorba despre serbarea nu într-un mod duhovnicesc, ci într-unul cu totul lumesc a acestor zile. Un mod ce schimbă marele eveniment dumnezeiesc într-unul lumesc și pur materialist. Lipsesc pregătirea duhovnicească, adică postul, pocăința, spovedania, Sfânta Împărtășanie, rugăciunea, Sfânta Liturghie, dar și iubirea adevărată, iertarea, bunătatea, milostenia și afecțiunea față de aproapele nostru. Își fac loc însă revelionul, ornamentele, mâncărurile care mai de care, petrecerile, dansurile, distracțiile nocturne, călătoriile și, desigur, cadourile, jocurile de cărți, spectacolele de tot felul. Am ajuns să ne dăm seama că se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului după toate cele amintite anterior. Cu alte cuvinte, vorbim despre absolutizarea materialului, despre lumescul absolut, despre respingerea oricărei părți duhovnicești a lucrurilor, vorbim despre Nașterea lui Hristos fără de Hristos!

Așadar, haideți să ne pregătim cât putem de bine pentru prăznuirea Nașterii Domnului într-un mod duhovnicesc! Ne este spre folosul nostru desfătarea cea duhovnicească ce ne-o oferă sărbătoarea. Atunci vom vedea cum și-nlăuntrul nostru Se va naște Hristos!

Acesta era îndemnul paradoxal pe care îl lansa episcopul Atanasie al Alexandriei Egiptului credincioşilor într-o zi de Crăciun a secolului IV. Cuvintele lui nu şi-au pierdut relevanţa şi actualitatea. Dimpotrivă.

Înainte de toate, luând exemplul Întrupării lui Hristos, omul răzbună revolta la care a fost invitat perfid de cel rău. Astfel, în loc să devină Dumnezeu, crezându-se stăpân al universului, creatura este încurajată să îşi asume în profunzime propriul statut uman. Adică exact acea stare pe care, la rândul Său, Dumnezeu o cunoaşte, întrupându-se, din interior. Ceea ce a dus la izgonirea din Rai – ignorarea rânduielii divine – ajunge acum să fundamenteze împăcarea dintre om şi Dumnezeu prin repunerea în centrul raportului dintre ei a umanităţii.

Dimensiunea paradoxală din cuvintele marelui ierarh al Bisericii lui Hristos din primele secole rezidă, mai departe, în constatarea că, la urma urmelor, Dumnezeu nu este doar Creator, care şi-a încheiat cumva misiunea, dar în egală măsură temeiul permanent a tot ceea ce este omenesc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cel mai puternic argument antropologic. Tocmai pentru că suntem copiii Tatălui, nicicând, niciunde şi în numele niciunei ideologii nu putem fi reduşi la o masă biologică, la nişte trupuri fără suflet şi conştiinţă.

Or, această lecţie esenţială am învăţat-o pe toată durata experimentului social reprezentat de dictatura proletariatului. Asemeni majorităţii formelor de totalitarism, cel comunist a călcat sistematic şi permanent în picioare demnitatea umană, a aspirat la plămădirea unui „om nou” sărăcit de simţ critic şi luciditate, dar şi de mister şi inexprimabil. Realismul socialist a fost opusul realităţii umane, de unde şi violenţa viscerală a celor care doreau să îl impună cu orice metode şi cu orice preţ. Nu este de aceea de mirare că, în temniţele comuniste, s-au decantat biografii de sfinţi.

Îndemnul, care este strigăt şi avertisment, de a deveni oameni precum Dumnezeu ne sună şi celor din aceste zile. Într-o societate […] în care omul nu contează, apelul este orice altceva dar nu abstract. Un plus de atenţie acordată unora altora, o privire mai lungă către cei din jur, un răgaz pentru grijile unora care poate au o viaţă mai dificilă decât a noastră, o faptă bună, un cuvânt de sprijin sau abţinerea de la răul pe care îl putem face – toate acestea ar însemna un exerciţiu de umanitate şi o laudă adusă lui Dumnezeu, Cel care azi se naşte!

Lumea lui Mc Consumerism. O lume minunată, golită de orice conținut emoțional. Are dreptate: până la urmă, despre ce este sărbătoarea Crăciunului?

Un timp, după Revoluţie, am trăit iluzia că regăsirea tradiţiei e posibilă. Că Moş Crăciun îl va trimite la „coşul de gunoi al istoriei” (blestemată formulă!) pe „Moş Gerilă”, că bradul de Crăciun va şterge amintirea „pomului de iarnă”, iar Sărbătorile creştine, de la Sfântul Nicolae la Sfântul Ioan, îşi vor relua locul uzurpat, patru decenii şi ceva, de „Luna cadourilor”.

La nivel superficial, poate că aşa s-a şi întâmplat. Retorica propagandei comuniste a fost abandonată. Se aud din nou colinde, copiii nu mai răcesc la serbările în care „Partidul e în toate”, iar „genialul conducător e minunata primăvară pe care o trăim înflăcărat”. Deşi ningea.

Dar spiritul Sărbătorilor, al tradiţiei noastre autentice, nu a mai revenit.

În primul rând, pentru că, în pofida îmbunătăţirii situaţiei economice generale, continuă să existe multă sărăcie şi, mai ales, o polarizare socială tot mai accentuată. Pe care nimeni nu o mai vede, pe care nimeni nu se mai străduieşte să o tempereze. Caritatea ocupă foarte puţin loc în noua retorică a sărbătorii la români. Solidaritatea, sub forma simplă şi omenească a sentimentului că nu te poţi bucura pe deplin, când altul suferă şi se chinuie, este – cu toate exemplele contrare – insuficientă. Ar trebuie ca, măcar de Crăciun, să ne propunem (municipalităţi, ONG-uri, firme de succes etc.) să nu mai lăsăm pe străzi atâţia şi-atâţia oameni pentru care moartea e mereu la un colţ distanţă.

În al doilea rând, spiritul Crăciunului s-a pierdut pentru că în locul lui s-a instalat – în grotesc contrast cu sărăcia încă răspândită şi cu nevoile de care te loveşti la tot pasul – o falsă opulenţă. A cărei menire nu e atât să camufleze pauperitatea, cât să stimuleze instinctele joase ale tuturor. Să-l stimuleze pe sărac să îşi dea ultimii bănuţi nu pe igienă şi sănătate, ci pe fleacuri sclipitoare (de la televizoare la telefoane mobile, de la băuturi la artificii şi petarde). Să-l împingă pe cel din clasa medie să cheltuie tot surplusul pe „cultura aspiraţională”, adică pe cumpărarea de produse şi servicii pe care, de fapt, nu şi le permite, dar care îi dau senzaţia – falsă, evident – că reprezintă, din punct de vedere social, mai mult decât reprezintă cu adevărat. În fine, să îi stimuleze pe cei bogaţi să îşi etaleze, impudic, bogăţia, sfidând cu ea sărăcia restului lumii.

Dar mai rău decât toate acestea (pentru că le generează) este stilul înfiorător în care înţelegem să întâmpinăm Crăciunul. Nu trebuie să ne fie teamă să recunoaştem: nu mai avem deloc un stil al sărbătorii. Comunismul l-a distrus şi, de 25 de ani, nu facem nimic pentru a-l regăsi sau reinventa. Uitaţi-vă la mizeria de pe străzi, la lipsa de gust cu care sunt împodobite magazinele, locurile publice, la sărăcia de idei a programelor de radio şi televizor, şi mai ales la ce nivel deplorabil a ajuns divertismentul creat cu această ocazie. Exagerez, desigur, însă numai în parte. Comercializarea Crăciunului a ajuns să semene izbitor cu „Luna cadourilor” de altădată, iar faptul că acum magazinele sunt, slavă Domnului!, pline, nu este deloc suficient să contracareze această supărătoare analogie. Crăciunul nu este sinonim cu magazinele pline, ci cu sufletele pline. Cu o bucurie a vacanţei, a bradului, a mirosului de cozonac şi sarmale, a bunicilor şi a timpului petrecut cu cei dragi.

Nu sunt optimist că putem regăsi acest spirit al Crăciunului şi acel stil al bucuriei, pe care comunismul le-a ucis. Şi nu mă refer aici la chestiunea identitară, a „Crăciunului românesc” sau a spiritului creştin. Ci la felul în care, pur şi simplu, înţelegem să ne trăim una dintre bucuriile fundamentale ale anului. Ne lipseşte măsura, ne lipseşte spiritul frumosului şi, mai ales, solidaritatea. Suntem, fiecare dintre noi, blocaţi în monologurile noastre interioare, absenţi la bucuria celorlalţi, dispuşi la excese, dintr-un anume gol sufletesc, pe care am face bine să îl conştientizăm.

Radu Paraschivescu resimte tristeţe în faţa parodierii colindelor şi denunţă surplusul de sclipici, care încearcă zadarnic să acopere deficitul de esenţă. Toate sensurile Crăciunului s-au transformat în manevre publicitare şi comerciale.

Cum vă  amintiţi atmosfera din Crăciunul copilăriei? Ce imagine a Moşului aţi păstrat în memoria afectivă?

Deşi n-am prins vremuri paradiziace în copilărie, mă consider privilegiat. Am crescut în Banat, la Lugoj, unde Crăciunul şi celelalte sărbători erau (şi, Slavă Domnului, încă sunt) întâmpinate entuziast şi cuviincios. În plus, locuiam într-o casă, aşa că Moşul avea mai mult spaţiu de manevră şi posibilităţi de acces sporite.

Pentru mine, Crăciunul a însemnat în primul rând o amprentă olfactivă – mirosul combinat de brad şi de cozonaci, o combinaţie pe care n-o depăşeşte nici cel mai rafinat parfum. Şi, fireşte, ţin minte urzelile regizorale din familie, indiferent dacă mă găseam la Lugoj, cu unchii şi mătuşile, sau la Bucureşti, cu părinţii. Chiar şi după ce mă dumirisem cu privire la identitatea Moşului, spectacolul se juca. Eu ştiam, ei ştiau că eu ştiam, dar apariţia Moşului nu putea fi suspendată.

Când aţi înţeles că Moş Crăciun este suplinit de Moş Gerilă?

Încă din şcoală începuse să ni se spună că Moş Crăciun e Moş Gerilă, iar Moş Gerilă e de fapt Partidul Comunist. Când am ajuns profesor, am avut chiar o şedinţă în cancelarie când ,,am fost prelucraţi de la inspectorat” şi ni s-a pus în vedere să-i deprindem pe elevi cu ideea că darurile le sunt livrate de partid, nu de Moş. Ţin minte şi azi finalul discursului: ,,A venit vremea să-l omorâm pe Moş Gerilă“. Unul dintre colegi, om cu mult curaj şi ardei pe limbă, n-a avut ce face şi a întrebat: ,,Dar pe Moş Nicolae când îl omorâm?”. Vă daţi seama ce-a urmat.

Vă plăcea să mergeţi hai-hui cu colindul? Vi s-a lipit vreun colind de suflet cât să-l fredonaţi cu drag?

Din păcate, n-am mers niciodată cu colindul. Cineva, nu ţin minte cine, m-a făcut să cred că e o formă deghizată de cerşetorie şi – regret – n-am avut curajul să judec după capul meu. În schimb, la Lugoj veneau alaiuri de colindători. Li se spunea piţărăi, cum ştie orice bănăţean. Erau primiţi cu bucurie, fără excepţie, oricât ar fi fost de mulţi. Cântau de poveste şi primeau nuci, covrigi, bucăţi mari de cozonac, turtă dulce, zahăr candel etc. Când rudele mele se întâlneau cu prietenii, colindau ore întregi – Banatul a trăit dintotdeauna frisonul voluptăţilor corale. Iar Trei păstori a rămas colindul meu preferat.

Crăciunul la Bucureşti era legat de gimnastica darurilor, pe care n-aveam voie să le văd până la momentul festiv, şi de mica aventură a aprinderii artificiilor din brad. Culmea e că împodobirea bradului mă atrage acum mai mult decât atunci. Pe vremuri mi se părea o concesie făcută în dauna fotbalului (de altfel, mă sustrăgeam destul de des), pe când la vârsta asta mă încântă.

Şi încă un lucru memorabil: n-a trebuit niciodată să spun o poezie ca să-mi primesc darurile de Crăciun. Am trăit printre oameni înţelepţi, care au repudiat forma asta de dresură. Acum primesc colindători, de la studenţi la teologie la copiii vecinilor, dar am altă ciudăţenie: îmi place să-i ascult, dar nu ţin să-i văd. Cred că sunt psihanalizabil.

Cum priviţi comercializarea acestei sărbători şi cum vă sună noile colinde remixate?

E inutil să spun că n-o privesc cu ochi buni. Campaniile caritabile, balurile de cristal, teledonurile şi celelalte forme de sensibilizare n-ar trebui să fie îngrămădite sub cupola Crăciunului. Oamenii amărâţi sunt amărâţi 365 de zile pe an, nu doar o săptămână. Iar cel mai mult mă indispune felul cum sunt deturnate sensurile acestor gesturi spre manevre publicitare sau de imagine.

În legătură cu noua faţă a colindelor, prefer să mă abţin. Dacă am ajuns să vedem la televizor grupuscule umoristice parodiind Noapte sfântă şi mutând alte colinde în registrul versurilor lubrice, e de rău. […]

Ce mai înseamnă această sărbătoare în vâltoarea transferurilor de valori pe care o simţim cu toţii?

E tot mai puţină tihnă (şi tot mai mult zgomot, dar asta e altă poveste). Lumea se grăbeşte, oamenii par în competiţie unul cu celălalt: cine cumpără mai mult din supermarket, cine are cel mai impunător brad (artificial sau natural, nu contează), cine a gătit mai multe sarmale. Dacă pomeneşti de reculegere, rişti priviri chiorâşe: eşti un inadaptat şi-un caraghios.

La rândul lui, colindatul a fugit din zona tradiţiei, a pitorescului, şi a ajuns în spaţiul îndeletnicirii lucrative. (În plus, se produc şi buclucuri calendaristice: mici comandouri de colindători merg cu Steaua când ar trebui să meargă cu Moş Ajunul şi împing Sorcova în preajma Crăciunului, fiindcă pe 1 ianuarie rentabilitatea demersului e redusă). Am surprins copii care, după ce-au colindat pe o scară de bloc, au organizat o şedinţă fulger la avizier şi-au făcut monetarul. Alţii cântă colinde ca să-şi ia pocnitori şi rachete de la taraba din colţ. Iar alţii (puţini, ce-i drept) nu acceptă nimic în afara banilor. Ani la rând, soţia mea a făcut figurine de turtă dulce, spre a le dărui copiilor. Unii i-au mulţumit, însă alţii s-au uitat la ea cu o undă de îngrijorare.

Cum era Crăciunul la Făget, în Banat, unde aţi locuit o vreme?

La Făget era frumos, foarte frumos. Spiritul Crăciunului era slujit cu bună dispoziţie şi bun-gust. Din păcate, am fost o singură dată părtaş la ceea ce se petrecea acolo.

În vacanţa de iarnă veneam de obicei la Bucureşti, ca să fiu aproape de părinţi. Stăteam departe de ei tot trimestrul, iar vacanţele ajunseseră echivalentul permisiilor din armată.

Însă din ce-am văzut în anul acela şi din ce mi-au povestit colegii, îmi dau seama că la Făget (ca peste tot în Banat) n-au existat acomodări vinovate sau replieri strategice. Crăciunul era Crăciun. […] / integral pe adevarul.ro

(Interviu apărut în volumul “30 interviuri eveniment”, Editura Tritonic, 2008)

  • Iulian Capsali:

Rugă

Vă rog frumos, nu transformați Nașterea Domnului într-o oroare formalistă în care imaginea rafturilor supermarketurilor devastate, a meselor pline de crăpelniță și a unui Moș grăsuț care ne îmbie la cumpărături cu sacul să înlocuiască cel mai mare eveniment din istoria lumii: Dumnezeu se naște din Fecioara Maria!

Și încă ceva: Ajunul Crăciunului înseamnă chiar asta, ajunare, abținere de la mâncare, nu fleici în farfurii și chiolhanuri care te aruncă în mașina SMURD.

Să primim cuviincios și cu bucurie un asemenea gest de imensă dragoste față de Creația Sa a Tatălui, care și-a trimis Fiul ca să ne mântuiască.

Nu L-a trimis ca să apară într-un palat, ci într-un grajd, înconjurat de la început de ingratitudinea noastră.

Să nu prelungim această lipsă de simțire și acum. Să ne adunăm puțin, să ne mai liniștim, să ne gândim la cei care nu au mai nimic și suferă pe stradă sau în scara blocului nostru.

Și, mai ales, să ne pregătim cum se cuvine sufletul ca să ne învrednicim de o asemenea minune care se întâmplă în Biserică, chiar dacă o căutăm, zadarnic, la mall.

*

Ajun

Din Basarabia un colind în Ajunul Crăciunului cu celebrele surori Oşoianu. Care ne aduce aminte de reacția conducerii politice de atunci, de Irod, care de spaima că va fi detronat a ordonat tăierea a 14.000 de copii mici (în colind, proporțiile sunt hiperbolizate – “40.000 de prunciu”).

Politicul s-a speriat încă înainte de Naşterea Domnului de puterea Sa. Răspunsul politicului ideologizat la credinţă este hecatomba, aşa cum am văzut mai ales în epoca modernă, cea care a ridicat utopia la rang de (pseudo)religie.

Iar noi, popor care ne spunem creştin, am omorât peste 20 de milioane de prunci nenăscuţi… Şi ne mai mirăm că nu ne este bine.

Azi e zi de post şi reculegere. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele, prin mila Domnului.

Să ne găsim pocăinţa pentru ca să ne bucurăm deplin în zilele ce vin. Însă şi acest colind ne aduce aminte că Înălţarea se face pe jertfă.

Astăzi ca şi ieri, din dorinţa de a lua puterea absolută asupra oamenilor, a “prostimii”, vedem şi astăzi cum Biserica lui Hristos este scoasă din cetate de către Imperiu și hegemoni. Steaua care a dus magii la Hristos este înlocuită de steluțele de pe drapelele ce-l prefigurează pe Antihrist. E datoria noastră ca acest lucru să nu se întâmple fără ca noi să strigăm. Căci dacă noi nu vom striga, vor strigă pietrele, ca să ne ruşineze.

Să mă iertaţi dacă v-am supărat cu ceva!

[…]

În exclusivitate

După mai multe ezitări personale dar şi profesionale, şi chiar discuţii în contradictoriu cu familia, l-am intervievat direct, fără ocolişuri şi fără intermediari, pe Moş Crăciun. Eram curios să văd cum vorbeşte şi cum gândeşte acest personaj care, o dată pe an, ne intră în viaţă, în case, în familie… Ne intră şi în buzunar, iar când iese lumea răsuflă uşurată. La propriu. Cu toate astea, îl iubim cu ardoare. Nu putem fără el. Şi, veţi vedea, nici el fără noi.

Cum preferaţi să vi se spună? Dumneavoastră, moşule etc?

Dragă, spune-mi oricum, numai Moş Gerilă, nu! Atunci chiar m-am simţit jignit. Dar ştiam că nu mă pot aştepta la nimic bun din partea acelor oameni… Oricum, a fost partea cea mai emoţionantă a vieţii mele, dar şi partea cea mai – cum să vă spun? – inventivă.

Inventivă?!

Da, inventivă. Pe lângă faptul că eram în clandestinitate – securiştii nu suportau ideea de a face daruri, în numele lui Hristos – a trebuit să mă adaptez la multe lucruri neobişnuite. Cele mai neobişnuite, dar – vă rog să mă credeţi! – şi cele mai emoţionante erau vizitele în temniţă. Ce puteai să le aduci bieţilor deţinuţi politici când nu aveau dreptul la pachete? Şi atunci nu-mi rămânea decât să trimit, dincolo de zidurile groase şi reci, câte un clinchet de zurgălăi de la o sanie, câte un lătrat vesel de câine care-şi primeşte stăpânul în prag şi, când era posibil, un iz subtil de cozonac făcut la distanţă, în vecinătăţile îndepărtate. Mai rar asta, căci nici oamenii de „afară” nu-şi permiteau pe atunci luxul cozonacului frământat în casă…

Cum aţi convieţuit cu Moş Gerilă?

Greu. Moşul ăsta era un impostor, care nici nu-şi înţelegea bine rolul. Credea că trebuie să aducă daruri doar pentru că afară ninge sau că e frig. El avea o lucrare, cum să spun, „sezonieră”… Mai târziu, când a îmbătrânit şi el puţin, şi-a dat seama că mai era cineva prin preajmă: adevăratul Moş, care aduce daruri copiilor în numele credinţei creştine şi care nu l-a tras de urechi pentru tupeul său. Oricum, pe 22 decembrie 1989, când a ascultat pentru prima oară colinde la Radio, cântate de Madrigal, ştiu că s-a emoţionat foarte tare… Tot atunci ştiu că a şi dispărut, alungat de colinde; sărmanul, poate că nu era chiar atât de rău, dar să fugă el de nişte colinde?! Păi, ce rău fac colindele? A, poate doar alea în exces, din magazine, din supremarketuri, date la maximum ca să stimuleze consumul. Alea, poate da, dar acum 20 de ani încă nu venise moda asta cu Jingle Bells combinate cu Hruşcă, peste tot.

Datorită vârstei şi experienţei pe care o aveţi, prefer să vă vorbesc cu dvs. Aşadar, care au fost cele mai interesante momente din viaţa dvs?

Momente interesante au fost multe, dar două mi-au rămas în minte mai abitir. Primul, când m-au suprapus – din considerente de marketing – peste un alt moş: peste sfântul Nicolae. Ce încurcătură! Nu mai înţelegeau bieţii copii nimic. Şi nici părinţii. Şi nici noi, moşii… Unul era pe 6 decembrie şi a fost moş în carne şi oase. Un om blând, darnic şi foarte credincios. Ehei, ce poveste a avut! Celălalt moş – adică eu – intram în scenă pe 24 decembrie, în ajunul Crăciunului. Copiii împodobeau bradul, puneau ghetuţele la uşă şi eu le umpleam cu daruri. Ei bine, acum vreo sută cincizeci de ani, în decembrie 1862, am apărut lumii întregi exact aşa cum mă vedeţi azi, desenat de Thomas Nast, caricaturistul de la ziarul new-yorkez Harper’s Illustrated Weekly. Tot el mi-a stabilit, cu de la sine putere, reşedinta: la Polul Nord! Ceva mai târziu, când oamenii au realizat că renii (9 la număr) nu prea au ce să pască în extremitatea nordică a planetei, m-au mutat în Laponia! Un rol important în descrierea mea l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, care a scris un poem pentru copiii săi, despre un moş simpatic, durduliu şi blând, care împarte daruri copiilor dintr-o sanie trasă de reni zburători. Din acel moment, în multe părţi ale lumii, din doi moşi a rămas unul singur, care dă trendul comercial şi muzical pentru toată luna decembrie. Santa Claus, adică moş Nicolae, a “pălit” în faţa mea, a lui Father Christmas – aşa cum mă ştia toată lumea apuseană, din Europa până în America de Nord. La voi, aici, în Răsărit, oamenii încă mai fac diferenţa între mine şi moş Nicolae, dar asta doar pentru că ei merg la biserică. Acolo îl cinstesc pe Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, îi află viaţa, minunile şi ajutorul, iar astfel nu încurcă lucrurile. Deocamdată…

Dar de unde credeţi că vine această suprapunere voită?

De la comerţ, dragul meu. În această perioadă a anului, comercianţii sunt disperaţi să vândă, şi atunci fac orice ca lumea să le cumpere produsele. Aşa am ajuns cel mai bun agent de vânzări – eu şi sărbătoarea prelungită care mi-au creat-o. Dar nu au evlavie, nu. Am ajuns să mi se spună pe scurt Christmas, să fiu prezent în toate evenimentele mondene ale lunii decembrie, care nu sunt puţine. Ba, mai nou, văd că încep să mă cheme încă din noiembrie – nu se mai satură de vânzări oamenii ăştia! Ce mă supără totuşi cel mai tare este faptul că au adus şi Crăciuniţe. De aici, este posibil orice! Fetele astea tinere, cu minijupă şi costumaş roşu, chiar strică toată sărbătoarea. Sunt un fel de “Moş Gerilă”, de alt sex şi altă vârstă, dar efectul se vrea acelaşi.

Înţeleg, nici mie nu-mi plac. Şi care a fost celălalt moment dificil/important al vieţii dvs?

Când au ajuns să-mi spună, pe vremea lui Bill Clinton (ăsta ţin minte că a fost un preşedinte al Americii), X-mas, adică sărbătorile fără nume.

Cum adică fără nume? Şi ce rost ar avea astfel de sărbători?

Îţi explic imediat. Era pe vremea când oamenii încă mai credeau în egalitatea perfectă. Asta n-au inventat-o comuniştii, aşa cum credeţi voi. O-ho-ho!, asta au inventat-o ideologii lumilor din Apus. Şi nu numai egali ca şanse sociale, dar şi egali în faţa sărbătorii. Şi asta indiferent ce erai: creştin, mozaic, musulman, ateu etc. Cu toţii trebuiau să se simtă la fel – nediscriminaţi – în faţa unei sărbători planetare! Or, Christ – numele Mântuitorului – încurca puţin această dorinţă de egalitate cu orice preţ. Şi atunci au scos tocmai partea de cuvânt care definea sărbătoarea ca fiind una creştină, ajungând astfel X-mas. În loc de Christ, e X! În loc de Dumnezeu, e pus un X. Dar la voi, la ortodocşi, X-ul ăsta spune multe. Ia gândeşte-te la Sfântul Andrei! N-a murit răstignit pe o cruce în formă de X? Dar în limba greacă, X nu se citeşte H? De la Hristos? N-au cum să-L înlăture, tocmai de Crăciun, chiar dacă nu le convine, ci vor doar să vândă în contul Lui, al numelui Lui, al naşterii Lui.

Nu aţi obosit?

Ba da, şi încă cum! Din ce în ce mai repede sunt chemat la “datorie” de către comercianţi, care au globalizat evenimentul şi, deci, vânzările. Acum trebuie să mai răspund şi la scrisorile trimise cu milioanele de copiii din întreaga lume, pe adresa mea din Finlanda. Ăştia fac bani şi cu asta! Şi de când m-au dat pe mâna chinezilor, jar mânânc! Mă compun în toate felurile, din toate materialele, mă pun să joc, să dansez, să ţopăi, să spun o sumedenie de lucruri nostime, în care nu cred. Dar eu trebuie să stau cuminte şi convingător în fiecare moş, căci ştiu că sunt privit cu maximă seriozitate de copilaşii încântaţi. Ştiţi cum vorbesc cu mine când părinţii nu sunt atenţi? Ştiţi ce-mi aud urechile? Nici îngerii nu-mi vorbesc aşa! Pot să-i dezamăgesc?

Cât timp veţi mai veni în lumea oamenilor?

Cât timp vor fi copii. Şi cât timp aceştia vor fi curaţi, indiferent că primesc nuci sau Lego.

Moşule, credeţi că nu mai pot fi curaţi cândva, aceşti copii ai noştri?

Nu ştiu cum se face, dar în acel moment sania a fost smucită brutal mai întâi de Rudolf, căpetenia renilor, apoi şi ceilalţi opt s-au opintit şi au demarat rapid, într-un nor de nori. Moşul a vrut să-mi spună ceva important, asta am văzut cu certitudine, dar aşa cum este la dispoziţia comercianţilor, tot astfel mi-am dat seama că se află şi la dispoziţia renilor săi. Ciudată combinaţie – am gândit – între personaj, legendă, metafizică, zoologie, business-plan şi inocenţă. Dacă l-am inventat pe Moş, suntem geniali ca specie gânditoare a Universului. Dar dacă ne-a inventat el pe noi? Ca să vândă…?

Bradul-artificial-si-Mos-Gerila-tandemul-de-neuitat-al-comunismului

Legaturi:


Categorii

1. ȘTIRI, Articolele saptamanii, Craciunul, Iulian Capsali, Pagini Ortodoxe, Radu Preda, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “CRACIUNUL intre INOMENIREA FIULUI LUI DUMNEZEU si SFARAMAREA OMULUI IN NUMELE IDEOLOGIILOR ANTIHRISTICE, intre Traditiile vechi ”cu miros de brad si cozonaci” si Lumea lui Mc.Consumerism, in care “SURPLUSUL DE SCLIPICI incearca sa acopere DEFICITUL DE ESENTA”

  1. Da,Iulian Capsali,trebuie să strigăm,dar la cine să strigăm?Cred că doar la Bunul Dumnezeu putem striga(putem chiar să-L “asurzim” cu rugăciunile noastre,dar mai întâi să ne trezim şi să ne îndreptăm viața!),fiindcă doar El ne-ar (şi) asculta.A striga,prin demonstraţii în “stradă” înseamnă “a lătra la copacul greşit” vorba coreenilor.Amin și Doamne ajută tuturor.

  2. Pingback: INTRE CRACIUNUL DE “ACASA” SI CEL EXILAT DE RAUTATEA IDEOLOGILOR GLOBALISTI. De la Tabara de la Manastirea Oasa la asaltul mizantrop al stangii globaliste din SUA | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: “CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduial
  4. Pingback: DE CE VREI SA (MAI) VII LA NOI, DOAMNE? “Cine e atât de nebun încât să nu vrea să fie iubit cu o aşa iubire?”/ “X-MAS…” sau ce-a mai ramas din sarbatoarea Nasterii lui Hristos in lumea care a proclamat “moartea lu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare