DE CE BOTEZAM COPIII? Temeiurile din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie (Doxologia)

• Doxologia.ro: 

Ce spun Sfinții Părinți despre practica botezării copiilor?

Sfântul Dionisie Areopagitul relevă faptul că unii râdeau atunci de botezul pruncilor, menționând că e eronat ca alții (nașul) să se lepede de cel rău și să mărturisească credința creștină în numele pruncilor inconștienți. Acestei idei îi subscriu în zilele noastre neoprotestanții.

Botezul copiilor reprezintă o practică ce își are rădăcini atât în Sfânta Scriptură, cât și în tradiția apostolică și patristică. În demersul nostru, avem intenţia de a arăta, în ordine cronologică, pe baza mărturiilor post-apostolice și patristice, a istoriei Bisericii vechi, că există numeroase indicaţii că nou-născuţii erau încă de atunci botezaţi.

Pedobaptismul în secolele I-II

Dovezi în sprijinul botezului nou-născuţilor și copiilor regăsim la începutul epocii post-apostolice, acestea acumulându-se treptat până în jurul anului 400. Aceste mărturii timpurii nu sunt vulnerabile, nu comportă incertitudini, ci sunt cât se poate de limpezi. Spre exemplu, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100?-160), care cunoscuse creştinismul atât în Asia Mică, cât şi în Roma, declară că are cunoştinţă de „mulţi bărbaţi şi femei de 60-70 de ani care fuseseră discipoli ai lui Hristos încă din copilărie” (Apologia I, XV). Pe aceștia îi oferă ca pilde de trăire creștină aleasă, nutrind dezideratul de a se arăta în tot neamul de oameni astfel de ființe. Reiese că aceste persoane erau botezate ca nou-născuţi în perioada dintre anii 80 şi 95, deci încă din secolul I, adică atunci pe când trăiau unii din apostoli. Se admite și că în ritualul prezentat de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, nou-născuţii (sau bebeluşii) se aflau sub aripa ocrotitoare a candidaţilor maturi (a părinţilor).

Alte argumente cât se poate de clare se pot deduce din alte două mărturii la persoana întâi, legate de îndelungate vieţi creştine la sfârşitul secolului al II-lea – mărturisirea Sfântului Policarp, episcopul Smirnei: „86 de ani L-am slujit (pe Hristos)” şi cea a lui Policrat: „Am trăit întru Domnul 65 de ani”. Ultima aparţine perioadei 190-191, ceea ce ne permite să conchidem că Policrat a fost botezat pe când era copil, în jurul lui 125. Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei este datat în anul 156, ceea ce înseamnă că Sfântul Policarp a beneficiat de un botez al nou-născutului, încă din secolul I.

Sfântul Irineu de Lugdunum († 202), originar din Asia Mică şi care a fost ucenic al Sfântului Policarp († 156), spune că Domnul Hristos a venit ca pe toţi să-i mântuiască, să-i renască, pe toți care primesc de la El nașterea ce-a de-a doua: pe sugari (bebeluși) şi pe copii, pe băieţi şi pe tineri şi pe bătrâni (Împotriva ereziilor, II, 22). De aceea a venit în toate vârstele: făcându-se prunc pentru prunci și sfințind pe prunci, mic pentru cei mici și sfințind însăși vârsta pe care aceștia o aveau. Prin cuvântul „renăscut” avem o referinţă evidentă la botez, cuvintele care îi urmează indicând clar că nu există o limită de vârstă. Referinţa presupune practica botezului nou-născutului (inclusiv botezul copilului), care trebuie, prin urmare, să dateze cu cel puţin două decenii înainte de scrierile Sfântului Irineu, adică, în jurul lui 150.

O altă operă ce face referire la pedobaptism este Apologia lui Aristide. Ea a fost scrisă probabil în timpul domniei împăratului Adrian (117-138). Aristide dezbate în amănunt viața morală și socială a creștinilor din timpul său, ca manifestare practică a convingerilor și trăirilor lor religioase. Ei îi instruiesc pe servitori, servitoare și copii (când îi au), „făgăduiesc că îi vor creștina pentru dragostea ce le-o poartă, iar, după ce i-au creștinat, îi numesc frați, eliminând orice deosebire între aceste categorii sociale”. Pasajul acesta pertinent descrie deci creştinii ca încercând să convingă orice sclav bărbat sau femeie din gospodărie, „sau copiii”, să devină creştini (Apologia, XV, 6).

Despre „tăcerea” Didahiei și a Păstorului lui Herma

Chiar dacă lucrarea Învățătura celor doisprezece Apostoli, precum și opera Păstorul, a scriitorului Herma, păstrează tăcerea în ceea ce privește botezul pruncilor, putem sublinia limpede că era un gest firesc din partea Apostolilor și a ucenicilor lor ca, mai întâi, după Cincizecime, să depună stăruința de a-și îndrepta misiunea către cei maturi, către adulți, căci ei trebuiau mai întâi creștinați, și apoi asupra copiilor acestora, cu care se putea întâmpla ceea ce s-a petrecut atunci când Sfântul Pavel a botezat familii întregi de convertiți: „casa lui Ștefana”, a temnicerului din Filipi, a Lidiei (Fap. 16, 14-15, 30-34; 1 Cor. 1, 16) etc. Cu alte cuvinte, nou-născuții și copiii puteau fi botezați ori odată cu părinții lor, ori puțin mai târziu, după creștinarea părinților lor.

Practica botezării pruncilor în secolul al III-lea

Din veacul al III-lea, problema botezării copiilor a fost supusă unor largi dezbateri și în sinoade. De pildă, un anume Fidus – episcop african –, era în nedumerire: va trebui ca botezul pruncilor să se săvârșească în a opta zi asemenea Tăierii împrejur a pruncilor din Vechiul Testament? Aceasta a dat ocazie Sfântului Ciprian – episcopul Cartaginei – să convoace un Sinod la anul 252. Sfântul Ciprian, în unire cu un sinod de 70 de episcopi și în numele acestora îi răspunde episcopului Fidus, menționează că nu numai de la 8 zile înainte se poate boteza copilul, ci chiar îndată după naștere (Epistola LIX). Deci astfel, ei apără, împotriva colegului lor Fidus – „iubitului frate”, practica administrării botezului îndată după naşterea pruncilor, explicându-i că nu trebuie să îndepărtăm pe nimeni de la botez și de la harul lui Dumnezeu, Care este bun și îndurător cu toți. Ceea ce trebuie să se păzească de către toți este mai ales grija față de cei de curând născuți, care merită deosebita atenție și bunăvoința lui Dumnezeu. Hotărârea adoptată de sinodul cartaginez în frunte cu Sfântul Ciprian n-a făcut decât să „păstreze credința statornică a Bisericii”, precum observă Fericitul Augustin (Epistola CLXVI, 28, 23). În sinodului, dacă și cei care au comis mai înainte o mulțime de păcate față de Dumnezeu, după ce cred capătă iertarea acestor păcate și nimeni nu este exclus de la Botez și de la har, cu atât mai mult nu trebuie să lipsim de el pe prunc care, de-abia născut, n-a păcătuit întru nimic fără numai că, ieșit din Adam după trup, a contractat prin faptul nașterii sale, contagiunea morții celei vechi și care se apropie cu atât mai mult de iertare cu cât i se iartă nu păcatele personale, ci păcatul altuia. Copiii nou-născuți sunt fără păcate personale, însă sunt solidari cu păcatul lui Adam și supuși aceleiași pedepse ca el. De aceea, copiii când se nasc, intră în această lume prin lacrimi și prin plâns.

În Răsărit, marele scriitor al Bisericii – Origen († 254) – subliniază că „Biserica a primit de la Apostoli tradiţia de a administra botezul şi copiilor” (Comentar la Epistola către Romani, V, 9). El și numește Botezul copiilor „predanie apostolică”. Atunci când dă răspuns la nedumeririle de care sunt cuprinși unii „frați”, cum că pruncii sunt botezaţi pentru iertarea păcatelor (Fap. 2, 38), el spune: „Nimeni nu este curat, măcar o zi de va fi viaţa lui pe pământ (Iov 14, 4 – n. n.)? Tocmai pentru că necurăţiile din naştere sunt şterse prin Taina Botezului, de aceea se botează copiii, căci (cum scrie la Scriptură), de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5)” (Din omiliile Evangheliei de la Luca, XIV, V). Același scriitor fecund al Bisericii, în omilia a VIII-a la Levitic, spune că nimeni, chiar de ar trăi numai o zi, nu poate fi scutit de păcat și că trebuie botezat.

Continuând incursiunea post-apostolică și patristică, evidențiem mărturiile Sfântului Ipolit al Romei (170?-235) cu privire la botezul copiilor. Sfântului Ipolit îi revine meritul de a fi fixat în scris, în lucrarea sa  – Tradiția Apostolică –, destul de sistematizată pentru acel timp, rânduiala deja existentă în Biserică. Însuși autorul sfânt recunoaște în prologul lucrării sale că el face cunoscută tradiția „care s-a învățat de Biserică, pentru ca aceia care sunt bine instruiți să păzească tradiția care s-a păstrat până în prezent”. Deci, Tradiția Apostolică ne prezintă rânduielile liturgice nu numai ale secolului al III-lea din Biserica Romei, ci o rânduială mult mai veche, poate chiar pierzându-se în veacul apostolic, o rânduială comună întregii Biserici, datorită uniformității cultului primar. Se vorbește despre botezul „celor mici” (parvulos), mai întâi a celor care pot răspunde singuri la întrebările baptismale şi apoi a celor care nu pot. În cazul nou-născuților sau copiilor prea mici, se cerea mărturisirea credinței de către părinți, sau de către rude sau de către cineva apropiat din familie. Se întrevede aici destul de clar existența nașilor încă în acea perioadă îndepărtată. Sfântul Ipolit a arătat și ordinea în care se primea Botezul: „Se botează mai întâi copiii … apoi bărbații și femeile”.

În privința concepției lui Tertulian vizavi de tema noastră se naște întrebarea: Pare preferinţa sa pentru amânarea botezului („să fie făcuţi creştini atunci când au devenit competenţi să-l cunoască pe Hristos” – De baptismo, 18, 5) un protest împotriva unei inovaţii, sau dezaprobarea sa faţă de un ritual de rutină? De bună seamă, rezervele lui Tertulian sunt îndreptate împotriva unei uzanţe stabilite în cadrul Bisericii cartagineze. Căci, chiar dacă acesta e arătat ca un scriitor potrivnic botezului copiilor, tocmai această împotrivire a sa dovedește că botezul ființa. Afară de aceasta, el nu aduce nici un temei apostolic împotriva botezării copiilor, ceea ce, fără îndoială ar fi făcut, dacă Biserica veche ar fi fost și ea potrivnică.

Pedobaptismul în secolul al IV-lea

După cum se știe, Biserica și-a mărturisit mereu credința în existența păcatului originar. Astfel, creștea și responsabilitatea Bisericii față de cei ce ar muri nebotezați. Episcopul Himeriu de Taragone, întrebând pe papa Siriciu, prin anul 385, despre vârsta la care trebuie dat Botezul, acesta îi răspunde: „atât copiilor care încă nu pot vorbi din cauza vârstei, cât și celor care, în caz de necesitate, le-ar fi necesară apa sfântă a Botezului. Ca nu cumva din vina noastră să-și piardă sufletele și pentru faptul că nu am dat botezul celor ce doresc, plecând din această lume, să piardă și Împărăția și viața” (Epistolae et decreta).

Prin sinodul de la Mileve (416) se anatematizau cei ce nu botezau copiii, iar prin canonul 110 al Sinodului de la Cartagina din 418, se cerea botezarea copiilor întru iertarea păcatului strămoșesc: „… s-a hotărât să fie anatema oricine tăgăduiește sau zice că pruncii nou-născuți și copiii, fiind botezați din pântecele maicilor, nu se botează spre iertarea păcatelor și nici nu-și atrag ceva din păcatul strămoșesc al lui Adam care ar trebui curățat prin baia renașterii, de unde urmează că la aceștia nu s-ar înțelege forma Botezului spre iertarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă … Deci … și pruncii, care de la sine n-au putut săvârși nici unul din păcate, cu adevărat se botează spre iertarea păcatelor ca să se curățească întru dânșii prin renaștere, ceea ce și-au atras din nașterea cea dintâi”.

În duh apostolic, și scrierea Așezămintele apostolice (VI, 15), redactată în jurul anului 400, transmite informații despre practici și tradiții autentic apostolice: „Botezați și copiii voștri și  creșteți-i în supunerea și învățătura Domnului, căci zice (Domnul – n. n.): «Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți»”.

Așa cum amintea și pelagianul Iulian din Eclanum, Sfântul Ioan Hrisostom predica: ,,De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate (personale – n. n.): ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului” (Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi). Pentru copii botezul este o pecete a slavei şi o consacrare în slujba lui Dumnezeu. Prin botez, copilul este instituit în paradisul din care a fost alungat Adam.

Fericitul Augustin subliniază la rândul său că practica botezării pruncilor era adânc înrădăcinată în tradiția apostolică. În acest sens, redăm cuvintele antologice ale sale din opera Contra donatiștilor, 4, 23: „Potrivit Tradiției, toată Biserica recunoaște botezul pruncilor care, de bună seamă, încă nu pot crede întru inimile lor în dreptatea dumnezeiască, nici a mărturisi mântuirea precum a făcut oarecând tâlharul și care prin plânsetele și țipetele lor în timpul botezului chiar împiedică oarecum săvârșirea Tainei, dar cu toate acestea, nici un creștin nu va zice că botezul nu va fi pruncilor de vreun folos. Iar dacă cineva va întreba de porunca dumnezeiască pentru așa ceva, apoi ce împlinește toată Biserica, chiar de nu va fi statornicit prin sinoade, dar ceea ce totdeauna era în practică, acestea nu sunt socotite altminteri decât drept poruncă apostolică”. Precum Sfântul Ambrozie şi alţi Părinţi, și Fericitul Augustin predica necesitatea botezului ca şi condiţie pentru intrarea în Împărăţia cerurilor, pornind de la textul scripturistic de la Ioan 3, 5. La Augustin, Botezul este Taina renașterii, care este, în sens negativ, mijlocul iertării păcatului, adică, atât a păcatului originar, cât şi a păcatelor reale comise anterior Botezului (nu după primirea acestuia), aceasta în cazul adulților, şi, în sens pozitiv, temelia noii vieţi spirituale de credinţă. Condiţia subiectivă a acestui efect este primirea meritorie, adică, credinţa penitentă. Din moment ce la copil nu există păcat real, efectul botezului în acest caz este limitat la ștergerea vinei păcatului originar; şi din moment ce copilul nu poate crede prin el însuşi, Biserica creştină (reprezentată de părinţi şi patronii spirituali sau nașii) se prezintă aici din partea sa, după cum spunea şi Augustin, şi îşi asumă responsabilitatea educării copilului botezat în spiritul majorităţii creştine. Astfel, nu se poate să nu accepți și să nu incluzi în sânul Bisericii pe copiii nou-născuţi din părinţi creştini şi pentru care părinţii dau garanţie, iar naşii îşi iau angajamentul ferm că-i vor creşte în credinţa creştină.

Făcând apologia botezului copiilor, în sprijinul ideii sale, Augustin mai aduce, între altele și argumentul că, altfel, copiii nu pot primi Sfânta Împărtășanie.

Sunt multe și referințele Sfântului Vasile cel Mare pe această temă. Din scrierile sale, se poate lesne observa că practica botezării pruncilor era una firească, ce nu era supusă dezbaterilor: „În privinţa scufundării de la botez, (…) tu însuţi ştii că acea scufundare întreită simbolizează cele trei zile (cât a stat Mântuitorul în mormânt). Căci nici n-ai putea scufunda copilul de trei ori fără să-l şi scoţi afară din apă tot de atâtea ori” (Epistole, 236, V). Botezul este considerat de către marele capadocian ca o condiție sine qua non mântuirii: „Prin botez a intrat Israil în pământul făgăduinţei. Tu, însă, cum ai să te reîntorci în paradis fără să fii pecetluit prin botez?” (Omilii şi cuvântări, XIII, 2).

Referindu-se la timpul potrivit pentru primirea Botezului, același Sfânt Părinte mărturisește că „orice timp al vieţii este potrivit pentru mântuirea prin botez” (Ibidem) și consideră că este de neapărată trebuinţă ca cel născut să fie imediat şi „îmbrăcat”: „… cel ce se botează, fie iudeu sau elen, fie bărbat sau femeie, sau rob, sau scit, sau barbar, sau altul care negreşit este numit după deosebirea neamului, prin sângele lui Hristos se dezbracă de omul cel vechi, împreună cu toate faptele lui, iar prin învăţătura cea dumnezeiască se îmbracă în Sfântul Duh, în omul cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Despre Botez, I, II, 23).

Sf. Dionisie despre mărturisirea de credință a nașilor

Aceeași tradiție apostolică a botezării pruncilor de care amintea Origen, Augustin etc. o transmite și Sfântul Dionisie Areopagitul (sfârșitul veacului al V-lea și începutul celui de-al VI-lea), în opera Despre ierarhia bisericească,VII, 11. Sfântul Dionisie relevă aici faptul că unii râdeau atunci de botezul pruncilor, menționând că e eronat ca alții (nașul) să se lepede de cel rău și să mărturisească credința creștină în numele pruncilor inconștienți. Acestei idei îi subscriu în zilele noastre neoprotestanții. Autorul sfânt le răspunde că nașul nu înlocuiește pruncul în acest act, ci asigură că ceea ce face el acum va face și pruncul, luându-și răspunderea să-l educe în această direcție. „De fapt, pruncul nu va putea rămâne fără o educație favorabilă credinței sau contrară ei. Creșterea pruncului nu se face într-un gol. Neoprotestanții înșiși îi dau o educație în sensul credinței lor. Deci nu lasă pruncul într-o completă neinfluențare a voinței și cugetării lui. Botezul lor la douăzeci de ani va fi și el rezultatul unei educații ce li s-a dat, al unei influențe exercitate asupra lor. Nici ei nu vin la botez într-un mod cu totul «liber». Și dacă nu se poate spune momentul din care începe această educație, căci copilul începe din primele săptămâni să învețe obiceiurile de la cei din jurul lor, de ce nu s-ar introduce în actele de educație a lor de la început și botezul? Autorul vorbește de niște taine neînțelese, care se săvârșesc și aici în baza «vechii tradiții» apostolice. Nu pricepem tot ce se petrece cu omul chiar de la începutul vieții lui sau faptul că el nu este izolat în dezvoltarea lui nici în primele zile” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 119, în vol. Despre ierarhia bisericească …).

Mărturiile și argumentele în favoarea pedobaptismului la care am făcut referire demonstrează că în secolele primare ale creștinismului și chiar după aceea, se acorda Botezului atât de mare importanță încât administrarea lui era considerată absolut necesară dobândirii mântuirii și ca atare nu se refuza nimănui.

Are Botezul copiilor temei în Sfânta Scriptură?

Sfânta Scriptură nu oferă date exacte despre botezul copiilor, în sensul de a recomanda sau a descrie în mod clar botezarea lor. Ținând cont de faptul că Botezul era legat de propovăduirea Evangheliei adulților și de convertirea acestora, această lipsă ni se pare firească. Indirect însă, analizând temeinic cazurile descrise în Noul Testament, reiese cu foarte mare claritate că Botezul era administrat și copiilor.

În privința Botezului, Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă, ci a stăruit asupra importanței pe care va avea-o lucrarea Botezului. „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”.(In. 3, 6). Nu era nevoie să precizeze că va trebui aplicat tuturor, deci și copiilor.

Necesitatea imperioasă a Botezului pruncilor

Întâi de toate, Evangheliile arată predilecția Domnului nostru Iisus Hristos pentru cei mici. Astfel, citim că Mântuitorul s-a întristat când copiii erau opriți să vină la El și a lansat îndemnul afabil: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți” (Mc. 10, 14), „Și luându-i în brațe i-a binecuvântat punându-și mâinile peste ei” (Mc. 10, 16). Hristos Domnul i-a oferit celor maturi ca pilde pentru curăția sufletească, nevinovăția, puritatea, căutarea, ascultarea lor, și, de asemenea, a fi măsură a intrării în Împărăția lui Dumnezeu: „A unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Mc. 10, 14); „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3-4). Mântuitorul Hristos a lăsat să se înțeleagă că prin lepădarea lor de sine, prin puterea lor de comuniune pruncii sunt cei mai apropiați de chipul lui Dumnezeu, ai căror îngeri văd mereu fața Tatălui (Mt. 18, 10). Purtând chipul lui Dumnezeu în trup, Mântuitorul se socotește pe Sine a fi ca pruncii: „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Mt. 18, 5). El mai adaugă despre cei mici că ei „cred în El” (Mt. 18, 6), că vin la El și că ei trebuie doar „să nu fie smintiți de către cei mari” (Mt. 18, 6). Nu a considerat că pruncii ar fi scutiți de Botez pentru că, în ceea ce-i privește, n-a retras nimic din afirmațiile privitoare la necesitatea Botezului: „Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (In. 3, 5-6). Porunca Mântuitorului referitoare la botez a fost dată în genere, adică fără a-i exclude pe prunci (Mt. 28, 19) și întrucât pruncii pot și după botez a primi învățătura de credința cerută de Hristos.

Scriptura sfântă indică starea de păcat a pruncilor, cu referire nu la păcatele personale, ci la cel originar şi, în consecinţă, nevoia de a fi botezaţi. Psalmistul David scrie că „iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 5). Celor care consideră acest păcat moştenit descris de psalmist fiind mai puţin grav, evaluarea făcută de Dumnezeu inimii omului, chiar de la naştere, ar trebui să le schimbe părerea: „cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui”(Fac. 8, 21).

Dacă Botezul produce, prin unirea cu Hristos, desființarea păcatului strămoșesc sau originar al despărțirii de Dumnezeu, imprimată în firea noastră, și dacă fără această unire cu Hristos nu se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu, evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire (In. 3, 3), indiferent de vârstă. Dintotdeauna Biserica a socotit că este mai ușor, în cazul pruncilor, ca să nu se ajungă la „trupul păcatului” prin Botez, decât a-l „omorî” după aceea prin Botez, ea urmând în acest sens învățătura Mântuitorului și practica Sfinților Apostoli. Așadar, de îndată ce nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu decât prin „ușa Botezului”, era firesc și necesar ca Sfinții Apostoli să deschidă această „ușă” a mântuirii și copiilor. Pruncii nu pot fi privați de această „moarte cu Hristos” a omului vechi din ei și de temelia vieții veșnice pusă în orice om de Hristos.

Din Noul Testament reiese limpede că pruncii sunt chemați spre Împărăția lui Dumnezeu (Mt. 19, 14; Lc. 18, 16), ceea ce nu este cu putință în afara lui Hristos și a Bisericii Sale, El fiind ușa spre Împărăție (In. 10, 9). Prin urmare, și copiii încă de atunci, din veacul apostolic, erau botezați și considerați ca membri ai Bisericii; de aceea Sfântul Apostol Pavel, scriind efesenilor și colosenilor, vizează și pe copii ca membri ai Bisericii: „Copii, ascultați, pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efes. 6, 1) sau „Copii, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bineplăcut Domnului” (Col. 3, 20).

Botezul și circumciziunea. Botezul prozeliților

Este binecunoscut în lumea teologică faptul că Botezul creștin a fost prefigurat de tăierea împrejur a copiilor de parte bărbătească – la evrei – la opt zile de la naștere, când erau aduși la templu, li se punea și numele, așa cum s-a petrecut și cu pruncul Iisus (Lc. 2, 21) când a fost tăiat împrejur la opt zile, iar la 40 de zile a fost adus la templu și „pus înaintea Domnului” (Lc. 2, 21-22), ca pildă pentru toți pruncii. Tăierea împrejur sau circumciziunea era un ritual religios la evrei, semn al Legământului cel vechi dintre Dumnezeu și Avraam cu toți urmașii lui (Fac. 17, 10-14 și Fap. 7, 8). A fost legiferat de Moise (In. 7, 22-23), se făcea de către preoți, sâmbăta, în amintirea scoaterii lor din robia Egiptului. Iar legea se numea inițial „legământul tăierii împrejur” (Fap. 7, 8). Și se știe că tăierea împrejur simboliza botezul; acesta era botezul lor. Deci, precum în Vechiul Testament, tăierea împrejur se săvârșea asupra pruncilor, așa și tăierea împrejur cea nefăcută de mână, adică Botezul, poate fi administrat acestora. După cum vedem, dacă tăierea împrejur se făcea curând după naștere, tot așa s-a socotit că și botezul, care a luat locul tăierii împrejur, trebuie săvârșit fără întârziere. Este o legătură clară între Botezul și tăierea împrejur a pruncilor evrei, prin Botez realizându-se în mod real toate cele prefigurate de tăierea împrejur. Făgăduințele Vechiului Legământ nu i s-au dat însă numai lui Avraam singur, ci și copiilor lui și tuturor celor ce vor urma după ei (Fac. 17, 9-14).

Se știe, de asemenea, că așa numitul „botez al prozeliților”, adică al păgânilor care îmbrățișau credința iudaică, se administra și copiilor. Și această practică vine în sprijinul ideii că, în Biserica creștină, copiilor nu li se putea refuza botezul.

„Am botezat și casa lui Ștefana”

Ca argument pentru practica botezului copiilor, ne putem referi deci la botezarea unor familii întregi de convertiți (Fap. 16, 14-15, 30-34; 1 Cor. 1, 16). În textele neotestamentare sunt mai multe mărturii în acest sens. Astfel, când Sfântul Apostol Pavel face corintenilor referiri legate de misiunea sa, precizează că a „botezat și casa lui Ștefana” (I Cor. 1, 16), apoi în cazul vânzătoarei de porfiră – Lidia – a fost botezată „ea și casa ei” (Fap. 16, 12-13) –și oare din cine se putea compune casa unei văduve dacă nu din copii –, iar în cartea scripturistică Faptele Apostolilor, ni se menționează despre temnicerul din Filipi care „s-a botezat el și toți ai casei lui” (Fap. 16, 30-33), apoi despre Corneliu sutașul că s-a botezat cu toată casa lui (Fap. 10, 44-48) de unde se înțelege clar că s-au botezat și copiii lor și nu numai părinții. Deci, dacă Apostolii, așa cum se vede din lucrările lor misionare, botezau familii întregi (Fap. 16, 15, 30-39; 18, 8; I Cor. 1, 16), precum și pe toți cei ce aparțineau unei familii (Fap. 16, 1), putem lesne conchide că se botezau și copiii ce aparțineau acestor familii. Este greu de admis că aceste „case” n-ar fi avut și copii în alcătuirea lor, mai ales că în Noul Testament când se vorbește de „casă”, se înțelege adeseori de-a dreptul „familie”.

Sfântul diacon Filip și Sfinții Apostoli Petru și Ioan au botezat o „țară” întreagă, Samaria (Fap. 8, 4-16). În cartea biblică Faptele Apostolilor ni se vorbește despre cele dintâi mulțimi botezate. Aceștia erau cu miile. Cu siguranță că între aceste mulțimi erau și copii.

Comentatorii biblici sunt unanimi în a înțelege prin „casă” atât „familia naturală”, soț și soție, cât și copiii, personalul de serviciu, sclavii, ba chiar cei legați de ea prin interese ori afaceri. Referirile doar la soț și la soție, nu și la copiii lor, evită apelativul „casă”, indicându-se simplu numele fiecăruia dintre soți.

De această „atmosferă baptismală” din familiile primilor creștini menționează și Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Tit (1, 6): „Preotul trebuie să fie fără prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși …”. Din moment ce Sfântul Pavel cere viitorului preot a avea copii credincioși, se subînțelege că aceștia trebuiau mai întâi botezați, creștinați. Practica aceasta a botezării pruncilor s-a impus, în primele veacuri, și datorită grijii primilor creștini pentru soarta celor care murind de mici, nu ajungeau să beneficieze de roadele mântuitoare ale acestei Sfinte Taine.

Pruncii au primit botezul odată cu părinții lor?

Întrucât în Sfânta Scriptură Botezul este condiționat în mod clar, de credința și pocăința convertiților, este și firesc că această Taină viza în primul rând pe adulți (Mc. 16, 16; Fap. 2, 38; 8, 37 etc.) pentru că era strâns legată de propovăduirea Evangheliei și de convertirea lor la Hristos. Dar acest lucru nu exclude posibilitatea de a boteza și pe copii, deși nu se poate spune că îndeplinesc cele două condiții cerute.

Însă, cu siguranță că între miile de neofiți, botezați după predica Sfântului Apostol Petru în Ierusalim (Fap. 2, 1-39, 41), erau și copii mici care însoțeau pe părinți la praznic, mai ales că nu se precizează vreo excepție, cum, de pildă, cu ocazia săturării minunate a mulțimilor în pustie, se spune anume că cei ce au mâncat erau cinci mii, „afară de femei și copii” (Mt. 14, 21; 15, 38). Se știe că iudeii care veneau la Ierusalim să prăznuiască Paștile sau Rusaliile își aduceau întreaga lor familie, așa cum și Maica Domnului și dreptul Iosif, mergând cu un astfel de prilej în Ierusalim, L-au luat pe pruncul Iisus cu dânșii (cf. Luca, 2, 43). Fiind în templu, cei mici aduceau și ei laudă lui Dumnezeu (Mt. 21, 15-16). E demn de crezut deci că în familiile celor botezați de apostoli să fi existat și prunci care au primit botezul odată cu părinții lor. Includerea copiilor printre cei cărora li se administra Sfânta Taină a Botezului s-a făcut pe nesimțite și, în ciuda absenței unor indicații explicite, poate fi pentru moment suficientă constatarea că nici o măsură prohibitivă n-a fost luată spre a-i opri de la așa ceva. În Noul Testament nu există nici un caz când pruncii născuți din părinți creștini și crescuți de aceștia să fi fost botezați la vârsta adolescenței sau ca adulți.

Mărturisirea credinței la Botezul pruncilor

Vârstnicilor li se cerea credință și pocăință. La cei vârstnici se referă Mântuitorul când spune: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui” (Mc. 16, 16), precum și Sfântul Apostol Petru când spune: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos” (Fap. 2, 38). Uneori au fost botezați și ceilalți, fără ca aceștia să fi manifestat, înainte de a se boteza, credință sau pocăință printr-o mărturisire formală: Lidia și toți ai casei (Fap. 16, 14-15); temnicerul din Filipi și casa sa (Fap. 16, 33); și chiar ucenicii din Efes (Fap. 19, 2-6).

Dar problema aceasta, a mărturisirii credinței ca o condiție pentru primirea Botezului, necesită a fi înțeleasă în tot rostul ei. Astfel, dacă vârstnicii intenționau să se apropie de botez, se înțelege că se apropiau după ce au nutrit credințe străine creștinătății și de multe ori potrivnice. Astfel, acestea trebuiau înlăturate înainte de a îmbrățișa credința cea nouă. Însă acestea nu erau valabile și în cazul pruncilor, care nu au subscris vreunei credințe străine creștinismului, și pe care să o înlăture înainte de a veni la botez. Pruncii nu aveau nimic de răscumpărat, de ispășit, neapucând să săvârșească păcate personale, prin care să se despartă în mod voit de comuniunea cu Dumnezeu, și nu aveau ce regreta. Despre Sfântul Ioan Botezătorul ne spune Evanghelia că „încă din pântecele maicii sale se va umplea de Duh Sfânt” (Lc. 1, 15); deci nu era vorba să aibă credință. În cazul pruncilor, harul Duhului Sfânt nu întâlnește opreliștea vreunui păcat personal, astfel că el poate acționa în voie asupra lor.

De vreme ce toți oamenii sunt chemați la Hristos, și la mântuirea adusă de El, ar fi un nonsens să admitem la Botez – adică la încorporarea în Hristos – pe cei păcătoși care au credință și să-i îndepărtăm pe cei mai puțin păcătoși, pe prunci. Ei ar putea fi excluși de la Botez într-un singur caz: când ei n-ar fi păcătoși, căci atunci Botezul n-ar avea ce să spele, nefiind întinare.

Deci, la Botez, Dumnezeu îl primește pe om așa cum e, adică păcătos, și îl spală de orice întinare. Textul din I Cor. 6, 10-11 sprijină și dă tărie acestei precizări: „Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”. Iar pasajul scripturistic de la Tit 3, 5 e și mai categoric: „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt”.

Referindu-ne la efectele pozitive ale acestei Sfinte Taine, subliniem faptul că Botezul sfințește pe cel botezat, este un scut față de păcat, îi oferă sprijin și ajutor haric pentru împlini dumnezeieștile porunci și a trăi o viață sfântă, căci, de la Botez, întreaga Sfântă Treime se sălășluiește în ființa neofitului. Deci Botezul nu are numai un caracter curățitor (al păcatului originar și al celor personale) și preventiv față de păcat, ci și unul de întărire, de ajutor și de sprijin haric. Este neîndoielnic faptul că, la vârsta când sunt botezați, copiii nu pot crede, dar nici nu-L pot tăgădui și nu-L pot refuza pe Hristos. Se vorbește în dogmatică de o receptivitate pasivă (necontradictorie) a copiilor, adică ei pot primi harul ca unii ce nu-i opun nici o piedică personală. Modul înțelept în care a procedat Biserica botezând pruncii se vede și din aceea că a așezat rânduiala ca ei să aibă nași, adică, afară de părinți, persoane care să fie garanți ai creșterii în credință a pruncilor.

Nașii de botez

Chiar dacă pruncii nu au nevoie de credință și de căință pentru păcatele personale făcute, spre a se deschide harului, este necesar, deci, să se arate prin mărturisire, credința în care va fi crescut micuțul neofit (în limba greacă veche, neofitos, înseamnă puiet plantat; nou-plantatul, nou-săditul, nou-convertitul, neofitul; în cazul nostru, nou-săditul în Biserica dreptmăritoare). Așa precum prin credința părinților sau a altora, Hristos a vindecat pe fiii acestora (Mt. 15, 21-28; Mc. 2, 1-12; Lc. 7, 1-15 etc.), a însănătoșit pe bolnavi (Mc. 9, 24) și a înviat morți (Lc. 6, 13), credința pruncilor este substituită în primul rând de credința părinților care cer botezul fiului sau fiicei lor – așa se obișnuia mai ales în primele veacuri –, apoi de cea a nașilor, care vor deveni părinți spirituali, și credința preotului și a întregii comunități ce participă la celebrarea Tainei Botezului. Cu alte cuvinte, mărturisirea, de fiecare dată, o va face iarăși întreaga Biserică. Fericitul Augustin întreba pe cei din timpul său: „Ce i-a folosit fiului văduvei credința sa (Lc. 7, 1-15), din moment ce el, mort fiind, nici n-o mai avea? Pentru înviere i-a fost de folos credința mamei sale”.

Gestul eronat de a se boteza cineva pentru cei morți

Textul scripturistic de la I Cor. 15, 29 relevă necesitatea botezului ce era simțită atât de adânc și atât de stringent, încât, de se întâmpla ca cineva să moară nebotezat, ieșise la corinteni obiceiul, ca cineva dintre cei vii să se boteze pentru și în locul celor morți care nu fuseseră botezați, spre a nu-i lipsi nici pe ei de iertarea păcatelor. Oricât de eronat era acest deziderat, care nu constituia o Taină, el reprezintă însă o dovadă de învățătura de care erau pătrunși primii creștini cu privire la botez, că nu se poate ocoli botezul cu nici un preț și de convingerea în necesitatea Botezului ca singurul mod de dobândire a Împărăției cerești. Rezultă deci foarte limpede că prin nimic nu se întrevede cum pruncii puteau fi lipsiți de botez și de efectele mântuitoare ale acestuia.

Dezvoltând pe scurt ultimele concluzii, putem sublinia că, întrucât fără botez nu poate fi mântuire, căci nu se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu fără a trece prin baia botezului, și dacă îl lipsim pe copil de botez – existând în acest timp riscul ca el să poată chiar muri – nu înseamnă că a lăsa pruncii nebotezați e o împotrivire față de voința lui Dumnezeu, care vrea ca toți oamenii să se mântuiască?

În ultimă instanţă, îndrăznim să aducem nou-născuţii la botez nu datorită unei tradiţii străvechi – care, precum am observat, îşi are rădăcinile în perioada Noului Testament – ci datorită făgăduinţei prin care El, Domnul Botezului, îi aduce la Dânsul prin Botez și binecuvântare pe nou-născuţi, acordându-le astfel Împărăţia lui Dumnezeu.

Vezi si: