Despre SFANTA MARIA EGIPTEANCA la “Universul Credintei” si la “Cafea cu maica Vassa”. (VIDEO)/ Despre ce este vorba, de fapt, in SPOVEDANIE? “Cum să faci loc Iubirii, când te scalzi în neiubire?”/ SA MAI MARTURISIM PACATELE “MICI”?

29-03-2015 6 minute Sublinieri

Sfânta Maria Egipteanca, Uşile pocăinţei, Universul Credinţei, 6 aprilie, TVR 1. Interviu cu pr. Gheorghe Oprea, Paraclisul Institutului de Edocrinologie-Parhon

“Coffee with Sister Vassa” is a brief, 10-minute program hosted by Sr. Dr. Vassa Larin, a nun of the Russian Orthodox Church Abroad and liturgiologist of the University of Vienna in Austria. The program offers an engaging reflection on the Orthodox Church calendar of the current week, including the lives of the saints, scriptural passages, the Orthodox liturgical tradition, and a light dose of humor.

  • Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu: Spovedania, încredinţare că suntem iubiţi de Dumnezeu

Acum 18 ani, tot în timpul Postului Mare, m-am mărturisit pentru prima dată înaintea celui ce îmi este şi acum duhovnic. Student fiind la Filosofie, la scurt timp după momentul de trezire la Viaţă (de convertire, practic, chiar dacă, propriu-zis, nu am avut nici o clipă în care să nu cred în Dumnezeu), căutam, prin Iaşi, o biserică în care să mă pot spovedi. La prima dintre ele, undeva prin centru, m-am întâlnit, chiar la poartă, cu preotul care tocmai pleca. Se terminase „programul de spovedanie”. Nu m-am lăsat descurajat – deşi bine nu mi-a picat – şi am continuat să caut un duhovnic dispus să mă primească chiar şi „aşa târziu”, cu doar trei zile înainte de Sfintele Paşti. L-am găsit într-o mănăstire pe care zidurile împrejmuitoare o sorbeau din vacarmul oraşului şi o prefăceau, la propriu, într-o oază de linişte. De atunci, încontinuu, la fiecare dintre sutele, poate, de îngenuncheri sub epitrahilului duhovnicului, mă cuprinde o aceeaşi sfielnică teamă: eu nu ştiu cum să mă spovedesc.

Ştiu ce este păcatul, am învăţat să disting multe dintre formele subtile sub care mândria se manifestă în viaţa mea, am citit cărţi de teologie sau am luat lecţii de pocăinţă pe viu de la cei pe care eu însumi, ca duhovnic, i-am ascultat, am tot inventariat multele capcane pe care diavolul ni le poate întinde… Nu e vorba, aşadar, că aş avea vreo neputinţă în a recunoaşte şi a numi păcatul sau că n-aş sesiza, până la nuanţe, ce fapte, cuvinte, gânduri ale mele m-au rupt de Dumnezeu (deşi mai sunt multe neştiute, neconștientizate încă). Nu despre asta este vorba, nu în actul propriu-zis al mărturisirii mi-a fost şi încă îmi mai este greu. Pur şi simplu, încă nu ştiu cum să primesc o asemenea iubire care îmbrăţişează – fără să mă judece – neiubirea mea. Acea iubire care se revarsă, clocotind ca o cascadă de har întrupată în patrafirul ce-mi acoperă capul, atunci când mi se citeşte dezlegarea. Iubirea Tatălui care aleargă către mine, risipitorul şi cheltuitorul de viaţă, Care cade pe grumazul meu şi mă sărută părinteşte pe mine, cel ce nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu al Său (Cf. Luca 15, 20-21).

Nu, spovedania nu e despre câte lucruri urâte am făcut. Nu e nici despre cât de nenorocit sau ticălos am ajuns să fiu. Nu e locul în care vin şi „răstorn căruţa cu păcate”. Dacă spovedania mea se reduce doar la asta, atunci nu fac decât să mă centrez– şi atunci când îl săvârşesc, dar şi atunci când îmi mărturisesc păcatul –, doar pe mine, pe omul cel trupesc. Or, spovedania este hristocentrică, în ea esenţiale sunt mila şi iertarea, iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu, Cel pe care eu, omul, L-am răstignit pe Golgota. Pocăinţa este întoarcere spre Dumnezeu, reorientare a fiinţei mele de la cele pământeşti la cele cereşti. Dar accentul nu trebuie să cadă pe mişcarea aceasta a mea, ci pe faptul că am către Cine să mă întorc. A mă centra pe ce fac eu în taina spovedaniei înseamnă a aluneca, inevitabil, către una dintre cele două extreme: fie înspre mândria izvorâtă din faptul că eu „lucrez” la mântuirea mea, fie înspre deznădejdea de a constata, mereu şi mereu, cât de păcătos (adică departe de Dumnezeu) sunt. Importantă, esenţială, eliberatoare în actul mărturisirii este iubirea cu care eu sunt primit de Dumnezeu şi care se manifestă foarte concret, prin cuvintele de dezlegare rostite de duhovnic şi prin gestul său de a-mi îmbrăţişa, cu mâinile, peste epitrahil, capul (a)plecat spre pământ. Acestei iubiri încă nu ştiu să-i fac faţă!

Ca om obişnuit, predispus spre a calcula şi a face din toate un soi de comerţ, nu văd nici un motiv pentru care Cineva mi-ar arăta atâta dragoste, fără să pretindă ceva. Nu am făcut nimic să o merit, ba dimpotrivă, am făcut tot ce se putea ca să răstignesc pe Cel ce „este Iubire” (cf. I Ioan 4, 8 şi 16). Iar ceea ce-mi dă duhovnicul – canonul, constat că nu reprezintă condiţia pusă de Dumnezeu spre a putea fi iubit. El nu este o taxare a păcatelor mele, cum nici timpul necesar săvârşirii acestuia nu este interval de „carantină” duhovnicească. Nu. Canonul este ca o şoaptă de iubire ce aduce balsam pe inima mea rănită; împlinirea lui în fiecare zi împleteşte acea serie de întâlniri pe care Mirele sufletului meu le rânduieşte, spre a cultiva relaţia noastră într-o unire mereu mai deplină.

Cum să primeşti plată dumnezeiască, după ce ai fost moleşit de „duhul trândăviei”? Cum să accepţi providenţa (purtarea de grijă a Lui), după ce te-ai risipit în „grija de multe”? Cum să laşi Iubirea să fie stăpâna inimii tale, când „duhul iubirii de stăpânire” te-a sedus de atâtea ori? Şi, cum să asculţi glasulde viaţă dătător al Cuvântului, când te-au asurzit zgomotele „grăirii în deşert”? Mai pe scurt: cum să faci loc Iubirii, când te scalzi în neiubire? Pe zi ce trece, constat că nu ştim să ne lăsăm iubiţi şi că aceasta este o dramă mai mare decât aceea de a nu putea iubi noi înşine.

            P.S.: Am scris aceste rânduri la doar câteva ore după un dialog pe care l-am avut, în joia ce a trecut, la Negreşti (jud. Vaslui) cu foarte mulţi tineri de liceu şi cu credincioşi de alte vârste, însoţiţi de preoţii lor. Conferinţa a avut ca punct de plecare chiar titlul pe care-l poartă acest articol. Modul în care m-au primit cele câteva sute de persoane, încă de la început, în mijlocul lor, a fost unul pe deplin consonant cu tema aleasă. Încât, chiar dacă un orăşel mai puţin însemnat pe harta economică sau culturală a Moldovei, Negreştiul a devenit, pentru mine, o adevărată capitală a iubirii smerite, care odihneşte inima. Este locul în care căldura sufletească te „obligă” să te deschizi şi care m-a inspirat să pun şi în scris, aici, parte din cele trăite acolo. Nu pot decât să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru astfel de întâlniri.

Maria Burla: Pocăință

Sfânta Taină a Spovedaniei este cea mai bună ocazie de a strânge relația noastră cu Dumnezeu. Ne vărsăm inima în fața Lui. Îi așternem la picioare păcatele și neputințele noastre cu toată încrederea și, prin aceasta, noi, de fapt, Îi spunem că-L iubim. Îl iubim așa cum suntem, pentru că doar Dumnezeu ne poate face așa cum ar trebui să fim, prin iubirea Sa.

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce pentru păcatele mele ai primit ocară pe cruce și chemi pe păcătoși la Tine, zicând: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”, primește-mă și pe mine și-mi iartă toate păcatele mele.

Netrebnic m-am făcut înaintea Ta, Dumnezeul meu, și înaintea oamenilor și fărădelegile mele s-au înmulțit mai mult decât perii capului meu. Dar nu este niciun păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni. Miluiește-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci și zidirea Ta sunt. Căci pe cine am eu în cer afară de Tine? Și afară de Tine, ce am dorit pe pământ?

Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, nici din picătura de lacrimi vreo parte

În tot chipul și în toată vremea ai așteptat întoarcerea mea, pentru că Tu vrei „ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”.

De aceea, în al unsprezecelea ceas, Te rog, omoară-mi patimile cele trupești care îmi strică sufletul. Ridică-mă pe mine, cel ce am alunecat în păcat, punându-mi înainte chipuri de pocăință.

Pedepsește-mă, Doamne, însă cu milă și cu îndurare. Căci de am și greșit, dar la alt doctor nu am năzuit, nici nu mi-am întins mâinile către vreun dumnezeu străin.

Miluiește-mă pentru mila Ta, ca unde s-a înmulțit păcatul să prisosească harul Tău, ca să Te laud și să Te slăvesc în toate zilele vieții mele. Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte.

Știi mulțimea răutăților mele, știi și bubele mele, și rănile mele le vezi, dar și credința mi-o știi, voința mi-o vezi și suspinurile mi le auzi. Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte.

Cele încă nesăvârșite de mine le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta se află scrise și cele încă nefăcute de mine. Vezi smerenia mea și-mi iartă toate păcatele mele.

***

Îmi știu fărădelegea: greșită sunt, Stăpâne,/ Prea mult am stat cu ochii plecați, cătând în lut.

Prea multe griji avut-am de zilele de mâine/ Și n-am iertat, când rana în suflet m-a durut.

Ți-am prea iubit făptura, de Te-am uitat pre Tine,/ Și cântecul țărânei l-am ascultat prea mult,

Am irosit comoara de armonii divine/ Și glasul cel de taină eu n-am vrut să-l ascult.  (…)

Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale,/ Căci n-am sporit talantul pe care mi l-ai dat,

Ci ca un rob, am irosit în cale/ Mulțimea milei Tale și darul Tău bogat.

Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,/ Stau, Doamne, înainte -Ți, în goliciunea mea,

M-apasă greu pe umeri aducerile-aminte/ De patimile firii, de toată pofta rea.

Din gând smerit primește, Iisuse, rugăciunea,/ Hrănește-mă pe mine cu har îmbelșugat,

Adapă-mă cu milă, îmbracă-mi goliciunea/ Cu raza de sfințenie din Chipul Tău curat.

Să nu mă lași, Preabune, să plec nemângâiată,/ Căci îmi cunosc păcatul și taina Ta o știu

Strig către Tine, Doamne, din inimă plecată,/ Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.

Sfințește-mă, Iisuse, și taina mi-o arată,/ Pogoară-n minte harul prin ungerea cu mir,

Și fă să nu mă ardă văpaie-nfricoșată,/ Când buza mea de tină sorbi-va din Potir.

(„Pocăință”, Zorica Lațcu)

Păcatele cele mici deschid calea celor mari

Păcatele cele mărunte sunt disprețuite de către mulți ca fiind de mică importanță și inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul la vreun oarecare duhovnic neîncercat și să audă, spre mirarea lui, următorul fapt: Acesta nu este păcat. Spune ceva mai substanțial!” Firește, creștinul va pleca nemulțumit de la un asemenea duhovnic. El simte că păcatele lui mărunte, fără număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui și la fiecare suflare a unui vânt potrivnic se ridică, asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera ei duhovnicească, asfixiind pe creștin, nelăsându-l să mai respire.

Păcatele cele mici deschid calea celor mari. Astfel, de plidă, din trândăvie se naște rătăcirea fără niciun rost. Din aceasta – căutarea distracțiilor, iar de aici – beția; iar din beție – desfrâul, și violența, iar violența conduce către bătaie, până la lovituri sângeroase și chiar ucidere. Prin urmare, „păcatul mărunt” al trândăviei devine pricină de săvârșire a păcatelor de moarte.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 23-24)


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Poezie, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Despre SFANTA MARIA EGIPTEANCA la “Universul Credintei” si la “Cafea cu maica Vassa”. (VIDEO)/ Despre ce este vorba, de fapt, in SPOVEDANIE? “Cum să faci loc Iubirii, când te scalzi în neiubire?”/ SA MAI MARTURISIM PACATELE “MICI”?

  1. ce aiurea imi pare aceasta “cafea cu maica Vassa” 🙁

  2. Eu sunt creștin – ortodox. Cred că era mai potrivit ca aceste comentarii să fie făcute la un ceai, și nu la o cafea, mai ales că la cafea, această maică adaugă și puțin lapte. La ortodocși postul exclude laptele.Chiar dacă sunt detalii care pentru unii sunt mici, aceste detalii mici te pot scoate din legătura cu Dumnezeirea, căci zicând că ții post și bând cafea, sau cafea cu lapte, poate că știi pe de rost prelegeri, dar profunzimea nu o mai capeți pe motiv că nu ții întru totul postul.Aici totul depinde de tine. Nu este caîn cazul celor căsătoriți, când nu toate depind de tine, ci și de partenerul(soțul sau soția).Cafeaua agită, iar Hristos dorește pace. Despre lapte am vorbit deja.Trebuie să fim atenți la orice mic detaliu pe care dacă nu-l respectăm tot ca pe un canon, ne pune în postura de mincinoși față de Hristos.Iar unde este Hristos, nu este loc de minciună,oricât ar fi de mică. Trebuie să fim bine – veghetori, altfel nu ne putem împărtăși desăvârșit cu El.Cu drag !

  3. @Baltag:

    Of, of… Pe baza de presupuneri, poate ca maica a baut cafeaua dupa un mic dejun cu omleta si jumari, nu? Daca e sa ne axam pe detalii, se vede clar cum isi toarna doar cafea, fara alt adaos. De altfel, de obicei doar nebautorii de cafea isi pun lapte, daca tot e sa comentam asa ceva. Insa …nu cumva cu totul altceva ar fi important aici?

    @M:

    Nu e obligatoriu sa ne placa modul in care comunica respectiva maica, si nici macar nu trebuie sa fim de acord in intregime cu modul in care comunica unele lucruri. Noi am considerat ca poate fi folositoare pentru un anumit tip de public.

  4. N-am mai auzit pana acum ca o ceasca de cafea dimineata te baga in iad. Din cate tin minte si Sf. Paisie servea o cafea invitatiilor lui, iar copiilor le dadea caramele cu e-uri..vai!..ar exclama indignati unii dintre noi.

    Maica a pus lapte de migdale in cafea. Nu stiu daca a spus asta in acest clip, dar a spus-o in altul, pt ca, intrigata de prezentare (care mi se pare f ok), m-am uitat pe youtube si la altele.

    Este o metoda geniala de a face cunoscuta Ortodoxia celor care nu o cunosc. Ceasca de cafea are sensul comunicarii deschise, relaxate. Cafeaua agita iar vinul imbata. Si, ce sa vezi, Hristos a preschimbat apa in vin la o nunta! Oare nu s-a gandit Hristos ca nuntasii se vor imbata si cine stie ce vor face??

    Strecuram tantarul si inghitim camila.

  5. Nimeni nu stie despre nimeni nimic. Ma refer la suflet si nevointa pe care le face un altul. Daca in loc sa ne uitam in farfuria noastra, ne uitam in farfuria sau in cana altuia, ori ajungem sa judecam pe acela, ori ne smintim noi insine.

    O ceasca de cafea poate fi implinire a celei mai mari porunci sau poate fi o patima. Si nu spun acestea judecand pe altii, ci judecandu-ma chiar pe mine. Eu sunt cafegiu. Imi place cafeaua si imi incep fiecare dimineata cu o ceasca de cafea. Acelasi obicei il am si in posturi. Si de multe ori m-am gandit ca macar miercurea si vinerea sa nu mai beau cafea. Dar nu am reusit. Si cum postul este despre infranare si despre vointa si dorinta mea de a taia din poftele si placerile trupului, faptul ca nu pot renunta la cafea in timpul postului inseamna ca este o patima.
    Deci, pentru netrebnicul si neputinciosul de mine, cafeaua este o patima, un pacat la care nu pot renunta nici macar 2 zile pe saptamana. Asta inseamna ca nu eu controlez aceasta placere si dorinta a trupului meu, ci inseamna ca ea, cafeaua, ma controleaza pe mine.

    La fel este cu toate celelalte. Unul este impatimit de ciocolata, altul de impreunare cu sotia, altul de graire in desert s.a.m.d.

    Dar scopul postului este ca fiecare sa-si vada patimile lui, nu pe ale altuia. Mie, pe langa cafea imi plac si dulciurile. In ultimii ani le-am rarit foarte mult, din cauza posturilor. Pentru ca fiind dependent de dulciuri, ajunsesem a ma pacali pe mine insumi, prin faptul ca mancam “dulciuri de post”. Cautam ciocolata sau alte dulciuri care sa nu contina lapte sau oua sau orice altceva nu trebuie consumat in timpul postului. Pana intr-o zi, cand tot judecandu-ma pe mine insumi si incercand sa deslusesc patimile care ma stapanesc, mi-am dat seama ca pofta de duciuri este o patima. Caci eu, netrebnicul si inselatorul, doream sa-mi satisfac o placere a trupului, pacalindu-ma ca daca ciocolata nu are lapte pot sa o consum linistit in timpul postului. De atunci am inceput sa reduc consumul de dulciuri chiar si in zilele cand nu este post, tocmai pentru a ma despatimi de aceasta placere si a-mi fi mai usor de rabdat in post.

    La fel si cu impreunarea intre sot si sotie. Dumnezeu a binecuvantat casatoria dintre barbat si femeie si a spus sa se inmulteasca si sa faca copii. De aceea a pus sa simta barbatul si femeia placere in actul impreunarii. Dar cand impreunarea nu mai este pentru a zamisli copii si devine doar un act de satisfacere a placerii, atunci ea devine patima.
    Toti sfintii lui Dumnezeu ne invata ca pricina din cauza careia parintii sufera suparari de la copii lor, este faptul ca i-au zamislit in zile de sarbatoare sau de post.

    Cat despre servirea unui musafir cu o cafea sau cu o bomboana, chiar in timpul postului, tot sfintii lui Dumnezeu ne invata ca aceasta se face ca implinire a celei mai mari porunci si anume dragostea: “Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insu-ti”.

    Sfintii si parinti ravnitori si urmatori lor, tine-au postul pentru Dumnezeu, iar cand se nimerea sa vine cineva, dezlegau pentru putin timp postul, dar nu ca sa-si satisfaca vre-o placere (patima) de-a lor. Ei dezlegau postul pentru a indeplini porunca iubirii fata de aproapele. Dupa plecarea aproapelui, ei isi reluau postul lor, in nevointe aspre stiute numai de catre ei si de catre Dumnezeu.

    Despre Sfantul Paisie:

    “Îmi aduc aminte de Părintele Paisie, vrednicul de pomenire, care spunea odată că era la Mănăstirea Filotheu—pe când aceasta era încă idioritmică—şi trebuia ca după slujba privegherii Schimbării la Faţă să meargă la arsana, care era la distanţă de două ore de mers pe jos, pentru a-l aduce pe consilierul juridic al mănăstirii, care venea cu vaporul. Epitropul mănăstirii s-a gândit: „Pe cine să trimitem după priveghere? Să trimit un monah evlavios, care să nu mă refuze!” Pentru că, de obicei, monahul evlavios este cel ce împlineşte osteneala cea mai mare la mănăstire. Iar Părintele Paisie, de la 1 august până în ziua Schimbării la Faţă nu băuse apă, nici nu mâncase. Şi, cum îmi spunea, pentru că era foarte flămând, se hotărâse să se ducă după slujbă să ceară nişte pâine ca să mănânce. Îndată ce s-a zis: „Pentru rugăciunile…”, terminându-se privegherea dimineaţa, i-a spus epitropul: „Paisie, du-te imediat la arsana!” „M-am dus acolo şi am aşteptat corabia ca să-l preiau pe consilierul juridic ce venea de afară. Şi, stând acolo, zic: Maica Domnului, ce bine ar fi fost ca cineva să-mi fi dat un pic de pâine, fiindcă sunt foarte flămând! Şi imediat ce am terminat această rugăciune mi-am venit în fire şi am început a mă ocărî, zicându-mi: Bre Paisie, ce călugăr eşti tu de ceri la rugăciune lucruri materiale? Şi în timp ce aşteptam, din cauza oboselii m-a prins somnul. După câteva minute m-am trezit şi am văzut lângă mine o pâine caldă şi un ciorchine de strugure frumos mirositor. Şi nu am putut să mă opresc din plâns!”
    Pentru că zicea Gheron Iosif Isihastul: „La sfârşitul răbdării epuizante afli în mod simţit harul lui Dumnezeu.” Dacă vreţi să ajungeţi la simţirea harului, trebuie să vă luptaţi pen­tru aceasta cu acrivia conştiinţei, arătând că „vânaţi” harul, că-l căutaţi cu nostalgie şi că-l doriţi. Şi nu va întârzia a veni înlăuntrul vostru şi a vă mângâia. Amin.”
    ( sursa: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:36px8lrINeUJ:www.pemptousia.ro/2012/12/cuvant-din-sfantul-munte-la-manastirea-afteia/+&cd=5&hl=ro&ct=clnk&gl=ro )

    Toti sfintii si parintii ravnitori si urmatori lor tineau si tin posturi aspre despre care doar Dumnezeu stie, dar atunci cand se intampla sa vina aproapele in vizita, dezleaga pentru putin timp postul si il servesc pe acesta cu prajituri sau cafea sau ce este de folos pentru intarirea duhovniceasca a aproapelui.

    In Patericul Egiptean avem nenumarate asemenea pilde.
    Era un batran pustnic vazator cu duhul si i se duse-se vestea pana la imparatul acelor locuri. Si vrand imparatul sa ia cuvant de la acest pustnic, a plecat catre dansul. Dar batranul pustnic, fiind instiintat de catre Dumnezeu, a stiut dinainte ca vine imparatul cu episcopul si cu alai. Asa ca a luat de la cineva o bucata de branza si s-a asezat in fata colibei mancand. Cand a sosit imparatul, s-a suparat si nu a mai vrut nici-un cuvant de la acest sfintit pustnic mare postitor si inainte vazator cu duhul, pentru ca s-a smintit vazandu-l mancand branza.
    Dar pustnicul a facut acest lucru pentru a nu capata slava desarta de la oameni.

    Asa poate fi si in cazul maicii Vassa. Ea poate se indeletniceste cu asprimea postului, incat poate nici apa nu bea cateodata. Dar pentru aproapele a baut cafea savarsind porunca dragostei.

    Eu asa cred lui Dumnezeu, ca daca ne rugam mult si incercam sa ne invinovatim mereu numai pe noi, inclusiv uitandu-ne numai in farfuria sau in cana noastra, vom ajunge prin mila Domnului si la despatimirea de a judeca pe altii.
    Mila Domnului si a Maicii Sale sa fie peste noi toti si post cu folos, caci mai este putin si vine Mirele.

    P.S. Doroteea, te rog sa nu iei comentariul meu ca pe ceva potrivnic ci ca pe ceva adaugitor la ceea ce ai spus tu. Vreau sa fac aceasta mentiune, pentru ca noi suntem slabi si diavolul abia asteapta o chichita cat de mica pentru a aduce o cearta de cuvinte si de grairi in desert.

  6. @ sluga…:

    Mai ca as sugera sa facem postare din acest comentariu, intr-atat mi se pare de folositor si de bine scris, numai sa nu-ti fie spre ispitire 🙂 un fel de… “mi-ai luat vorba din gura”, dar ai zis-o mai bine decat as fi putut eu s-o zic. Multumim!

  7. @sluga:

    Pai @sluga, o data ma sustii si tu in comentarii si eu sa o iau ca pe ceva potrivnic?? :))

  8. Pentru Doroteea și pentru toți. Hristos a binecuvântat și nunta, dar El nu s-a căsătorit.El și-a arătat puterea și ajutorul dat fiecăruia la vreme de nevoie, și cu ce are nevoie fiecare.Părintele Paisie oferea doar ce avea, adică ce primea de la cei ce îl vizitau.Părintele Paisie își asuma acestea,pentru că doar atât avea pentru oferit.Dar în bucătăria maicii din film , se poate să fi existat și alternative.Nu este ceva greșit că bei cafea la un moment al vieții.Aceasta îți spune și ne spune cum ești, pe ce treaptă.Între a nu oferi nimic și a oferi ceva cu asumarea celor oferite, mai bine oferi ce ai.Dar cu asumare,adică dacă e cumva un păcat, acesta să-ți revină,căci în numele „dragostei de aproapele” ai încercat să fii gazdă bună.Hristos judecă până la urmă nuanța, în acest caz, și nu abaterea de la litera legii.Dar când ai alternative,poți să încerci să păstrezi și litera legii,pentru o mai bună împlinire a celor scrise.Vedeți, este funcție de condiții și de caz.Să știți că și Sfinții Apostoli aveau „diferende” în ceea ce privește metoda de propovăduire , dar urmăreau același scop: „înnoirea omului”.Mă bucur că ați intrat în lupta comentariilor, deoarece văd și alte moduri de gândire, din care mă mai „adap” și eu.Chiar dacă aceste comentarii sunt mai acide prin unele locuri.Tot ce spunem spune despre noi, despre râvna fiecăruia, despre cât de mult iubește pe Hristos și pe aproapele, despre puterea de jertfă a fiecăruia.Mie nu-mi face bine cafeaua, mă amețește, nu-mi dă pacea de care am nevoie.M-am luat pe mine ca etalon.Am mai și citit câte ceva.Fiecare cum poate și cum înțelege.Și mai știu că, atunci când beam cafea, la o cafea fumam și 3 țigări, și parcă tot nu mă săturam de a savura această combinație.Am renunțat de mult la ele, și nu mi-a fost rău.Dar cel mai bine mi-a priit că am renunțat la carne(De ce?), pentru că împlinind cele scrise în Noul Testament:„Bine este omului care nu mănâncă carne”, am căpătat multe înțelesuri(zic eu).Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul nu poate să intre în propriul univers psihic(unde este Hristos) până nu se face prieten adevărat cu postul.După cum vedeți, căile către Hristos se deschid, prin ramificare, înaintea noastră.Sunt mai multe variante,cu repectarea Noii Legi, care conduc la Hristos. A nu se înțelege aici decât Calea Ortodoxiei, și nicidecum alte căi deviate de la ortodoxie.Nu-mi pot permite alte căi, și bine e ca fiecare să aleagă calea sigură a Ortodoxiei.Să nu uităm că Hristos va judeca inimile și nu aparențele, ceea ce va fi de folos și pentru alții, și nu va fi de folos pentru cei ce-și spun ortodocși, dar fură, mint, înjură,tâlhăresc, vând pa aproapele sau mai rău – țara , ș. a . După cum văd, avem judecăți diferite, dar toți urmărim același lucru, ortodocși fiind.Finalul va spune cum și cât și cu ce folos ne-am străduit fiecare.Oricum, avem de învățat unii de la alții, prin comparație de poziții. Cu mare drag ! Vă doresc tuturor să înviați mai înainte de Învierea cea de obște, aceasta pentru a fi siguri de reușită, de un loc în Cer. PAȘTE FERICIT !

  9. M-am întors.Mai mare decât postul este aprecierea oferită celui care te vizitează, a aproapelui tău.Când acesta simte că este apreciat, te va purta în inima lui pentru tot restul vieții lui.Florile aprecierii, care nu vin decât din dragoste nefățarnică față de aproapele, în care marii duhovnici îl văd pe Hristos, sunt foarte rare, iar atunci când apar, îl schimbă total pe cel apreciat. Acesta se transformă, se cutremură „ceva” întrânsul, și se poate schimba pe loc,adică „înnoi”. Aceasta este puterea dragostei oferită sau arătată către aproapele(vezi Părintele Paisie),care transformă „munții” în „văi line” și „luncile” în „munți”.Cine a primit aprecierea, cu siguranță, inima lui va fi mai mare, deoarece nu este bucurie mai mare ca aceea pe care o simți , când cineva, neinteresat îți oferă această rară floare, neasemuit de înmiresmată. Și poate că ea(inima) crește și pentru a-l primi pe cel care a oferit așa ceva.Deci, mai mare decât postul, care este pentru creșterea personală, pentru lipirea de Hristos, este aducerea la Hristos a unui nou suflet, prin lăsarea sinelui și oferirea dragostei, adică a tratamentului omenos către aproapele, în limitele bunei cuviințe, se înțelege. Respectarea aproapelui nefiind altceva decât respectarea lui Hristos. Aceasta este cea mai mare poruncă: „Iubiți pe aproapele vostru ca pe voi înșivă„ – porunca a doua, dar sinonimă cu prima care ne spune : „Să iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră, din tot sufletul vostru, și din tot cugetul vostru”.Taină mare este aici între aceste două „identice porunci”.Dar vedeți, totul se face așa pentru cinstirea aproapelui, prin orice mijloace care nu contravin bunei cuviințe. Mai mult s-a folosit Bunul Părinte Paisie, acum putem să-i spunem Sfântul Părinte Paisie, deoarece a fost canonizat, oferind cafea și caramele, precum ziceți, decât dacă ar fi oferit timp puțin și aproape nimic dulce și îmbietor celor care din dragoste, respect sau curiozitate îl vizitau. Tratarea pleacă din inimă, este de ordin spiritual, și se concretizează cu ajutorul părții materiale, un aspect deloc de neglijat, aceasta pentru a vedea că sufletul, chiar dacă mult mai important, împreună lucrează cu trupul pentru desăvârșire(în acest stadiu).Ca o concluzie: DRAGOSTEA oferită ca mod de tratament, de respect pentru orice om , indiferent de credința lui, învinge POSTUL, pentru că mai mult folosește pentru întoarcerea celui apreciat la condiția omului bun, de fapt a Omului bun care nu este altul decât Hristos. Aceasta a fost caracteristică Sfântului Paisie, DRAGOSTEA sau iubirea față de semeni.Cred că Bunul Părinte se odihnește la mănăstirea Apostolului Ioan, Apostolul Iubirii. Cu mare drag, din nou, și-un Paște fericit alături de cei dragi ai voștri vă doresc.

  10. […]
    “Aici, în inima mea, nimeni nu mă mai prigonește, nici nu mă supără… Am o bucăţică de iubire în buzunar. O împart cu voi, cu toţi.”

    Sursa: https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/2014/01/31/scrisoare-din-exilul-mintii-si-al-inimii-mele/

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare