IDEOLOGIA DREPTURILOR COPIILOR – instrument de DISTRUGERE a FAMILIEI/ Expert UNICEF si activist al drepturilor copilului, condamnat pentru PEDOFILIE/ Partea intunecata a organismelor de PROTECTIE A COPILULUI/ Elevii din Focsani au facut exercitii de NON-BINARITATE cu un TRANSSEXUAL!/ Picatura de OTRAVA din CONVENTIA DE LA ISTANBUL

12-03-2018 22 minute Sublinieri

Stiri pe surse/ Florin Puscas:

Ce au mai învățat copiii din Vrancea în cadrul conferinței despre roluri și egalitate de gen

Pentru că nu am primit încă răspunsul la întrebarea cine si-ar dori aceasta pentru copiii lui si pentru că ne întrebăm serios ce profesori au dus elevi la această conferință organizată in baza unui Protocol incheiat intre Ambasada SUA si Inspectoratul Școlar Judetean Vrancea, continuam să vă aducem la cunoștință ce au învățat copiii din Focsani de la persoana transgender care le-a vorbit, o persoana de sex feminin pe nume Patricia Brăila, dar care trece de câțiva ani printr-un program medical de tratament hormonal, prezentându-se pe sine ca fiind Patrick Brăila.

Aceasta le-a vorbit copiilor – unii dintre ei aduși acolo de o profesoară de limba engleză de la Colegiul National Al. I. Cuza din Focsani -, despre identitatea de gen, egalitatea de gen, rolurile de gen si combaterea discriminării impotriva stereotipurilor de gen si persoanelor aflate in curs de tranziție de la un sex la altul. La minutul 36’37’ li se spune copiilor:

„Cred că este extraordinar de recompensator să facem exercițiul să gȃndim dincolo de binaritatea masculine-feminin, pentru că fiecare avem ȋn noi, fie că e 0,1%, fie că e 70-80%, din genul pe care ȋl/se consideră celălalt; și la fel de bine, și la fel de valabil, sunt acele identități care se numesc non-binare, care nu aparțin nici genului masculin, nici genului feminin, s-ar putea să aparțină amȃndurura ȋn proporții diferite și variabile sau niciunele.”

La minutul 40’02:

„Identitatea de gen și orientarea sexuală sunt două lucruri diferite, care se pot combina ȋn orice fel posibil. Eu acum mă identific ca un bărbat trans. Hetero, sacro (?), romantic și pan-sexual nu mă ȋntreba ce ȋnseamnă, vreau să vă faceți voi exercitiile!”

La minutul 40’18, persoana transgender de sex feminin le spune copiilor:

„Am avut relații de lungă durată cu femei pe care le-am considerat heterosexuale, pentru că eu – și asta vreau să fac mențiunea pentru că persoanele trans s-au săturat să fie reduse la corpul lor, la organele lor genitale; nu vrem să fim reduși la asta. Genul e aici (arată spre propriul cap). Dar există persoane trans care sunt heterosexuale, care pot fi homosexuale și care sunt homosexuale, sau orice altă identitate sexuală, orientare sexuală. Se pot ȋmbina ȋn foarte multe feluri.”

Să mai așteptăm răspunsul la întrebările cu care am reluat problema? Sau să punem întrebarile fundamentale: Cât mai valorează si pentru ce sunt pregătiți copiii in România dacă există părinti si profesori care contribuie la activitățile educative ca cele de la Focsani?

***

Convenţia de la Istanbul şi picătura de otravă în oala cu supă (OPINIE)

În ultima perioadă a revenit în actualitate problema Convenţiei de la Istanbul, odată cu refuzul unor ţări precum Slovacia şi Bulgaria de a ratifica documentul. În cele 81 de articole, cuprinse într-un document de nici 30 de pagini, sunt prevăzuţi paşi absolut necesari pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeii și a violenței domestice. Însă, la fel cum este de ajuns o picătură de otravă pentru ca întreaga oală cu supă să devină necomestibilă, există şi în Convenţia Consiliului Europei din 2011 trei articole care deschid o adevărată “Cutie a Pandorei”.

Se întâmplă să scriu acest articol chiar pe 8 Martie, de Ziua Internaţională a Femeii. Poate nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi citit, într-un articol al colegului Andrei Tiut, că opozanţii faţă de Convenţia de la Istanbul se încadrează automat în rândul “ultraconservatorilor”.Se poate ca ataşamentul faţă de norme neschimbate de mii de ani şi necontestate până acum câţiva ani să te facă să devii “conservator”, însă acel “ultra” nu este decât o tactică de demonizare a adversarului.

Este, cu siguranţă, una dintre zilele potrivite pentru a recunoaşte public faptul că România are o problemă majoră în domeniul violenţei împotriva femeilor. Cazurile de femei ucise de partenerii de viaţă, în ciuda plângerilor depuse la poliţie, sunt doar “vârful icebergului” pe care suntem obligaţi să nu îl ocolim. În România trebuie să se ia măsuri urgente şi eficiente pentru protejarea femeilor. Convenţia de la Istanbul, semnată şi ratificată de România, poate fi un important punct de plecare, dacă se elimină cele trei probleme invocate, pe bună dreptate, de aşa-zişii conservatori (în fapt, majoritari în România şi nu doar la noi).

Convenţia de la Istanbul nu a fost ratificată de statele UE Bulgaria, Cehia, Croaţia, Grecia, Irlanda, Marea Britanie şi Ungaria, şi nici de Azerbaidjan şi Rusia, membre ale Consiliului Europei. Trebuia menţionat acest fapt pentru că au apărut deja manipulări precum cea a platformei “Respect”, care menţionează doar Rusia, Azerbaidjan şi Ungaria ca opozanţi.

Prima problemă din Convenţia de la Istanbul este articolul 3, litera c):‘gen’ va însemna rolurile, comportamentele, activităţile şi atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei şi bărbaţi;

Cu alte cuvinte, Convenţia de Istanbul introduce o nouă normă în privinţa genului. Ţările semnatare se obligă practic să recunoască genul ca un construct social, independent de sexul biologic al persoanei. Eşti femeie sau bărbat în funcţie de ce alegi, iar societatea va fi învăţată, aşa cum vom vedea mai jos, să accepte acest vis utopic al aşa-zişilor progresişti. Schimbările legale care ar putea fi forţate de diverse grupuri de lobby, invocând acest articol din Convenţie, pot merge mult dincolo de ce îşi doreşte sau poate accepta o societate dată.

A doua problemă se regăseşte în articolul 12, punctul 1: Părţile vor lua măsurile necesare pentru a promova schimbările în modelele sociale şi culturale de comportament al femeilor şi bărbaţilor, în vederea eradicării prejudecăţilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi a altor practici, care sunt bazate pe ideea inferiorităţii femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei şi bărbaţi.

Dacă ideea inferiorităţii femeilor este cu siguranţă una care trebuie înlăturată, nefiind nici reală nici benefică unei societăţi, în categoria “rolul stereotipe” pot intra tot felul de lucruri, în funcţie de imaginaţia şi interesele fiecăruia. Spre exemplu, pentru unele persoane, “eradicarea obiceiurilor şi tradiţiilor care sunt bazate pe rolul stereotipe” ar putea însemna interzicerea unor practici religioase precum preoţia dedicată exclusiv bărbaţilor.

A treia problemă, care le completează practic pe celelalte două, se regăseşte în articolul 14, punctul 1: „Părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen ne-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea non-violentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelele de educaţie.

Pe același model deja menționat, într-o înșiruire de aspecte pozitive se introduce şi o chestiune problematică. După ce am văzut ce pot însemna genul şi rolurile stereotipe din perspectiva Convenţiei de la Istanbul, aflăm din articolul 14 că aceste concepte neclar delimitate vor fi predate în şcoli. Dacă avem o nevoie enormă de educare a copiilor în spiritul non-violenţei faţă de femei (şi nu numai), nu ştiu cine ar fi bucuros să-i fie educat copilul în spritul încurajării unor afecţiuni precum “gender dysphoria”.

***

Cultura vietii: Adulții din spatele drepturilor copilului

Un aspect al legislației pentru drepturile copilului este acela că aceasta urmărește să pună interesele copilului față în față cu cele ale părinților pe principiul divide et impera. Se presupune că părinții sunt ostili intereselor copiilor lor până când nu se dovedește altfel.

Aducem în atenția cititorilor câteva fragmente din cartea „The Fight for the Family. The Adults Behind Children’s Rights” („Lupta pentru familie. Adulții din spatele drepturilor copiilor”) de Lynette Burrows, jurnalistă și mamă a șase copii din Marea Britanie, care a sunat alarma în mass media britanică încă din anii 1990 cu privire la încercările unor activiști, grupați în organizații pentru „drepturile copiilor”, de a distruge familia și de a insinua o ideologie coruptă și perversă în legislația privind drepturile copiilor. Deși cartea a fost publicată în 1999, cuvintele autoarei rămân foarte actuale. (Numerotarea notelor de subsol urmează originalul).

Capitolul 1: Ascensiunea unei ideologii excentrice

Publicul larg este înșelat în mod grav în ceea ce privește „drepturile copilului”. Pentru majoritatea oamenilor, ideea drepturilor copiilor se bazează pe bunăstarea acestora: nevoia de a-i proteja de rău și de a le furniza necesitățile de bază ale vieții. Nimeni niciodată nu și-ar fi închipuit că această intenție necesară și benignă este folosită abuziv de către cei care vor să schimbe familia din ceea ce ei văd drept o instituție burgheză, paternalistă și opresivă într-o unitate de activitate nouă, radicală, în care părinții sunt pur și simplu îngrijitori ai copiilor, aflați la mila statului.

Majoritatea oamenilor ar fi, probabil, de acord cu Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului atunci când vorbește despre faptul că familia este „grupul fundamental al societății” și că copiilor ar trebui să li se acorde „protecția și asistența necesare” pentru a le permite să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, iubire și înțelegere. Aceasta este într-adevăr ceea ce părinții, în general, au căutat mereu pentru copiii lor și pentru care, în cele mai multe cazuri,   își dedică cea mai mare parte a vieții lor. Este o afirmație cu totul indiscutabilă – până când înțelegem cum poate fi ea interpretată.

Luați în considerare această declarație de intenție, emisă de o organizație numită Children’s Rights Office (Biroul pentru Drepturile Copilului), în iunie 1995:

„În mod tradițional, a existat tendința de a se presupune că drepturile părinților prevalează până când copiii pot demonstra capacitatea de a-și exercita drepturile.

Dar obligația prevăzută la articolul 5 [al Convenției ONU] de a acționa „într-o manieră compatibilă cu capacitățile de dezvoltare ale copilului” sugerează că prezumția ar trebui inversată: părinții ar trebui să își exercite dreptul de a depăși acțiunile unui copil numai când copilul nu este capabil să înțeleagă pe deplin consecințele acțiunilor sale sau eșecul de a interveni ar pune copilul în pericol sau ar cauza rănirea sau se suprapune peste drepturile altora.2”

Lucrul pe care trebuie să-l remarcăm aici este confuzia asupra observației inocente că părinții ar trebui să „acționeze într-o manieră compatibilă cu capacitățile de dezvoltare ale copilului”. Cei mai mulți părinți, desigur, se comportă în acest fel deoarece își iubesc copiii și doresc să le dea ceea ce au nevoie, cu condiția să fie în interesul lor; dar acum se sugerează că acest lucru nu este suficient. Se sugerează, în schimb, că alții, din afara familiei, ar trebui să înlocuiască dreptul părinților de a-și crește copiii așa cum consideră de cuviință și că aceștia alții, nu părinții, ar trebui să decidă când copilul este „capabil”.

Natura banală a textului Convenției se dezvăluie ca aparținând unui sublimbaj binecunoscut, drag angajaților guvernamentali, iar tonul atotcunoscător este semnul ei distinctiv. Ar fi ridicol, dacă nu ar fi atât de grav, ca un grup de birocrați / politicieni să înceapă a predica majorității concetățenilor lor despre ceva atât de fundamental, cum ar fi creșterea copiilor. Cu toate acestea, nemaivorbind de faptul că au un tupeu grotesc în această chestiune, implicațiile pentru viața de familie sunt grave.

Presupunerea că există o modalitate corectă de a-i educa pe toți copiii și că experții de la Children’s Rights Office, doar ei știu care este, ar trebui să ne avertizeze că suntem în compania zeloților cu idei „alternative”, dacă nu nedeclarate, despre ceea ce reprezintă modalitatea corectă a părinților de a se comporta cu copiii lor.

Există un aspect suplimentar deranjant al campaniei pentru legislația sperată pentru drepturile copilului, care se dezvăluie în limbajul susținătorilor. Ea urmărește să pună interesele copilului față în față cu cele ale părinților pe principiul divide et impera. Se presupune că părinții sunt ostili intereselor copiilor lor până când nu se dovedește altfel. Asistenții sociali, pe de altă parte, nu lucrează sub o astfel de ipoteză atât de înjositoare.

Pentru cei mai rezonabili oameni ar părea bizar să presupunem că părinții normali și responsabili, care poartă, cresc și își iubesc copiii, ar trebui să se bucure de mai puțină încredere față de cei care doar își câștigă existența pe seama lor – dar aceasta este, într-adevăr, poziția mișcării pentru drepturile copiilor. Ei presupun că există ceva în însăși natura părintească,care este ostilă intereselor copiilor, care îi opresează și îi supra-protejează în detrimentul lor.

Deși trebuie să recunoască faptul că copiii sunt vulnerabili în virtutea faptului că sunt copii, ei cred că această vulnerabilitate este cauzată, în primul rând, de atitudinile părinților. Iată ce scria Gerison Lansdown, președinta Children’s Rights Development Unit (Unității de Dezvoltare a Drepturilor Copilului), în manualul „Children’s Participation in Decision Making” („Participarea copiilor în luarea deciziilor”) în 1995: O mare parte a vulnerabilității copiilor provine din atitudinile și prezumțiile istorice despre natura copilăriei și este o construcție socială și politică și nu o consecință inerentă sau inevitabilă a copilăriei în sine… este la fel și în cazul structurilor în care trebuie să trăiască copiii, ce servesc pentru a-i face vulnerabili”.3

Manualul continuă să sublinieze că „predominarea modelului protector în construirea relațiilor noastre cu copiii îi împiedică să-și dezvolte capacitatea deplină”. Această afirmație extrem de discutabilă este apoi folosită ca bază pentru stabilirea „drepturilor copiilor” – pe care copiii le pot folosi ca să-și apere propria vulnerabilitate!

Trebuie să spunem clar în legătură cu acest lucru, având în vedere că este nucleul argumentului și forța motrice din spatele tuturor ideilor lor. Ei cred că experiența părinților, acumulată de generații, este greșită, așa au crezut dintotdeauna. Propunerea lor este să fie înlocuită cu un experiment, în care părinții sunt marginalizați, în calitate de protectori principali și educatori ai copiilor lor, iar profesioniștii din afara familiei sunt admiși pentru a-și face treaba. Evident, faptul că acești profesioniști vor fi degrevați de dorința de a proteja copiii de ceea ce părinții consideră dăunător face parte din atractivitatea propunerilor.

Fiind în mare măsură neexperimentat și ideologic, nu există nici un istoric de date, care să continue să analizeze posibilul rezultat al unui astfel de experiment social masiv; și, desigur, nu există consimțământ public. Nu avem decât acreditările inadecvate ale oamenilor care avansează aceste idei pentru a le valida – iată de ce, fără îndoială, vor ei cu tot dinadinsul să creeze o impresie de respectabilitate științifică impenetrabilă, precum și de sprijin profesional și public răspândit pe larg.

Mass-media, care în general nu știe prea multe despre subiect, a oferit un sprijin necritic a ceea ce par a fi idei „drăguțe”, fără să le pună în discuție, și astfel a contribuit la perpetuarea unei iluzii că mișcarea pentru „drepturile copilului” este atât fundamentată din punct de vedere intelectual, cât și sprijinită pe larg. După cum vom vedea, nu este cazul.

Capitolul 2: Țeserea rețelei

Este evident pentru oricine că întreaga zonă a drepturilor copilului deschide „noi oportunități de carieră” pentru cei implicați, la care se adaugă atracția puterii ce li se conferă ca să intervină în viața altora. Este puțin probabil să fie întâmplător faptul că cei mai puternici susținători ai lobby-ului noilor drepturi sunt oficialii, deja activi în serviciile de îngrijire a copiilor. Baza de putere a mișcării este aproape în întregime birocratică și instituțională: sprijinul individual, fie în timp, fie prin donații, este vizibil prin absența sa. Aceasta este o mișcare care aduce puterea instituțiilor împotriva familiilor și urmărește să slăbească dreptul familiei pentru a-și desfășura propriile afaceri, fără intervenții din partea organismelor externe.

Atitudinea condescendentă și, într-adevăr, insultătoare, față de părinți are ecouri în tot ce este produs de mișcarea pentru drepturile copiilor. În introducerea Legii Copiilor din 1989, care înglobează atât de multe dintre scopurile și atitudinile lor, fostul Lord Cancelar, Lord Mackay – poate fără să vrea – a prins tonul exact: Zilele în care un copil ar trebui considerat ca fiind posesia părintelui său… sunt îngropate astăzi pentru totdeauna. Scopul copleșitor al părinților este responsabilitatea de a îngriji și de a crește copilul ca să fie un adult bine dezvoltat, fizic și moral.4

Lordul Mackay ar trebui întrebat de unde i-a venit ideea că acest comentariu ocrotitor ar fi ceva absolut nou pentru majoritatea  părinților. Ce poate fi nou cu privire la sentimentele sale, cu excepția faptului limpede că puterea de a definiaceastă responsabilitate și de a decide ce reprezintă dezvoltarea adecvată a unui copil într-un adult este luată părinților și dată lucrătorilor sociali și altora ?

Iată ce spune Gerison Lansdown din nou: „Familia nu mai este considerată, fără îndoială, un mediu sigur, ocrotitor și stabil pentru toți copiii”5. Lansdown continuă să enumere problemele curente cu care se confruntă familia, pe care ea nu le identifică a fi cauzate în mare parte de dezintegrarea familiei tradiționale și de înlocuirea ei cu un stil de viață mai lax, alternativ. În loc de aceasta, ea vede dezintegrarea familiei drept inevitabilă sau deja realizată și folosește aceasta ca justificare pentru distrugerea completă a acestei instituții arhaice:

Un model de părinți ca deținători ai tuturor drepturilor și responsabilităților în ceea ce privește copiii nu mai este acceptat ca fiind posibil sau de dorit”.6

Ne-am putea întreba de cine nu mai este acceptat, însă răspunsul este: de activiștii pentru drepturile copilului.

Capitolul 6: Eliberarea copiilor

Autorul Manifestului privind drepturile homosexualilor, Mike McNair, care semnează, împreună cu Jamie Gough, cartea „Gay Liberation in the Eighties” („Eliberarea homosexualilor în anii optzeci”), demonstrează că există o legătură dintre ura feministă față de familie, drepturile copiilor, homosexualitate și socialism:Copiii cresc sub puterea părinților lor. La copii, orice comportament care este în mod evident sexual în termeni adulți este reprimat… O societate socialistă ar înlocui familia ca gospodărie… homosexualii și copiii ar trebui să aibă dreptul de a trăi împreună… Copiii și tinerii ar trebui să aibă dreptul de a-și stabili propriile vieți sexuale…  căsătoria ar trebui să fie dezasamblată… Femeile au nevoie de acces la facilități gratuite de contracepție și avort; acest lucru este valabil atât pentru femeile tinere, cât și pentru „adulți”. Copiii ar trebui să poată divorța de părinți… Rezultă din ceea ce am spus deja că favorizăm abolirea vârstei consimțământului.27

Este un lucru îngrijorător faptul că multe dintre aceste obiective au ajuns în politica publică din ultimii ani, mai ales într-un mod ascuns și adesea în numele drepturilor copilului. Copiii care se separă de părinți, de exemplu, și accesul copiilor la contracepția oferită de stat, dreptul copiilor de a intra singuri sub protecția statului și de a ieși de sub protecția părinților. Acest lucru a fost facilitat de textul Legii privind copiii din 1989, în special, cu cerința că copiii au un cuvânt de spus în modul în care trebuie crescuți.

Acest lucru pare rezonabil până când descoperim interpretarea pe care am putea-o face; de exemplu, că o fetiță de 13 ani poate să meargă să locuiască împreună cu un bărbat căsătorit de 42 de ani, iar părinții săi să nu poată face nimic. Ziarul Mail on Sunday a publicat o serie de articole, care prezintă situația dificilă a părinților, care s-au confruntat cu probleme similare, fie cauzate, fie exacerbate de dispozițiile dezbinătoare ale acestei legi. Publicația a citat cuvintele relevante din Legea Copiilor: „O autoritate locală poate acorda un loc de cazare oricărui copil din vecinătatea sa (chiar dacă o persoană care are responsabilitate parentală asupra lui poate să-i ofere locuință), dacă consideră că acest lucru ar proteja sau promova bunăstarea copilului.”

Aș continua prin a spune: dacă sunteți părinte, citiți cu atenție cuvintele de mai sus –vă pot distruge viața. Ele provin din clauza 20.4 a Legii Copiilor, o lege cu implicații ce dau fiori fiecărei familii din Marea Britanie… Modul în care se poate interpreta ar înseamna că copilul dumneavoastră poate fugi de acasă, ajutat și susținut de stat… și nu puteți face absolut nimic în legătură cu asta.

Copiii rebeli, sub vârsta de șaisprezece ani, exploatează clauza 20.4. Ei se ceartă cu părinții, se declară fără adăpost și forțează serviciile locale de asistență socială să-i ia la ei. Ei se bucură de un pic de o disciplină sau deloc în îngrijirea serviciilor locale. Legat de aceeași lege de a „afirma dorințele copilului mai presus de orice”, lucrătorii sociali au devenit ieșirea de siguranță pentru copiii dezbinați, răzvrătiți care intenționează să-și facă propriul drum.28

Capitolul 7: Indignare selectivă

Dacă nu ar fi parti pris-ul pentru drepturile homosexualilor, activiștii pentru drepturile copilului s-ar fi putut afla în fruntea anchetelor în desfășurare, care au dezvăluit exploatarea gravă suferită de copiii aflați în îngrijirea statului. Dar ei nu s-au aflat niciodată acolo, așa cum s-au dovedit a fi în mod vădit dezinteresați de multe alte domenii de interes real pentru familii.

Lista a ceea ce se poate face pentru a îmbunătăți foarte mult situația copiilor dezavantajați este foarte lungă și este instructiv să observăm cât de puține eforturi veritabile sunt făcute de către activiștii pentru drepturile copilului în abordarea problemelor. Urâciunea și dezolarea predominantă a atâtor așezări urbane reprezintă o țintă evidentă pentru oricine pretinde că are la inimă interesele copiilor, iar publicitatea și presiunea, pe care le-ar putea exercita organizațiile finanțate de stat, cum ar fi Children Rights Office, ar fi imense, în zone restrânse, destul de specifice, dacă ar alege să facă acest lucru.

Există, de exemplu, numeroase probleme cu care se confruntă copiii care suferă, deoarece mamele lor sunt obligate să lucreze ore îndelungate departe de ei. Aceste organizații ar fi putut milita pentru schimbări fiscale, care să le permită mamelor o alegere, fie că doresc să lucreze sau să-și îngrijească copiii acasă. Că astfel de schimbări sunt în curs de examinare acum nu se datorează deloc eforturilor activiștilor pentru drepturile copilului.

Aceștia ar fi putut organiza campanii de demolare sau reconstrucție a unor locuințe mari și ar fi putut fi un exemplu de autoritate, arătându-le părinților cum să lucreze împreună pentru a contracara delincvența în distrugerea proprietății și drogurile.

Referințe:

Building Small Democracies, Children’s Rights Office, finanțat de Calouste Gulbenkian Foundation, June 1995, p.12.
Gerrison Lansdwn, Taking Part: Children’s participation in decision making, Institute for Public Policy Research, iunie 1995, pp.34-35.
Lord Mackay. Introducerea Legii Copiilor pentru a doua lectură ( House of Lords Debate, 6 decembrie 1988, col.490) și citat de Children’s Legal Centre briefing on the Children’s Act.
Gerrison Lansdown, Taking Part: Children’s participation in decision making, Institute for Public Policy Research, iunie 1995, p.8
Mike McNair & Jamie Gough, Gay Liberation in the Eighties, Pluto Press Lte, London, 1985

Cultura Vietii: VIDEO Gen, drepturi și libertate de expresie (cu Jordan B. Peterson)

Jordan Peterson, profesor de psihologie la Universitatea din Toronto, a fost marginalizat ȋn lumea academică și a devenit o țintă a extremei stânga (Social Justice Warriors) pentru criticile sale la adresa pronumelor de gen fictive, ca de exemplu „zir” și „ze”, inventate de activiștii transgender care urmăresc impunerea lor în spațiile universitare.

Dl. Peterson a militat neobosit ȋmpotriva proiectului de lege recent adoptat în Canada pe această temă, susținȃnd că acesta încalcă libertatea de exprimare a cetățenilor și ridică la rang de lege ceea ce el consideră o ideologie dubioasă. Adresȃndu-se Senatului canadian ȋn luna mai 2017, în timpul dezbaterilor politice, Peterson a disecat proiectul de lege reliefȃnd aspectul negativ al „culturii victimizării”, care s-a infiltrat atȃt de adȃnc ȋn cultura canadiană. „Ideologii se folosesc de membri neavizați și uneori chiar complici ai așa-zisei comunități transgen, pentru a-și ȋmpinge ȋnainte ideologia lor de avangardă”, mai menționează el. „Ideea ȋn sine, că apelarea lor cu un termen pe care ei ȋnșiși nu și l-au ales le provoacă prejudicii atȃt de ireparabile ȋncȃt trebuie căutate remedii legale, arată cȃt de profund a pătruns cultura victimizării ȋn societatea noastră.”

Atacurile extremei stângi i-au adus d-lui Peterson și o popularitate nesperată, canalul său YouTube având acum aproape 1 milion de abonați

Urmăriți-l mai jos pe profesorul Peterson într-o discuție TV pe tema pronumelor „speciale” împreună cu 3 activiști de partid activiști „trans” și un profesor de drept.

Mare expert al UNICEF, activist cu state vechi în domeniul drepturilor copilului și… pedofil? Peter Newell milita și pentru interzicerea pedepselor corporale aplicate copiilor de părinți

Grupările pedofile influente care acționau în anii 1970-80 și-au propus să distrugă conceptul copilului ca ființă vulnerabilă și, pe de altă parte, să abolească rolul protector și îndrumător al părinților. În acest scop, agenda lor a inclus eliminarea tuturor formelor de pedeapsă corporală a copiilor, eliminarea dreptului adulților de a ghida comportamentul copiilor lor, desființarea vârstei minime a consimțământului sexual și facilitarea accesului la contracepție și avort pentru copii. O asemenea organizație importantă a existat, legal, în Marea Britanie între 1974 și 1982, când pedofilia era considerată în anumite medii britanice drept unul dintre aspectele drepturilor homosexualilor.

Peter Newell este autor de cărți și manuale despre drepturile copilului, omul care a creat zeci de ani „standarde” internaționale în domeniul protecției copilului. Recent, Newell a fost condamnat pentru pedofilie. La 16 februarie 2018, mass-media britanică a relatat pe larg despre această condamnare. Peter Newell, după cum s-a dovedit, în anii ’60, a violat în mod repetat un băiat. Când s-a întâmplat pentru prima dată, copilul avea 12 ani.

O organizație de pedofili activa nestingherită în Marea Britanie, în anii 1970

Bătălia pe terenul drepturilor copiilor în Marea Britanie se duce încă din anii 1970, când în această țară activa nestingherită Paedophile Information Exchange, PIE (Schimb de informații cu privire la pedofilie), care era și membră a Consiliului Național pentru Libertăți Civile. Iar începutul mișcării interzicerii pedepsei corporale în familie își are originea în activitățile acestei organizații pedofile. Aceasta a existat în mod legal în Marea Britanie între 1974 și 1982, când pedofilia a fost considerată de unii reprezentanți ai publicului britanic drept unul dintre aspectele drepturilor homosexualilor.

PIE, pentru prima dată,  a început o luptă activă în Anglia pentru dreptul copiilor la libertatea sexuală și eliberarea lor de sub controlul parental, pentru a facilita accesul pedofililor la copii. PIE și-a expus pe larg filozofia și scopurile, multe dintre care au influențat legi sau recomandări în domeniul drepturilor copiilor, în această țară sau la nivel internațional. Cei care se opuneau acestor tendințe erau de părere că organizațiile și activiștii pentru „drepturile copiilor” au ajutat fără să vrea agendei pedofililor de a-și vedea scopurile puse în practică.

Unele dintre scandalurile sexuale din ultimul deceniu, care țin prima pagină a ziarelor britanice, cu încrengături în politica britanică de vârf, realizatori TV, până la Casa Regală Britanică, trimit anume la acea perioadă.

Legătura dintre PIE și Peter Newell

Care este legătura dintre PIE și Peter Newell? Ei bine, acesta din urmă condusese la un moment dat direcția de învățământ a Consiliul Național pentru libertăți civile, din care făcea parte PIE. De-a lungul anilor, cu multă consecvență, Newell a creat o mișcare de interzicere a drepturilor profesorilor, în primul rând, și apoi a părinților de a pedepsi fizic copiii, mai întâi la nivel național și apoi la nivel internațional. În urmărirea scopului său, această mișcare de la început s-a construit pe manipulare și înșelăciune. În același timp, Newell a jucat un rol-cheie în toate organizațiile britanice și apoi internaționale, create pentru a atinge acest obiectiv.

Deciziile Comitetului ONU cu privire la drepturile copilului și cele ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei se bazau pe documentele elaborate de organizația lui Newell și pe activitatea sa de „expert”. El este autorul, co-autorul si membrul consiliilor editoriale ale publicațiilor oficiale ale UNESCO, UNICEF și al altor documente ce stabilesc politica globală în domeniu, de exemplu, al Raportului oficial de cercetare al ONU privind violența împotriva copiilor.

În 2007, el a devenit unul dintre cei doi co-autori (celalalt era partenera sa Rachel Hodgkin) al „Ghidului pentru implementarea Convenției cu privire la Drepturile Copilului”, publicat de UNICEF. De asemenea, este implicat în mod activ în promovarea ideii introducerii unui Comisar special pentru Drepturile Copilului (subiectul cărții sale, publicate în 2000), crearea unor structuri guvernamentale ale „copiilor”. Anume el a fost cel care a instruit organizațiile non-guvernamentale cum să monitorizeze punerea în aplicare a recomandărilor din raportul special al ONU privind violența împotriva copiilor (îndreptarul scris de către el pe această temă a fost publicat în 2008 de organizația internațională cunoscută «Salvați Copiii»).

În 2014, UNICEF a publicat un document de poziție în care sprijină recunoașterea legală a cuplurilor de același sex, cere anularea legilor care restricționează promovarea homosexualității în rândul copiilor și punerea în aplicare „schimbarea normelor sociale” în ceea ce privește homosexualitatea – toate acestea se presupune pentru a „proteja” drepturile și interesele copiilor în lume.

„Multe dintre ideile implicate în deciziile administrative derivă, de fapt, dintr-o filozofie expusă mai întâi de grupurile de pedofili din anii 1970”

Ziarul „Telegraph” scria, la 30 ianuarie 1998:

„Progresul „drepturilor copilului” oferă un exemplu clasic al efectului de magie, ce poate fi creat de grupurile de presiune. Lobby-ul care a condus mișcarea din umbră numără nu mai mult de câteva zeci de oameni, și totuși efectul ei a fost fenomenal. Acest lucru poate fi explicat doar prin faptul că domeniul lor de interes, familia, a fost relativ neexploatat, până în momentul în care au fost luate mai multe decizii administrative.

Grupurile de presiune pentru asistența copiilor au fost influente, dacă nu chiar decisive, pentru multe dintre deciziile politice privind copiii și familia. Majoritatea oamenilor presupun că grupurile de campanie beneficiază de sprijin public. Cu toate acestea, în cazul multor grupuri pentru drepturile copiilor, nu a fost așa. Este îngrijorător faptul că multe dintre organizațiile pentru drepturile copiilor sunt, de fapt, inițiate de aceeași mână de oameni și se bazează aproape în întregime pe sprijinul instituțional și caritabil.

Peter Newell și (partenera sa) Rachel Hodgkin s-au implicat în înființarea a cel puțin opt dintre cele mai importante organizații pentru drepturile copilului, inclusiv Biroul pentru Drepturile Copilului și Unitatea de Dezvoltare a Drepturilor Copilului. Toate s-au bucurat de sprijinul Trustului caritabil Joseph Rowntree și al Fundației Gulbenkian. Aceștia și colegii lor au influență atât aici, cât și în Europa, unde ajută la elaborarea regulamentelor Parlamentului European pentru Convenția Europeană a Drepturilor Copilului.

Împreună cu vreo zece colegi, au elaborat rapoarte, s-au adresat comisiilor și s-au recomandat reciproc în privința unor serii de chestiuni, aproape invariabil pe agenda stângii libertariene.

E vorba de organizația lui Newell, STOPP, care a reușit să interzică pedeapsa corporală în școli, în ciuda opoziției profesorilor, părinților și chiar a copiilor. Puțini se îndoiesc că problemele asociate cu comportamentul îngrozitor din școli au fost rezultatul acestei decizii.

O alta organizație a lui Newell a făcut lobby cu succes la Parlamentul britanic, în sprijinul unor mișcări pentru medicii din școli, astfel încât să se ocolească consimțământul părinților pentru ca fetelor minore să li se prescrie contraceptive. Mii de fete sub 16 ani, care au copii, în fiecare an, ar trebui considerate victime ale pedofiliei – dar subiectul a fost prezentat în așa fel încât să nu fie posibil să fie văzut în această lumină.

Alte grupuri înființate de Newell sunt: organizația EPOCH împotriva pedepsei corporale a copiilor și organizația sa de caritate asociată, APPROACH. Acest grup a ales-o în consiliul său pe Penelope Leach, psiholog și scriitor pentru copiii aflați în îngrijirea statului. Leach, a făcut publicitate acestora, manifestându-și sprijinul față de numeroasele organizații de servicii sociale și de îngrijire a copiilor.

Cu toate acestea, Hans Eysenck, de la Institutul de Psihiatrie, a descris poziția drei Leach drept „neștiințifică” și „prea unilaterală pentru a forma baza recomandărilor responsabile față de organele care aplică legea”. În plus, anchetele arată, de asemenea, că dintre cele 60 de organizații listate de EPOCH ca fiind în acord cu obiectivele sale, doar nouă au sprijinit legislația care interzice pedeapsa corporală aplicată copiilor.

Cu toate acestea, Leach, Hodgkin și alți asociați ai lui Newell au fost, de asemenea, membri ai organismelor consultative guvernamentale, care au contribuit la elaborarea extrem de importantei Legi a copilului din 1989.

Trebuie să fim atenți la faptul că multe dintre ideile implicate în deciziile administrative derivă, de fapt, dintr-o filozofie expusă mai întâi de grupurile de pedofili din anii 1970. Acest lucru nu înseamnă că acele grupuri ale căror filozofii tind să se suprapună, împărtășesc preferințele sexuale ale pedofililor, dar ele au fost, probabil neintenționat, influențate de ideile lor politice.

Există trei grupuri, nelegate între ele, care au interesul de a coloniza teritoriul guvernat anterior de părinți: profesioniști în domeniul îngrijirii copilului, interesele comerciale și pedofilii. Dintre acestea trei, pedofilii au fost primii care și-au expus cazul și și-au stabilit agenda.

Înainte de a deveni ilegali, în 1982, grupările pedofile și-au exprimat filozofia și scopurile în detaliu. În linii mari, acestea trebuiau să distrugă mai întâi conceptul copilului ca ființă vulnerabilă și, pe de altă parte, să facă să dispară rolul orientativ și protector al părinților. În acest scop, agenda lor a inclus eliminarea tuturor formelor de pedeapsă corporală a copiilor, eliminarea dreptului adulților de a ghida comportamentul copiilor lor, permițându-le să aleagă cu cine vor să trăiască, abolind vârsta consimțământului pentru băieți și fete și făcând contracepția și avortul disponibile copiilor.

Acesta a fost programul lor și i-au influențat pe mulți alții, care nu considerau că ar avea o ordine de zi în aceiași termeni sexuali, inclusiv politicieni și activiști din domeniul drepturilor copilului. Cu toate acestea, prin promovarea a numeroase cauze de pe agenda zilei, activiștii pentru drepturile copilului au ajutat la atingerea mai multor obiective de pe agenda pedofililor”.

(Va urma)

***

Pedofilii și agresorii sexuali vizează în special locurile de muncă din organizațiile de caritate

Cunoscute organizații de caritate din Marea Britanie, implicate în scandaluri de abuzuri sexuale * ONU și importante agenții ale sale, împânzite de pedofili și agresori sexuali * „Există mii de lucrători din întreaga lume cu tendințe pedofile, dar dacă porți un tricou UNICEF, nimeni nu te întreabă ce faci”.

Partea întunecată a organizațiilor de caritate britanice

Sectorul asistenței internaționale din Marea Britanie este în criză din cauza scandalurilor și abuzurilor sexuale din ultimul deceniu. Cel mai recent scandal a fost cel de la Oxfam.  Aceasta este o organizație britanică de caritate, cu 5000 de angajați și 23.000 de voluntari, care luptă „împotriva sărăciei și a nedreptăților sociale”. Amploarea abuzului din cadrul Oxfam a fost dezvăluită recent, când directorul Oxfam Haiti, Roland van Hauwermeiren, în vârstă de 68 de ani, a demisionat, împreună cu alți șase angajați, după ce au fost prinși că au angajat prostituate în timp ce acordau ajutor, după cutremurul din 2010 din Haiti. De asemenea, aceștia au descărcat materiale pornografice și ilegale. De menționat faptul că în Haiti prostituția este ilegală. Un raport intern ce condamnă comportamentul acestora subliniază: „Nu se poate exclude faptul că oricare dintre prostituate putea fi minoră”. Cutremurul din Haiti a ucis 220.000 de persoane, a rănit 300.000 și a lăsat 1.5 milioane de oameni fără adăpost.

Scandalul care a lovit organizația „Oxfam” descoperă 87 de incidente de acest fel înregistrate în interiorul ei. Printre alte organizații cu probleme se numără „Save the Children”, „Christian Aid” și „British Red Cross”. În 2017, „Save the Children” a raportat 31 de cazuri de abuz sexual și „Christian Aid”, două. Din cele 31 de cazuri înregistrate de „Save the Children”, doar 10 au fost raportate la poliție, în timp ce Oxfam a raportat 53 din 87. „British Red Cross” a recunoscut că a existat un „număr redus de cazuri de hărțuire raportate în Marea Britanie”, în total 5 cazuri. Toate cele patru organizații de caritate primesc sume mari de la Ministerul britanic pentru Dezvoltare Internațională.

Președintele haitian, Jovenel Moise, a declarat că scandalul Oxfam este doar vârful aisberg-ului. El a subliniat că și „Medecins sans Frontieres” a repatriat 17 angajați din cauza unor abateri „inexplicabile”. Haiti a suspendat operațiunile de ajutorare Oxfam.

Un fost angajat al ONU afirma că scandalul de prostituție ce implică organizația de ajutorare internațională Oxfam este un simptom al unei „probleme globale” din industria ajutoarelor.

Fostul ministru britanic al Dezvoltării Internaționale acuză

Potrivit fostului ministru al Dezvoltării Internaționale din Guvernul Britanic (DfID), Priti Patel, pedofili periculoși „exploatează sectorul asistenței internaționale”. Numai în 2017, „131 de lucrători din organizațiile de caritate britanice au fost acuzați de abuz sexual”.

Fostul ministru al DfID Priti Patel a declarat că există temeri că pedofilii fac cerere sistematic pentru a deveni lucrători umanitari peste hotare ca să poată ataca copiii vulnerabili. Ea a criticat organizațiile de caritate pentru că îi lasă pe aceștia să obțină locuri de muncă în asistența internațională și să atace copiii.

Priti Patel a acuzat oficialii de rang înalt de la DfID că au ascuns aceste crime. Ea a  declarat că personalul superior al DfID a încercat să o împiedice să vorbească critic cu privire la abuzul sexual al lucrătorilor din asistența umanitară, afirmând că numai soldații ONU sunt implicați, iar a pretinde altceva înseamnă să „depășească barierele”.

În luna septembrie a anului trecut, premierul britanic Theresa May a amenințat că va reține fonduri de la ONU și că le va cere „să-și recâștige încrederea”. Premierul a insistat că va exista „toleranță zero” față de orice act de abuz sexual. Cu toate acestea, premierul britanic nu a ordonat nici o anchetă în ceea ce privește afirmațiile dnei Patel, în ciuda gravității lor.

Marea Britanie este unul dintre primii 10 contribuabili la bugetul ONU, cu peste 2 miliarde de lire sterline pe an.

Avertismente există încă din 1999, dar nimic concret nu s-a făcut

Se estimează că lucrătorii umanitari ai Organizației Națiunilor Unite au violat 60.000 de persoane și că ar avea printre angajații lor 3300 de pedofili, care lucrează la diferite agenții ale organismului mondial. Afirmația face parte dintr-un dosar-bombă, pe care un fost înalt oficial al Națiunilor Unite, Andrew MacLeod, l-a înmânat fostului ministru DfID Priti Patel, în 2017. McLeod a fost șef al operațiunilor de la Centrul de coordonare pentru situații de urgență al ONU și fost lucrător pentru Crucea Roșie.

Cifrele sumbre de 60.000 de violuri, subliniate de McLeod, se bazează pe recunoașterea în anul trecut de către Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, că trupele de menținere a păcii ale ONU și personalul civil au abuzat 311 victime doar în decursul anului 2016.

MacLeod a declarat că Agenția Națională privind Criminalitatea din Marea Britanie a avertizat din 1999, că infractorii agresori sexuali vizau țările în curs de dezvoltare. „Metodologia aleasă a avea acces la copii este să se alăture unei organizații de caritate pentru copii. Sună atât dezgustător, dar din păcate logic”, a spus el.

ONU a declarat anul trecut că în anul 2016 au fost raportate 145 cazuri de exploatare sexuală, care au implicat 311 victime, raportate în cadrul procesului de menținere a păcii. ONU recunoaște, de asemenea, că probabilitatea numărului de cazuri raportate împotriva personalului său este dublă față de cifrele din afara zonelor de război, care nu sunt centralizate.

Potrivit lui McLeod, multe alte mii de agresori sexuali vizează în mod specific locurile de muncă de caritate pentru a se apropia de femeile și copiii vulnerabili și a existat o acoperire „endemică” a crimelor îngrozitoare timp de două decenii. Cei care încearcă să tragă un semnal de alarmă sunt concediați.

McLeod a spus:

„Există mii de lucrători din întreaga lume cu tendințe pedofile, dar dacă porți un tricou UNICEF, nimeni nu te întreabă ce faci. Au impunitatea de a face ce doresc. Este endemic în întreaga industrie a asistenței internaționale din toată lumea. Sistemul este de vină și ar fi trebuit să oprească aceste crime acum câțiva ani”.

El a insistat că acest lucru înseamnă „adevărul greu” că „infracțiunile de viol asupra copiilor sunt finanțate în parte de către contribuabilul britanic”.

McLeod a lucrat în întreaga lume, incluzând slujbe de mare profil din Balcani, Rwanda și Pakistan. El a cerut controale mult mai stricte cu privire la lucrătorii umanitari din domeniu, precum și aducerea agresorilor prinși în fața justiției.

Raportul făcut de „Save the Children”

Un raport al organizației „Save the Children” privind abuzarea copiilor de către lucrătorii organizațiilor de asistență internațională există din 2008, iar baroneasa Nicholson, care conduce o organizație de caritate, a declarat pentru „Sunday Telegraph” că miniștrii prezidează un sistem de ajutorare „putred”, în care se efectuează puține verificări cu privire la modul în care sunt utilizați banii contribuabililor britanici. Raportul organizației „Save the Children” a evidențiat modul în care orfanii sunt în mod deosebit expuși riscului de abuz, deoarece au fost făcuți să vadă „sexul comercial ca tactică de supraviețuire”.

Autorii raportului au avertizat că „fiecare agenție este în pericol” de a fi infiltrată de perverși, după ce ancheta lor a identificat „toate felurile imaginabile de abuzuri sexuale asupra copilului și exploatare sexuală”, inclusiv viol, prostituție, sclavie sexuală și pornografie infantilă.

Raportul, numit „No One to Turn To”, a analizat situațiile de abuz sexual de către lucrătorii umanitari și forțele de menținere a păcii din Haiti, Coasta de Fildeș și Sudanul de Sud în 2007. S-a constatat că abuzul era „cronic subraportat”, victimele temându-se că ajutorul va fi retras, dacă se plâng. Raportul avertiza Oxfam că „întregul sistem va rămâne în mod fundamental defect”, dacă nu se vor lua măsuri.

ONU și importante agenții ale sale, împânzite de pedofili și agresori sexuali

În 1987, un mare scandal a scos la suprafață un studio secret de pornografie cu minori, ce activa chiar în subsolul clădirii UNICEF din Bruxelles.  Acolo era sediul rețelei CRIES (Centre de Recherche et d’Information sur l Enfance et la Sexualité), unde se organizau cursuri serale de calculatoare, după care se făceau filme și fotografii pornografice.

Recent, Peter Newell din Marea Britanie, consultant UNICEF și liderul campaniei pentru combaterea pedepsei corporale, a primit șase ani și opt luni de închisoare pentru că a violat un băiat de 12 ani, în perioada 1965-1968. Mass media a scris și despre alte scandaluri sexuale ce implică agenții ale Națiunilor Unite în ultimul deceniu.

Într-un caz bine documentat, membrii forței ONU de menținere a păcii au fost acuzați de implicare directă în achiziționarea de sclave sexuale pentru un bordel local din Bosnia. Trupele NATO și contractorii privați ai firmei DynCorp au avut legături cu prostituția forțată în Bosnia și Kosovo.

De asemenea, angajații ONU din Haiti și Sudan sunt acuzați de abuz sexual asupra copiilor. Într-un raport al ONU din 2015, au fost intervievate peste 200 de femei haitiene, dintre care o treime erau minore. Ele au relatat că au fost forțate să facă sex cu soldații ONU, în schimbul ajutorului material. În Republica Centrafricană, cel puțin 98 de fete au declarat că au fost abuzate sexual de către trupele de menținere a păcii.

Unul dintre angajații ONU, foarte preocupat de dezvăluirea acestor infracțiuni, a fost Kathryn Bolkovac, fost ofițer de investigații, angajat în cadrul Forțelor Internaționale de Poliție a Națiunilor Unite din Bosnia și Herțegovina. În timpul petrecut ca funcționar ONU, ea a tras mai multe semnale de alarmă cu privire la abuzurile sexuale de care se făceau vinovați angajații ONU. După mărturiile sale a fost făcut filmul „The Whistleblower”. Bolkovac a declarat:

„Au fost multe cazuri, dar ele nu au fost niciodată urmărite penal: fete tinere din România, Ucraina, Moldova și alte țări est-europene au fost aduse în serviciul personalului ONU și al bazelor sale militare ca sclave sexuale. Cazurile implică ofițeri din multe țări străine, inclusiv SUA, Pakistan, Germania, România, Ucraina, contractori guvernamentali și infractori organizați la nivel local. Investigatori din domeniul drepturilor omului nu au avut niciodată voie să investigheze pe deplin cazurile, iar suspecții au fost imediat îndepărtați din misiune, transferați în alte misiuni sau trimiși înapoi în țările lor de origine”.

Surse: The Independent, BBC, The Sun, ABC.net.au, 12-19 februarie 2018


Categorii

Homosexualitate, Ideologia genului, Pedofilie, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “IDEOLOGIA DREPTURILOR COPIILOR – instrument de DISTRUGERE a FAMILIEI/ Expert UNICEF si activist al drepturilor copilului, condamnat pentru PEDOFILIE/ Partea intunecata a organismelor de PROTECTIE A COPILULUI/ Elevii din Focsani au facut exercitii de NON-BINARITATE cu un TRANSSEXUAL!/ Picatura de OTRAVA din CONVENTIA DE LA ISTANBUL

  1. Pingback: Noul ministru de Externe al SUA, Mike Pompeo, un constant susținător al familiei și al vieții copilului nenăscut | agnus dei - english + romanian blog
  2. Pingback: MARXISMUL CULTURAL, INSTRUMENT HEGEMONIC AL ELITELOR CORPORATISTE. Marii Inchizitori in Probleme de Diversitate nu sunt agenti ai schimbarii, ci ai distrugerii/ MIHAI GHEORGHIU in Ziarul Lumina: "​S​untem cu toţii într-o situaţie foarte gravă
  3. Sincer , nu se mai poate face nimic ! Suntem o natiune pierduta careia i s-au schimbat reperele . Personal, ar trebui sa mai iau de mana si sa ma predau la CNCD sa ma reeduce ei ! 🙂

  4. Pingback: ITSI BITSY, radio pentru copii fondat de familia TATARU: emisiuni si postari despre ORIENTARI SEXUALE "DIFERITE" si "beneficiile" MASTURBARII. Si asta nu e totul
  5. Toti profesorii din Romania trebuie avertizati prin Inspectorate sa nu mai permita asemenea intruniri Si asta ar trebui sa fie treaba ministrului invatamantului Cum este posibil asa ceva?

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare