LA FANTANA LUI IACOB, PE CALEA INTALNIRII VII CU DUMNEZEU/ Hristos si proscrisii lumii/ SINGURATATEA PRINTRE OAMENI SI APARATE – DRAMA SI FLAGELUL VREMII NOASTRE/ Parintele Nichifor Horia despre lucrarea vie a lui Dumnezeu in noi prin Taine. DE UNDE NE LUAM PUTEREA PENTRU PRIGOANE?

• Ziarul Lumina:

Nicusor Deciu: Pe lângă fântâna lui Iacov

Poate că cea mai vi­zi­­bilă tendinţă a su­fletului omenesc, iar aceasta se î­n­tâm­­­plă mai cu seamă în vremurile moderne, este aceea spre cunoaştere. Şi când fac a­ceas­tă afirmaţie nu am în min­te numai ceea ce în general numim a fi un demers ştiinţific, nici chiar atracţia de a afla şi de a vedea fapte de cultură locală sau universală. Mă gândesc la fap­tul că inclusiv lecturarea Scrip­turii este animată de o sete după descifrarea mesajului mereu actual al cuvintelor dum­nezeieşti, de descoperirea de noi şi noi sensuri ascunse în tex­tul biblic. Şi cu toate acestea, ce ne poate oferi cu­noaş­te­rea Scripturilor? Care este sensul adânc al acestei cărţi inspirate? O întrebare simplă, care se poate ivi spontan şi pe care ne-o poate adresa orice om, fie şi numai dintr-o simplă curiozi­ta­te. Şi, vrând să oferim un răs­puns cât mai convingător, sim­ţim că deodată ceea ce pă­rea clar şi de la sine înţeles devine greu, de neexprimat şi com­p­licat. Ce fel să ne cons­tru­im discursul? La ce comentariu scripturistic să recurgem ca să ne putem face cât mai bine în­ţe­leşi? Acum aş îndrăzni să răs­pund că la nici unul! De ce?

Pen­tru că aceste comentarii (cel puţin cele ale Sfinţilor Pă­rinţi) nu au fost scrise în pri­mul rând pentru a fi memorate sau studiate, ci pentru un lucru mult mai înalt şi mai de preţ, a­nu­me pentru a ne învăţa cum să dobândim harul Duhului Sfânt. Inclusiv Scripturile nu sunt date omului decât după iconomie, căci „ar fi trebuit să n-a­vem nevoie de ajutorul Sfin­te­lor Scripturi, încât harul Du­hu­lui Sfânt să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre“, spune cel mai mare exeget al Scripturii din istoria Bi­se­ri­cii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia I la Matei. Dar şi Sfân­tul Maxim Mărturisitorul tâl­cuieşte convorbirea de la fân­tâna lui Iacov dintre Hristos şi femeia samarineancă – de ca­re facem pomenire în această du­minică şi al cărei conţinut îl cu­noaştem cu toţii -, într-un mod neaşteptat, a fi mai mult de­cât un dialog despre cunoaş­te­re şi tradiţii veterotestamen­ta­re.

„Fântâna lui Iacov este Scrip­tura; apa e cunoştinţa din Scrip­tură; adâncimea fântânii, în­ţe­lesul greu de atins al tai­ne­lor Scripturii. Găleata e eru­di­ţia în tâlcuirea cuvântului dum­nezeiesc al Scripturii, pe ca­re nu o avea Mântuitorul, fiind însuşi Cuvântul şi netrebu­ind să dea celor credincioşi o cu­noştinţă adunată prin învă­ţă­tură şi studiu, ci dăruindu-le din harul duhovnicesc înţelep­ciu­­nea cea necontenit ţâşnitoa­re… Căci găleata, adică eru­di­ţia, scoate o foarte mică parte din cunoştinţă, lăsând întregul ne­atins, întrucât acela nu poa­te fi cuprins de nici un cuvânt. Dar cunoştinţa după har cu­prin­­de toată înţelepciunea câtă e îngăduită oamenilor, fără stu­diu, ţâşnind în chip variat, po­trivit cu trebuinţele“ (Răs­pun­suri către Talasie, 41).

Po­tri­­vit erminiei Sfântului Ma­xim la această pericopă, putem con­stata că, dincolo de sensul li­teral al dialogului de la fântâ­na lui Iacov între altele despre a­devărata închinare şi primire a lui Mesia ca Mântuitor, se mai află un sens duhovnicesc, ca­re subliniază faptul că ade­vă­rul cel mai profund al Scrip­tu­rii se cunoaşte numai prin Per­soana lui Iisus Hristos, în calitatea Sa de Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu, prin care s-au şi scris Scripturile, iar aceasta se întâmplă „fără studiu“, ţine să precizeze Sfântul Maxim, şi prin povăţuirea venită de la ha­rul Duhului Sfânt, cum spune Sfân­tul Ioan Gură de Aur.

A­cest lucru este cu atât mai important astăzi, am putea spu­ne, când de multe ori studiile bi­blice, mai ales în spaţiile e­te­ro­doxe, devin construcţii ştiin­ţi­fi­ce, exclusiv omeneşti, care fac din interpretarea Scripturii un scop în sine intelectual, explicit sau implicit. Se poate observa în aceste producţii ale spiritului omenesc predispunerea spre o disecare aproape obsesivă a ver­setelor şi a termenilor până în cele mai mici detalii, silabe şi rădăcini lingvistice în cău­ta­rea unei explicaţii cât mai con­vin­gătoare a textului. Iar prin a­ceste eforturi exegetice se su­ge­­rează ideea, destul de pă­gu­bi­­­toare de altfel, că „ceva“ e­sen­ţi­al sau cel puţin demn de cu­nos­cut a rămas încă nedes­co­pe­rit în Evanghelie! Însă din a­cest demers nu este omis oare toc­mai acel lucru care nu se ve­d­e la disecţie, anume realitatea ne­creată, dumnezeiască, care stă la temelia textului evan­ghe­lic? Nu cumva tocmai dimen­siunea de cale spre Hristos a Scripturii, Singurul care, pe lân­gă mântuire, ne poate dărui şi cunoaşterea înţelepciunii în­tre­gii Scripturi, aşa cum am vă­zut mai sus în tâlcuirea Sfân­tului Maxim, este pierdută din vedere, tocmai pentru că nu se vede, dar asupra căreia ne-au prevenit de multă vreme Sfin­ţii Părinţi? Făcând o paralelă cu un domeniu mai „omenesc“, îmi amintesc de remarca u­nui prieten însetat de cu­noaş­te­re în domeniul ştiinţei biologiei şi care mi-a mărturisit în­tr-un mod foarte sugestiv, ui­min­­du-mă: „După ce am citit ce­le mai importante studii din cer­cetarea internaţională în do­me­niul biologiei, mi-am dat sea­ma ca în fapt biologia se o­cu­­pă cu studierea multitudinii de manifestări ale vieţii, dar nu poa­te afla şi nici spune ce este via­ţa“.

Oricum, acestea sunt doar niş­te simple reflecţii „neştiin­ţi­fi­ce“ pe marginea Scripturii, pe ca­re le închei parafrazându-l pe Sfântul Serafim de Sarov, ca­­re spunea că scopul vieţii creş­­tine este dobândirea Sfântu­­lui Duh. Tot astfel s-ar putea spu­­ne fără îndoială că scopul Sfin­tei Scripturi este Hristos În­suşi, adică părtăşia cu Cu­vân­tul cel veşnic al lui Dum­nezeu, la modul cel mai real cu pu­tinţă, aşa cum chiar Hristos i-a descoperit astăzi femeii sa­ma­rinence, într-un dialog, la mar­ginea fântânii lui Iacov, ce se dorea la început a fi doar u­nul gnoseologic.

Augustin Paunoiu: Hristos şi părăsiţii lumii

Am un prieten cu un handicap locomotor destul de serios. O să-i spun pentru dumneavoastră Victor, fiindcă a câştigat până acum toate bătăliile cu viaţa. Şi, credeţi-mă, nu au fost puţine. Un tânăr de 21 de ani care până nu de mult şi-a parcurs existenţa în genunchi la propriu, nefiind în stare să facă mai mult de 4-5 paşi fără să cadă la pământ. Atunci când întâlnindu-mă cu un fost coleg de serviciu la masă a apărut şi prietenul meu bolnav, m-am simţit stânjenit de prezenţa lui şi l-am expediat rapid. Mi-am dat seama că am greşit şi că de fapt mă minţeam crezând cumva că sunt prietenul lui. Poate el era prietenul meu, atunci.

Mai totdeauna ne ferim în viaţă să avem de-a face cu cei care ne-ar putea strica reputaţia. Fie că aceştia au vreun neajuns fizic, psihic sau moral. Nu vrem să ne atingă, contactul cu ei ne sperie, ne declasează, nu? Între patru ochi, discuţiile cu ei mai pot avea loc, dar prezenţa lor în public alături de noi, hmmm, nu dă bine.

Dacă aruncăm un ochi în Evanghelie vedem că raportarea lui Hristos, cea corectă, dacă ne socotim creştini cu adevărat, e alta. Paradoxală pentru noi.

Pentru Hristos importantă este relaţia, nu reputaţia. Comunicarea, nu instituţia. Nu-i pasă că s-ar murdări intrând în casele vameşilor, a lui Matei sau a lui Zaheu, e străin de problematizări în cazul întâlnirii cu Maria Magdalena, nu se sinchiseşte să stea de vorbă cu femeia samarineancă, deşi în toate aceste împrejurări scandalizarea mulţimii şi chiar a Apostolilor e una inevitabilă. Nu. Pe Mântuitorul nu-L interesează ce crede mulţimea. De fapt, El niciodată nu a acţionat ţinând seamă de direcţia în care înclina aceasta. Ba şi pe ucenici i-a mustrat atunci când aceştia ba-L trăgeau de mânecă să nu meargă la Ierusalim spre a muri, ba-I cereau să stea de-a stânga şi de-a dreapta Sa. Hristos nu se teme să vorbească, să-i atingă pe cei socotiţi proscrişii societăţii, pe cei nebăgaţi în seamă de restul lumii, de lumea bună. Hristos caută omul, îl caută acolo unde el s-a ascuns, în patimi, în boală, în neputinţa şi necazul lui. Aţi văzut că Hristos nu a refuzat pe nimeni atunci când I s-a cerut ajutorul. A răspuns imediat. Şi asta nu doar la rugămintea mai-marelui sinagogii, Iair, ci şi a sutaşului roman, nu doar a orbului din Ierihon, ci şi a femeii cananeience. Hristos e permanent Omul care zice: „Da, sunt aici!“ pentru oricine-L solicită.

Hristos nu se teme de ce va spune lumea. L-au făcut „om mâncător şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor, dar Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei“ (Lc. 7, 34-35).

Nu ne murdărim atât când intrăm în contact cu unii socotiţi mai prejos decât noi, cât atunci când îi judecăm şi nu le dăm dreptul să spere că într-o zi vor fi la nivelul pe care-l vor dori. Dacă Hristos ar fi căutat numai oameni pe măsura Lui când a venit pe pământ, ar fi fost cumplit. Fiindcă nimeni nu corespundea şi nu corespunde nici astăzi standardelor. Mesajul Lui e însă altul, unul simplu: recuperarea omului e posibilă. Şi asta numai dacă ne apropiem unul de celălalt fără teamă, fără încruntare. Ci doar cu încredere. Şi cu sinceritate.

• Pemptousia: Duminica slăbănogului (Ioan 5, 1-15)

«Doamne, nu am om…»

Iubiți frați,

Printre nenumăratele minuni săvârșite de Domnul Hristos se numără și minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, care transmite un mesaj cu totul deosebit oamenilor din zilele noastre. Nu descoperă numai dragostea lui Dumnezeu față de om, ci, mai ales, vădește drama ce se ascunde în sufletul omului care trăiește în epoca electronică, drama singurătății, care se întinde ca o epidemie în mai toate societățile contemporane și periclitează echilibrul personalității umane. Singurătatea, acest blestem al epocii noastre, poate fi întâlnită pretutindeni: în case, pe străzi, pe chipurile celor care stau ore în șir în fața televizorului sau a calculatorului, a celor care se ascund în spatele căștilor casetofoanelor portative walkman sau a celor care se predau cu nonșalanță dansurilor frenetice. Este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită; este cea mai cumplită tragedie care îl chinuie pe om, împingându-l încet-încet în prăpastia disperării și în pragul morții.

Oriunde am încerca să găsim o soluție la această dramă, în limitele strict umane, nu vom găsi decât dezamăgire. Numai Dumnezeu-Omul, adică Domnul Iisus Hristos, poate să-l scape pe om de chinul singurătății.

Pe când se afla în Ierusalim, Hristos, după ce s-a rugat în Templu, a considerat că e de datoria Sa să-i viziteze pe bolnavii de la scăldătoarea Vitezda. Aici, mai exact lângă Poarta Oilor, era un izvor de apă vindecătoare în care, din când în când, cobora un înger al Domnului și «tulbura apa». Cel care intra primul în izvor după tulburarea apei se vindeca pe loc de orice boală. Având această nădejde, zăcea aici mulțime multă de bolnavi, noaptea și ziua, așteptând coborârea îngerului. Printre aceștia era și un paralitic. Mai mult mort decât viu, având zugrăvită pe fața-i schilodită oroarea morții, singur și trist, acesta se ruga de unul și de altul să-l arunce în apă. Însă nimeni nu-l băga în seamă. Părăsit de prieteni, rude și cunoscuți timp de treizeci și opt de ani, își bea în tăcere paharul amar al durerii și singurătății. Toate acestea până în momentul în care s-a apropiat de el Însuși Iisus. Văzând că zace în durere, îl întreabă: «Voiești să te faci sănătos?». La care slăbănogul nu începe să se tânguie de boala sa, ci îndată își deschide inima și lasă să-i țâșnească un suspin adânc de durere: «Doamne, nu am om». Așadar drama din sufletul său era mai mare și mai apăsătoare decât boala trupului său.

Paraliticul este un simbol al omului zilelor noastre. În societatea numeroasă de azi, în blocurile și clădirile înalte și reci, există mulți oameni care suferă. În spitale și clinici, în închisori și azile, își duc traiul multe suflete chinuite, care nu au un om care să le răcorească buzele aprinse de durere, să le spune două cuvinte de mângâiere, să le întărească, să le inspire puțin curaj, să le picure un strop de iubire și omenie. O sumedenie de oameni, mari și mici, sunt însetați de iubire și nu se găsește nici un semen să le ofere o părticică din această mare și bogată comoară, care este dragostea. Ne-am lăsat absorbiți cu toții de grijile vieții. Nu mai avem timp de ceilalți. Vrem ca timpul să fie slujitorul propriei noastre fericiri. Iar rezultatele acestui comportament egoist sunt tragice. Cu cât ne depărtăm mai mult de aproapele nostru, cu atât ne scufundăm mai adânc în labirintul singurătății și al deznădejdii.

Specialiștii și oamenii de știință care se ocupă cu problemele omului contemporan subliniază faptul că singurătatea reprezintă cel mai mare flagel al societății de azi. Cultura și progresul impresionant al științei nu au reușit să ofere o soluție la această problemă apăsătoare. Ba dimpotrivă, prin noile metode și tehnici propuse, nu au făcut decât să lărgească dimensiunile tragediei umane, să sporească senzația de nesiguranță, să-l izoleze pe om de semenii săi, să-l încorseteze în verigile lanțului egoist, aruncându-l fără milă în oceanul incertitudinii.

În special, în marile orașe, drama singurătății se derulează cu o viteză uimitoare. Necunoscuți printre necunoscuți circulă nestingheriți pe drumuri. Mii de oameni, care, deși intră în contact unii cu alții în autobuze, în magazine, în birouri, cu toate acestea rămân străini și încuiați în propria lor singurătate. Trăim foarte aproape unii de alții, dar, din păcate, nu comunicăm deloc la nivel sufletesc. Se poate ca într-un apartament o anumită boală sau necaz să fi aruncat respectiva familie în pragul disperării și al durerii insuportabile, iar, în apartamentul vecin, oamenii să petreacă de zor. Fiecare ușă de apartament ascunde în spatele său durerile sau bucuriile unei întregi familii. Izolat în bucuria sau necazul său, în fericirea sau în mizeria sa, omul trăiește rupt de orice contact sau sursă de comunicare. Cât de diferite erau lucrurile mai demult… Bucuria și durerea unuia erau bucuria și durerea celuilalt. Dacă se întâmpla ceva important într-o anumită casă, participa la acel eveniment întregul cartier. Pe când astăzi s-a pierdut noțiunea de persoană umană. Am devenit oameni fără personalitate, ne-am transformat în simple numere.

Două sunt cauzele principale ale singurătății depresive. Prima este egocentrismul omului. Egoismul a închis ușa inimii omului, a ridicat între oameni ziduri de netrecut. L-a împins pe om în pragul unei autarhii false, astfel încât să nu mai aibă nevoie nici măcar de salutul vecinului său. Fiecare îl vede pe celălalt prin prisma propriului său interes. Nu este dispus să facă nici cel mai mic efort pentru cel de lângă el, să-și jertfească vreun minut din timpul său liber de dragul aproapelui său, să-și piardă liniștea pentru a fi alături de cel aflat în suferință. Omul contemporan își face prieteni din interes. Devine politicos numai dacă are ceva de câștigat din acest comportament. Măsoară tot cu cântarul propriului său interes.

A doua cauză este dominația aparatelor. Progresul tehnologiei a adus oamenii mai aproape din punct de vedere fizic. A făcut din întreaga lume un singur cartier. Însă, din punct de vedere sufletesc, i-a înstrăinat pe oameni. A limitat considerabil spectrul relațiilor interumane. Mai demult, domnea sentimentul de frăție, comunicarea spontană și contactul autentic. Astăzi domnește singurătatea electronică. A dispărut dialogul. Locul său a fost luat de computerul electronic, de televizor și de alte materiale industriale.

[…]

Iubiți frați, cei care vă simțiți singuri, cei care sunteți răpuși în patul durerii precum slăbănogul din pericopa evanghelică și cu lacrimi vă plângeți că «nu am om» uniți-vă cu Dumnezeu-Omul. Căutați-l pe Hristos atunci când vă cuprinde singurătatea, căci El vă va umple de bucurie viața. Nu vă descurajați. Nu deznădăjduiți. Înălțați glasul sufletului vostru către Domnul, căci, la durerea voatră insuportabilă, El vă va răspunde astfel: «Pentru tine m-am făcut om. Pentru tine am luat trup și tu spui că ‘nu am om’?». Amin.

• Doxologia:

Făţărnicia este mai rea decât necredinţa

Unii – spunea stareţul – s-au lepădat de credinţa în Dumnezeu pentru a-i imita pe alţii sau dintr-o ruşine falsă. Şi iată o întâmplare: un oarecare nu credea în Dumnezeu. Dar în timpul războiului din Caucaz la care a luat parte, când în jurul lui zburau gloanţe, îşi îmbrăţişa calul şi spunea tot timpul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!». Mai apoi, când, amintindu-şi de aceasta, tovarăşii au râs de dânsul, el s-a lepădat de cuvintele sale. Apoi părintele a adăugat: «Da, făţărnicia este mai rea decât necredinţa»”.

(Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 152)

Mărturisirea la Stareţul Nectarie

La spovedit, Părintele Nectarie era foarte serios, aspru, concentrat. Cu toată severitatea lui, totdeauna era bun, niciodată nu certa, chiar atunci când se aştepta acest lucru. Odată, monahia Elena l-a rugat să-i dea o epitimie pentru îndreptare, dar Părintele i-a spus doar: „De la Domnul paşii omului se îndreptează” (Ps. 36, 23). Ea s-a plâns că nu se poate îndrepta, suferea pentru aceasta, dar Stareţul i-a spus: „Neputinţa şi pocăinţa pot să alterneze până la moarte. Şi în Proloage scrie: «Dacă cel ce greşeşte spune: Doamne, am greşit, iartă-mă, îi va fi lui mai mult decât o coroană împărătească»”.

(Starețul Nectarie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 52)

***

Arhimandritul Nichifor Horia – conferinta la Iasi (mai 2014):

MEDITATIE DE SEARA LA SFINTELE TAINE

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

„Sfintele Taine ne întregesc bucuria de a fi creștini, încredințându-ne că Dumnezeu lucrează în viața noastră”

Tunderea în monahism, sfințirea apei și celebrarea sfințirii bisericii, incluse în Tainele Bisericii din primele secole

„Tainele în care ne întâlnim cu Dumnezeu lucrează în viața noastră cu atât mai puternic și mai evident cu cât noi ne pregătim cu mai multă atenție pentru aceasta și ne deschidem sufletul lucrării tainice a lui Hristos. Prin acestea avem încredințarea că omului i se comunică puterea de a se întâlni cu Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu și sfințenia Lui. De aceea este foarte important să fim în acest loc de întâlnire în care ni se spune: ‹‹Pace tuturor! ››; ‹‹Harul Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toți! ››, unde începem, încetul cu încetul, să deschidem ochii noștri duhovnicești și să ne întâlnim cu adevărat cu Hristos. Astfel vom înțelege în mod esențial care este sensul vieții noastre, ce înseamnă moartea, ce este păcatul și izbăvirea de păcat, cum lucrează iertarea lui Dumnezeu și harul sfințitor în inima noastră”, subliniază arhim. Nichifor Horia în debutul întîlnirii.

Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie mai sunt numite și tainele inițierii, pentru că prin ele persoana intră în viața Bisericii. Încă din primele secole, Biserica a inclus în Sfintele Taine și alte lucrări harismatice, precum tunderea în monahism, sfințirea apei și celebrarea sfințirii bisericii. Taina Botezului era la început aproape întotdeauna indisolubil legată de Sfânta Liturghie. De ce? În primele secole existau încă mulți adulți nebotezați. O făceau cu bucurie, cu entuziasm, dar ulterior, devenind creștini și având la rândul lor copii, i-au botezat, prunci fiind.

“Spovedania și Împărtășania pot renaște în noi puterile de viață primite la Botez”

În ceea ce privește Taina Cununiei, până la faimoasa bulă de aur al lui Alexie I Comnenul, în 1084, nu exista o standardizare, un ritual de împlinit între cei ce se căsătoreau, deși toate câte se făceau în Biserică erau cu binecuvântarea episcopului. Până la acel moment era de neconceput oficierea Tainei Cununiei în afara Liturghiei. Motivul? Cununia civilă nu era desprinsă atunci de cununia religioasă, aceasta din urmă având atât valoare sacramentală, cât și valoare civilă, așa cum se întâmplă și astăzi în Palestina și în Israel. Din timpul lui Alexie I Comnenul, Cununia începe să fie posibilă în afara Liturghiei.

Potrivit părintelui Nichifor Horia, cele două Taine, Spovedania și Împărtășania înnoiesc în noi acest chip al bucuriei și al adevărului în măsura în care apar poticneli în credință, poticneli care nu înseamnă neapărat că ne îndoim la nivel dogmatic, la nivel doctrinar, ci atunci când avem o cât de mică durere de dus sau o mică nedreptate, deja se zdruncină în noi înțelesul că Dumnezeu, în pronia Lui, poate să ne descopere altceva decât aveam noi în plan, poate să ne abată de la un drum pe care ni l-am calculat, ni l-am pregătit. Dar El nu face aceasta într-un mod distructiv, spre micșorare, ci spre creștere. În sensul acesta, Spovedania și Împărtășania, dincolo de ale noastre delăsări, dacă sunt trăite într-adevăr ca înțelegere, pot renaște în noi aceste puteri de viață pe care le-am primit la Botez: puterea de a mărturisi, puterea de a trăi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu și puterea de a ne bucura în viață, indiferent de încercările pe care le avem, indiferent de reușitele sau nereușitele noastre. Puterea de a ne bucura că Dumnezeu ne iubește, că El are un plan cu noi, și-l lucrează și-l desăvârșește în noi. Omul cu adevărat credincios, chiar și atunci când a păcătuit și se pocăiește are o bucurie lăuntrică.

“Rostul Sfintelor Taine este de a-l crește pe om de la nașterea în trup spre nașterea în duh”

“Cele șapte Taine, dar și tunderea în monahism, Agheasma, sfințirea bisericii – pe care nu știm dacă vreodată Biserica nu le va reconsidera în cadrul Tainelor esențiale – toate acestea sunt una în împărtășirea complementară și deplină a harului lui Dumnezeu. Nu pot spune că, dacă m-am botezat, am fost uns cu Sfântul Mir, m-am împărtășit, n-o să mai am nevoie de Spovedanie, n-o să mai am nevoie să mă cunun în biserică. Ci fiecare din aceste Taine își are rostul de a crește pe om de la nașterea în trup spre nașterea în duh la trăirea în dreaptă și adevărată înțelegere a puținătății acestei vieți pe care o avem, pentru ca însăși viața aceasta pe care o avem să fie întâlnire adevărată cu Dumnezeu, iar moartea înțeleasă cu adevărat ca întâlnire desăvârșită spre aceasta”, afirmă arhim. Nichifor Horia.

“Să trăim surpriza și bucuria vieții încredințați că la finalul acesteia Dumnezeu ne va da biruința”

Potrivit părintelui arhimandrit, rostul Tainelor nu este doar să ne țină aproape de Biserică, să devenim mai buni sau mai morali, ci în toate să ne întregească bucuria de a fi creștini, înțelegerea că Dumnezeu lucrează în viața noastră, precum spune: ‹‹Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor››. Și atunci nicio teamă, fie ea îndreptățită, sau un pericol iminent în viața noastră nu trebuie să umbrească în noi această nădejde și bucurie.

„S-a văzut că atunci când a fost prigoana mai mare, criza mai puternică sau neputința omului mai evidentă, atunci lucrarea lui Dumnezeu a fost mai vădită, mai puternică. Încât nicio clipă nu cred că este înțelept să ne facem planuri: Ce-o să fac dacă va fi război în Ucraina? Ce-o să fac dacă va fi o prigoană și voi intra în închisoare, ce-o să fac dacă vor veni cipurile? Ci în toate încredințați să fim că, dacă Dumnezeu lucrează cu noi astăzi, El va lucra cu noi până la sfârșitul vieții noastre și până la sfârșitul lumii, și cât timp Dumnezeu a rânduit să ne naștem în acest timp, ortodocși fiind și crezând în El, Domnul va lucra mântuirea noastră cât timp noi vom pricepe să fim să fim deschiși relației cu El. Să nu ne raportăm la Dumnezeu în mod superstițios, ca într-un parteneriat de afaceri: mi-am făcut rugăciunea, mi-am dat pomelnicul, am aprins șapte lumânări, am ținut postul. De acum Dumnezeu trebuie să aibă grijă să îmi trăiască soacra, să nu mă cert cu nevasta, să nu am accident, să nu plouă prea tare, să nu fie grindină și alte lucruri de genul acesta. Să trăim surpriza și bucuria vieții încredințați fiind că Dumnezeu nu va duce acest film al vieții decât până la capătul lui, care nu poate fi altul decât biruința”, a concluzionat arhim. Nichifor Horia.