INVITATIA LA CINA/ Care este cel mai puternic cuvant?/ RUGACIUNEA LUI IISUS – SCUT VITAL SI LEAC DUMNEZEIESC/ De cate ori sa ne spovedim?/ INIMA DE MAMA SAU DUREREA DE A IUBI

16-12-2012 12 minute Sublinieri

Duminicile din Postul Naşterii Domnului propun pericope evanghelice ce au în vedere preocupările dintotdeauna ale omului obişnuit, obişnuit în sensul căutărilor, intereselor şi micilor lui obsesii mundane: bogatul care îşi măreşte hambarele, bogatul care ar vrea să-L urmeze pe Hristos, vindecarea orbului din Ierihon sau a femeii gârbove, iar cea de astăzi, a celor poftiţi la cină. Ca urmare, boli sufleteşti (alipirea de bogăţii) şi trupeşti (incurabile, dar vindecate minunat) ce au nevoie de vindecare profundă, dumnezeiască.

Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte, Doctorul devine pacient pentru ca aceste boli, intrate atât de adânc în oameni, să fie vindecate complet. Pentru ca acest lucru să fie posibil, destinatarii acestei invitaţii la normalitate, la adevărata statură a omului nefalsificat de justificări şi suficienţe, trebuie să răspundă la ea, să-şi asume riguros răspunsul pe măsura chemării-invitaţie a lui Dumnezeu. Invitaţia se adresează tuturor: celor ce şi-au cumpărat ţarină, celor ce şi-au luat cinci perechi de boi, celor ce şi-au luat femeie, dar şi celor săraci, neputincioşi, orbi şi şchiopi de la răspântii (Luca 14, 16-24). Cina e pentru toţi. Nu trebuie decât să se răspundă la invitaţie fără scuze.

Iisus Hristos nu Se naşte şi nu vine la „ai Săi(Ioan 1, 11) doar pentru o elită, pentru câţiva iniţiaţi sau pentru cine vrea. El Se naşte pentru toţi. Toţi sunt ai Săi, indiferent de opţiunile lor mărunte, satisfăcătoare, înguste prin utilitatea lor imediată. Nu există niciun fel de scuze la o astfel de invitaţie. Democraţia alegerii nu anulează libertatea iubirii. Cina este Împărăţia lui Dumnezeu adusă în noi (Luca 17,21) de Împăratul, Stăpânul, Părintele tuturor. Invitaţia nu e făcută de sus, ci de la înălţimea umanităţii noastre îmbolnăvite grav de patimile egoiste. E o invitaţie la deschidere, la eliberare de neputinţele noastre. Nu o putem face singuri, de aceea a venit la noi, S-a născut, e un Copil, Dumnezeu adevărat, dar şi om la fel de adevărat Care să ne redea umanitatea vindecată prin iubirea şi harul Sfintei Treimi. Oricât ne-am ascunde în spatele ţarinilor, boilor şi neputinţelor noastre de tot felul, invitaţia Lui ne urmăreşte cu intensitatea infinită, dumnezeiască a iubirii Sale: Se face una cu cel pe care îl iubeşte, adică om. Şi atunci, fugind de El, nerăspunzând la chemarea-invitaţie la Cina Lui, fugim, de fapt, de noi…

  • Doxologia: 

Părintele Cleopa: „Cel mai convingător cuvânt pentru alții este exemplul vieții noastre”

Care este cel mai puternic cuvânt ce poate folosi pe alții?

Cel mai puternic cuvânt care poate să folosească și să zidească pe alții este cuvântul cel din lucrare, adică exemplul vieții noastre. Acest lucru ni-l arată Sfântul Isaac Sirul, care zice: „Altul este cuvântul cel din lucrare și altul cuvântul cel frumos și fără iscusința lucrării”. Iar în alt loc zice: Știe înțelepciunea a-și împodobi cuvintele sale și a grăi adevărul, necunoscându-l pe dânsul, și a arăta pentru fapta bună, fără să aibă iscusința lucrării. Cuvântul cel din lucrare este cămară a nădejdii; iar înțelepciunea cea nelucrătoare este amanet al rușinii”. Adică rușinează conștiința celui ce vorbește fără să împlinească cu fapta. Apoi adaugă: „Precum este meșterul care zugrăvește apa pe pereți, fără să poată cu aceea a-și răcori setea lui și precum este cel ce vede visuri frumoase, așa este cuvântul fără de faptă”.

[…]

(Extras din „Ne vorbește Părintele Cleopa”, vol. 6, ed. îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 129 și din „Mânca-v-ar Raiul!” (În memoria Părintelui Cleopa), ed. a III-a revăzută și adăugită, Iași, 2002, pp. 192-195)

pr. Liviu Petcu: Rugăciunea lui Iisus – sprijin și mângâiere pentru cel suferind

Luând ca punct de plecare îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17), Sfinții Părinţi ai Bisericii îi îndeamnă pe creștini la rugăciune nu numai la anumite momente ale zilei, ci toată viaţa, fiecare moment al ei să devină rugăciune, un dialog neîncetat cu Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii sau rugăciunea minții în inimă a fost practicată, predată şi comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de creştinismul răsăritean, urcând în tradiția Spiritualității ortodoxe până la timpurile apostolice. Această rugăciune neîncetată, care se mai numeşte şi rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea minţii (pentru că la început ea se rosteşte cu mintea), sau a inimii, pentru că, după rugăciunea atentă şi stăruitoare cu mintea în inimă, mintea coboară în inimă, este cunoscută îndeosebi în practica spirituală numele de isihasm („isihie” în limba greacă înseamnă „liniște”).

În Spiritualitatea Ortodoxă, rugăciunea lui Iisus este chemarea continuă și neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima și cu mintea, având simțământul prezenței Sale, oriunde și oricând, chiar și în timpul somnului. Nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim” (Fapte 4, 12). Ea se exprimă prin aceste cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!Cel care se obișnuiește cu această chemare „capătă o mare mângâiere și nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu (Olivier Clément, Rugăciunea lui Iisus, trad. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, IBMBOR, București, 1997, p. 26).

Rugăciunea este rostită repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui şirag de mătănii. Cei care sunt în putere o însoţesc în chilii sau camere retrase, liniștite, cu metanii până la pământ şi cu semnul crucii. Mulți practicanți ai acestei rugăciuni o leagă de respirație. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” se spune odată cu inspirația, iar „miluiește-mă pe mine păcătosul”, o dată cu expirația. Unii Părinți arată că se poate reduce textul rugăciunii la cuvintele „Doamne Iisuse” sau simplu la pomenirea repetată a numelui lui Iisus. Alții au arătat o anumită preferință pentru formulaDoamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Totul a fost redus la câteva cuvinte și se găsește în conformitate cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „În biserică doresc să vorbesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte în limbi” (I Corinteni 14, 19). În zilele noastre, călugării rostesc textul ei întreg: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”.

Mai întâi, nevoitorul se reculege, se întoarce spre sine însuși, în inima sa, pentru a putea să înlăture tot ceea ce l-ar putea sustrage de la dialogul său cu Dumnezeu. După ce a reușit să ajungă la liniștea interioară, cel ce se roagă se străduiește, prin intermediul câtorva cuvinte adresate lui Iisus, să se concentreze. Se încearcă concentrarea gândului și păstrarea numelui lui Iisus în memorie. Rugăciunea inimii este și „o meditație asupra cuvintelor rostite și a înțelesului lor, iar în faza rugăciunii mentale, cuvintele încetează, rămâne doar sensul lor și acest fel de rugăciune devine neîntrerupt și nu poate fi deranjat de nimeni și nimic” (Pr. Dr. Mircea Basarab, „Rugăciunea lui Iisus”, în Ortodoxia, 1994, Nr. 4, p. 71-72). Pentru mulţi dintre cei ce o practică, după o vreme, rugăciunea lui Iisus coboară în inimă, astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conştient, ci curge de la sine.

Mai ales în zilele noastre este de folos această rugăciune, când omul modern pretinde că nu mai are timp să se roage. Dacă începem să practicăm puţin această rugăciune, vom descoperi că avem mai mult timp de rugăciune decât ne-am fi închipuit (Olivier Clément, op. cit., p. 9). Omul se întărește duhovnicește prin pomenirea numelui lui Iisus pentru că nu este putere mai mare în cer şi pe pământ, pentru că invocarea numelui lui Iisus înseamnă invocarea prezenţei Lui, nefiind doar o simplă reluare autonomă și neîntreruptă a acelorași cuvinte și a unor exerciții de respirație, care pot deveni mecanice.

Mărturisitorii și martirii români care au îndurat caznele închisorilor comuniste, din motive închipuite sau doar pentru simplu fapt că erau preoți de vocație, intelectuali creștini sau credincioși fervenți ai Bisericii, au subliniat aproape la unison, că singurul suport, sprijin, întărire și mângâiere pentru ei în răstimpul acela de chin și groază a fost rugăciunea lui Iisus. Cu toții s-au simțit atrași de liniștea, bucuria, pacea și mângâierea oferite de rugăciune. În acea lume a închisorii, rugăciunea minții a însemnat o evadare, o regăsire a echilibrului spiritual, o reconfortare sufletească ce i-a ajutat să învingă frica, angoasa, singurătatea, lipsurile, persecuțiile etc. Această rugăciune i-a situat mereu în prezența lui Dumnezeu, indiferent de împrejurările grele prin care au trecut. Simțeau că nu sunt singuri și că Cineva îi întărește. Mulți au ajuns pe cele mai înalte culmi ale acestei rugăciuni. Doar pentru că au fost dispuși să învețe lecția rugăciunii, au putut depăși acele situații limită.

Mulți dintre confrații de celulă care nu au uzat de această armă tare a rugăciunii lui Iisus au cedat în fața groaznicelor suplicii la care erau supuși, unii dorindu-și chiar moartea, pentru că nu mai aflau resurse fizice sau sufletești de a continua, nemaiavând putere de a răbda groaznicele ordalii care se arătau a fi fără sfârșit și din ce în ce mai odioase. Însă cei ce rosteau neîncetat rugăciunea lui Iisus primeau putere dumnezeiască, sprijin, întărire, mângâiere și doar având acest suport dumnezeiesc au putut rezista. Rugăciunea era pentru ei singura pârghie de susținere. Pentru ei Hristos era totul. Rugându-L și invocându-L pe Hristos neîncetat, au devenit purtători de Dumnezeu (teofori).

Prin această stăruință în a rosti neîncetat cu mintea și inima rugăciunea lui Iisus, martirii închisorilor comuniste sunt paradigmatici pentru bolnavii încercați de grele dureri și suferințe. Acestora din urmă le-ar fi de mare folos duhovnicesc să înceapă și să stăruie în practicarea acestei rugăciuni. Roadele ei sunt nespus de multe. Dulceața rugăciunii fierbinți a bolnavului îi poate chiar copleși simțirea durerii sale trupești.

În general, când rugăciunea este obişnuită şi frecventă, influenţa ei în viaţa noastră duhovnicească devine foarte clară, omul începând să se vadă aşa cum este, să îşi descopere egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. Treptat, dobândeşte o pace interioară, o alinare, o mângâiere, o armonie a activităţilor nervoase şi morale, o mai mare putere de a îndura boala, suferința de orice fel, persecuțiile, sărăcia, calomnia, grijile, pierderea celor dragi, durerea, boala şi moartea (Dr. Alexis Carrel, Rugăciunea, trad. de Pan Izverna, Ed. Învierea, Timişoara, 1999, p. 21).

Boala îl poate face pe cel suferind să fie mai receptiv la cuvintele Evangheliei, îl conduce către o viaţă reînnoită, Hristos Însuşi coborând în iadul suferinţelor lui şi făcându-l părtaş Învierii Sale. Datorită rugăciunii, boala trupului nu slăbește bolnavului tăria sufletului.

Rugăciunea aduce celui ce se roagă ajutor harismatic. Prin rugăciune se purifică întreaga noastră conștiință. Lacrimile de pocăință și conștiința trează sunt roade ale rugăciunii, cel mai mare dar al rugăciunii fiind deplina transformare sau transfigurare a celui ce se roagă. Duhul omului ce se unește în rugăciune desăvârșită cu Duhul lui Dumnezeu, dobândește de la El luminare, întărire și curățire de păcate. Prin rugăciune, se revarsă bucuria şi pacea Duhului Sfânt în sufletele noastre. Prin rugăciune, simţim că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu. Simţim ajutorul Lui în viaţa noastră în răbdarea durerilor bolii, a ispitelor şi a necazurilor, ne întărim în credinţă, creştem spiritual în iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri; rugăciunea ne ajută şi ne întăreşte să împlinim poruncile lui Hristos în viaţa noastră, prin ea ni se luminează mintea să adâncim şi să interpretăm corect Sfânta Scriptură, şi să înţelegem că bucuriile duhovniceşti sunt mult mai mari, mai intense şi mai frumoase decât vremelnicele plăceri pământeşti.

Astfel, rugăciunea trebuie să reprezinte activitatea principală a bolnavului. La ceasul morții, credinciosul lasă în urmă toate lucrurile pământești și păstrează numai rugăciunea. Ea singură îl va conduce spre viața cea veșnică, căci Dumnezeu este veșnic și numai în unirea cu El, prin rugăciune smerită și intensă, va avea credinciosul parte de veșnicie.

Părintele Sofronie Saharov: Să avem pentru ceilalți o inimă de mamă

Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață.” Nu vor mai exista între voi neînțelegeri când veți fi înțeles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nicio organizație, de niciun anumit mod de conduită, ci de hotărârea de a suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți o inimă de mamă. Având gânduri bune pentru ceilalți, veți putea vedea în orice persoană pe care o veți întâlni o ființă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, fața voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relațiile și vă vor afecta anturajul. Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferințele și dragostea pentru frați.

Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârșit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morții pe cruce. La fel și sfinții. Câștigăm Raiul sau îl pierdem în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe extrem de adânci și vii.

Extras din cartea „Din viață și din Duh”, Arhimandritul Sofronie, (trad. Prof. Ecaterina Volocaru), Edit. Pelerinul, Iași, 1997, pp. 18,22,51

Vedenia cu Maica Domnului ce-i hrănea pe călugării nevoitori

În vremea Sfântului Sava (sec. V), în mănăstirea sa trăiau foarte mulți călugări care îi slujeau lui Dumnezeu. Printre ei, un conducător puternic și bogat a lepădat cele lumești și a mers acolo să ducă o viață ascetică. Sfântul l-a primit cu bucurie.

Pentru că nu era obișnuit cu truda, Sfântul Sava avea grijă de el și nu îl lăsa să meargă cu ceilalți la munca câmpului. Cei ce mergeau la câmp, munceau până la ceasul al nouălea, apoi veneau și citeau rânduiala Ceasului iar după Vecernie se bucurau de singura masă pentru acea zi.

Pentru că nu putea face toate aceste lucruri, întrucât încă era novice, i s-a poruncit să se nevoiască în mânăstire pe cât va putea și să postească până la întoarcerea fraților, așa încât să mănânce împreună.

Cu toate acestea, nici măcar asta nu era în stare să facă, ci mânca în chilia sa, diferitele mâncăruri aduse de rudele sale. Sfântul știa asta, dar ținând seama că acel călugăr era încă novice, nu l-a mustrat pentru a nu-l întrista, ci se ruga doar la Dumnezeu să-l povățuiască.

Apoi, a venit și ziua de 15 August, ziua Praznicului Adormirii Maicii Domnului și, în dimineața ajunului Sărbătorii, când toți frații se pregăteau să plece la muncă, Sfântul le-a spus să se întoarcă mai devreme decât de obicei ca să cânte Prohodul. Apoi i-a spus novicelui să meargă în biserică, la vremea Vecerniei și să-l anunțe când s-au adunat toții frații iar novicele a făcut întocmai.

Când s-au adunat toți frații, novicele, a văzut o minunată vedenie, nu în vis, ci treaz fiind. A văzut o fecioară nespus de frumoasă, între doi îngeri, care străluceau mai tare decât razele soarelui. Unul ținea un bol plin cu mană cerească și celălalt un mic acoperământ de pânză. Acea minunată fecioară, care era Maica Domnului, ținea în mâini o lingură de aur, și frații mergând pe rând înainte, îngerul ștergea fața fiecăruia cu pânza iar după ce se închinau Maicii Fecioare, ea lua lingura și le dădea din mana cerească.

Văzând aceasta, novicele a rămas mut de uimire, și apropiindu-se și el să primească darul, a fost rușinat. Nici îngerul nu i-a șters fața și nici Născătoarea de Dumnezeu nu l-a împărtășit cu mană cerească, ci i-a spus: „Această hrană este de la Fiul Meu, și le este dată celor ce postesc până la această oră și se curățesc de păcate, iar tu nu postești. Cum, vrei, așadar, să te împărtășești cu această Pâine?

El a răspuns: „Îngăduie măcar îngerului să-mi șteargă fața cu pânza sfințită.”

Dar Fecioara i-a spus: „Dacă vrei ca fața să-ți fie ștearsă, atunci trebuie să mergi să muncești cu ceilalți frați, întrucât ei sunt șterși cu aceasta de sudoarea nevoințelor, tu de ce sudoare vrei să fii șters?

Auzind acestea și spăimântându-se a fugit la stareț, spunând: „Ai văzut cumva viziunea pe care am văzut-o eu, nevrednicul? Și Sfântul i-a răspuns: „Ceea ce ai văzut a fost pentru îndreptarea ta. Ceilalți frați știu că Născătoarea de Dumnezeu îi sfințește așa încât să fie vrednici la fiecare sărbătoare să primească Sfintele Taine.

Prin urmare, de atunci înainte, novicele s-a nevoit mai mult și a mâncat mai puțin și trăind așa cu binecuvântarea ascultării, a fost făcut vrednic de binecuvântările cerești.

Spovedania de patru ori pe an reprezintă o cerinţă minimală, nu maximală, a Bisericii

Consider că una dintre priorităţile pastoraţiei trebuie să fie şi aceea de a avea un program de spovedanie săptămânal, indiferent dacă este perioadă de post sau nu. Legătura aceasta constantă, săptămânală, a credinciosului cu Taina Pocăinţei, cum mai este numită, i-a ajutat pe unii să învingă anumite patimi, pe alţii să sesizeze probleme sufleteşti mai vechi, dar care îşi făceau încă simţită prezenţa în viaţa lor şi, mai ales, pe fiecare dintre ei, să întărească mai mult relaţia cu Dumnezeu, sporind duhovniceşte. Un alt efect, deloc de neglijat, al desei spovedanii este că îţi poţi cunoaşte mai bine enoriaşii şi te apropii mai mult de aceştia“, spune pr. Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor şi paroh la parohia „Naşterea Maicii Domnului“ – Talpalari din Iaşi. Despre însemnătatea Sfintei Spovedanii şi a duhovnicului în viaţa noastră, în interviul de mai jos.

Părinte consilier, ce ne puteţi spune despre frecvenţa spovedaniei? Cât de des este bine să ne spovedim?

Să ne spovedim de câte ori simţim această nevoie. Recomandarea pe care o găsim în catehismele noastre este ca spovedania să se facă măcar în cele patru posturi mari de peste an. Din păcate, acest îndemn este înţeles de foarte mulţi ca indicând un maximum de spovedanii, patru, care se pot face într-un an, în loc de a-l înţelege ca pe un minim absolut necesar. Aşa am ajuns în trista situaţie în care unii (de fapt, cam cei mai mulţi) vin să se spovedească doar în Postul Mare şi sunt absolut convinşi că şi-au făcut „datoria“ de creştin. Evident, vor să se şi împărtăşească, deşi se spovedesc în mare grabă, cele câteva minute în care îngenunchează sub epitrahil nefiind, cu siguranţă, suficiente spre a aborda toate păcatele pe care le săvârşeşte un om de-a lungul unui an. Într-un fel, vina pentru această nedorită stare de fapt aparţine păstorilor de suflete, căci rareori auzi prin biserici îndemnuri către credincioşi de a se spovedi nu doar în posturi, ci şi în afara postului. Consider că una dintre priorităţile pastoraţiei trebuie să fie şi aceea de a avea un program de spovedanie săptămânal, indiferent dacă este perioadă de post sau nu. Am introdus acest program, acum aproximativ trei ani, la parohia la care slujesc şi pot să vă spun că nu există, de atunci, săptămână în care să nu vină la scaunul de spovedanie minimum 70-80 de persoane (asta în afara posturilor, pentru că în posturi sunt cu mult mai mulţi). Experienţa aceasta m-a făcut să apreciez şi mai mult rolul pe care Taina Sfintei Spovedanii îl are în viaţa noastră duhovnicească.

Legătura aceasta constantă, săptămânală, a credinciosului cu Taina Pocăinţei, cum mai este numită, i-a ajutat pe unii să învingă anumite patimi, pe alţii să sesizeze probleme sufleteşti mai vechi, dar care îşi făceau încă simţită prezenţa în viaţa lor şi, mai ales, pe fiecare dintre ei, să întărească mai mult relaţia cu Dumnezeu, sporind duhovniceşte. Un alt efect, deloc de neglijat, al desei spovedanii, este că îţi poţi cunoaşte mai bine enoriaşii şi te apropii mai mult de aceştia, creându-se, cu adevărat, o legătură puternică, specifică unei familii duhovniceşti precum cea dintr-o obşte monahală. Ca să nu mai vorbim că, cel mai mare câştig, pot spune, este acela că mulţi se apropie, astfel, mai mult de Sfânta Împărtăşanie, viaţa lor devenind, treptat, acea viaţă în Hristos Domnul pe care o căutăm cu toţii. Să nu pierdem nici o clipă din vedere cuvântul Mântuitorului care este şi îndemn, dar şi avertisment: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi“ (Ioan 6, 53-56).

Care ar fi efectele lipsei duhovnicului din viaţa credinciosului?

Un creştin fără duhovnic e ca un copil fără părinţi. Se poate lesne pierde în tumultul lumii şi poate fi uşor păcălit de diavol. Am să vă dau exemplul unei femei de cam 40-45 de ani care mergea la spovedanie doar în posturi, dar nu la acelaşi duhovnic, ci la cine se nimerea a fi la scaunul de spovedanie (într-o catedrală episcopală dintr-un oraş mai mare). La un anumit moment, a luat decizia de a ţine post negru zilnic, mâncând doar seara târziu, cu multe rugăciuni şi nevoinţe care îi ocupau tot mai mult timp şi o determinau să-şi neglijeze şi serviciul, şi familia. Făcând astfel de lucruri fără binecuvântare şi cu o râvnă mult peste puterile ei, după câteva luni, într-una din zile, s-a trezit la marginea unei păduri de lângă acel oraş, în miez de noapte, complet dezbrăcată, cu sentimentul foarte apăsător al unei prezenţe demonice. Nu ştie nici acum ce s-a întâmplat şi cum a ajuns acolo, cert e că de atunci, speriată, a decis să se pună sub ascultarea unui duhovnic. Acesta este un exemplu poate mai special, extrem, dar sunt şi alte lucruri rele ce se pot întâmpla unei persoane, chiar foarte credincioase şi cu o viaţă de rugăciune şi asceză, dacă nu caută să fie sub îndrumarea unui duhovnic.

[…]

Vezi si:

***


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Cleopa Ilie

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “INVITATIA LA CINA/ Care este cel mai puternic cuvant?/ RUGACIUNEA LUI IISUS – SCUT VITAL SI LEAC DUMNEZEIESC/ De cate ori sa ne spovedim?/ INIMA DE MAMA SAU DUREREA DE A IUBI

  1. Pingback: IUBIREA DOMNULUI, “FARA REPROSURI”: Domnul si astazi ne spala picioarele si continua sa bata la usa inimii noastre, desi o gaseste inchisa… -
  2. Pingback: PREDICI LA DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE (a Sfantului Grigorie Palama): “FUNIA” BUNATATII LUI DUMNEZEU CARE NE IARTA PACATELE: “Te conjur din partea lui Dumnezeu celui viu, frate crestine, nu lasa sa se rupa funia!” -
  3. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?” -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare