IPS Hierotheos Vlachos despre PRIMATUL PATRIARHIEI ECUMENICE

28-01-2014 9 minute Sublinieri

Hierotheos-vlachos-arhiereu

Subiectul acesta al întâietăților[1]cinstirii acordate Patriarhiei Ecumenice, așa-numitul primat al cinstirii, este periodic readus în discuție, așa cum se întâmplă și în aceste zile. În această problematică nu este vorba doar de o întâietatea a cinstirii care se bazează pe niște considerente ale politeții, ale protocolului eclezial, ci presupune anumite competențe canonice concrete. Este binecunoscut faptul că primatul cinstirii conferit Patriarhiei Ecumenice a fost consacrat de înseși Sinoadele Ecumenice.

Al II-lea Sinod Ecumenic menționează la Canonul al III-lea:

”Iar după Episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă Episcopul Constantinopolului, pentru că [cetatea] aceasta este Noua Romă”.

Și Sinodul V Ecumenic, așa-numitul Sinod Quinisext, prin Canonul 36, dispune:

”Înnoind cele legiuite de către cei 150 de Sfinți Părinți, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită și împărătească cetate, și de către cei 630 care s-au întrunit la Calcedon, orânduim ca Tronul Constantinopolului să aibă parte de întâietăți egale cu ale Tronului Romei Vechi, iar în lucrurile bisericești să fie tot atât de mare ca și acela [al Vechii Rome]”.

Cercetând cu atenție aceste fragmente, precum și întregul context și spirit al acestor Sfinte Canoane, observăm că Sinodul II Ecumenic îl ridică în cinstire pe Episcopul Constantinopolului imediat ”după” tronul Episcopului Romei, care pe atunci făcea parte din sistemul Bisericilor Ortodoxe. De asemenea, observăm că Sinodul IV Ecumenic și în continuare Sinodul Quinisext acordă Tronului Noii Rome întâietăți ”egale” cu ale Tronului Vechii Rome.

După ce însă Papa Vechii Rome s-a rupt, în anul 1009, de Bisericile Ortodoxe, Arhiepiscopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic nu mai avea ”egal” în sistemul Bisericilor Ortodoxe și astfel toți întâi-stătătorii Bisericilor Autocefale au fost așezați ”după” acesta [în ierarhia cinstirii].

Întâietățile acestea nu înseamnă o simplă prioritate, ci presupun și competențe canonice, între care se numără acordarea autocefaliei, limitarea privilegiilor sau intervenții mai substanțiale, precum și revocarea acestora. Sunt semnificative în acest sens situațiile nou-înființatelor patriarhii, al căror statut de patriarhie a fost acordat de Patriarhul Ecumenic, iar proclamarea acestora se va face, după cum este scris în textele tomosurilor de autocefalie, ”în Sinod Ecumenic sau și în alt mare Sinod, întrunit cu prima ocazie”, care încă nu s-a întrunit. De aceea s-a afirmat că procedura ridicării acestor Biserici la rangul de Patriarhii nu s-a definitivat încă din punct de vedere strict canonic și juridic, după cum susține profesorul Spýros Troiános.

În continuare voi prezenta patru lucrări științifice care se referă la conținutul și valoarea canonică a primatului Patriarhiei Ecumenice – care primat este în mod clar diferit de primatul pe care îl promovează Roma – și cele două realități, primatul Patriarhiei Ecumenice și primatul Papei Romei, nu pot fi confundate.

Prima este lucrarea pururea-pomenitului Mitropolit al Sardelor, Maxim, intitulată ”Patriarhia Ecumenică în Biserica Ortodoxă”.

Mitropolitul Sardelor, Maxim, utilizând temeinic izvoarele și în mod adecvat auxiliarele științifice, analizează exhaustiv între altele și felul cum a fost organizată administrația bisericească de la apariția creștinismului, până la constituirea Patriarhiei Ecumenice, prezentând în continuare rolul și semnificația acesteia. Cu alte cuvinte, în esență, studiază cum s-au format atât sistemul mitropolitan, cât și cel patriarhal de administrare bisericească.

Din izvoare și din întreaga Tradiție a Bisericii se vede că inițial fiecare Biserică locală avea conștiința plenarității sale, de vreme ce Episcopul care păstorea fiecare Biserică locală avea conștiința că era ”în chipul și locul” lui Hristos. Însă această conștiință nu conducea la izolarea de unitatea comună a Bisericilor, ”pentru că plenaritatea nu este o achiziție proprie, ci darul după Har al lui Dumnezeu acordat tuturor Bisericilor locale”.

Vedem că în Biserica primară o importanță aparte s-a acordat Bisericilor apostolice, adică Bisericilor întemeiate direct de Apostoli și, prin urmare, succesiunea respectivilor episcopi era legată de o formă apostolică. După cum atrage atenția Mitropolitul Sardelor, este întru totul de înțeles ca mărturia Bisericilor locale legate direct de epoca apostolică să fie considerată mai credibilă decât mărturia Bisericilor locale, care nu aveau o legătură directă cu epoca apostolică prin Biserica-Mamă[2]”.

Prin urmare, o Biserică apostolică avea o poziție privilegiată în ce privește credibilitatea mărturiei despre Tradiția apostolică. Astfel, s-a format un ”sistem” de Biserici-”mame”  și Biserici-”fiice” și exista o unitate între Biserici, o unitate duhovnicească a credinței și a dragostei.

Reiese că odată cu trecerea timpului, pentru a se păstra unitatea Bisericii, a fost preluat sistemul politic al împărțirii [administrative] a Imperiului Roman.Astfel a fost creat sistemul mitropolitan având ca ”întâiul” pe mitropolit, iar din secolul al III-lea a început să se contureze și demnitatea exarhului[3], care a prins contur mai cu seamă în secolul al IV-lea și a constituit premisa pentru apariția în secolul al V-lea ”a unei noi trepte administrative distincte, a patriarhului”.

Prin urmare, câtă vreme în perioada imediat post-apostolică un element obligatoriu pentru unitatea Bisericilor era ”identitatea (…) Bisericilor locale cu Biserica trecutului și mai ales cu prima Biserică a Apostolilor”, ulterior, o premisă necesară pentru unitatea Bisericilor a fost considerată ”aceeași credință și viață în Iisus Hristos, care confirma la nivel local sau geografic identitatea Bisericilor”. Iar principiul acesta a fundamentat sinodalitatea[4].

Este importantă concluzia Mitropolitului Sardelor:

”Potrivit celor spuse, deși toți episcopii, după rânduiala lor dumnezeiască, sunt egali între ei, beneficiind în aceeași măsură de harul episcopal și fiind părtași ai aceleiași succesiuni apostolice neîntrerupte, după sistemul canonic al administrației bisericești însă nu sunt egali, pentru că primesc titluri diferite și drepturi diferite, în funcție de poziția lor istorico-bisericească, pe baza căreia unii sunt înfățișați ca presviteri[5], având o mai mare înrâurire asupra celorlalți, beneficiind de privilegii speciale și având rolul de întâi-stătători în abordarea chestiunilor bisericești cu caracter mai general.

Tradiția Bisericii a consacrat această practică a ”ierarhizării cinstirii”, care nu este nimic altceva decât întâietatea cinstirii, așa cum este numită în altă parte, câtă vreme refuzul acestei realități în numele unei egalități greșit înțelese înseamnă înlocuirea tendențioasă a sobornicității autentice printr-o egalitate cu un îndoielnic caracter democratic”.

Al doilea text ca importanță în abordarea acestui subiect este textul Elenei Glýkatzis-Ahrweiler, intitulat ”Ortodoxia și Bizanțul (330-1461)”. Acesta ne va ajuta să vedem cum s-a format sistemul de administrare a Bisericii având ca persoană proeminentă pe Patriarhul Ecumenic, care nu deținea doar un rol de moderator, ci și unul de lider în întregul structurii Bisericii. Vor fi menționate câteva puncte semnificative ale acestui studiu.

Doamna Ahrweiler studiază felul cum au funcționat cele două puteri, anume a împăratului și a patriarhului, în creștinarea Imperiului Roman. După cum subliniază, acestea acționau în paralel și nici una nu intra în jurisdicția celeilalte.

”Spațiul și modul de acțiune, atât a împăratului, cât și a patriarhului în relația dintre ei erau stabilite instituțional: împăratului îi revenea salvarea și apărarea trupurilor cetățenilor, iar patriarhului avea grijă de sufletele acestora. Întronizarea împăratului era obligatoriu binecuvântată de către patriarh, iar alegerea patriarhului era în acord cu voia împăratului”.

Astfel, ”puterea celor două autorități, care se exercita în paralel, și parteneriatul armonios al celor două autorități, a împăratului și a patriarhului, definește întreaga viață a imperiului ortodox și a Bisericii în realitatea istorică bizantină, trecând cu vederea anumite excepții și abateri”.

În plus, ceea ce are o importanță aparte este faptul că în Imperiul Roman de Răsărit funcționau nu doar cele două puteri paralele, adică a împăratului și a patriarhului, ci și două ierarhii paralele, adică a statului și a Bisericii”care animau și susțineau societatea bizantină: prima, ierarhia lumească (politica seculară și armata), care era rezultatul puterii imperiale, iar a doua, cea duhovnicească, care îl avea în vârf pe patriarh”.

Autoarea atrage atenția în acest sens:

”Desigur, am putea afirma, absolut schematic, că în paralelismul dintre organizarea aparatului de stat și organizarea bisericească, patriarhul corespunde împăratului, arhiepiscopii corespund înalților demnitari [arhonții], mitropoliții, generalilor themelor(diviziuni administrative ale Imperiului), câtă vreme episcopii corespundeauturmarhilor[6], iar protopresviterii enoriilor corespundeau conților vandelor[7].

Paralelismul acesta subliniază dubla ierarhie, cea lumească și cea bisericească, care constituiau cei doi piloni ai societății bizantine. În cele lumești, rolul patriarhului era de sfătuitor, iar în chestiunile teologice rolul împăratului era de arbitru”.

De asemenea, un alt punct pe care îl subliniază este că poziția pe care o avea împăratul în administrația politică a întregului imperiu, o avea și Patriarhul Ecumenic în cadrul administrației bisericești duhovnicești a Bisericilor locale, precum și a altor patriarhii. De altfel, ”Constantinopolul nu este doar Noua Romă, este și Noul Ierusalim, este reședința patriarhului din a cărui jurisdicție făceau parte teritoriile primului imperiu creștin a-toată-lumea”.

Desigur, poziția Patriarhului Ecumenic a fost consolidată încă mai mult prin lupta de combatere a ereziilor care au apărut în Biserică. După cum subliniază autoarea, arianismul a apărut în Alexandria, monofizitismul a apărut tot în Răsărit și a fost susținut de Alexandria. În combaterea acestor erezii un rol principal l-a jucat Patriarhia Ecumenică pe teritoriul căreia s-au întrunit Sinoadele Ecumenice. Prin urmare, ”rolul Bisericii Constantinopolului în formularea dogmei” a fost decisiv, lucru care a contribuit și la creșterea rolului Tronului Ecumenic.

Atrage atenția în acest sens: ”prin sprijinul primit din partea împăratului și a statului, Biserica constantinopolitană a combătut multiplele mișcări eretice și a rămas credincioasă duhului și literei dogmei, dreptei credințe, adică Ortho-doxiei, pe care ea însăși a formulat-o de-a lungul veacurilor, metodic și cu răbdare”.

Se vede, așadar, foarte limpede din această analiză, pe de o parte, felul cum s-a format sistemul de administrație a Bisericilor, iar pe de altă parte cum s-a exprimat și a fost trăit în practică primatul Patriarhului Constantinopolului, care nu era doar un primat al cinstirii, ci și unul al slujirii, al inițiativei, al coordonării celorlalte Biserici, dar și al păstrării Adevărului revelat. Nu este doar un primat ca simplă funcție în sistemul de administrare a Bisericii, preluat din structura administrației politice a Imperiului Roman, ci este și un primat strâns legat de experiența Bisericii și de efortul de păzire a dogmei ortodoxe.

Al treilea text important, care face o analiză a poziției conducătoare a Patriarhiei Ecumenice de la căderea Constantinopolului până azi, este al profesorului Vlasios Feidás, care semnalează că ”Patriarhia Ecumenică a fost un reprezentant autentic și un garant credibil al continuității Tradiției ortodoxe. Patriarhia Ecumenică a fost Biserică Mamă și și-a exercitat rolul supravegherii duhovnicești prevăzut de Sfintele Canoane asupra popoarelor ortodoxe subordonate jurisdicției sale bisericești”. Acest lucru s-a întâmplat mai cu seamă pe durata Imperiului Otoman.

Este cunoscut faptul că după ocuparea Imperiului Roman de Răsărit și a Constantinopolului de către otomani, Mohamed al II-lea Cuceritorul a oferit privilegii poporului [turc. miliet] ortodox și a încredințat Patriarhului Ecumenic jurisdicțiile corespunzătoare. Acesta din urmă, dat fiind faptul că se afla în capitala Imperiului Otoman și avea legături cu sultanul, era firesc să își asume inițiative cu privire la buna funcționare a tuturor Bisericilor Ortodoxe.

Este important ce semnalează profesorul Vlasios Feidás cu privire la acest subiect:

”Și în perioada postbizantină, Patriarhia Ecumenică a rămas axa instituțională fundamentală a organizării administrative a Bisericii Ortodoxe, pe de o parte pentru că reprezenta primul Tron al Bisericii Ortodoxe, iar pe de altă parte pentru că deținea o jurisdicție administrativă mai extinsă, care în epoca în care a avut loc cucerirea Constantinopolului (1453) se întindea de la Marea Mediterană până la Marea Baltică și din Europa Centrală până la Volga.

Declinul Patriarhiilor Răsăritului (Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului) de după secolul al VII-lea și marea Schismă dintre Biserica Răsăritului și Biserica Apusului (1054) au lărgit misiunea Patriarhiei Ecumenice în ce privește buna funcționare și continua dezvoltare a Bisericii Ortodoxe.

Anexarea Siriei, a Palestinei și a Egiptului la statul turc de către sultanul Selim I (1512-1520) a facilitat coordonarea vechilor Patriarhii ale Răsăritului cu Patriarhia Ecumenică, care era reprezentantul oficial al tuturor creștinilor ortodocși din statul turc.

Prin urmare, în perioada stăpânirii turce, în vremuri extrem de critice și în condiții extrem de vitrege, Patriarhul Ecumenic și-a asumat răspunderea principală pentru menținerea unității duhovnicești a tuturor creștinilor ortodocși. Misiunea aceasta a fost susținută consecvent și continuu de către vechile Patriarhii ale Răsăritului, fiind consolidată hotărâtor prin refacerea unității jurisdicției Patriarhiei Ecumenice în rândul popoarelor ortodoxe.

Într-adevăr, este impresionant că Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului au susținut misiunea pluridimensională a Patriarhului Ecumenic, iar arhiepiscopiile autocefale devenite autonome ale Ohridei, Pečkăi și Târnovo-ului, prin a căror constituire ortodocșii sârbi și bulgari și-au manifestat autonomia bisericească, s-au alăturat în cele din urmă jurisdicției Patriarhiei Ecumenice. Încă mai impresionantă a fost loialitatea față de Patriarhia Ecumenică atât a atotputernicului Imperiu al Rusiei, cât și a voievodatelor Valahiei și Moldovei, care au susținut în multe chipuri misiunea duhovnicească a Patriarhiei Ecumenice în acele vremuri grele.

Așadar, Biserica Ortodoxă se întindea și în afara statului turc, dar nu și în afara granițelor misiunii duhovnicești a Patriarhiei Ecumenice”.

În Patriarhia Ecumenică, în afara poziției decisive a Patriarhului, s-au dezvoltat și alte instituții, precum Sinoadele locale, de asemenea așa-numitul Sfat al Bătrânilor [gr. Gherondismós], adică Sinodul alcătuit din mitropoliții care se distingeau prin înțelepciune, experiență și putere a cuvântului și ale căror mitropolii se aflau aproape de Constantinopol și din acest motiv aveau domiciliu stabil în Constantinopol. O altă instituție era Sinodul Patriarhal alcătuit din 12 membri ”cu un mandat de doi ani și participare prin rotație a mitropoliților, câtă vreme celelalte chestiuni comunitare ale Patriarhiei au fost atribuite Consiliului Național Mixt”.

Vedem și din acest text felul cum s-a definit de-a lungul veacurilor rolul Patriarhiei Ecumenice, dar și marea sa contribuție în vremuri grele, atât în păstrarea credinței ortodoxe, cât și a unității Bisericii Ortodoxe.

Al patrulea text este al lui Olivier Clément, care studiază problematica primatului Patriarhului Ecumenic în cadrul întregului sistem de administrare a Bisericii și, desigur, având în vedere toate cele spuse până aici, menționăm câteva observații importante ale lui.

El spune în acest sens:

”Primatul nu înseamnă dominație, nici nu este o simplă cinstire. Comuniunea cu primul episcop și posibilitatea de a recurge la el nu constituie, ci adeveresc faptul că cineva aparține Bisericii A-toată-lumea. Primul episcop deține privilegiile inițiativei și președinției”.

Patriarhia Ecumenică, după căderea Bisericii Romei din Biserica Ortodoxă, a dobândit privilegii mai însemnate și o mare responsabilitate în apărarea unității întregului Bisericii Ortodoxe. Nu are doar rolul de a prezida într-o federație de Biserici independente, ci constituie veriga de legătură a unității Bisericilor.

Și, desigur, ”primatul aparține Bisericii Constantinopolului pe temeiul dispozițiilor canonice și în urma unei lungi experiențe istorice”. Patriarhia Ecumenică, în momentul când s-a creat un gol prin absența împăratului bizantin care avea rolul de a convoca Sinoadele Ecumenice, și-a asumat ea această competență. Și în acest spirit s-a confruntat cu probleme serioase, când diferite naționalități încercau să își dobândească autocefalia. Patriarhia Ecumenică a făcut înțelegerile de rigoare cu acestea și în cele din urmă a recunoscut autocefalia lor și a semnat Tomosul de autocefalie.

Intervenind într-o criză apărută în secolul al XVII-lea în Patriarhia Rusă, Patriarhia Ecumenică a afirmat ca răspuns la solicitare:

”Acest privilegiu aparținea Papei Romei înainte ca Biserica să se dezintegreze din pricina aroganțelor și a relei voințe. Dar, de vreme ce Biserica a cunoscut această ruptură, toate problemele Bisericilor locale se aduc înaintea Tronului Constantinopolului, care se pronunță asupra acestora, pentru că, potrivit canoanelor, are același primat ca și Vechea Romă (potrivit Tomosului Patriarhal și Sinodal din 1663).

Primatul Bisericii Constantinopolului nu este doar un primat al cinstirii, căci Patriarhia Constantinopolului constituie centrul unității Bisericilor și al păzirii credinței, este o slujire a inițiativei, a coordonării și președinției, este centru al mărturiei, al ecumenicității și al păzirii sinodalității Bisericii, este centrul la care recurge o Biserică locală, când se află într-o situație dificilă și atunci Patriarhia Ecumenică își asumă inițiativa de refacere a canonicității. În acest sens se spune că Biserica Constantinopolului este Maica Bisericilor.

Olivier Clément observă:

”Primatul [Patriarhiei Ecumenice] nu este o cinstire lipsită de conținut, nici nu este un soi de papism oriental. De altfel, vulnerabilitatea economică a Constantinopolului, sărăcia acestuia, îi garantează altruismul și, în chip paradoxal, îi măresc prestigiul. Patriarhul Ecumenic nu are vreo ambiție de episcop universal. Nu revendică nici o infailibilitate dogmatică, nici jurisdicție directă asupra tuturor credincioșilor. Nu deține nici o putere lumească”.

”Primatul său, centru de intermediere în vederea apărării credinței și a unirii tuturor, nu este putere, ci ofrandă jertfelnică a slujirii, după pildă Celui Care nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească. Este gata, în cadrele unei sinodalități frățești, să se pună la dispoziția Bisericilor-surori, ca să consolideze unitatea lor și să se împlinească misiunea Ortodoxiei. Slujirea lui este slujire a inițiativei, a coordonării și a președinției, totdeauna în acord cu părerea comună a Bisericilor-surori”. (…)

”Patriarhia Ecumenică pune Bisericile-surori în relație unele cu altele, le conduce spre colaborare și mărturie comună, pune în lucrare responsabilitatea lor comună. De la sfârșitul Imperiului Bizantin încoace, Patriarhia Ecumenică și-a asumat rolul de convocatoare a Bisericii. După ce, mai întâi, se sfătuiește cu Bisericile-surori și se ajunge la exprimarea unei păreri cu care sunt de acord toate aceste Biserici-surori, Biserica Constantinopolului poate să își asume rolul de reprezentant al Bisericilor-surori. În sfârșit, Patriarhia Ecumenică este instituția bisericească la care pot recurge diferitele comunități bisericești aflate într-o situație nelegitimă și periculoasă”.

Această slujire presupune două premise: pe de o parte, respectarea principiului sinodalității, iar pe de altă parte, a principiului neamestecării în chestiunile interne ale altor Biserici”.

[…] Integral la SURSA

Pentru context, a se vedea si:


Categorii

Ierarhi rusi, IPS Hierotheos Vlachos, Papa (Papism), Patriarhul ecumenic Bartolomeu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “IPS Hierotheos Vlachos despre PRIMATUL PATRIARHIEI ECUMENICE

  1. “Pare” acest punct de vedere al IPS Hierotheos Vlachos a fi o “incercare” de reabilitare a imaginii Patriarhiei Ecumenice si mai ales a “persoanei” Patriarhului Ecumenic, dupa ce aceasta imagine i-a fost serios “sifonata” si patata de acea sintagma atat de “neispirat” aleasa si uzitata de a-si legitima “suprematia”…SINE PARIBUS.
    (Asa interesant (con)suna si rimeaza in limba romana cuvintele “primus” si/cu “paribus”. Sunt foarte simpatice amandoua aceste cuvinte, dar atunci cand se INTERPUNE intre ele si cuvantul “SINE” le strica tot farmecul…)
    Este foarte frumos “tesuta” argumentarea lui IPS Hierotheos Vlachos, dar SUFERA totusi de o meteahna si anume este nitel cam “TARDIVA”…
    Ea era foarte POTRIVITA inainte ca Patriarhului sa-i iese din gura/penita vorbele cu…”FARA EGAL”…!
    Dar acum aceasta frumoasa lamurire a IPS ramane doar o incercare de a DREGE UN FAPT si O “fapta” a Patriarhului Ecumenic care a RAMAS IREMEDIABIL IMPREGNMATA in CONSTINTA BISERICII ORTODOXE, ca o MARE si NESCUZABILA “gresala”…aceea de a SE SOCOTI ca un Episcop cu care nici un alt Episcop Ortodox al Bisericii Ortodoxe NU AR FI EGAL…cu tooate ca EGALI au fost si Apostolii si toti Arhiereii Ortodocsi de la Inceputul Bisericii si pana in zilele noastre!
    Pacat ca Patriarhul Ecumenic A FACUT O ASTFEL DE GRESELA!
    Dar si mai mare pacat este ca NU SI-A CERUT iertare pentru aceasta CLIPA de neveghere…cand sub impulsul unui ORGOLIU nu a realizat ca a COMIS O GRESEALA cu care VA RAMANE mai celebru decat PAPII Romei in Istoria Bisericii Ortodoxe.
    Dumnezeu sa aiba MILA de noi toti si sa ne dea SMERITA CUGETARE tuturor!
    AMIN!

  2. Cata diferenta! Primat in cinstire si slujire, si nu altfel. Nu drepturi, ci responsabilitati si autoritate. Chiar si cuvantul “privilegiu” are aici alt inteles pentru ca aceste privilegii nu provin din vreo pozitie importanta a celui care le are, ci isi au radacina in slujirea pe care acesta o face.

    Altfel, din cele scrise de IPF Bartolomeu eu nu am ramas decat cu o intrebare: daca primul fara de egal de la Roma a luat-o razna si a plecat din Biserica, atunci primul fara de egal a ramas al doilea cel fara de egal. Dar daca si al doilea fara de egal o ia razna, care e al treilea Luceafar care din al doilea devine primul?

  3. Parcă omul sfințește locul (inclusiv tronul episcopal) și nu invers.
    Ce ne facem, fraților, că în perioada de după căderea Bizanțului sub turci, s-au perindat pe tronul patriarhiei de Constantinopol 160 de episcopi în 320 ani (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_Patriarhilor_Ecumenici_ai_Constantinopolului#1503-prezent), unii dând jos pe alți și fiind dați apoi la o parte de alții, după cum cădeau cu plocoane la sultan (împreună cu familiile grecești de boieri care-i susțineau)… Păi ce garanție și ce stabilitate dogmatică ofereau Bisericii Ortodoxe universale, fraților, când vanitățile lor nu-i lăsau să viețuiască în pace și slujire smerită (nu mai zic în dragoste) cu cei de lângă ei?

    Ce credibilitate au oamenii aceștia care spun una, iar urmașii lor dezmint?

    De exemplu, Sfântul Antim Ivireanul a fost condamnat la moarte (nu doar la caterisire) pe nedrept de asemenea „primați ortodocși” cu sinodalii lor ca să-i poată lua cinstea de mitropolit și apoi jefui mănăstirea ctitorită de el de toate bogățiile, nerecunoscându-i-se nici un merit în susținerea Ortodoxiei în Răsăritul creștin prin tipărirea de cărți. Nici măcar nu l-au judecat canonic, cu el de față, ci la distanță, sub presiunea primului între fanarihoți (nevrednic) domnitor al Țării Românești…

    Off… taare greu e cu mândria!… Și câte alte victime colaterale face!…

  4. Păi din câte ştiu eu numai de bunăvoie nu s-au alăturat patriarhia sârbă şi cea bulgară la Patriarhia Constantinopolului. Autocefalia lor a fost suprimată de Constantinopol şi redobândită cu mulţi bani, în primul caz, şi cu mult tămbălău în cel de-al doilea caz.

    O altă chestie care nu îmi este clară este cea privitoare la acordarea atocefaliei. Eu din câte am înţeles pe aceasta o acordă biserica din care se desprinde noua biserică autocefală, pentru că altfel s-ar încălca principiul autocefaliei (teoretic, Constantinopolul ar putea astfel să spargă Biserica Rusă în o sută de biserici) http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:http://www.goarch.org/ourfaith/ourfaith8131. Sau dacă se acordă de către un sinod ecumenic, înseamnă că afară de patriarhiile vechi, nu există de fapt nicio biserică autocefală, sau că, atunci când a acordat autocefalie noilor biserici, Patriarhia Constantinopolului s-a substituit unui sinod ecumenic (ceea ce ar fi grav). Pe de altă parte, nu ştiu de existenţa vreunui canon care să indice faptul conform căruia numai Constantinopolul acordă autocefalie, şi cu atât mai puţin că are dreptul să o şi retragă. Mă rog, poate nu ştiu eu, dar chiar sunt curios pe ce canoane şi pe ce argumente se bazează afirmaţia aceasta: doar Constantinopolul acordă autocefalie şi, în plus, poate să o şi revoce.

  5. Daca este sa tinem cont de “ai nostri” (http://basilica.ro/stiri/autocefalia_bisericeasca_unitate_de_credinta_si_libertate_de_conducere_2984.html), autocefalia este acordata de Biserica mama, iar modalitatea nu este inca bine precizata. Ar fi culmea ca, de exemplu, in Ucraina sa se infiinteze Patriarhie cu acordul Constantinopolului.
    Nici nu este nevoie de ratificarea unui Sinod general, ci acest fapt a fost mentionat in tomosul de dobandire a autocefaliei in cazuri concrete. Asta nu inseamna ca poate fi retrasa, ci ca va fi supusa atentiei Bisericii intregi.
    Apoi chiar faptul ca nu are radacini apostolice, ci politice face ca prerogativele actuale ale Constantinopolului sa fie strict, de vreme ce importanta si independenta lumeasca a Istanbulului sunt serios deteriorate. Ba chiar, prin analogie, ar trebui sa scada rolul sau dobandit prin faptul ca era candva capitala de Imperiu crestin. Desigur ca sunt mai multe elemente pe langa cele logice care intra in ecuatie.

  6. Pingback: INCEPE INTALNIREA PAN-ORTODOXA ORGANIZATA DE PATRIARHIA ECUMENICA. Care sunt temele de discutie? - Recomandari
  7. Pingback: “Sfantul si Marele Sinod Panortodox” – fixat pentru 2016. Alocutiunea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu si cateva intrebari - Recomandari
  8. Pingback: Patriarhul Kirill la sinaxa Intai-statatorilor Ortodocsi: “AR TREBUI SA SE PUNA ACCENTUL PE PASTRAREA PURITATII DOCTRINEI”, “TIRANIA MAJORITATII SA NU FIE POSIBILA” - Recomandari
  9. Pingback: Parintele Savatie despre AGENDA MASONICA si “REVIZIONISTA” A SINODULUI PANORTODOX/ Mesajul Sinaxei Intaistatatorilor Otodocsi de la Fanar - Recomandari
  10. Pingback: IPS Hierotheos Vlachos despre Sinaxa Intai-Statatorilor Ortodocsi: critica LIPSEI DE TRANSPARENTA a acordurilor incheiate si o pledoare pentru PATRIARHIA ECUMENICA. Dar si un avertisment: “DACA MARELE SINOD NU VA MENTINE CONTINUITATEA CU TOATE SINOA
  11. Pingback: VIDEO si AUDIO: Cuvantul IPS Hierotheos Vlachos de la LIBRARIA SOPHIA: La Staretul Sofronie gasim raspunsuri pentru cautarile si deznadejdile omului de azi. Am gasit un om care a trait in vremea noastra in duhul Sfintilor Parinti -
  12. Pingback: Inca o intalnire ORTODOX-CATOLICA s-a incheiat NECONCLUDENT. Din fericire… La AMMAN, delegatii ortodocsi si catolici nu s-au pus de acord asupra SINODALITATII si PRIMATULUI - Recomandari
  13. Pingback: Interviu cu IPS Hierotheos Vlachos despre SINODUL PANORTODOX, casatoriile homosexuale si alte provocari. “SUNT INGRIJORAT SERIOS PENTRU CA OPINIILE BISERICILOR SUNT INFLUENTATE DE INTERESE NATIONALE SI STRATEGII GEOPOLITICE” | Cuvântul Ortodo
  14. Pingback: TRADUCEREA INTEGRALA A DOCUMENTULUI DESPRE PRIMAT SI SINODALITATE AL COMISIEI CATOLICO-ORTODOXE. Ce s-a discutat si s-a aprobat la Chieti? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare