“LOVITURA DE STAT” EUROCRATA DIN PORTUGALIA/ Comisia Europeana si principiul usii rotative: COMISARII, LOBBYSTI AI MARILOR CORPORATII/ Sensul parteneriatelor trans-atlantice si trans-pacifice: EXTINDEREA MONOPOLURILOR CORPORATISTE

ATM-uri închise, cozi la benzinării, rafturi goale în magazine, oameni sărăciți îngrămădiți în piețele orașelor pentru a mânca gratis o supă calda, pacienți care stau câte doi într-un singur pat de spital. Toate aceste imagini din Grecia intens mediatizate în ultimii ani și mai cu seama în 2015 nu au avut efectul psihologic scontat de Bruxelles și Berlin asupra portughezilor.

Nu sunt doar relatări neutre despre situația dintr-o țară în criză, nu sunt doar expresii ale compasiunii pentru greci, sunt și avertismente despre ce se poate întâmpla cu un electorat care nu alege ”pe cine trebuie”, transmițând ”semnale negative” investitorilor, creditorilor.

Teama cea mare a birocraților de la Bruxelles și a guvernului de la Berlin nu a fost Grecia, ci posibila contagiune ce s-ar manifesta în Spania, Portugalia și chiar Italia, în întreg flancul sudic al UE lovit de criză. O teamă de cetățenii europeni. Grecia a fost un exemplu despre cum liderii UE vor trata asemenea ”derapaje”.

Nu a fost însă suficient pentru portughezi. Unii dintre cei mai săraci alegători europeni s-au prezentat la urne pe 4 octombrie și au dat credit Partidului Socialist, stânga portugheză. Rezultatele nu ofereau decat posibilitatea unui guvern de coaliție, iar la începutul săptămânii trecute liderul socialist Antonio Costa a anuntat că este gata să se alieze cu comuniștii si cu Blocul Stângii (un partid apropiat de ideologia Syriza) pentru a forma un guvern ce ar detime majoritatea absolută în parlament și care ar asigura stabilitatea politică. A anunțat că va fi un guvern care va lua și măsuri anti-austeritate, posibil chiar anti-euro.

Aici a intrat în scenă președintele conservator Anibal Cavaco Silva. El a decis să îl desemneze drept premier pe liderul social-democraților (de orientare liberală în Portugalia), Pedro Passos Coleho, pentru un al doilea mandat. Cum a justificat președintele de dreapta decizia sa care vine împotriva voinței exprimate de electorat? ”Este datoria mea, în cadrul prerogativelor constituționale, să fac tot ce este posibil pentru a preveni transmiterea unor semnale false instituțiilor financiare, investitorilor și pietelor”. ”Este cel mai prost moment pentru o modificare radicală temeliei democrației noastre”. Așadar, instituțiile financiare, investitorii si piețele aunt mai presus de votul democratic (62% împotriva austerității). Alegătorii nu inteleg nimic, votul lor nu înseamnă nimic, poate cel mult un ”semnal fals”. Ce conteaza este vointa instituțiilor financiare.

”Niciodată în 40 de ani de democrație guvernele Portugaliei nu s-au bazat pe forțele politice anti-europene”, este un alt argument al presedintelui.

Iar de la mai marii Europei vine un mesaj și mai clar: ”Sacrificiile făcute de portughezi nu trebuie să fie amenințate de un guvern format din partide anti-UE și anti-NATO”, a spus Joseph Daul, președintele grupului PPE din Parlamentul European. Cât se gandea copywriterul lui Daul la portughezi și la democrație când a scris discursul și cât la cariera sa în aparatul birocratic neales de la Bruxelles sau pe la NATO este aproape limpede.

”Lovitura de stat în Portugalia” – a așa a fost caracterizată pe Twitter decizia președintelui de la Lisabona, un hashtag lansat de stângiștii de pe continent. Li s-au alăturat eroscepticii, in special cei britanici. ”Poți avea democrație sau poți avea o uniune politică în UE. Nu le poți avea pe amândouă”, este concluzia eurodeputatului conservator britanic Daniel Hannan. ”Nu poti avea și democratie, și UE, acesta este mesajul de la președintele Portugaliei. Este rău pentru cauza pro-europeană”, scrie Stewart Wood, membru in Camera Lorzilor din partea laburiștilor.

Într-adevar, un semnal rău pentru Bruxelles. Până la urma, se poate dovedi că președintele Cavaco Silva a fost prea zelos și ar putea fi pus la colt chiar de către șefii săi din PPE, de Berlin și de Comisia Europeana. În primul rând, Cavaco Silva și-a aruncat țara în criză politica. Guvernul pe care și-l dorește nu poate fi decât minoritar (107 mandate din totalul de 230 din Parlament). Liderul socialiștilor, Anatonio Costa, a anunțat vineri, imediat după decizia președintelui, că va supune guvernul unui vot de încredere. ”Președintele a produs o criză inutilă”, a spus el. Pregătirile au fost deja făcute – socialistii au demonstrat că au majoritate solidă, pentru că și-au impus fără probleme omul la conducerea Paralmentului. Mai mult, deputații au fost avertizați cu excluderea din partid dacă nu vor vota împotriva guvernului. ”Guvernul va cădea cel mai probabil, iar mingea va reveni în terenul președintelui”, crede Aantonio Barroso, de la Teneo Intelligence, o firmă de consultanță din Londra.

Așadar Bruxelles-ul și Berlinul se vor trezi cu o criză politică într-un stat problemă. Acest lucru este și cea mai mare nemulțumire pentru ”piețe”, ”instituțiile financiare” și ”investitori”. Pe deasupra, mai marii UE au de-a face și cu o dezbatere deloc plăcută pentru ei privind starea jalnică a democrației în Europa. Situatia din Portugalia nu va rezolva problema crizei de legitimitate a UE, ci va da și mai mult apă la moară euroscepticilor.

Dar, în primul rând, deranjul cel mare ține de impactul pe care nesocotirea votului democratic în Portugalia îl poate avea în Spania, unde în decembrie se vor organiza alegeri generale. Acolo, guvernul conservator și pro-austeritate al lui Mariano Rajoy se uită cu neliniște la vecinii lusitani. Începând din 2011, Rajoy a condus o țară pe buza falimentului. A reușit sa o transforme într-o economie cu o creștere peste media europeană, însă sacrificiile au fost mari, iar în buzunarul spaniolilor nu se simte vreo creștere, șomajul este peste 20%. Sondajele arata o luptă strânsă între populari și socialiști, iar arbitrii vor fi doua partide anti-sistem – Podemos (aliat al Syrizei din Grecia) si Ciudadanos. Aceste două formațiuni dau fiori Bruxelles-ului. Votul în favoarea lor ar putea, de asemenea, să transmită ”semnale false” piețelor. Iar într-o mare economie europeană, în Spania pe unde intră în Mediterana navele NATO pentru a inclina balanța în disputa mută cu Rusia din Orientul Mijlociu, pentru controlul Maghrebului, aici democrația se pare că înseamnă în primul rând securitate, arme, ”piețe” și loialitate cazonă, mai puțin voința oamenilor care finanțează toate cele de mai sus.

Calin Marchevici: Ce mai fac Barroso, Reding and co.? Comisia “corporatistă” Europeană – ciudata elită care conduce Europa

“Lovitură de stat”, corupţi, neocomunişti – cam acestea erau aprecierile presei internaţionale şi ale Comisiei Europene la adresa României în urmă cu trei ani. Un întreg aparat de propagandă a fost pus la treabă în momentul în care s-a încercat înlăturarea prin mijloace perfect democratice a preşedintelui Traian Băsescu.

Premierul Ponta a fost chemat la ordine la Bruxelles unde preşedintele Comisiei Europene i-a înmânat un “decalog” despre cum trebuie condusă România. Tot la Bruxelles comisarul pentru Justiţie Viviane Reding cânta în struna Monicăi Macovei şi făcea cu ou şi oţet noul guvern, ba mai avea şi dorinţa de a se implica direct în numirea magistraţilor în Romania. Şi să nu o uităm pe secretara generală a Comisiei Barroso, Catherine Day, cea care avea un cuvant greu în privinţa rapoartelor MCV pentru România şi care “scurgea” către o anumită parte a presei din România informatii despre ce i se va pregăti Bucureştiului dacă nu execută ce spune Bruxelles-ul… Ei bine, Catherine Day este acum în echipa de “consilieri speciali” ai lui Jean-Claude Juncker şi aproape cu siguranţă are o influenţă mai mare asupra preşedintelui decat Dacian Cioloş, şi el tot “consilier special”.

Ce mai face Philip Gordon, asistentul secretarului de Stat al SUA pentru afaceri europene şi eurasiatice, cel care a făcut o vizită în România în acelaşi an 2012 pentru ca la câteva ore Curtea Constituţională să descopere „măreţia dreptului” şi să tranşeze în disputa suspendării preşedintelui într-o clipa ceea ce nu reuşise în săptămâni întregi? Dr. Philip Gordon, succedat la Depatrtamentul de Stat de Victoria Nuland, este acum „senior fellow” la Council on Foreign Relations, acolo unde se „focuseaza” pe mai toate problemele lumii – Orientul Mijlociu, Palestina, Europa şi UE, Rusia, armele nucleare, terorism şi economie.

Ce mai fac Barroso, Reding & co.? Organizaţia Corporate Europe a publicat un raport care arată că membrii Comisiei Barroso sunt bine, foarte bine. O treime dintre ei fac lobby pentru mari corporaţii şi câştigă bani frumoşi. Luaţi împreună, comisarii lui Barroso au acceptat până acum nu mai puţăin de 115 contracte.

Conduce detaşat fostul lor sef. Portughezul Barroso a început să organizeze conferinţe, să vorbească la Washington, prin marile capitale europene şi să facă lobby. A avut până acum 22 de asemenea acţiuni. Ce face Viviane Reding? A acceptat o poziţie în conducerea companiei Agfa-Gevaert, în domeniul tehnologiei informaţiilor. Reding a fost comisar european timp de trei mandate – o dată pe Justiţie, o dată pe Educatie şi o data pe Informaţie şi media, adica exact domeniul în care acum activează de partea unei mari companii. Comisia actuala a acceptat noua poziţie a lui Reding, cu condiţia ca aceasta să nu intervină în interiorul Comisiei în favoarea companiei care o plăteşte acum.

Ce face Karel de Gucht, comisarul belgian pentru Comerţ, unul dintre arhitecţii celui mai secret acord de liber schimb din istoria Europei – Parteneriatul Tranatlantic pentru Comerţ şi Investiţii? De Gught a fost numit în consiliul director al companiei belgiene Belgacom (Proximus) şi mai lucrează şi la fondul de investiţii CVC Capital Partners. Fostul comisar estonian pentru Transport Siim Kallas este consilier la compania de software Nortal, dar a păstrat legături strânse cu Comisia Europeană. Olandeza Neelie Kroes, fost comisar pentru Agenda Digitală este consilier special la Bank of America Merrill Lynch.

Codul de Etică al Comisiei Europene a fost amendat în 2011 astfel încât să nu apară conflicte majore de interese între fosta funcţie de comisar, cu acces la informaţii confindenţiale, şi noile poziţii. Rămân însă foarte multe portiţe pentru eludarea acestui cod de etică. O serie de activişti spun că acceptarea de către foştii comisari a unor positii în lumea lobby-ului corporatist este lipsită de etică. Noua Comisie condusă de Jean-Claude Juncker a fost cea care a aprobat acţiunile ale foştilor comisari – insa a trecut prin comisia de etică doar 36 dintre 96 de numiri. Doar în trei situaţii foştilor comisari li s-a interzis să accepte noi pozitii.

“Comisia are o problemă cu fenomenul uşii rotative. Fie ca e vorba de comisari sau alţi oficiali, prea mulţi dintre ei trec în sectorul privat, crescând riscul conflictelor de interese şi al intrării Comisiei sub influenţa corporaţiilor”, spune un personaj implicat în lumea lobby-ului, citat de Corporate Europe.

Să mai mire faptul că la Bruxelles activeaza 30.000 de lobby-işti care îi asaltează pe comisari, pe membrii staff-ului lor, pe europarlamentari şi alţi birocraţi. Nici nu le este greu – raportul este de un lobby-ist la un funcţionar european. Comisia are circa 31.000 de angajaţi. The Guardian scria în acest an că 75% din legislaţia europeana este influenţată de lumea lobby-ului. Să nu uităm că această legislaţie este opera Comisiei nealese şi a Consiliului European, nu a Parlamentului European – singura instituţie democratică. Când parlamentul este consultat, de regulă lobby-ştii uşureaza munca eurodeputaţilor şi le furnizează poziţii argumentate, care nu de puţine ori trec de PE fără nicio amendare.

Şi astfel se ajunge ca munca celor care conduc peste 500 de milioane de europeni să fie influenţată şi chiar dominată de interese ale marilor companii energetice (cele care au făcut lobby intens în favoarea gazelor de şist care să înlocuiască gazele din Rusia, aceste companii văzând în răyboiul din Ucraina nu o criza, ci o oportunitate de piaţă), aşa s-a ajuns la scandaluri mari în Comisia Barroso legate de industria tutunului şi de directivele europene în acest sector (totul s-a soldat cu demisia unui comisar), astfel marile companii americane din domeniul internetului au investit milioane de dolari pentru a-i convinge pe eurodeputaţi să le mai permită “optimizarea fiscală” în Europa, mai mult sau mai puţin o formă de evaziune. Lobby-iştii, la rândul lor, sunt foşti politicieni cu state vechi prin partidele mari din Europa, fosti deputaţi, miniştri şi înalţi funcţionari.

Comisarii europeni şi înalţii funcţionari de la Bruxelles nu au făcut publică niciodată declaraţia lor de avere, pentru că nu sunt obligati de nicio directivă. Dacă în România pare, de vreme bună, un lucru absolut normal, declaraţia publică de avere a fost şi este încă văzută ca un afront şi un atentat la adresa vieţii private în majoritatea societăţilor occidentale.

“Vechiul regim” al Europei era dominat de o clasă nobiliară transnaţională. După un secol, elitele ce conduc astăzi Uniunea Europeană par să se identifice tot mai mult cu acest regim. Par să aibă afinităţi mult mai mari cu tot soiul de birocraţi şi lobby-işti “post-naţionali” decât cu propriul popor, cu cei cărora până mai ieri le cereau voturile. Elita ciudată care conduce Europa a ajuns să recreeze acest vechi regim.

“În mod normal te gândești că opțiunea cea mai bună a premierului unei țări este de a face lucrurile care să-i asigure realegerea. Aceasta este strategia dominantă, indiferent cât de sumbre sunt perspectivele. Dar în epoca globalizării și a UE-ficării, cred că liderii țărilor mici se află, de fapt, într-o situație diferită. Dacă îți închei mandatul fiind apreciat de grupul de la Davos, atunci poți fi eligibil pentru o mulțime de contracte la Comisia Europeană, FMI sau alte fleacuri, chiar dacă ești cu totul disprețuit de conaționalii tăi. Mai mult, într-un fel este un plus să fii disprețuit de ei. Argumentul suprem al solidarității cu ”comunitatea internațională” este să faci ceea ce comunitatea internațională vrea, chiar dacă întâmpini o rezistență masivă din partea poporului tău”, scria Matthew Yglesias la inceputul acestui an.

• Logica Economica: Mărul otrăvit numit TPP

Să presupunem că aveți un acord comercial care elimină complet 18 000 de taxe vamale existente  între 12 țări care, de altfel, se intimidează reciproc prin impunerea barierelor comerciale. Pentru o persoană inteligentă, acest lucru sună uimitor. Dacă nu ești luddit, ai toate motivele să o susții. Comerțul este bun. Comerțul global este bun. Este bine să avem mai puține bariere comerciale.

Dar să spunem că același tratat obligă toate cele 12 națiuni semnatare la legiferarea unor privilegii guvernamentale extraordinare pentru corporații reacționare care plătesc pentru a-și păstra cartelurile. Este vorba aici despre mass-media, marea industrie muzicală, și industria farmaceutică.  Singurul lor scop este să-și păstreze „proprietatea intelectuală” și să zdrobească tot ceea ce ele numesc „piraterie”, care reprezintă de fapt concurența de piață liberă.

Ce se întâmplă dacă acest tratat privind comerțul este doar un instrument pentru extinderea monopolurilor corporatiste? Ce se întâmplă dacă ideea acestui tratat a fost aceea de a folosi limbajul globalizării și al creșterii economice pentru a lupta de fapt împotriva schimbului de informații, care este inerent în era digitală?

Este vorba despre Parteneriatul Trans-Pacific. La fel cum s-a întâmplat și cu Nafta și WTO dinaintea acestuia, TPP-ul este vândut publicului larg drept un acord de schimb liber. Susținătorii și criticii lui pornesc de la această premisă. Dar ea reprezintă mai degrabă o tehnică de distragere a atenției. Adevăratul miez al tratatului este extrem de protecționist. Aceasta protejează o mână de jucători puternici din industrie împotriva concurenței veritabile a pieței.

Zvonurile despre prevederile referitoare la proprietatea intelectuală (IP) circulă de ani de zile. Dar nimeni nu a văzut rezultatele negocierilor nesfârșite și secretoase. Apoi s-a implicat Wikileaks. Acesta a dezvăluit în întregime textul din Tratat referitor la IP și s-a dovedit că zvonurile erau adevărate, ba chiar mai rău.

Secțiunile IP ale TPP-ului încearcă să impună prin șantaj cele mai proaste legi americane – cele referitoare la drepturile de autor, brevetele, mărcile comerciale – afectând inclusiv industriile în care încă mai există o anumită libertate.

Digital Millennium Copyright Act, de exemplu, îi face responsabili pe furnizorii de servicii de internet și pe proprietarii website-urilor că materialele postate pe aceste site-uri nu încalcă drepturile de autor. De exemplu, nici măcar o carte veche de 75 de ani și inexistentă în format tipărit nu poate fi urcată pe internet; dacă descoperă existența unei variante PDF pe site, guvernul poate cere închiderea site-ului. Această legislație este în vigoare în prezent în Statele Unite, dar TPP garantează implementarea ei în toate cele 12 țări semnatare ale tratatului.

Cea mai mare revelație din documentele dezvăluite de Wikileaks se referă la industria farmaceutică. Visul acestei industrii este destul de simplu: ea dorește ca medicamentele generice să dispară, ca și modul în care sunt distribuite copii ieftine ale unor produse de marcă. În străinătate, medicamentele generice sunt esențiale. Ele reflectă beneficiul pe care oamenii îl au de pe urma progresul tehnologic în domeniul medical, fără să trebuiască să plătească prețuri exorbitante ca în SUA.

TPP-ul ar face un mare pas pe drumul prohibiției medicamentelor generice pentru un spectru larg de produse. Totul se reduce la normele care sunt folosite pentru a decide dacă genericele pot fi fabricate sau nu. În SUA, există un obicei numit „linkage”, care face imposibilă producerea unui medicament dacă există dispute juridice nerezolvate legate de brevetele folosite în procesul de producție. Această practică nu există acum în majoritatea națiunilor participante la TPP.

…

Costurile acestui tratat nu vor fi simțite doar în străinătate. Monopolul farmaceutic din SUA se va întări în continuare, determinând oamenii să plătească mult mai mult pentru medicamente decât o fac în prezent, iar dezvoltarea de noi medicamente va fi afectată, rezumându-se doar la cheltuielile pe care le vor decide marii jucători din industrie.

Și nu este vorba doar de SUA. Este vorba despre toate țările care fac parte din acest acord și care sunt șantajate sau mituite de clasa conducătoare americană pentru a accepta aceste legi nocive în schimbul permisiunii de a intra pe piață.

 

Nu așa ar trebui să funcționeze comerțul. Dar din punctul de vedere al clasei conducătoare, tocmai aceasta este ideea din spatele oricărui tratat comercial. În realitate orice țară poate avea comerț liber oricând dorește. Este nevoie doar să nu pună piedici importurilor și să se concentreze pe producția unor bunuri valoroase, pe care alții ar vrea să le cumpere. Trebuie să ne întrebăm: care este scopul acestor documente de mii de pagini, al acestor mulți ani de negocieri și al acestei secretomanii? De ce a prima apariție a prevederilor TPP-ului s-a făcut pe Wikileaks? Ce anume nu vor ei să aflăm?

Juristul Stephan Kinsella explică:

“Ceea ce se întâmplă aici este că SUA, la cererea RIAA (industria muzicală), MPAA (Hollywood), și a industriei Big Pharma, își utilizează statutul de superputere  pentru a impune legislația americană referitoare la IP în toate celelalte țări, în beneficiul acestor interese speciale. Acest proces se întâmplă deja de decenii. Odată ce TPP-ul este ratificat, cum mă aștept că va fi, draconica legislație americană a IP va fi pusă în aplicare în țările care cuprind aproximativ 40% din PIB-ul mondial.”

 Adam Smith zicea bine:

„Oamenii din aceeași breaslă se întâlnesc rar, chiar și pentru distracție sau amuzament, dar conversația lor se termină întotdeauna într-o conspirație împotriva publicului, sau într-un plan pentru a crește prețurile.”

Cei care au urmărit aceste negocieri spun că negociatorii americani au făcut practic lobby pentru industria farmaceutică americană. Acesta este motivul pentru care organizația „Medici fără frontiere” s-a revoltat atât de puternic împotriva TPP-ului. Și tot din această cauză s-a revoltat și Electronic Freedom Foundation.

Cel mai bun argument în favoarea TPP este că mulți băieți răi sunt împotriva acestui tratat. Dar asta nu înseamnă că adevărații liberali ar trebui să fie în favoarea acestuia. În politică, ceea ce arată ca un măr roșu, delicios și strălucitor poate fi de fapt un fruct otrăvit.

***

Acest text este o traducere parțială după Jeffrey Tucker, The Poison Apple Calles TTP.

P.S.Orice asemănare între TTP și TTIP (Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții), în curs de negociere secretă între SUA și UE, nu este deloc întâmplătoare!