Profesorul Bogdan Glăvan a făcut o analiză a principalelor revendicări anunțate de mass-media că ar fi ale oamenilor din stradă.
Iată textul:

Dacă am timp mă voi referi în aceste zile la fiecare din revendicările pieței, așa cum au fost ele preluate de formatorii de opinie (care, v-ați prins, de asta se cheamă așa, fiindcă ei doar preiau, nu formează absolut deloc opinia publică…). Aceste revendicări sunt în general de o uriașă inutilitate și nu vor duce la o viață mai bună în România. Astăzi vreau să vă spun despre revendicarea : Repetate scandări “Românii vor schimbare”, “Toate partidele, aceeași mizerie”, “Toate partidele fură prin rotație” —> Numirea unui prim-ministru care nu face parte din liderii actuali ai clasei politice românești.

Înainte de a demola mitul tehnocratului, v-aș ruga să observați o eroare de logică în formularea revendicării. Faptul că “toate partidele fură prin rotație” nu duce deloc inevitabil la concluzia că România trebuie condusă de un tehnocrat. Nu văd de ce tehnocratul nu ar putea fura la rândul său, de ce specialistul apolitic nu poate fi mincinos. Nu, această idee nu ne împinge în direcția căutării unui nume nou care să dirijeze țara, ci în direcția evitării politicii. Dacă politica presupune furt – și nu doar piața, dar numeroși filosofi au fundamentat această idee, că mijloacele politice de alocare a resurselor, respectiv procesul de redistribuție a avuției în societate se bazează în esență pe exercitarea violenței, deci pe furt – atunci concluzia logică ar fi să ne dorim minimizarea statului, minimizarea politicului. Ca să nu mai aibă ce să fure, politicienii ar trebui să aibă prerogative și puteri mai mici. Poate nu este posibil să trăim într-o lume fără stat (fără politică), dar măcar să reducem din puterea statului.
Impresia mea este că formatorii de opinie au oferit o interpretare originală dorinței oamenilor care – ce să vezi, cu totul întâmplător! – servește tocmai la păstrarea dimensiunii sistemului politic, implicit la păstrarea capacității acestuia de a lua bani de la Ion și de a-i da lui Gheorghe.
Și acum referitor la tehnocrat… trebuie să înțelegem că prosperitatea unei națiuni ține în primul rând de ideile oamenilor, de cultura lor. Problema guvernării, descifrarea mizelor diverselor fenomene economice și sociale, adoptarea celor mai potrivite instituții care să paveze drumul către civilizație și bunăstare – toate acestea țin de ideologie. De o anumită viziune asupra lumii, asupra vieții, asupra rostului oamenilor pe pământ.
Este o iluzie să credem că tehnocrații sunt scutiți de viziuni ideologice. Nimeni nu este scutit. Fiecare om are propriile lui idei. Problema nu este să alegem între un guvern de tehnocrați și unul fără tehnocrați, ci să alegem viziunea corecta.

Tehnocratia

Vă dau un exemplu. Majoritatea oamenilor cred că prosperitatea se clădește pe impozite. Dacă îi asculți pe formatorii de opinie (din politică, presă, corporații), cei mai mulți cred că statul român colectează puține taxe, că ar trebui să colectăm cu 10-20 de puncte procentuale mai multe impozite în raport cu PIB pentru a ne compara cu Franța sau Germania. Fără mai multe venituri bugetare nu putem face autostrăzi, nici spitale și nici nu putem investi în educație. Care este scopul reformei ANAF? “Creșterea veniturilor prin îmbunătățirea eficienței colectării”! Bănuiesc că știați că această reformă este sprijinită de Banca Mondială – o rezervor de tehnocrați de primă clasă, așa-i?! Vă amintiți de spotul publicitar “România funcționează cu taxele tale”, așa-i?!
În același timp, o sumedenie de economiști (printre care mă număr) nu sunt de acord cu această perspectivă. Ei arată că dezvoltarea depinde de libertatea economică și că povara fiscală, dimensiunea statului sau a investițiilor publice afectează această dezvoltare.
Deci, cum o dăm la pace? Care este concluzia? Pe care tehnocrat îl alegem?! Supunem la vot între tehnocrați ca să vedem ce opțiune – scăderea sau creșterea taxelor – întrunește cele mai multe voturi?! Problema derivă din faptul că economistul nu este în postura inginerului. Deci eticheta “tehnocrat” este lipsită de sens.
Sau să ne referim la alt exemplu. Se spune că educația trebuie condusă de un specialist în educație, sănătatea de un specialist în sănătate ș.a.m.d. Dar imediat ce stăm un pic să ne gândim, vedem că de fapt ministerele au nevoie de manageri, nu de profesori sau de medici. Doar un bun manager poate gestiona adecvat o organizație, iar talentul managerial este ceva diferit de competența profesională în domeniul respectiv. Mai mult decât atât, vorbim de necesitatea efectuării de reforme, în educație, sănătate ș.a.m.d. Deci managerul trebuie să facă și reforme. Ca să facă reforme are însă nevoie de viziune. Către ce model îndreaptă sistemul? Este clar că răspunsul depinde de ideologie.
Nu există tehnocrați în adevăratul sens al cuvântului, adică oameni feriți de ideologii, de viziune politică. Și chiar dacă ar exista, nu am avea nevoie de ei. În realitate, “tehnocrații” nu au funcționat decât ca marionete ale politicienilor sau ale “statului profund”. Este timpul să nu ne mai îmbătăm cu apă rece și să punem mâna pe carte. Să vedem exact în ce direcție vrem să mergem, care sunt reformele necesare. Și să căutăm oameni care îmbrățișează viziunea respectivă.
Știu, reducerea numărului de parlamentari de la 600 la 300 trebuia să se întâmple, dacă în România s-ar fi respectat legea. Dar nu vă emoționați, la cum sunt legile în România, dacă toată lumea le-ar respecta integral începând din acest moment, am ajunge înapoi în Evul Mediu. Cel mai banal exemplu care îmi vine în minte este limitarea vitezei pe drumurile publice, pe care probabil o încalcă 90% dintre șoferi de fiecare dată când pornesc la drum.
Aici nu mă interesează clișeele găunoase, ci efectele pe termen scurt și lung ale reducerii numărului de parlamentari. Am abordat subiectul încă din anul 2009 și nu mi-am schimbat părerea. Din păcate, în acest domeniu ca și în altele, publicul se lasă hipnotizat de consecințele imediate ale acestei măsuri, pierzând din vedere efectele de durată. Pentru majoritatea oamenilor, reducerea numărului de parlamentari înseamnă doar tăierea cheltuielilor cu salariilor unor persoane care nu produc nimic util și care, astăzi, mai sunt și corupți. Bun, dar nu la aceasta se rezumă povestea. Eventual, cam așa gândește un contabil – și bag seama că abordările contabile nu ne convin atunci când vorbim de politici macroeconomice, de exemplu; nu-nu, acolo pretindem viziune, planificare strategică etc. Dar când vine vorba de Parlament, adică tocmai de instituția în raport cu care ar trebui să dovedim cea mai mare viziune, preferăm să gândim contabil.
Măcar cei care au studiat economia ar trebui să știe mai bine. Ei au studiat ceea ce se cheamă “comportament strategic”, interacțiunile care au loc între agenții economici atunci când numărul lor este mic. Ei au aflat că una din condițiile de organizare a cartelului este tocmai existența unui număr mic de producători. De asemenea – asta știm de la Ronald Coase – când numărul de agenți este mic atunci costurile de negociere scad, ceea ce facilitează ajungerea la un acord comun.
E ușor să spui că avem “megaparlament” când vrei să impresionezi (manipulezi) și să plângi pe umărul contribuabilului – deși nu-ți pasă de contribuabil atunci când vine vorba de relaxarea fiscală. Dacă vreți analize cantitative mai profunde, este una aici. Dar principiul este important: Scăderea numărului de parlamentari va accentua una din cele mai grave probleme pe care le-am reclamat în toți acești ani: coluziunea parlamentarilor împotriva interesului societății. Cu cât sunt mai puțin, cu atât scad șansele ca printre ei să se afle un un Gică-contra.
 
Problema cea mai gravă este însă norma de reprezentare. Ne plângem că parlamentarii actuali nu sunt reprezentativi – și de aici rezultă “deficitul democratic”. Vă dați seama că dacă se reduce numărul de parlamentari mergem exact în direcția opusă celei necesare pentru rezolvarea problemei? Cu cât un parlamentar reprezintă mai mulți cetățeni (vorbim de sute de mii de cetățeni), cu atât hazardul moral crește, cu atât libertatea lui de a acționa iresponsabil în legătură cu preferințele cetățenilor este mai mare, pentru că pur și simplu este mai greu de tras la răspundere de către cei care l-au votat.
Suprema ironie este că tocmai am liberalizat piața politică. Am facilitat înființarea de noi partide, ceea ce va frâna organizarea de carteluri între politicieni. A căzut regula că ai nevoie de 25 000 de semnături ca să înființezi partid, era una din cele mai anti-democratice și stupide reguli pe care le-a produs cartelul politicienilor în democrația originală din România. Și acum ce facem? Micșorăm numărul parlamentarilor astfel încât dublăm gradul de dificultate pentru accesul în Parlament?! Adică ne dăm cu stângul în dreptul? La ce bun să îți faci partid dacă șansele de a ajunge în Parlament scad?
Părerea mea este că ne aflăm iarăși în fața unei manipulări de 5 stele. Sistemul nu cedează nimic. A sacrificat un pion, liberalizând legislația de înființare a partidelor, pentru a câștiga partida – transformând Parlamentul într-un cuib încă mai puțin reprezentativ decât în prezent, sporind deficitul democratic. Iar strada, în loc să ceară măsuri care să ducă la reducerea deficitului democratic, cere exact contrariul. În loc să ceară, de exemplu, reducerea volumului de legislație – pentru că este aberant ca într-o singură zi guvernanții să emită 119 pagini de legislație – în loc să vină cu reguli mai stricte pentru emiterea de legi, în loc să ceară descentralizarea și folosirea mai frecventă a referendumului ca procedură de validare a producției de legi (simplu de făcut, dacă am implementa votul electronic) și de ținere în frâu a parlamentarilor, ei bine strada susține o imensă inutilitate economică și politică, cu efecte perverse pe termen lung.
P.S. Desființarea etalonului-aur a fost susținută argumente similare. “La ce ne trebuie domnule, bani de aur, vă dați seama cât ne costă toată activitatea de minerit? Nu mai bine folosim noi resursele respective pentru a produce alte bunuri cu adevărat utile, precum frigidere sau mașini? Banii de hârtie nu ne costă nimic să-i producem”. Evident, tocmai de aceea în secolul XX s-a făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc, cum zicea un laureat al Nobelului pentru economie. Culmea este că nu s-a făcut nici o economie, activitatea de minerit nu a dat înapoi, lumea a continuat să investească în aur. Și cu cât statele au dus o politică monetară mai iresponsabilă, cu atât au investit mai mult. Cât despre consecințele banilor ieftini asupra economiei, polarizării sociale, acumulării de capital… mai bine nu mai amintim. Asta înseamnă să NU gândești economic. Să te uiți, vorba lui Bastiat, doar la “ceea ce se vede”, uitând “ceea ce nu se vede”.