MIJLOCIRE PENTRU SODOMA SAU TRAUMELE SI PACATELE UNUI POPOR. Cum se explica nenorocirile colective si cum le putem depasi duhovniceste?

10-01-2017 5 minute Sublinieri

lots-wife

Mijlocire pentru Sodoma. Pacatele unui popor

Familia ortodoxa, nr. 1/2017

Anul acesta, unii vor discuta/polemiza despre politica, si multi isi vor pierde cumpatul de suparare. Oricare va fi rezultatul, natiunea a ajuns la un moment infricosator in istoria sa. Multi vor striga si multi vor injura. Insa cativa putini vor sta inaintea lui Dumnezeu si vor mijloci pentru mila. Mi te vei alatura si tu, si vei face pocainta pentru America? Nu e nevoie sa fii american. Avraam n-a fost cetatean al Sodomei sau Gomorrei.

Poate vreodata un popor sa pacatuiasca? Si daca da, cum i se poate ierta?

Istoriile si scrierile prorocesti ale Vechiului Testament sunt pline de exemple ale pacatului unui popor. Unele sunt despre Dumnezeu tra­tand cu anumite persoane, dar, in ansamblu, atentia Sa pare indreptata spre Israel si celelalte popoare ca un tot. Fagaduintele si juramintele sunt facute unui popor intreg, iar certarea cade si ea asupra intregului neam. Sensibilitatile noastre moderne, inradacinate intr-un anga­jament fundamental pentru individualism, au oroare de acest tratament colectiv. Si nu sun­tem primii care ne plangem de el.

In Facere cap. 18, Avraam discuta in contra­dictoriu cu Dumnezeu despre cetatile Sodomei si Gomorrei. Domnul amenintase sa nimiceasca cetatile din pricina pacatelor lor, iar Avraam Ii pune aceasta intrebare tulburatoare:

Pierde-vei, oare, pe cel drept ca si pe cel pacatos? Poate in cetatea aceea sa fie cincizeci de drepti; pierde-i-vei, oare, si nu vei cruta tot locul acela pentru cei cincizeci de drepti, de se vor afla in cetate? Nu se poate ca Tu sa faci una ca asta si sa pierzi pe cel drept ca si pe cel fara-de-lege, si sa se intam­ple celui drept ce se intampla celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecatorul a tot pamantul va face, oare, nedreptate?” (Facere 18, 23-25).

Asa ca intrebarea aceasta a avut, inca de la inceputuri, un loc de frunte in gandurile credinciosilor. In convorbirea lui Avraam cu Dumnezeu, acesta Il intreaba pe Dumnezeu daca va cruta acele cetati de se vor gasi in ele macar cincizeci de drepti. Dumnezeu se invoieste. Continuandu-si pledoaria, Avraam scade numarul dreptilor la zece (si se opreste). Si Domnul ii spune ca va cruta cetatile de se vor gasi in ele fie si zece drepti. Dar, vai!, aces­tia au fost mai putin de zece. Nu-I reprosam insa lui Dumnezeu ca fusese gata sa-i crute pe nedrepti pentru doar o mana de drepti.

„PACATUL NU ESTE 0 PROBLEMA LEGALA”

In intregul exercitiu al acelei convorbiri se as­cunde o taina. Adevarul e ca nici unul dintre noi nu-i de sine statator. Nimeni nu ramane neafectat de faptele celorlalti. Vietile noastre sunt profund intretesute. Noi insine suntem vlastarele multor generatii si purtam in sine atat de multe pe care nu noi le-am ales. Mostenirea noastra are influente – si bune, si rele.

Parintele Thomas Hopko defineste o parte din acestea ca „pacatul de generatie“. Pentru a-l intelege, trebuie sa ne amintim ca pacatul nu este o problema legala. Nu are legatura cu justetea sau injustetea. Este o povara tainica, pe care o traim ca datorie, impediment, greutate conflictuala, neputinta, frangere si alterare, sau pur si simplu ca pe punctul de inceput al vietilor noastre. Practic, in viata noastra totul ne este da­ruit, si sunt multe „daruri” pe care am fi preferat sa nu le fi primit. Pacatul face parte din existenta noastra incarnata. Suntem vlastarele altora. Sa ai o existenta intrupata in spatiu si timp inseamna sa ai un trup impovarat cu ADN-ul veacurilor, si o familie si cultura care sunt totodata roade ale istoriei si purtatoare ale istoriei. Propria noastra existenta este o consecinta a tot ceea a fost ina­inte de noi. Nu putem spune in mod serios ca o astfel de existenta interdependenta nu poarta in sine implicatii.

Bineinteles, multe poveri istorice au de­venit obiectul atentiei politice. Nici o fiinta umana, nici un grup national sau etnic nu este fara de pacat. Unele pacate sunt mai re­cente si mai evidente decat altele. Acuzatorii nostri nu pot pleda niciodata „nevinovat”. Insa recunoasterea acestui fapt nu ajuta cu nimic la inlaturarea poverilor noastre.

In secolul al 20-lea, au avut loc niste im­portante crime nationale care, intr-o masura, au fost recunoscute. Japonia a renuntat la armata sa in replica la atrocitatile si gre­selile comise in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Germania a platit despagubiri sta­tului Israel si a adoptat numeroase legi prin care a renuntat la flagelul nazismului si l-a restrictionat. Multi criminali de razboi au fost pedepsiti. Guvernul rus, fara nici o presi­une politica din afara, nu doar ca a recunos­cut multe din crimele trecutului comunist, ci a si ridicat monumente comemorative si a reconstruit biserici (restituindu-le, adesea, proprietatile care le fusesera luate), intr-un efort de pocainta publica.

S-a spus, pe buna dreptate, ca „istoria se scrie de invingatori“. E cazul, asadar, sa facem mai degraba pocainta pentru pacatele invinsi­lor istoriei, si sa lasam scrisul pe seama invin­gatorilor. Dar povara pacatului, ca realitate istorica, ramane. Neadresate, pacatele trecutului devin problemele prezentului. Multe din indelungatele conflicte al lumii moderne reprezinta secole de probleme nerezolvate si povara mostenirii noastre ancestrale.

Mostenirea istoriei este adesea transmisa mai departe in naratiuni contradictorii. Nu stim de fiecare data ce s-a intamplat, nu ne amintim intocmai amanuntele, dar cunoas­tem mult prea bine povara emotionala a trau­mei provocate. Ura poate fi ceva foarte vechi.

„O EXPERIENTA VECHE CA INSASI OMENIREA…”

Si spre trauma vreau sa ne indreptam atentia. Trauma este un cuvant folosit pentru vatamarile suferite in imprejurari extreme. Ea poate surveni in urma unui dezastru natural sau a unui razboi – in orice timp si loc in care suntem primejduiti, raniti, expusi unor actiuni ingrozitoare. Oamenii nu pot sa aiba experienta unui razboi si apoi sa treaca mai departe, ca si cum nimic nu s-ar fi in­tamplat. Razboiul ia sfarsit in cele din afara, dar continua in cele dinlauntru. E o experienta ve­che ca insasi omenirea. Trauma ii lasa uneori pe oameni handicapati emotional, sau chiar si fizic.

Oamenii din antichitate adresau traumele din viata prin „liturghii”1 – ritualuri publice sau private care cautau sa le restabileasca sanatatea mintii, sa potoleasca mania zeilor sau a duhurilor dusmani­lor. Psyche-ul2 colectiv al unui intreg popor era astfel indreptat, prin diferite actiuni si credinte care ur­mareau sa aduca pacea si sa restabileasca dreptatea.

Modernitatea mai are foarte putine astfel de ritualuri. Statul secular, ce prezideaza asupra unor grupari disparate si concurente, nu mai poate re­curge la aproape nimic care sa ajute la catharsis3 sau la pocainta, sau macar la recunostinta. Sportul (cum ar fi Super Bowl-ul4) este lucrul cel mai apro­piat de o „liturghie” publica in America zilelor noastre, dar nu aduce nimic transcendent, nimic permanent. Nu poate vindeca, nici exprima nevo­ile unui popor.

Rezultatul acestei carente este neputinta po­poarelor si, de cele mai multe, a indivizilor de a se vindeca de trauma lor. Ranile razboaielor pierdute sau ale pacatelor istorice raman netratate, izbuc­nind din cand in cand ca traume reinnoite in psyche-ul poporului.

In seminar, la un curs de pastoratie, am fa­cut cunostinta cu expresia „ciclicitate latenta re­curenta“. Ea cauta sa descrie un conflict din viata unei parohii, care izbucneste periodic – in esenta, e mereu acelasi conflict. Poate aparea in contex­tul unor probleme noi – dar e mereu acelasi con­flict. Tamaduirea unei astfel de parohii cere sa discerni ce se intampla de fapt – sa aduci ceva latent, adormit, la lumina zilei.

Popoarele (si indivizii) care isi ignora ranile si su­pararile nu le lasa in urma – le aduc mereu inainte si isi repeta neincetat razboaiele. Generatiile urma­toare, care n-au cunoscut niciodata cauza primor­diala, devin purtatoare fara de voie ale violentei si distrugerii latente pe care le-au mostenit.

„LEACUL ACESTEI BOLI NEVINDECATE ESTE POCAINTA”

Desi in Ortodoxie nu se foloseste indeobste termenul de „pacat originar”, prin aceasta nu se contesta realitatea poverii mostenite a pa­catului. Stiinta inca in crestere a epigeneticii pare sa sugereze ca s-ar putea sa mostenim astfel de poveri chiar si genetic.

Leacul acestei boli nevindecate pe care l-am primit prin Sfanta Traditie este pocainta. Fara in­doiala, este foarte greu sa se pocaiasca un popor, desi s-ar gasi cu usurinta o slujba pentru aceasta in Traditia ortodoxa. Insa rusinea asociata unui pacat national sau colectiv este de cele mai multe ori negata sau „repovestita” in alte feluri. Fara pocainta, popoarele sunt condamnate sa-si retra­iasca trauma, sa o sufere din nou sau sa actioneze influentate de amaraciunea traumei lor.

Exista, desigur, si o alta cale. Ea a fost ex­primata prima data in cuvintele prorocesti ale arhiereului Caiafa, pe cand analiza „problema Iisus”:

Voi nu stiti nimic; nici nu ganditi ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul” (Ioan 11, 49-50).

Moartea lui Hristos pe cruce devine „litur­ghia” publica pentru povara pacatului lui Israel. Bineinteles, El a fost „liturghia” publica pentru po­vara pacatului intregii lumi. Dar a existat un prin­cipiu limpede in jertfa Sa – ca un om poate muri pentru toti. Nu este un act legalist de substituire, ci este taina coinerentei si a koinoniei5. El S-a facut ceea ce suntem noi, ca noi sa ne putem face ceea ce este El“, spun Parintii. Cunoasterea Bisericii este, totodata, ca suntem chemati la exact aceeasi jertfa. Ingropandu-ne cu moartea Sa in Botez, ne unim cu insasi rastignirea Sa. Unindu-ne cu El in mor­mant, calatorim cu El la iad, si acolo suflete cu­rajoase mijlocesc pentru pacatele intregii lumi, si impreuna cu El aduc libertate sufletelor. Staretul Sofronie de la Essex le numeste pe aceste suflete curajoase „prietenii lui Hristos“.

Cel putin din zilele lui Avraam, am avut mij­locitori care au salvat cetatile si popoarele paca­tosilor. Rugaciunile lor au fost lucratoare pen­tru ca s-au rugat uniti cu singurul Mijlocitor si adevaratul Solitor – Hristos Dumnezeul nostru.

Avraam era prietenul lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu l-a cercetat, a spus:

Tainui-voi Eu oare de Avraam ceea ce voiesc sa fac? Din Avraam cu adevarat se va ridica un popor mare si tare, si printr-insul se vor binecuvanta toate neamurile pamantului” (Facerea 18, 17-18),

Aceasta este instaurarea lui Avraam de catre Dumnezeu ca mijlocitor pentru popoare. Cei mai mari prieteni ai lui Dumnezeu si-au asumat in­totdeauna acelasi rol de mijlocire. Pentru Hristos si pentru rugaciunile sfintilor Parintilor nostri, Dumnezeu tine lumea si izbaveste popoarele de intreaga repercusiune si povara a istoriei lor.

Exista, prin urmare, doua feluri de oa­meni: cei ce sunt povara istoriei, si cei ce se alatura lui Hristos prin pocainta lor si poarta povara istoriei. Acest rol din urma este ade­varata viata a Bisericii si inima acesteia, ce se roaga „din partea a toti si pentru toti6.

Pr. Stephen Freeman
De pe http://blogs. ancientfaith. com/glory2godforallthings/

Traducere de Radu Hagiu

1 Leitourgia (gr.) = lit. lucrare a poporului. Termenul este folosit aici in intelesul sau mai larg, de participare comuna la transcendent printr-o actiune ce implica lauda, recunostinta, cerere sau pocainta, nu in cel strict, de slujire a Dumnezeiestii Euharistii, (n.tr.)

2 Psyche (gr.) = suflet (n.tr.)

3 Katharsis (gr.) = curatire, purificare, (n.tr.)

4 Meciul de câstigare a campionatului Ligii Nationale de Fotbal american. Este cel mai urmarit program de televiziune din S.U.A. si este considerat o sarbatoate nationala, (n.tr.)

5. Koinonia (gr.) = partasie, comuniune.

6 Parafraza a expresiei grecesti din Anafora kata panta kai diâ panta. Redata in Liturghierele românesti actuale prin „de toate si pentru toate“. (n. tr.)


Categorii

Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “MIJLOCIRE PENTRU SODOMA SAU TRAUMELE SI PACATELE UNUI POPOR. Cum se explica nenorocirile colective si cum le putem depasi duhovniceste?

  1. “Germania a platit despagubiri sta­tului Israel si a adoptat numeroase legi prin care a renuntat la flagelul nazismului si l-a restrictionat.”

    Germania a creat Israelul …mai exact.

  2. Mi-a spus cineva că ajută, atunci când ne poticnim de vina vreunui alt popor pentru o suferinţă a noastră, ca popor, să nu ne gândim la ei ca fiind ‘ceilalţi’, ci ‘ăştialalţi’.

    Ţărăneşte. Nu noi şi “ceilalţi”, ci noi şi ăştilalţi (semeni), iar Dumnezeu deasupra.
    Slava Domnului pentru limba română!

  3. Pingback: Eșecul unui neam, simptom al apostaziei sale în fapte. ROMÂNII ÎNAINTEA POSTULUI MARE – ÎNTRE DUHUL MUCENICILOR și DUHUL LUI IUDA. “Vai ţie, neam păcătos, popor împovărat de nedreptate! Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea cred
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare