PĂRINTELE MEDIC PAVEL, de la Mănăstirea Turnu si de la… Spitalul Universitar: “Am grijă de trupul meu ca să-l am ca un instrument spre slava lui Dumnezeu, spre a face bine celorlalţi şi nu să îl îngrijesc mai mult decât pe ceilalţi” (si VIDEO)

“Leacuri si retete manastiresti”, nr. 10/ 2016:

PĂRINTELE MEDIC PAVEL:

„Din punct de vedere creştin, am grijă de trupul meu ca să îl folosesc pentru ceilalţi^”

Ce cântăreşte cei mai muit în îmbolnăvirea unui om?

Ştim că din punct de vedere teo­logic, boala a intrat în lume odată cu păcatul, ca şi moartea. Pe secţia noas­tră oamenii vin pentru că se îmbolnă­vesc din cauza stilului de viaţă, cum se spune acum: din cauza fumatului, a consumului de alcool, a unei alimenta­ţii nesănătoase, pe suport de colesterol şi altele. Sigur că toţi aceşti factori nu ar fi intervenit ca factori negativi dacă trupul omului nu ar fi stricăcios. Păcatul este cel care a introdus boala şi moartea în viaţa omului, asta se vede şi în vremu­rile actuale, numai dacă observăm că sti­lul de viaţă îmbolnăveşte de cele mai mul­te ori omul sau agravează bolile. O boală de inimă o agravezi, desigur, mâncând sare, deşi nu ai avea nevoie de o cantitate mare si, mai ales, nu ai voie.

E suficient un regim alimentar pentru a-ţi menţine sănătatea?

Se pare că da! Printr-un regim alimen­tar şi printr-un stil de viaţă sănătos, echili­brat, se poate prelungi viaţa, se poate men­ţine o sănătate bună până la moarte.

Şi această stare de bine poate deveni un obiectiv?

Obiectiv în sine n-aş dori să fie, scop în sine nu este sănătos să fie. Nu poţi să calci pe cadavre pentru ca tu să ai un stil de viaţă sănătos. Te conservi pe tine, dar mâhneşti pe altul. Din punct de vedere creştin nu e normal să te fixezi numai pe stilul de via­tă. Sunt oameni care cheltuie foarte mulţi bani pentru a avea o alimentaţie super-ecologică, dar deja se trece în cealaltă extremă: ca eu să am o viaţă mai lungă sau una mai sănătoasă, cheltui mult mai mult şi de fapt grija faţă de trup este născută de egoism, în cazul acesta. Dimpotrivă, din punct de vedere creştin, am grijă de trupul meu ca să îl folosesc pentru ceilalţi, să-l am ca un instrument spre slava lui Dumnezeu, spre a face bine celorlalţi şi nu să îl îngrijesc mai mult decât pe ceilalţi.

Cel care se dedică iui Dumnezeu oboseşte vreodată?

Cel care se dedică lui Dumnezeu poate să şi moară pentru că se dedică prea mult şi aproapelui. Sfântul Vasile cel Mare a murit pe la 50 de ani, de exemplu, postea aspru şi se dedica celorlalţi. Pe de altă parte, Sfântul Antonie cel Mare a trăit peste 100 de ani, printr-un post aspru. Depinde aşadar şi de trupul omului, de cât poate el duce. In ge­neral, Sfinţii Părinţi recomandă o dreaptă socoteală şi în ceea ce priveşte trupul şi în ceea ce priveşte fapta bună, virtutea.

Care ar fi diferenţa dintre viaţa ascetică şi ascetismul acesta modern în numele căruia căutăm să fim supli, frumoşi?

Este vorba despre egoism, despre iubi­rea de sine! Una e să am grijă de un instru­ment pentru ca să îl pot folosi la capaci­tatea lui şi pentru ce a fost creat, şi alta e să îl îngrijesc pentru el în sine, ca pe un bibelou.

Ce rol a avut părintele Justin în luarea unor decizii care au vizat viaţa sfinţiei voastre?

Părintele Justin a fost cel care a prins cumva gândul lui Dumnezeu cu privire la mine. Au mai fost şi alţii care au înţeles acest lucru, cum ar fi părintele stareţ, care mi-a sugerat acest lucru, dar eu în viaţa mea, până la Părintele Justin, am refuzat şi am fugit de medicină. Am fost să îl întreb pe părintele altceva, l-am întrebat în aşa fel încât să-i induc oarecum răspunsul. Părin­tele stareţ ar fi dorit ca după Facultatea de Teologie să urmez cursuri de masterat şi de doctorat în Teologie. Consider că pentru monah nu e prea potrivită viaţa de oraş, de studiu aprofundat. E bine să ai studii, dar poate că nu eram pregătit… In elanul meu aş fi dorit o viaţă retrasă, deşi sunt bucureştean. Aş fi vrut să mă retrag la Frăsinei, unde viaţa e foarte retrasă, dar discutând şi sedimentând încă vreo şase luni de zile gândul meu cu privire la viaţa monahală, am ajuns la concluzia că acesta e drumul meu – preoţia şi medicina.

Aţi studiat Psihologia, iniţial.

Am început să studiez Psihologia la în­demnul tatălui meu. Dorinţa mea mare era să urmez cursurile de Teologie, dar nu cele de Pastorală, nu am dorit să fiu preot vreodată. Voiam să fiu profesor de Religie pentru că aveam în minte să duc o viaţă filosofică, să îi întorc pe ceilalţi către Dum­nezeu, spre credinţă. Mental, parcă mă în­depărta ceva de viaţa de preoţie şi cu atât mai puţin de medicină. A fost un moment în copilăria mea când mi-au fost descrise aceste meserii ca de lepădat, în sensul că bunicul meu se mai îmbăta din când în când, avea problema asta câteodată şi ve­nea către noi, verişorii care eram prin cur­te, şi spunea: „Pe ăsta îl fac popă, pe ăsta îl fac doctor”, în ideea că să îl vindecăm, si noi râdeam unii de alţii. Ne-am indus unii altora această scârbă de preoţie şi de medi­cină, spuneam: „Ha-ha-ha! Uite popa! Uite doctorul!” Adică aici a fost motivul pentru care am refuzat să aleg aceste două meserii.

Practic, o fetiţă v-a convertit…

Da, eram la joacă şi o fetiţă a spus că ea crede că există Dumnezeu şi gândul acesta a încolţit în inima mea.

Activitatea din spital vă odihneşte?

Atâta vreme cât e ascultare, oricât de obositoare sau de încărcată de risi­pire ar fi, te odihneşte. Nu are cum să fie altfel. Te oboseşte mai rău să stai în pustie liniştit şi să te frămânţi cu gân­durile: „Doamne, poate n-o fi spus asta duhovnicul, poate să fac aşa, poa­te să spun aşa.” Dar dacă ţi-a spus du­hovnicul să te duci acolo şi ai făcut, nu te mai zbuciumi interior cu gân­durile că o fi aşa, că o fi altfel. Faci şi te preocupă cum faci lucrul respectiv să Ii placă lui Dumnezeu şi să fie de­plină ascultarea.

Recomandaţi şi tratamente pe bază de plante paci­enţilor dvs.?

In spital mult mai puţin. Trata­mente din acestea cunoscute pentru infecţii urinare, pe bază de merişor, pentru ficat, pe bază de silimarină. In afara spitalului nu m-am documentat atât de bine încât să merg pe un trata­ment anume. Am zis să ştiu ce dau şi cum le dau dintre medicamentele aces­tea toxice, ce efecte au şi apoi să le pu­ricăm şi pe celelalte fitoterapeutice. Cele din urmă sunt şi mai puţin studiate.

In facultate aţi studiat fitoterapia?

Absolut deloc. Am făcut un curs după facultate, dar ceva foarte subţire. Nici nu ştiu dacă există un curs serios în acest sens, cel existent te învaţă tot felul de lucruri ayurvedice, nu e ceva serios. Nu ştiu de la cine să învăţ care să fie de încredere. Cred în ajutorul lui Dumnezeu şi în ce a lăsat fizic, ca substanţe în plante, iar acestea sunt eficiente, desigur. Digoxinul este din plante extras, aspirina din scoarţă de salcie. Cred că există o medicină populară românească, dar nu ştim unde să-i găsim sursele. Era un părinte pe la Neamţ care colinda pădurile, dar n-a lăsat nimănui studiile realizate. Tra­tamentele naturiste sunt diferite de homeopatie, ca principiu de acţiune. Strabon a notat plantele pe care le foloseau dacii şi a scris despre puterea lor vindecătoare, le-a caracterizat cu cunoştinţele pe care poporul dac le avea. Multe popoare din jurul nostru folosesc cuvinte legate de plante aproape ca ale noastre, brusture sau rostopască. Ar tre­bui studiată această ramură şi nu numai şi de văzut ce e bun la fiecare. M-am gândit ca în viitor, şi dacă îmi dă Dumnezeu mie, să pot studia aceste plante şi acţiunea lor. Pentru o boală banală, cum ar fi hiperten­siunea, să ţinem o cură cu talpa-gâştei şi să vezi într-un termen de zece zile la un număr de pacienţi cum se controlează tensiunea cu aceste remedii. Intr-un spital de urgenţă nu poţi să-i dai pacientului talpa-gâştei şi să aştepţi să îi scadă tensiunea de la 26 la 14. Tratamentul naturist, în principiu, te gân­deşti să îl foloseşti ca tratament de prevenţie şi ca tratament de zi cu zi, luat ca să aibă un efect pe termen lung. Poate că oamenii sunt mai complezenţi la asemenea remedii, dar trebuie văzut în ce măsură poţi să îl ajuţi astfel pe bolnav. Noi avem un laborator, o doamnă chimist care studiază aceste aspec­te, alături de o doamnă biolog, producem fineturi, plante la capsule, ceaiuri. Oamenii care au urmat aceste tratamente au obţinut rezultate. Cunosc o doamnă profesor universitar care din câteva produse ale stupului – păstură, propolis amestecate cu miere de salcâm – a obţinut un produs eficient îm­potriva hepatitei C şi D. A studiat acest as­pect. A aplicat acest tratament şi oamenilor cu ciroză şi boala a dat înapoi, adică e bun, dar trebuie să te ocupi îndeaproape de aces­te lucruri. Fără studiu, însă, nici pe noi nu ne convingem şi nici pe alţii, chiar dacă le spunem că sunt eficiente.

Sfântul Maslu vindecă?

E lucrarea lui Dumnezeu şi nu ştim noi ce anume urmăreşte El. Sigur că este o rugăciune de vindecare. De asta a şi fost concepută Taina, pentru vindecarea trupu­lui. Omul este întreg, şi suflet şi trup, iar efectele sale sunt benefice pentru ambele, deşi se insistă pe vindecarea trupului acolo. Dumnezeu nu e o forţă pe care să o mane­vrezi, El are voinţa Lui, dacă El conside­ră că îi este de folos omului să se vindece, atunci se vindecă. E bine să se asocieze cu Sfânta Spovedanie şi Împărtăşanie această taină, pentru că nu ştiu dacă se dezleagă blestemele sau intervine vindecarea doar dacă am fost la şapte Sfinte Masluri. Cre­zând aşa intrăm într-o gândire de tip ma­gic. E o slujbă frumoasă, cu rugăciuni şi nu poţi face din ea un ritual de vindecare, lu­cru care nu poate fi adevărat.

[…]

Vă este greu să consultaţi pacienţii?

De multe ori intervine ceva ce mă opreşte, dar nu din punctul meu de vedere, ci al lui. Uneori ascult cu stetoscopul lăsându-i omului tricoul pe el. E nevoie şi de puţină decenţă, mai ales că într-un spital de urgenţă nu există un cadru în care să ai intimitate cu pacientul, mai sunt încă cinci pacienţi pe lângă tine când consulţi. Une­ori oamenii sunt atât de bolnavi, încât abia poţi să-i ridici tu puţin tricoul. Nici să-l ridici nu poţi fizic tu, chiar dacă te ajută ci­neva. Te adaptezi în camera de gardă. Nici nu apuci să îl consulţi că trebuie să îi dai un tratament urgent.

Cu colegii din spital cum vă înţelegeţi?

Imbrăcând halatul pătrund într-o altă lume, într-adevăr! In spital îmbrac halatul peste reverendă, pe care o suflec şi o am în­totdeauna pe mine. In primii ani purtam reverenda, potcapul şi stetoscopul, arătam cam ciudat. M-am hotărât apoi să port ceva alb, totuşi, gândindu-mă la impactul pe care îl ai faţă de pacient pentru că nu trebuie să deranjezi, nu trebuie să impresionezi, e bine să treci mai neobservat. Aşa am simţit treptat că trebuie să fac. Am lucrat la Infecţioase şi am zis să ridic puţin dulama şi să nu şterg toţi microbii de pe jos şi să-i duc pe alte paturi.

Bolnavii înţeleg că sunteţi şi preot şi călugăr?

Depinde de la om la om. Unii mi se adresează cu apelativul „părinte”, depin­de şi de credinţa lor, de educaţia lor reli­gioasă. Unii m-au întrebat dacă nu sunt arab, musulman şi le-am explicat că sunt preot ortodox. Sunt obişnuit din timpul facultăţii cu reacţii de tot felul. Colegii îmi spun Pavel sau „domnul doctor“, nu-mi spune nimeni „părin­tele Pavel” pentru că, probabil, nu prea ţin cont sau nu ştiu că am rasa pe sub halat. Nici n-aş vrea să introduc o dis­tanţă între mine şi ei, nu ar fi normal. Vreau să fim fireşti. Sigur, toată lumea ştie că sunt preot călugăr.

Dintre medici pe cine consideraţi vertical şi un model de urmat?

Un om extraordinar este profeso­rul Mircea Penescu. Cred că îl ajută foarte mult credinţa în Dumnezeu, din câte ştiu merge adeseori la Putna. Este şi un medic ce iubeşte mult muzi­ca şi cultura.

Pe părinţii sfinţiei voastre aţi avut ocazia să-i trataţi în vreun fel?

E mai greu cu rudele. Nimeni nu-i profet în ţara lui. Cred că i-am spus ma­mei să nu mai ia Aspacardin şi tot ia pen­tru că susţine că ei îi face bine. I-am scos un hipotensiv, i-a fost cam rău şi nu am ieşit bine. Colegii mei i-au spus să-i sune pe ei dacă are nevoie de ceva, nu pe mine, chiar şi la ora două noaptea. Şi la mănăstire am dus lupte grele să înceapă părinţii tra­tamente prin care să le scadă tensiunea, dar am reuşit într-un final să-i conving. Când răcesc părinţii, le recomand ceai de muşe­ţel şi o saramură cu care se face gargară de câteva ori pe zi. Le explicam părinţilor că muşeţelul este antiinflamator, iar sarea este antiseptică şi călduţ, aşa e foarte bun pen­tru răceli, dureri în gât.

In aceste condiţii de viaţă, ce şi când mâncaţi?

Am totul la sufertaş, mai râd părin­ţii când mă văd cu gentuţa, dar îmi iau la mine o alună, o brânză, o roşie şi când ajung la tren mănânc şi eu liniştit. Mai mă­nânc şi în spital când reuşesc, mai împart cu ceilalţi pacheţelul pentru că se uită jinduind la brânza sau la bucata mea de pâi­ne. Aveam o punguţă cu nişte nuci şi pâi­ne şi la un examen, studenţii mi-au mâncat tot ce aveam de parcă ar fi fost cine ştie ce bunătăţi.

Aţi ales uşor specializarea de Nefrologie?

Mă bătea gândul să studiez Psihiatria, dar e foarte greu. Iţi trebuie cumva o sta­tură duhovnicească în Psihiatrie să poţi să porţi suferinţele toate.

S-au mai atenuat emoţiile omului?

Iubirea sau mila nu e acelaşi lucru cu emoţia, sunt lucruri diferite. Emoţii omul trăieşte. Pot fi legate şi de frică, de patimă, de posesie, de dragoste trupească. Apropo de desacralizarea care are loc, este şi o dezu­manizare în acest sens. Vezi pe cineva că se joacă la calculator, de exemplu, şi vrei să-i spui să se oprească — se înfurie foarte tare, deci e o emoţie, e chiar una puternică. Dar el îşi leagă simţurile ca patimi…

A consemnat Laura Aivăncesei

***

Ziarul Lumina: Părintele Pavel, doctor fără de arginţi (2011):

[…]

Părintele Pavel Mincă s-a născut în Bucureşti, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, absolvent a două facultăţi, era ofiţer-inginer de aviaţie. Mama “terminase” Cibernetica. Deci părinţii aveau o instruire “realistă”. În plus, ei (şi nimeni din familie) nu erau bisericoşi. “Dar părinţii mei şi părinţii părinţilor mei aveau o învăţătură sănătoasă despre cum trebuie să fii corect şi cum trebuie să fii bun cu toată lumea. Şi toate astea au răsădit în mine”, îmi spune tânărul călugăr. Crescut, aşadar, într-o atmosferă “materialistă”, băiatul avea toate condiţiile să se îndrepte către o carieră în domeniul ştiinţelor exacte. (De altminteri, ulterior, la Liceul “Sfântul Sava”, a urmat o clasă de matematică-fizică.) Şi totuşi, Alexandru (acesta era numele său de botez) avea să meargă pe alt drum.

Încă nu mergea la şcoală când, jucându-se cu copiii în faţa blocului, una dintre fetiţe a spus la un moment dat că ea crede în Dumnezeu. Ceilalţi au luat-o în râs. “Ce vorbeşti? Ia arată-ni-l tu pe Dumnezeu! Unde e? Cine l-a văzut vreodată?” Alexandru nu li s-a alăturat celor care râdeau de fetiţă, dar gândea la fel ca aceştia. “Mi-a rămas în minte mărturisirea ei. Mi s-a părut atât de sinceră, atât de onestă, iar răutăţile celorlalţi atât de neîntemeiate, încât în mintea mea s-a schimbat ceva. Deci mărturisirea fetiţei a rodit!”

La câtva timp după acest episod, dar tot înainte de a fi mers la şcoală, copilul şi-a întrebat părinţii: “Mamă, tată, ce se-ntâmplă după ce oamenii mor?” “Alexandru – i-au răspuns ei –, nu trebuie să-ţi pui astfel de întrebări! Uite, şi sticla asta îmbătrâneşte, se strică. Aşa este şi omul. Aşa e în firea lucrurilor, să se strice şi să moară.” “Bine, da’ după aceea? Ce se mai întâmplă?” Părinţii băiatului au ridicat neputincioşi din umeri, stingheriţi de faptul că el îşi punea întrebări de acest gen. Copilul se încăpăţâna să caute un răspuns. În mintea lui erau trei variante: fie după moarte este un hău, un neant veşnic, ceea ce i se părea îngrozitor; fie, după ce murea, omul se năştea din nou, iar murea, iar revenea pe pământ şi tot aşa la nesfârşit, ceea ce i se părea absurd; fie – auzise el ceva, de la cineva – după moarte există viaţa de veci. “Şi mi-am zis: “Asta trebuie să fie: există Dumnezeu! Şi Dumnezeu ştie El ce va fi după aceea, viaţa de veci.” Ăsta a fost, ca să zic aşa, începutul meu în credinţă.”

Descoperirile din Noul Testament

Pe măsură ce se îndrepta spre adolescenţă, băiatul continua să-şi pună întrebări. Iar prin clasa a IX-a, discuţiile cu tatăl lui (care avea o pregătire filosofică serioasă) deveniseră din ce în ce mai profunde. Acum, Alexandru trebuia să înfrunte şi opiniile unui prieten de-al tatălui, care era ateu convins. Adolescentul îşi expunea părerile. Deşi nu avea încă legături strânse cu Biserica, el credea în existenţa lui Dumnezeu şi îşi construise o argumentaţie solidă. “Tata şi prietenul său spuneau că adevărul este relativ. Le răspundeam: “Păi, iată, voi folosiţi acest enunţ – Adevărul este relativ – ca pe un adevăr absolut. Deci este un adevăr absolut că adevărul este relativ – Q.e.d.! S-a demonstrat prin reducere la absurd! (…) Adevărul absolut necesită un Dumnezeu absolut. Pentru că absolutul nu poate fi numai un adevăr. Trebuie să fie complet, să fie unitar. Adevărul absolut este însuşi Dumnezeu. Aşa l-am definit eu pe Dumnezeu, ca fiind Adevărul absolut.” Asta gândeam în clasa a IX-a.”

Profesoara de limba română îi recomandase să-l citească pe Mircea Eliade. Aşa i-a căzut în mână “Sacrul şi profanul”, apoi Noul Testament, pe care acasă l-a citit pe nerăsuflate. “Am devorat Noul Testament. La sfârşit am spus: “Nu se poate, aici este toată înţelepciunea omenească! De aici izvorăşte!” Am descoperit că Mântuitorul întruchipează bunătatea absolută, iubirea absolută!” În lunile care au urmat, Alexandru a citit tot ce putuse găsi despre celelalte religii importante ale lumii. “Nu m-a atras nici una. Nici una nu vorbea atât de splendid şi de clar despre dragoste. În nici una nu exista un om, nici măcar imaginar, care să se ridice la înălţimea dragostei lui Hristos.” Ulterior, tânărul şi-a cumpărat o Biblie ortodoxă şi împreună cu un coleg de clasă, care era foarte credincios, au început să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie.

Profu’ de filosofie

Un moment important din viaţa tânărului Alexandru Mincă s-a consumat în clasa a XII-a, când l-a cunoscut pe profesorul Gabriel Săndoi[u], care preda filosofia. “Era un profesor de filosofie adevărat, care atunci când vorbea despre Ţuţea, despre Hristos sau despre Biblie i se lumina faţa. (…) M-a “fermentat” foarte mult gândirea acestui om. Ne ţinea într-un raţionament, într-o gândire continuă. El mi-a spus: “Citeşte Filocalia 7, citeşte-l pe părintele Stăniloae!” El mi-a limpezit multe. “Ştii ceva? Diferenţa dintre filosofie şi teologie este aceeaşi ca aceea dintre logică şi matematică. Filosofia este ca logica: ea construieşte pe orice, adevăr sau minciună. Nu este important dacă ipotezele sunt adevărate, contează dacă discursul este corect, dacă este veridic din punct de vedere logic. Teologia este ca matematica. Ambele sunt ştiinţe pozitive. Teologia construieşte întotdeauna pe adevăr, pleacă de la postulate adevărate, cum ar fi: Dumnezeu există. De aici, discursul teologic înalţă construcţia (şi pe teolog) pe un teren sigur, solid.””

Alexandru îşi dorea să fie profesor de religie. Atât şi nimic mai mult. Simţea că îl descoperise pe Dumnezeu, dar nu dorea decât să-i lumineze pe alţii, de la catedră. Voia să urmeze Secţia de asistenţă socială a Facultăţii de Teologie. Alexandru s-a pregătit pentru admitere cu părintele Marius Lăcătuş[u], care slujea la Biserica “Eroii Revoluţiei” împreună cu părintele Cornel Ilie. Tânărul a început să meargă în fiecare duminică şi sărbătoare la această biserică. Ba chiar ajunsese să fie paracliser. Părintele Lăcătuş[u] îl pregătea pentru Teologie, iar părintele Cornel i-a devenit duhovnic şi avea să aibă un rol fundamental în viaţa sa. “M-am înţeles bine cu cei doi preoţi şi am început o viaţă de spovedanii, de rugăciune şi de împărtăşanie.”

Din păcate, Alexandru a ratat admiterea la Teologie, din motive pur administrative.

După acest episod, tânărul a dat examen la Psihologie şi a intrat fără probleme, dar şi fără pic de entuziasm. “Psihologia nu-mi oferea nici o bucurie, pentru că nu ducea nici o problemă până la capăt…”

Cea mai importantă decizie

Alexandru trecuse cu bine de primele examene ca student la Psihologie. Sesiunea abia încheiată îi lăsase o oboseală plăcută. Pe acest fond a venit ideea. “Eram în camera mea de la bloc, când mi-a trecut prin minte un gând: “Ce-ar fi să fiu călugăr?” Până atunci nu mă mai gândisem la această eventualitate. Această idee a coborât în inima mea ca un fulger luminos. Am simţit că mi se luminează întreaga fiinţă şi viaţă şi mi-am spus că ăsta e Drumul. Dar a fost cu atâta linişte, ca şi când asta mi-aş fi dorit dintotdeauna! Pur şi simplu, acest gând a coborât în inima mea ca un fulger care a luminat totul.”

Alexandru i-a mărturisit duhovnicului său ce cale voia să urmeze. Preotul l-a sfătuit să mai aştepte câteva luni, pentru ca lucrurile să se “aşeze”. În acest răstimp, duhovnicul şi “ucenicul” lui au cerut părerea unor călugări bătrâni. Ei l-au “cercetat” pe tânăr şi i-au dat binecuvântarea să intre în mănăstire.

Mai era o problemă: familia. Părinţii lui Alexandru aveau alte planuri cu el. Tânărul era tobă de matematică, fizică şi chimie şi ei socoteau că Facultatea de Psihologie fusese doar un capriciu. Îl vedeau făcând altceva, o facultate “serioasă”, măcar “un ASE”, ca fratele său (mai mare cu un an şi jumătate). Într-o primă fază, Alexandru hotărâse să lase familiei o scrisoare şi să plece pur şi simplu. Părintele duhovnic a avut altă idee: “Ştii ce? Ia înfruntă-ţi familia cu bărbăţie! Spune-le ce ai de gând!”

Zis şi făcut. “Eram în a doua zi de Paşti. Stăteam la masă. “Mamă, vreau să-ţi spun ceva!” Mama, presimţind pesemne ce avea să urmeze, a izbucnit în lacrimi. Am continuat: “Vreau să plec la mănăstire, vreau să fiu călugăr.” “Când vrei să pleci?” “Mâine.” Mama a împietrit. N-a mai putut să scoată nici un cuvânt. Tata nu era în încăpere. L-am chemat şi i-am spus şi lui ce voiam să fac. Atât mi-a zis: “Trebuia să mă fi anunţat mai întâi pe mine, ca s-o pregătesc pe mama!” Amândoi m-au rugat să amân plecarea cu o săptămână, ca să nu fie atât de bruscă pentru ei. Am vorbit cu părintele duhovnic şi acesta a fost de acord.”

A urmat o săptămână teribil de grea. Părinţii lui Alexandru au încercat prin toate mijloacele să-l determine să-şi schimbe hotărârea. Toţi prietenii, toate rudele s-au perindat prin apartamentul familiei Mincă, având acelaşi mesaj: “Renunţă!” “Am încercat să le explic ceea ce era foarte greu de explicat. La un moment dat, le-am spus: “Oameni buni, da’ eu nu vreau să plecaţi voi la mănăstire! Vreau să plec eu!””

La împlinirea celor şapte zile, Alexandru a pornit pe noul său drum. “Şi ce credeţi? Tata a avut forţa să mă ducă el, cu maşina lui, la Mănăstirea Sitaru, unde urma să rămân.”

De la Teologie la Medicină

Asta se întâmpla în 1996. După un an, fratele Alexandru împreună cu părintele Valentin Mâţu şi cu un alt călugăr au venit la Mănăstirea Turnu, din judeţul Prahova. În anul 1998, Alexandru a “intrat” la Teologie. Pe toată durata studiilor, el a locuit la părinţii săi. Vinerea venea “acasă” la mănăstire şi stătea până luni dimineaţa, când se întorcea la facultate. Fratele Alexandru n-a lipsit de la nici un curs. Chiar voia să înveţe teologie! În ceea ce priveşte ţinuta, umbla îmbrăcat în straie de călugăr. “Am considerat că aşa trebuie să rămân îmbrăcat, pentru că asta fusese alegerea mea.”

Pe 29 iunie 2001, fratele Alexandru a fost călugărit şi a primit numele Pavel. Apoi a absolvit Facultatea de Teologie, a fost hirotonit şi a început să slujească. Se părea că viaţa sa intrase pe un făgaş al liniştii, dar nu avea să fie aşa.

Părintele Valentin, stareţul Mănăstirii Turnu, intenţiona să înfiinţeze un aşezământ social. În cadrul acestuia, voia să deschidă un cabinet stomatologic şi unul de medicină generală. (De altfel, ambele au fost amenajate şi funcţionează deja.) Ideal era ca în cele două cabinete să lucreze oameni din mănăstire. Atunci stareţului i-a venit ideea să-l trimită la “şcoală” pe părintele (fusese hirotonit, nu?) Pavel şi să-l “facă” medic. “Cum, preacuvioase?, a protestat tânărul preot. Eu, un călugăr, să fac disecţii?” Dar s-a lăsat convins.

Pata de culoare din lumea halatelor albe

Până la examenul de admitere la UMF mai erau trei luni. Părintele Pavel fusese “tare” la fizică şi chimie. Numai că asta se întâmplase cu câţiva ani buni înainte. În plus, nu ştia nici un strop de anatomie, aşa că “s-a pus cu burta pe carte”. În cele trei luni, a învăţat perfect anatomia, s-a adus la zi cu fizica şi chimia şi s-a prezentat la examenul de admitere. “Cu ajutorul lui Dumnezeu, am intrat.” Asta se întâmpla în anul 2003. Aşa a ajuns părintele Pavel în lumea halatelor albe. “Îmi spunea cineva: “Părinte, aici, între medici, sunteţi ca oaia neagră din turmă!” Eu eram în dulamă şi n-am renunţat la ea niciodată.”

[…]

Părintele Pavel îmi vorbeşte plin de însufleţire. Este fericit şi asta i se vede în ochi. “Este bucuria pe care ţi-o dă o “rucodelie” frumoasă, care-ţi aduce satisfacţii. E adevărat, ca medic vezi partea urâtă a existenţei: boala, moartea, suferinţa, problemele sociale. Dar în momentul în care faci medicină, nu pentru că ai nevoie de bani, perspectiva se schimbă şi lucrurile devin mai frumoase şi pentru tine, şi pentru bolnavi. De aici vine şi bucuria. Şi ce fac cu bucurie şi cu binecuvântare, iese bine!”

Întâlnirea cu părintele Pavel mi-a dat încredere în viitorul nostru, ca popor. Afirmaţia poate părea forţată, dar cred că am dreptate. Acest tânăr extrem de inteligent putea să aibă o carieră strălucită într-un domeniu de vârf, aici sau oriunde în lume. El a preferat asprimea vieţii monahale. A absolvit două facultăţi foarte pretenţioase, ca să-şi dedice viaţa tămăduirii sufletelor şi trupurilor noastre, ale semenilor săi. În modestia lui, părintele Pavel zice că nu are nici un merit şi că Dumnezeu a rânduit aşa.

 

Legaturi: