PARINTELE SAVATIE DESPRE “ZEUL PROGRES”/ Cum se citesc rugaciunile Sfintei Liturghii? (Enciclica Sinodului Bisericii Greciei)/ CUM NE VINDECAM DE SLAVA DESARTA SI DE FRICA?/ “Nu ne mantuim si nici nu ne pierdem singuri” (Recomandari duhovnicesti)

• CrestinOrtodox:

Oracolele, persoane posedate de diavoli

[…] Persoanele numite “oracole” erau posedate de diavoli, precum reiese din insasi practica de ghicire si din comportamentul lor: zeul-diavol il lua in stapanire pe oracol si vorbea prin el; oracolul cadea in extaz, se comporta nebuneste, rosteste cuvinte confuze si emitea sunete nearticulate, intrerupte de mugete si urlete; langa oracol se afla intotdeauna un “talcuitor”, care transcria si explica celorlalti cuvintele oracolului.

Caderea in extaz era unul dintre semnele cele mai clare care indicau celorlalti o legatura cu suprafirescul. Cu toatea acestea, asa-numita “cadere in extaz” nu era, de fapt, decat o stare de delir, asemanatoarele celei dobandite in urma consumului de droguri. Pitia, despre care am amintit mai sus, inhala aburii care se emanau din strafundurile pamantului si mesteca frunze de dafin. In majoritatea oracolelor era practicata utilizarea zilnica a narcoticelor (droguri).

Trecand peste aceste detalii vazute, intrebarea fundamentala ramane insa urmatoarea: “Cine este zeul care il ia in stapanire pe oracol si vorbeste prin el?” Un bun raspuns cred ca il putem afla in Sfanta Scriptura, unde citim despre Sfintii Apostoli Pavel si Sila, care, propovaduind prin Macedonia, marturisesc urmatoarea intamplare:

“Odata, pe cand ne duceam la rugaciune, ne-a intampinat o slujnica care avea duh pitonicesc si care aducea mult castig stapanilor ei, ghicind. Aceasta, tinandu-se dupa Pavel si dupa noi, striga, zicand: Acesti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preainalt, care va vestesc voua calea mantuirii. Si aceasta o facea timp de multe zile. Iar Pavel, maniindu-se si intorcandu-se, a zis duhului: In numele lui Iisus Hristos iti poruncesc sa iesi din ea! Si in acel ceas a iesit. Si stapanii ei, vazand ca s-a dus nadejdea castigului lor, au pus mana pe Pavel si pe Sila si i-au dus in piata, inaintea judecatorilor” (Fapte 16, 16-19).

Oracolele, atat cele vechi, aflate in templele zeilor, cat si cele actuale, aflate prin locuri uratoare de Dumnezeu, se afla cu adevarat sub posesia unui duh necurat, potrivnic Duhului Sfant. Asadar, acest duh, pe care idolatrii il numesc “zeu” sau “putere spirituala”, nu este altcineva decat diavolul, camuflat in fel si chip, in incercarea de a-i insela pe oameni.

Una dintre dorintele diavolului este aceea de a fi slujit si venerat ca “dumnezeu”, in locul Adevaratului Dumnezeu. Este impresionanta constatarea ca, in toate colturile planetei noastre, din antichitate si pana astazi, “minciuna cea veche”, inselatorul oamenilor, “sarpele” cel de demult, Satana, se straduieste din rasputeri sa se impuna lumii ca “dumnezeu”. Pentru un crestin cu o minima experienta duhovniceasca daruita de Hristos in Duhul Sfant, lucrurile sunt mai mult decat limpezi. Avem de-a face in acest caz cu oameni care nu sunt pur si simplu “influentati” de catre diavoli, ci “stapaniti” in intregime de acestia. Invataturile lor, oricat de seducatoare ar putea parea, sunt inventii demonice, care au drept scop indepartarea oamenilor de adevar si de viata adevarata, calauzirea lor pe cararile intunecate ale minciunii si ale autodistrugerii. Acestia nu sunt altceva decat “hristosii mincinosi”, despre care insusi Domnul Iisus Hristos ne-a avertizat cu mai bine de doua mii de ani in urma:

“Si atunci, daca va va zice cineva: Iata, aici este Hristos, sau iata acolo, sa nu credeti. Se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi, si vor face semne si minuni, ca sa duca in ratacire, de este cu putinta, si pe cei alesi. Dar voi luati seama. Iata, dinainte v-am spus voua toate” (Marcu 13, 21-23).

Teodor Danalache

Rugaciunea pentru conducatori

Dintru inceput afirm ca suntem datori sa ne rugam pentru conducatorii tarii. De ce? Pentru ca Biserica are rugaciuni pentru ei. Biserica nu-ti da dreptul sa stai deoparte la anumite rugaciuni. Probabil ca e greu sa te rogi pentru persoane pe care nu le simpatizezi sau in care nu crezi. Dar Biserica nu te cheama sa faci acest lucru doar cu puterile tale, ci iti daruieste putere din Cel ce face “sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni” (Matei 5, 45).

[…]

Cred ca e de ajuns sa ne amintim de indemnul Sfantului Pavel catre credinciosii Bisericii primare, de a se ruga pentru pentru stapanirile ingaduite de Dumnezeu (Romani 13, 1-3), ca sa alungam aceste ganduri. E bine sa precizam ca Apostolul Pavel ii indemna pe oameni sa se roage pentru cei care ii persecutau sau omorau pe crestini. Nu le cerea acest lucru pentru ca dorea ca Dumnezeu sa le daruiasca conducatorilor mai multa putere in a ucide, ci ca omul sa ajunga sa iubeasca precum iubeste Dumnezeu – intreaga faptura.

Trebuie sa facem si precizarea ca rugaciunea pentru conducatori nu mai este placuta lui Dumnezeu daca se face spre lingusire, spre a deveni placuti unor conducatori. […]

Nu stiu daca cei care sunt conducatori au cunostinta de existenta acestor rugaciuni savarsite de Biserica pentru ei. De asemenea, nu stiu cat de partasi sunt cei rugatori la ele. Daca ei nu cunosc, iar cei din Biserica devin pasivi la aceste cereri, e o dovada ca nu am devenit una. Deci, e nevoie de mai multa rugaciune, caci aceasta este lucrarea Bisericii: “ca toti sa fie una”.

Adrian Cocosila

• Ziarul Lumina: Încercările preotului Dumitru Mitoiu, sub persecuţia comunistă

S-a născut la 6 octombrie 1916, în comuna argeşeană Dărmăneşti, atunci când tatăl său cădea pe front în războiul pentru reîntregirea neamului românesc. După şcoala primară, în 1929 a intrat cu bursă la Seminarul “Patriarhul Miron” din Câmpulung Muscel, continuându-şi pregătirea teologică la Seminarul “Negru Vodă” din Curtea de Argeş, pe care l-a absolvit în 1937. A urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1942. Din 1938 a ocupat postul de cântăreţ bisericesc la Parohia Balta Albă. În noiembrie 1942 a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Băceşti, jud. Roman, slujind pentru puţin timp, deoarece a fost concentrat, iar mai apoi a cunoscut greutăţile refugiului din 1944. Totodată, în 1943, tânărul preot Mitoiu s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi, în 1947 obţinând licenţa în drept. Pentru opţiunea sa politică din vremea guvernării naţional-legionare, în noaptea de 14-15 mai 1948, alături de alţi preoţi romaşcani, a fost arestat de către siguranţa comunistă. La 18 martie 1949, prin Sentinţa nr. 335, Dumitru Mitoiu a fost condamnat de Tribunalul Militar Iaşi la 10 ani închisoare corecţională pentru “uneltire contra ordinii sociale“. A fost anchetat la Roman şi Suceava, în ultima închisoare refuzând categoric reeducarea care abia începea, fiind trimis în penitenciarul din Aiud. Între 1950 şi 1953, părintele Dumitru a lucrat în fabrica penitenciarului, munca fiind extrem de istovitoare, după cum povestea într-o autobiografie: “Aici eram istovit şi când veneam în celulă cădeam mort”. După o altă mărturie, părintele era “un om slab la faţă, de statură mijlocie şi cu privirile vii de tot. Era numai viaţa în el. Era o fire iute la mânie, dar şi cu multă dragoste faţă de om. S-a purtat cu multă demnitate“.

Verticalitatea de care a dat dovadă în închisoare l-a pus la mari încercări, gardienii obligându-l ca timp de un an de zile să stea izolat, îmbolnăvindu-se astfel de TBC. Din acelaşi motiv, la eliberare, părintele a fost trimis în domiciliu obligatoriu în comuna brăileană Şcheia. A fost nevoit să muncească la fermele agricole din împrejurimi. Un an mai târziu, părintele Mitoiu a fost trimis la colonia de muncă de la Culmea, iar din aprilie 1960, la Periprava. La Aiud a stat în celulă cu Radu Gyr şi Nichifor Crainic, iar la Culmea a fost alături de fostul său profesor de la teologie Ion V. Georgescu. A fost eliberat la 12 septembrie 1962, fiind nevoit să lucreze în contabilitate, iar abia în iunie 1968 revenind la slujire, ca preot la Vovrieşti, jud. Vaslui, şi la Ciurea, jud. Neamţ.

• Parintele Savatie Bastovoi:

Mai deștepți sau mai proști?

(…) Mai ales cărţile vechi mă fac să mă simt prost că m-am născut prea târziu, să regret că s-au inventat tiparniţe de milioane de euro. De când cartea nu mai poartă în ea grăsimea degetelor legătorului şi mirosul cernelurilor, ea s-a golit parcă şi de duh. Ceea ce mă miră este faptul că minunatele cărţi de odinioară, cu miniaturi şi ornamente pe fiecare pagină, cu buchii aurite şi legate în piele nu se mai multiplică azi, deşi tehnica o permite. M-am întrebat de ce şi am ajuns la un singur răspuns: astăzi oamenii sunt mai proşti, nu ştiu să guste frumosul. (…)

Zeul Progres şi jertfele sale

Cuvântul Progres, pentru o mare parte a populaţiei planetei, desemnează un soi de Zeu, care creşte de la o zi la alta, hrănit cu creier şi energie umană. Spre deosebire de Dumnezeul Dumnezeu, Progresul stă la cheremul omului, creşte sau stagnează, se lăţeşte şi se tăvăleşte peste ţări şi popoare, iar de la această tăvăleală viaţa în jur prosperă, capacitatea de muncă creşte, locurile de muncă tot, femeile se bagă în politică, homosexualii ies liber la paradă, demnitarii nu iau mită, preoţii nu au burtă. Totul mulţumită Progresului…

Datorită Progresului, oamenii sunt mai deştepţi, se crede. Tot mai des auzi gospodine sau tineri bărbaţi, şoferi pe rutele care leagă satele moldave cu capitalele Europei, zicând că în ziua de azi copiii sunt mai deştepţi. Copiii de azi, zic ei, intră în computer, navighează pe internet, butonează tot ce găsesc. Nu-s ca părinţii lor, care la aceeaşi vârstă, nu ştiau să citească. Internetul, zic ei, i-a făcut pe oameni mai deştepţi. S-ar putea ca, în timpul apropiat, perioada de gestaţie la femei să scadă la o lună, din cauza internetului. A Progresului, cu alte cuvinte.

Pe cât de stupide sunt aceste credinţe populare, pe atât de serios sunt ele susţinute de politicieni, televiziuni, marile concerne sau case de modă. Progresul este o idee de stânga, o idee extremistă, radicală, antiumană. Doctrina Progresului, bazată pe o falsă filozofie a evoluţiei speciilor, nedovedită niciodată ştiinţific, dar exploatată la maxim pe plan politic, a fost necesară pentru a susţine ideologic superioritatea unor oameni asupra altora. În numele Progresului colonialiştii britanici, în special, exploatau populaţiile de negri, pe care îi considerau subdezvoltaţi şi, prin urmare, nedemni de o viaţă mai bună. Numai în baza teoriilor evoluţioniste, „progresiste”, omenirea i-a putut avea pe Hitler, Lenin, Stalin. În numele Progresului au fost distruse civilizaţii întregi, pentru a se pune în loc betoane şi furnale.

Mă gândesc la avantajele progresului industrial, tehnologic. Mă gândesc, de pildă, la oraşul Chişinău, populat în special de ţărani veniţi să muncească la uzină, fabrică sau gară în anii ’60-’70-’80. Lor li se alătură mica intelectualitate, în mare formată din ţărani rămaşi să profeseze pentru salarii mizere din care abia îşi plăteau o cameră într-un cămin. În timp, ei au reuşit să-şi cumpere un apartament, lăsând casele părinteşti cu grădini şi vite să se pustiască. Ţăranii noştri intelectualizaţi câştigă în medie 200 de dolari pe lună, asudă în transportul în comun, cumpără pătrunjel de la piaţă şi merg de Paşti să mănânce pe săturate la părinţi, la ţară. Da, şi visează să-şi angajeze odraslele la vreo televiziune, că-s mai bine plătite, să facă reportaje despre maşinile care se izbesc în stâlpi. Mă întreb, oare când o să progresăm înapoi, ca să avem ce mânca, unde trăi şi să ne mai rămână şi puţin timp să stăm de vorbă…

• Marturie crestin-ortodoxa:

Emisiune la Radio România Cultural – «Părintele Sofian – un iconar de suflete» – 22.09.2011 (AUDIO)

Cuvinte din Pateric – Avva Dioscor

• Tineretul Ortodox:
  

Părintele Dionisie, despre rolul şi chemarea tinerilor

Este aplicabilă ideologia democratică în Biserică?

(…) În viaţa Bisericii lucrurile stau altfel. Dumnezeu în Decalogul expus în Cartea Ieşirea, dar şi prin venirea lui Hristos pe pământ, a anunţat oamenilor anumite conduite şi gânduri ca fiind „păcate”, de aceea creştinii conservatori, adevăraţii practicanţi, fiecare păcat îl vor numi pe nume şi-l vor catologa ca rău în viaţa omului.

Creştinii „democraţi liberali”, dimpotrivă ar schimba sensul textului, sau chiar textul Biblic, pentru a conveni moravurilor şi principiilor lor. Spre exemplu: Dumnezeu a numit homosexualitatea păcat, cu toate că acest păcat în unele ţări democratice europene este catologat drept normă, şi astfel de oameni cu orientări netradiţionale se simt comod, confortabil, la locul de muncă, printre rude, şi nu-i deranjează nimic chiar dacă se consideră creştini.

Ne luând în considerare cuvântul lui Dumnezeu, societăţile liberale au ajuns la aceea că în S.U.A homosexualii pot uşor organiza acţiuni pentru „libertăţile sexuale”, în timp ce protestele creştinilor împotriva unor astfel de acţiuni sunt privite drept încălcarea ordinii publice şi a drepturilor democratice a acestor minorităţi, pentru care se aplică amendă sau chiar arest, iar vocea creştinilor şi apărarea drepturilor morale şi duhovniceşti este neluată în seamă. Biserica ca Trup al lui Hristos este teocratică, nu se poate democratiza, fiindcă ar însemna că în fiecare Biserică s-ar mărturisi un „Hristos” personal, comod concepţiei lor, şi prin aceasta s-ar include în rândurile sale ideologii cu un conţinut dogmatic străin Bisericii lui Hristos. Astfel, s-ar produce un haos în rânduiala lăsată de Domnul Hristos şi păstrată cu stricteţe de înaintaşii dreptmăritori.

Democratizarea, toleranţa şi libertinajul au dat în Biserică şi în sânul ei roade rele, şi asta s-a simţit nu numai în plan duhovnicesc şi material, dar şi în încercarea unificării religioase. Aşa zisele Biserici liberal-democratice fără tăgadă ar putea refuza prezenţa în rândul lor a episcopilor (conducătorii spirituali) mai ales dacă aceasta convine cu acordul şi părerea poporului. Astfel uniunile religioase liberal-democratice existente pot denigra principiile teocratice bine definite în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, iar conducerea nicicum nu va putea influenţa asupra situaţiei existente. În astfel de uniuni religioase tot timpul vor avea loc dezbinări, după cum în ele vor înflori diferenţele de opinii, care nu vor permite trăirea în Trupul lui Hristos:”Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).

Astăzi în lume nu mai guvernează monarhia, ci democraţia liberală, dar asta nu schimbă esenţa divină: fără mărturisirea voii lui Dumnezeu, Biserica se poate transforma într-o organizaţie laică.
Aşadar dorita tendinţă democratică de a nu numi „păcatul-păcat” nu va fi satisfăcută niciodată.

Pr. Maxim Radu-Tataru

• Iubire, Intelepciune fara de sfarsit:

Alice Voinescu- File de jurnal

7 iulie 1940

Evenimentele se precipită, am pierdut complet ritmul normal de viață și mi se tocește emotivitatea. De o lună încoace cad țările, se schimbă orientările de viață ale popoarelor, se petrec evenimente epocale și noi ducem aceași viață, doar că plîngem pentru lucruri mari. Mă minunez cît e omul de ușuratic sau poate cît realitatea e legată de hic et nunc. Lipsa de imaginație te ferește de durere. Or, în fond, nimic nu contează atît pe cît credeam, ci numai viața? Cred că după toate aceste catastrofe se va prețui iar omul și viața sufletească. Păcatul cel mare al neamului a fost materialismul, ieșirea din om, sub toate chipurile. Nu mă pot concentra pe nimic. Aștept. Ce? Impresia că stăm pe vulcan și totuși că un noroc ne scapă, că Dumnezeu nu ne ia încă în serios complet. N-am din partea nemților nici o nădejde. Vor veni să ne ajute exclusiv cînd vor fi în joc interesele lor. Mă întreb dacă spaima noastră atît de mare de ruși nu e o mare prejudecată. Dușmanul de orice nație rămîne dușman. De ce oare să cred că orice rus e un nelegiuit? Oare gradul de primitivitate materială a țăranului nostru îl face barbar? E drept că rusul nu mai e creștin. Dar neamțul e? Cum e firea omului, așa-i puterea lui. Trăiesc aceste zile cu conștiința unui inevitabil ca moartea. Orice s-ar întîmpla numai o moarte ai. Firește, poți să suferi înmiit văzînd mizeria furiei bestiale în jurul tău, dar mie îmi lipsește imaginea aceasta, nu mă văd în fața unui om care nu se lasă îmblînzit, afară numai dacă e nebun. Oare e un limbaj comun prin care poți dezarma prin priviri și gesturi, fără intermediul cuvîntului intelectual? Cred că da. Cu animalele cum te înțelegi? Oare te poți împăca și cu un lup furios? Revoluția e mai grozavă, socot, decît invazia.

Ce frumos e afară! Ce apus bogat de vară generoasă! Și noi ne chinuim. Pentru ce? Îmi e aproape dor de lumea de apoi, unde nu e întristare… Mimy Spandonidi, îngrijorată de șase ori-mamă și cinci copii. Alexandru Nasta quasi resemnat. Doctorul Marius Nasta la fel. La urma urmelor tot omul normal acceptă totul cu supunere și cu conștiința că soarta nu se poate deturna. Soarta! E scris, firește. Dar nu înțeleg raportul între acest determinism și responsabilitatea noastră. Altădată crea o antinomie pur intelectuală, acum perplexitatea e vitală. Recunosc că nu e altă atitudine mai omenească și salvatoare decît dragostea în Dumnezeu. Dacă e Tată, nu ne lasă pradă răului. … Doamne! Tu ești dragostea și de aceea Te cuprindem și nu-Ți înțelegem voia. Fie-Ți milă de noi, iubește-ne, restul nu importă. Scăparea noastră a oamenilor nu poate veni decît din dragostea Ta. (…)

Hitler e Anticrist. Satana poate fi mare în sens de neant? Dar mărimea intră în lumea pozitivă, face parte din ,,ființă” nu din ,,neființă”. Nu, Hitler nu e o conștiință care întrece conștiințele, ci e negura inconștiinței care cotropește lumina. Ein Theil von einer Kraft. El e prilej în mîna altuia. A dat ordinea superficială peste cap, a provocat un haos din care nu el poate crea ceva nou. E biciul lui Dumnezeu, e nenorocitul blestemat în care toate puterile infernale pot lucra asupra Europei întregi. Ar trebui să ne rugăm pentru el, nenorocitul!

(Alice Voinescu, Jurnal, Ed. Albatros, Buc. 1997 p. 194-195)

• Roman ortodox in Franta:

Tamaduirea slavei desarte si a mandriei

[…] Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata. Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul spune ca este “mica nadejdea de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta” fara sa stie ca o au.

Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: “Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte cu fin si prevazator discernamant“.

Pana la o anumita limita a bolii, tamaduirea ei se poate face prin staruinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai multe directii.

Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre; daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: “Cum se vindeca (cel mandru)?“, Sfantul Vasile cel Mare raspunde: “Se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: “Domnul celor mandri le sta impotriva iar celor smeriti le da har“ (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria“.

Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: “Oricine se inalta pe sine se va smeri” (Mt. 23, 12; Lc; 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).

Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi.

De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: “Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecare meserie daca nu inceteaza cu totul, nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza“.

Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu, nu este decat “tarana si cenusa, umbra si fum“.

Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: […]

Jean Claude Larchet: “Trupul este o parte integranta a persoanei si partas la valoarea duhovniceasca”

[…] Persoana se distinge astfel de individ. Individualitatea este o categorie biologica si sociologica. In plan sociologic indivizii sunt distincti, dar se pot inlocui unii pe altii in cadrul categoriei sociale careia ii apartin; in plan biologic indivizii sunt distincti si diferiti, fiecare este unic, dar dupa caracteristici pur fizice. Notiunea de individ este astfel aplicabila nu doar omului, dar si animalelor si plantelor. Termenul de “persoana”, in schimb, nu este aplicabil decat fiintelor duhovnicesti (oameni, ingeri, Persoanele dumnezeiesti), inzestrate (chiar daca la nivele diferite) cu inteligenta, cu vointa, si cu libertate (Parintii au vazut adesea duhul, care este sursa acestora, drept “sediul” persoanei). Notiunea de persoana are totodata o conotatie de transcendenta si de valoare. Pe de o parte, persoana se situeaza dincolo de ceea ce determina natura sa in plan biologic si social; ca persoana, fiecare om are de asemeni capacitatea de a se depasi constant si posibilitatea de a fi ridicat prin harul dumnezeiesc pana la o stare duhovniceasca in care modalitatile de existenta ale propriei sale naturi sunt depasite. Pe de alta parte, persoana are o valoare absoluta, care face din ea o fiinta absolut unica si de neinlocuit. (…) In ochii Sfintilor Parinti trupul este o parte integranta a persoanei si partas la valoarea duhovniceasca inca de la zamislirea sa si chiar dincolo de viata pamanteasca. Acest fapt, dimpreuna cu cel conform caruia sufletul si trupul sunt doua elemente indisociabile ale alcatuirii omenesti, creeaza pentru persoana posibilitatea de a recupera, desi intr-un alt mod de existenta, trupul sau, despartit provizoriu de suflet prin moarte. Dintr-un alt punct de vedere, el justifica respingerea de catre crestinism atata a avorturilor, cat si a metempsihozei sau a reincarnarii. Avortul este de fapt considerat de Sfintii Parinti ca un atentat la viata unei persoane omenesti, pentru ca ei cred ca persoana fiinteaza din clipa in care fiinta omeneasca vine la existenta si e chiar indisociabila de aceasta din urma (fiinta omeneasca nu poate exista ca atare decat ca persoana.

Cat despre doctrina metempsihozei sau a reincarnarii […]

Frica

(…) Pusilanimitatea  (“micimea de suflet”,”nelinistea”, “frica lasa”, “lipsa de barbatie”, “lasitate”, “lenevirea”, “imputinarea de suflet”)

Pusilanimitatea este adesea privita ca o forma a fricii, avand multe caracteristici comune. Totusi ea are unele trasaturi specifice si in mod repetat i se acorda un loc aparte si important, ceea ce impune sa facem cateva remarci in plus, care se refera numai la ea. Pusilanimitatea ca patima este definita de Sfantul Ioan Damaschin ca “frica de a nu izbuti, adica frica de nereusita“. Ea este caracterizata prin slabiciune, lipsa de curaj in fata unui lucru care trebuie indeplinit. Se deosebeste totusi de lasitate, fiind mai curand timiditate.

Sfintii Parinti o considera boala. Origen o numara intre patimile pe care el insusi le-a numit “boli ale sufletului“, iar in Apoftegmele parintilor aflam urmatoarea istorisire: “Un frate a venit la Avva Victor, cel ce petrecea intru tacere in lavra lui, zicand: Ce sa fac, parinte, pentru ca ma biruieste lenevirea? Zis-a lui batranul: Aceasta boala, fiule, este sufleteasca“. Pusilanimitatea vadeste imbolnavirea puterii irascibile a sufletului asa cum arata Sfantul Ioan Casian. Aceasta patima este de asemenea privita de Sfintii Parinti ca o forma de nebunie; cum face, de pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur, referindu-se la spusa din Pilde (14, 29).

Ca si in cazul celorlalte patimi, pusilanimitatea isi vadeste caracterul patologic in special prin aceea ca este o atitudine nefireasca, ce nu corespunde starii omului dinainte de cadere. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune ca “Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii si dragostei si al intelepciunii” (2 Tm. 1, 7). In timp ce puterea, despre care vorbeste Apostolul, este unul dintre darurile Sfantului Duh, care constituie chipul lui Dumnezeu din om si care isi afla desavarsirea in dobandirea asemanarii cu Hristos, pusilanimitatea este negarea acestei virtuti. Ea a aparut in sufletul omului ca urmare a pacatului si este cu totul straina de natura sa autentica. De aceea Sfantul Varsanufie il sfatuieste pe unul dintre fiii sai duhovnicesti astfel: “Zi fricii tale: Sunt strain de tine!“.

Pusilanimitatea este in orice caz, ca si frica, semn al lipsei de credinta. A fi lipsit de curaj inseamna a nu te increde in Dumnezeu, in puterea Sfantului Duh, care pururea il sprijina pe cel care-L cheama pe Dumnezeu in ajutor. Unit cu Dumnezeu si primind harul Sau, impartasindu-se de puterea Lui, omul nu are a se teme de nimic atunci cand vrea sa faca ceva. Avand credinta neclintita in Dumnezeu, el poate, potrivit cuvintelor lui Iisus, sa mute muntii din loc.

Adesea, omul se teme sa actioneze pentru ca este dominat de propria sa imaginatie. Legatura dintre lipsa de curaj si imaginatie este, ca in cazul tuturor formelor de frica, subliniata des de Sfintii Parinti. Si in acest caz, imaginatia nu face decat sa deformeze realitatea, prezentand actiunea pe care o are omul de indeplinit ca foarte grea, plina de primejdie sau cu totul imposibila, in timp ce, in mod obiectiv, ea nu este deloc asa. Omul lipsit de curaj este victima unei amagiri si chiar putem spune ca ajunge sa delireze, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul:

[…]Pusilanimitatea il alieneaza pe om, luandu-l cu totul in stapanirea ei. Este o patima deosebit de periculoasa, fiindca blocheaza dinamismul omului, ii franeaza elanurile spre desavarsire, ii incetineste sau chiar ii paralizeaza activitatea si inhiba in multe imprejurari exercitarea facultatilor sale sufletesti. Ea se dovedeste in mod special daunatoare pentru lucrarea duhovniceasca. Este limpede ca diavolul are un interes special in a isca si a intretine aceasta patima, care tulbura sufletul si-l impiedica sa duca la indeplinire cele ce are de facut si pentru care a fost creat.

• Ramura Inflorita:

Chipul celui ce crede în Hristos

„Omul mai trebuie şi învăţat să ştie ce să facă cu libertatea”

“Există oameni care au primit de la Dumnezeu o răspundere pentru alţii ca pentru ei înşişi. E stareţul unei mănăstiri, sunt părinţii, e duhovnicul, e preotul. Dar aceasta înseamnă că ei trebuie să se şi pregătească pentru a conduce pe calea dreaptă pe cei încredinţaţi conducerii lor. Dacă dau sfaturi rele, vor suferi pentru greşelile acelora, ca pentru ale lor. Cel încredinţat de Dumnezeu unui îndrumător sufletesc trebuie să-şi facă însă şi el din voia aceluia voia sa. Prin el se împlineşte atunci voia aceluia. Dar, în acest caz, acela va plăti pentru greşelile făcute prin împlinirea voii lui. Părintele, duhovnicul nu se pot dezinteresa de viaţa celui încredinţat lui cu scuza libertăţii ce o are acela. Omul mai trebuie şi învăţat să ştie ce să facă cu libertatea. Şi unii sunt mai înaintaţi în această cunoaştere decât alţii.

Răspunderea unora pentru alţii împleteşte destinele noastre până a ne bucura şi suferi împreună de urmările unei vieţuiri care nu se împlineşte numai prin unul. Nu ne mântuim singuri în mod egoist şi ambiţios; şi nu ne pierdem singuri. Ci ne mântuim cu cei pentru care am avut o răspundere şi cu cei pe care i-am ascultat; şi ne pierdem cu cei faţă de care nu ne-am exercitat răspunderea. Nici un om nu-şi poartă sau nu trebuie să-şi poarte numai sarcina sa, ci şi pe a altora. Dar să nu le dăm altora sfaturi din mândrie, ca să-i smintim şi mai mult, ci ca să-i slujim cu smerenie. Deci sfatul trebuie să fie unit cu pilda vieții, ca să nu-i pierdem prin sfătuire nici pe ei şi să nu ne pierdem nici pe noi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 506 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 286-287)

• Femeia Crestina:

Unde duc gândurile?

Despre Împărtăşanie

• Ortodoxie si Viata: Despre modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie (Enciclica Sinodului Bisericii Greciei nr. 2784/2004)

Enciclica nr. 2784: despre modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie
(31 martie 2004)
Către
Înalt Preasfințiții Mitropoliți ai Bisericii Greciei,

Subiect: despre modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie

(…)  Modul citirii rugăciunilor a fost, în trecut, prilej pentru exprimarea unor păreri contrare. Întrucât nu e vorba doar despre un subiect de tipic, ci unul care afectează mântuirea poporului prin participarea conștientă a acestuia la Dumnezeiasca Liturghie, se cere o cunoaștere clară a istoriei și teologiei sale, așa încât să se discearnă și să se implementeze măsurile corecte pentru practica liturgică actuală.

Mărturiile primelor opt secole (epoca din care ni s-au păstrat primele manuscrise cu rugăciuni) atestă că poporul auzea rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii. Aceasta reiese fie din mărturiile privind răspunderea cu „Amin” la rugăciunile Preotului (Iustin, Dionisie al Alexandriei, Ieronim), fie din indicațiile clare că rugăciunile „erau auzite” de popor (Dionisie al Alexandriei, Canonul al 19-lea de la Sinodul din Laodiceea, Viața Cuvioasei Melania), fie din întrebuințarea verbului lego („a zice”) în legătură cu rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii (Marele Vasilie, Grigorie Teologul), fie din afirmațiile Sf. Ioan Gură de Aur despre Preot, care „ia asupra sa glasul poporului” și liturghisește, precum și despre trupul bisericesc, care înalță rugăciunile euharistice „într-un singur suflet” (homothymadon) și „cu un singur glas” (en miāi phōnēi). La acestea se adaugă mărturia nemijlocită despre citirea rugăciunilor Dumnezeieștii Liturghii în auzul poporului pe care o oferă foarte importantul text al Constituțiilor Apostolice, când relatează că episcopul se roagă „pentru sine” (kath’heauton) când se îmbracă, dar „înalță” (anapempei) rugăciunile euharistice înaintea Jertfelnicului.

Această tradiție unanimă se sprijină pe avertismentul Sf. Pavel din I Corinteni 14, 16-17, cum că laicul nu poate să răspundă cu „Amin” la rugăciunile preotului dacă nu le înțelege (va să zică, nu le aude). Mai sus menționatul Canon 19 al Sinodului de la Laodiceea vorbește despre trei rugăciuni ale credincioșilor de la Dumnezeiasca Liturghie. Prima se face „în liniște” (dia siōpēs) și privește învrednicirea liturghisitorului, pe când celelalte două se zic „cu voce tare” (dia prosphōnēseōs). Mărturia pomenită constituie și singura mențiune din primele secole despre rugăciunea care se citește în taină (kata tropon mystikon), deși se cuvine să observăm că ea nu face parte din nucleul de bază al Liturghiei, adică din Sfânta Anafora. Abia la finele secolului VI-VII, scriitorul nestorian Narsai introduce citirea rugăciunilor din Anafora „în tăcere” (kata to sesiōpēmenon). Împotriva acestei practici Biserica Ortodoxă a reacționat prin Novella a 137-a a lui Iustinian, care a confirmat tradiția universală potrivit căreia rugăciunile Liturghiei se cuvin a fi înălțate „nu în tăcere, ci cu glas care să fie auzit de poporul preacredincios” (mē kata to sesiōpēmenon, alla meta phōnēs tōi pistotatōi laōi exakouomenēs).

Predania despre modul citirii rugăciunilor în auzul poporului este limpede, unitară și sobornicească. În lumina acestei tradiții putem asimila intenția unei teologii a „misticii” și a „tainei” care se conturează în limbajul euharistic al multor scriitori bisericești după secolul al IV-lea și care culminează în scrierile areopagitice și la tâlcuitorii bizantini ai Dumnezeieștii Liturghii. Nu este vorba de citirea cu voce scăzută a rugăciunilor – cum susțin unii – căci o asemenea citire ar fi contrară tradiției liturgice din primele secole, ci despre intenția ca Liturghia să constituie un prilej pentru „cateheza mistagogică” (mistagogie, în înțelesul Sfântului Maxim Mărturisitorul).

Manuscrisele euhologice păstrate de la sfârșitul secolului al VIII-lea confirmă tradiția liturgică de până atunci. Atestă că se citeau „în taină” (mystikōs), adică nu erau deplin auzite, rugăciunile „Nimenea este vrednic” (Oudeis axios) de la Dumnezeiasca Liturghie, „Îndurate și milostive Dumnezeule” (Ho eusplanchnos kai eleēmon Theos) de la Botez și „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru” (Kyrie Iēsou Christe ho Theos hēmōn) de la Rânduiala Sfințirii Mari a Apelor de la Arătarea Domnului; se „proclamau” (ekphōnoumenas), adică se intonau melodic cu glas răspicat (me lampran tēn phonēn), rugăciunile dinapoia amvonului de la toate Liturghiile, precum și rugăciunile „Mare ești Doamne” (Megas ei Kyrie) de la Botez și Sfințirea cea Mare a Apelor și „Preacurate, neîntinate” (Achrante, amiante) de la Slujba Plecării Genunchilor. Toate celelalte – adică referitor la toate rugăciunile se prescrie anume sau reiese nemijlocit din context – se înalță „cu voce gravă/sobră” (chamēlēi tēi phonēi), care se modulează prin diferite prevederi.

Prin urmare, este o eronată concepția că rugăciunile se citesc fie în taină, fie cu glas mare („ecfonetic”: ekphōnōs), cum se zice adesea. Corect după tradiția manuscriselor euhologice este ca cele mai puține rugăciuni – și acelea clar indicate – să se citească în taină sau „ecfonetic”, iar cele mai multe să se citească „cu voce gravă/sobră” (chamēlophōnōs), dar în auzul (eis epēkoon) poporului, adică în așa fel încât poporul să le poată asculta. Aceasta este tradiția liturgică a Bisericii pe care practica liturgică actuală este chemată să o adopte. Cu excepția rugăciunii Heruvicului, pe care proestosul trebuie să o citească pentru sine și în auzul împreună-slujitorilor, și a celei dinapoia amvonului, care se cuvine să fie citită ecfonetic, toate celelalte rugăciuni trebuie să fie înălțate de liturghisitor cu voce gravă/sobră, care să păstreze inteligibilitatea Tainei, a „Liturghiei” (= lucrare publică), să întărească evlavia rugătorilor și, în sfârșit, să inițieze-în-taină (myst-agōgei).

Modul de citire cu voce gravă în auzul poporului păstrează, de altminteri, grija pentru „catehizarea mistagogică” postbaptismală. Căci toți credincioșii, după Botezul lor, sunt „inițiați” (mystagōgoumenoi) și nu mai sunt „catehumeni”. Pentru cei botezați, viața pământească este o continuă perioadă de înnoire (diakainismos), o păstrare a veșmântului alb primit la Botez până în „Ziua cea nouă a Domnului”, adică până la întâlnirea cu Domnul ce va să vie. Ca „inițiați” se cuvine să fie instruiți în Taina slujirii lui Dumnezeu, iar această instrucție se realizează – pe lângă celelalte mijloace – și prin citirea rugăciunilor în auzul credincioșilor, care, de altfel, nu trebuie să facă doar obiectul unui canon despre tipic, ci să fie un prilej de învățătură (de „cateheză mistagogică”) din partea Păstorilor și a Dascălilor Bisericii. Acestea fiind datele liturgice și istorico-canonice, putem să apreciem și să conchidem următoarele:

1. 1. Toate cele ce se cuprind în Dumnezeiasca Liturghie au locul lor cuvenit și niciodată nu se cuvine să fie detașate din prim-planul atenției religioase, al simțirii și evlaviei preotului liturghisitor.

2. 2. Cele săvârșite în cadrul Sfintei Liturghii au caracter eshatologic și sânt obligatorii, nu atât în sensul cerebral și rațional, cât datorită „inimii”, în accepțiunea pe care termenul o are în Teologia ascetică (nēptikē) și patristică.

3. 3. Credincioșii trebuie ajutați să conștientizeze mai mult că la Dumnezeiasca Liturghie nu „săvârșesc” Taina împreună cu Preotul, ci participă la ea; aceasta deoarece prima concepție, ca credință și convingere, este o simțire și o practică curat protestantă, care anulează atât „structura ierarhică” sau „Ierarhia” în Biserică, cât și deosebirea harismelor dintr-însa. Această idee se poate înfiripa și strecura inconștient ca o „convingere” în Poporul Dreptslăvitor al lui Dumnezeu și prin citirea fără discernământ a rugăciunilor „ecfonetic” sau cu „glas mare”.

4. 4. Citirea rugăciunilor cu voce gravă și nu „în șoaptă” (psithyristikōs), cum este numită de obicei această practică, oferă credincioșilor posibilitatea de a urmări înlănțuirea firească a rugăciunilor și ecfoniselor și a structurii canonice a Dumnezeieștii Liturghii, pe care o „corupe adesea desprinderea rugăciunilor de la locul lor și ruperea legăturii dintre cele împreună-rostite și cântate” (Enciclica Sfântului Sinod nr. 2683/8.11.1999).

5. 5. Această indicație a „rostirii cu voce gravă” a rugăciunii îi ferește, alături de ceilalți, și pe Preoți de a neglija sau de a omite citirea conștientă a rugăciunilor, de rostirea și pronunțarea lor mecanică sau de a le parcurge numai „cu ochiul”, cum se zice, iar pe credincioși îi va ajuta să conștientizeze că Preotul nu rostește la Dumnezeiasca Liturghie niște formule magice în șoaptă, ci săvârșește și înalță în numele lor „rugăciuni și mijlociri și jertfe fără de sânge” pentru toată Pliroma Bisericii.

6. 6. În mod firesc Editura Apostolikē Diakonia a Bisericii Greciei, urmând hotărârii Sfântului Sinod și la sugestia Preafericitului Mitropolit al Servilor și al Kozanei, kir Dionisie, a purces nu demult la revizuirea rugăciunilor și a ecfoniselor în acord cu izvoarele vechii și autenticei tradiții liturgice în cărțile liturgice pe care le tipărește (Arhieraticonul și Liturghierul) și la înlocuirea termenului mystikōs („în taină”) cu chamēlophōnōs („cu voce gravă”) în rubricile liturgice.

Având în vedere acestea, Vă rugăm să-i îndemnați pe Presbiterii Sfintelor Voastre Mitropolii să slujească „cu frică de Dumnezeu, cu credință” și cu deosebită străpungere cele ce țin de Dumnezeiasca slujbă, să încurajeze participarea întru cunoștință a credincioșilor la ea și prin citirea „cu voce gravă” a rugăciunilor să evite orice formalism sau orice sentimente și stări pietiste, precum și manifetările sacramentaliste sau „teatralismul”, având în vedere mai ales și în primul rând Ospățul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu, adică „Dumnezeiasca Împărtășire/Comuniune”. (…)

• Chemarea Clopotului:

Istorie şi Cruce

Geografie duhovnicească: virtutile mersului pe jos