PARINTELE SOFIAN BOGHIU – EFIGIA SMERENIEI, MIREASMA SFINTENIEI, patimitorul si rugatorul linistit si neclintit, laudat pana si de prigonitorii sai: “El tot timpul era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflectoarele”. SE STRANG MARTURII PENTRU CANONIZAREA MARELUI DUHOVNIC IUBITOR DE TACERE

13-09-2016 16 minute Sublinieri

parintele-sofian-boghiu1

(desen de Gabriela Mihaita David)

***

Lumea Monahilor nr. 99, septembrie 2015

„În jurul Părintelui Sofian simțeai aroma sfințeniei” – interviu cu ieromonah Mihail Stanciu

13 [14 anul acesta – n.n.] ani au trecut de când Părintele Sofian Boghiu a trecut spre cer din chilia a aflată la Mânăstirea Antim din Bucureşti. Între timp, mormântul său de la Mânăstirea Căldăruşani a devenit un loc de pelerinaj discret pentru cei care îi caută încă prezenţa luminoasă. Noi am încercat să o desluşim printre amintirile ieromonahului Mihail Stanciu, unul dintre ucenicii pe care Părintele Sofian Boghiu i-a format în mod direct, ca stareţ al micuţei obşti pitită în spatele blocurilor cenuşii ridicate pe marginea Bulevardului Unirii, fost Victoria Socialismului. Grupul de tineri monahi, pe care marele duhovnic al bucureştilor a reuşit să-l închege la Antim după evenimentele din decembrie 1989, a fost cea mai bună dovadă că din încleştarea dintre comunism şi Rugul Aprins cel din urmă a ieşit victorios. Pe deplin.

“… Mormântul Părintelui Sofian se află la Mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti. Dacă cineva vrea să meargă, să spună o rugăciune, să aprindă o lumânare, acolo îl găseşte, în cimitirul acela smerit şi umbrit, parcă, de liniştea şi de smerenia părintelui”.

Părintele Sofian a fost un născător în duh al oamenilor care veneau să Îl cunoască pe Hristos. A pictat multe mânăstiri şi biserici, dar a „zugrăvit” şi chipul lui Hristos în inimile credincioşilor. A fost, înainte de orice, un iconar de suflete. Prin toată viaţa lui duhovnicească, prin căldura cu care îi întâmpina pe credincioşi când veneau la spovedanie, prin slujirea liturgică excepţională, prin cultura lui vastă şi prin ortodoxia mărturisirii sale, Părintele Sofian a strălucit în această ambianţă a Bisericii Ortodoxe Române cu slavă mare.

Părintele Sofian îşi acoperea, îşi îmbrăca toate gesturile, toate lucrările sfinte şi sfinţitoare şi totodată şi gesturile cotidiene cu o extraordinară smerenie. Plutea în jurul lui aroma sfinţeniei. Noi, când l-am cunoscut, ca studenţi care veneam la slujbele de la Mânăstirea Antim, am fost cuceriţi la început de strălucirea luminii de pe chipul Părintelui Sofian, de seninătatea privirii şi de odihna pe care o simţeai doar privindu-l, ascultându-l şi înţelegând cuvintele lui. Era prin ’94 când am venit prima oară, la Canonul cel Mare din timpul Postului Mare, şi acele slujbe extraordinare m-au marcat şi m-au atras foarte mult la Mânăstirea Antim. Eu aveam duhovnic în Târgovişte, de unde sunt de fel, dar de atunci m-am ataşat mai mult de această mânăstire.

La ce facultate eraţi student în vremea aceea?

Eram student la Automatică, în cadrul Politehnicii Bucureşti şi veneam cu ceilalţi colegi din ASCOR sau din facultate, veneam cei care simţeam chemarea lui Dumnezeu la bucurie, la întărire duhovnicească, la luminare.

Aţi trecut vreodată pe la scaunul de spovedanie al părintelui?

Da, deşi eram la început fiul duhovnicesc al Părintelui Adrian, alt mare stâlp al Ortodoxiei româneşti, după ce am intrat în obşte la Antim, dar şi înainte, m-am spovedit la Părintele Sofian, dar apoi în obşte veneam la el cu toţii ca şi fii duhovniceşti ai lui, şi primeam sfaturi, poveţe, îndemnuri, întăriri în viaţa noastră monahală.

La Antim au fost doi mari bătrâni care au ţinut obştea după 1990, Părintele Sofian Boghiu şi Părintele Adrian Făgeţeanu. De altfel, prin Mânăstirea Antim au trecut multe din marile figuri ale duhovniciei noastre formate în perioada interbelică: Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Petroniu Tănase, părintele Benedict Ghiuş, Părintele Daniil Sandu Tudor…

Părintele Vasile Vasilache… A fost şi perioada Rugului Aprins care i-a adus în mânăstire aceşti mari părinţi.

Dat fiind că aţi cunoscut mulţi duhovnici până acum, aţi cercetat şi Muntele Athos, şi Grecia, aş dori să vă întreb ce avea deosebit Părintele Sofian? De ce credeţi că veneau oamenii să se spovedească la el şi nu la alţi duhovnici?

Părintele Sofian a împlinit cel mai bine cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Găseşte-ţi pacea şi în jurul tău se vor mântui mii de oameni”. Iradia linişte, dar nu liniştea unei tăceri mormântale, ci o linişte senină, în care auzeai sensurile profunde ale glasului dumnezeiesc. Aşa cum, în timpul rugăciunii, Dumnezeu ne grăieşte în tăcere şi în linişte, aşa în jurul părintelui Sofian, în acea ambianţă liniştitoare, senină a prezenţei lui, simţeai aroma sfinţeniei.

Părintele Sofian a trecut prin multe încercări şi era un om foarte răbdător, un om smerit, un om care trăia Ortodoxia în calităţile ei fundamentale. Aşa cum spunea şi el, trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. El L-a iubit pe Hristos, L-a cunoscut, L-a urmat în viaţa lui şi a căutat să imprime atât în sine, cât şi în fiii săi duhovniceşti chipul lui Hristos pe care îl căuta tot timpul prin rugăciune. Părintele Sofian a fost, zic eu, o efigie a smereniei şi a dragostei. A fost de fapt un mare isihast. Deşi nu participa în mod activ, ca Părintele Daniil Sandu Tudor, la întâlnirile de la Rugul Aprins, Părintele Sofian trăia rugăciunea inimii şi o transmitea, ca duhovnic, ucenicilor săi, o prezenta ca şi cale de unire a noastră neîncetată cu Dumnezeu. Învăţase asta de la Părintele Ivan Kulîghin, cel care a venit de la Optina şi care i-a şi iniţiat, să zicem, în primii paşi în lucrarea rugăciunii inimii pe cei din Rugul Aprins. Părintele Sofian avea şi un epitrahil lăsat de la Părintele Ivan Kulîghin.

Şi acest epitrahil s-a păstrat?

Da, l-a păstrat Părintele Sofian şi acum este la Părintele Irineu [Curtescu – n.n.], un alt ucenic al Părintelui Sofian, care acum ridică o mânăstire în Apuseni.

Părinte, în sfaturile Părintelui Sofian sunt lucruri pe care poate că le întâlneşti şi la alţi părinţi, sunt scrise adeseori în Filocalie, dar e ceva aparte atunci când le rosteşte el.

Părintele Sofian trăia Evanghelia Mântuitorului şi îndemnul Lui la răbdare, pătimind tot felul de experienţe care l-au făcut să agonisească în timp această smerenie. Mi-a plăcut că părintele spunea că smerenia este un dar al Duhului Sfânt, care vine ca urmare a rugăciunii neîncetate, a rugăciunii foarte adânci şi insistente şi a înfrânării, faţă de blândeţea firii, să zicem, pe care o au şi oamenii mai puţin credincioşi, mai puţin practicanţi, dar care ţine de fire. Smerenia lui Hristos şi smerenia sfinţilor vine ca un dar al Duhului Sfânt, vine dintr-o înţelegere profundă a tuturor lucrurilor. Este acea atitudine constantă, stabilă, care te face să nu te clatini în faţa ispitelor, în timpul prigonirilor sau în timpul bucuriilor. Este atitudinea de simţire a prezenţei lui Dumnezeu şi totodată de simţire şi mărturisire a micimii proprii.

Părintele chiar s-a rugat întreaga viaţă, a intrat în monahism de la 14 ani, aşa că nu ştiu să fi fost vreun crâmpei din maturitatea lui care să nu fi fost scăldat în rugăciune. A fost, propriu-zis, monah toată viaţa lui.

Da, a trecut prin această şcoală a mânăstirii, apoi a acumulat experienţă şi în şcoala teologică, şi în şcoala de la Belle Arte, pentru că a făcut şi Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia pictură bisericească. Cred că marea lui agoniseală duhovnicească a fost în cadrul „academiei” de la Rugul Aprins şi în perioada temniţei. Cum părintele ne spunea adeseori, i-a prins bine puşcăria pentru că l-a scuturat de preocupări şi de grijile exterioare şi l-a adâncit în rugăciune.

Şi a fost cu atât mai roditoare în sufletul lui cu cât el realmente nu a avut nici un fel de contingenţă politică, adică nici măcar nu era un opozant direct al regimului comunist. El trăia în Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici. Şi probabil că asta i-a deranjat foarte tare şi pe comunişti.

Părintele era într-un marş neîncetat către Împărăţia lui Dumnezeu, un marş tăcut, dar maiestuos şi sobru, pe care nu îl suportau comuniştii. Cu toate astea, informatorii care îl urmăreau aveau numai cuvinte laudative despre el, îl cunoşteau ca fiind un om serios, muncitor, un om tăcut şi care nu se implica în polemici de nici un fel – asta scrie chiar în dosarul lui de la CNSAS, de la Securitate. Părintele Sofian are acolo multe mărturii ale altora despre el, că tot timpul era pe schelă, pictând biserici, sau la slujbe; doar seara se retrăgea la chilie şi se odihnea.

Nici duşmanii nu-i găseau cusururi. Să ajungi la o aşa culme a sfinţeniei – probabil că părintele va fi şi canonizat – încât nici măcar prigonitorii tăi să nu îţi poată găsi vicii.

Aici este darul lui Dumnezeu şi măreţia sfinţeniei Părintelui Sofian. El tot timpul era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflectoarele. Când eram studenţi, el venea destul de greu la întâlnirile şi conferinţele ASCOR-ului.

Ştiu că părintele Teofan, pe atunci Tudor Popescu, aproape că l-a păcălit pentru a-l aduce la o conferinţă la Drept. Părintele Sofian credea că e o întâlnire cu doar câţiva studenţi, iar când a văzut sala aceea imensă plină ochi, a vrut să dea înapoi, dar, pentru că promisese, şi-a onorat promisiunea.

Eu cred că Dumnezeu ni l-a dăruit nouă, poporului român, pe Părintele Sofian. Cred că El dă ca daruri şi oameni sfinţi, cum au fost părinţii noştri duhovniceşti: Părintele Sofian, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, şi toţi părinţii care au pătimit încercări grele în perioada comunismului şi care ne sunt ca lumini, ca sfetnici şi stâlpi de sprijin pentru vremurile acestea în care trăim. Şi noi adunăm mărturii pentru a mărturisi şi public, pentru a afirma oficial sfinţenia Părintelui Sofian.

Dar Patriarhia Română nu are pe rol cazul canonizării lui.

Ba cred că da, pentru că noi asta facem acum, adunăm mărturii de la oameni, de la credincioşi despre Părintele Sofian. Asta arată că Părintele Sofian ajută cu rugăciunea şi în România, şi în Basarabia, şi în lumea întreagă.

El a avut mare putere în rugăciune şi mare trecere la Dumnezeu tocmai prin faptul că se dăruia mult celorlalţi, se ruga mult pentru alţii şi ne învăţa şi pe noi să ne rugăm pentru alţii, de aceea cred că această mişcare de recunoaştere a lui ca sfânt, ca şi bineplăcut lui Dumnezeu, vine să confirme faptul că el stătea mereu în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea şi acum se bucură de prezenţa lui Dumnezeu, de Lumina Lui şi ne ajută şi pe noi de acolo.

Ar fi frumos ca, dintre toţi marii duhovnici de secol XX – şi am avut foarte mulţi –, Părintele Sofian să fie primul canonizat. Aţi mai enumera în lista aceasta a marilor părinţi de secol XX şi alte nume?

Bineînţeles: Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, Ioanichie Moroi, pustnicii din zona Neamţului, apoi mărturisitorii din temniţele comuniste… Eu zic însă să nu ne grăbim, dar fi bine să ne cumulăm eforturile şi să strângem aceste mărturii şi ale contemporanilor lor, şi ale urmaşilor care nu i-au cunoscut personal, dar s-au bucurat de mijlocirea lor la Dumnezeu.

Dacă tot am vorbit de canonizare: mormântul Părintelui Sofian se află la Mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti. Dacă cineva vrea să meargă, să spună o rugăciune, să aprindă o lumânare, acolo îl găseşte, în cimitirul acela smerit şi umbrit, parcă, de liniştea şi de smerenia părintelui.

El e viu în Duhul Sfânt şi ne ajută pretutindeni. Mormântul acela e încă o dovadă a smereniei Părintelui Sofian, care ne cheamă acolo la simplitate, într-un loc pe care el şi l-a ales încă din tinereţe.

Cristian Curte

***

George Enache:

Un isihast în ţara absurdului: părintele Sofian Boghiu

Pentru un tânăr de azi, căruia „civilizaţia“ (post) modernă îi impune să caute permanent noutatea, schimbarea, diferenţa, viaţa călugărească, cu repetiţiile ei, îi poate apărea extrem de monotonă. Dar, dacă ar avea un pic de răbdare şi şi-ar întoarce faţa către Biserică, ar observa că, departe de a genera monotonie, „repetiţia“ este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale nebănuite.

Despre părintele Sofian Boghiu s-a scris mult şi frumos. Nici nu se putea altfel, de vreme ce el a întruchipat la cote atât de înalte semnificaţia originară a cuvântului „călugăr“ (bătrân „frumos“, îmbunătăţit). Cu o existenţă lumească aparent monotonă, părintele Sofian a trăit cufundat în duhovnicie, ale cărei căi le-a deschis şi nenumăraţilor credincioşi care-i călcau pragul pentru spovadă sau sfat. Remarcabil însă este faptul că şi notele din dosarele Securităţii cuprind aceleaşi cuvinte apreciative…

Un om neinteresat de politică

Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea învolburare de la începutul anului 1958, cînd Biserica Ortodoxă Română a fost atacată de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări“. Mai precis, la 11 ianuarie 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu, motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins“, care se destrămase de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria, Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales, legăturile cu străinătatea.

Urmărit, arestat, condamnat

Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în aprecieri. Astfel, aflăm că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind considerat un om liniştit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări, orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget“, fiind admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic“ pentru gustul unora, părintele Sofian era totuşi greu să fie considerat un duşman al regimului. Cu toate acestea, stareţul Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea căuta diversitatea, dar doar pentru a o distruge în numele uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai puţini dispuşi ca niciodată să accepte diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus în procesul „Rugului Aprins“ şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus în sarcină părintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt considerat instigare contra ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele Sofian s-a ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl considerau un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de ordin dogmatic“.

O persoană deosebită, „din păcate mistică“

Eliberat în 1964, Sofian Boghiu a continuat să fie supravegheat, ca toţi foştii deţinuţi politici. Regimul voia să vadă dacă îi reuşise acţiunea de reeducare sau, cel puţin, de intimidare a adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de „unitatea în cuget“, ci se mulţumeau cu supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor în diverse acţiuni menite să aducă prestigiu României socialiste. În ceea ce-l priveşte pe părintele Boghiu, agenţii Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti“. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală ireproşabilă…“. Mai mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele Sofian câştiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arăta că singura „agoniseală“ a părintelui era o bibliotecă, „singura avere pe care o preţuieşte“. Securiştii erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă, lipsită de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste?„Omul nou“ propus de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în părintele Sofian, însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană „mistică“, incapabilă, prin urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o notă-caracterizare: „nu ştiu dacă comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din obligaţie. Totuşi înclin să cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale“.

Plecarea în străinătate

În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a lăsat-o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în 1970 dorinţa de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut în ultima clipă pentru ca să nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate verificările făcute conduseseră la rezultate pozitive din punctul de vedere al „siguranţei statului“. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă intervenţii masive din afara României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai precis, ucenicul său libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii Deir-el-Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a făcut o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea părintelui Sofian în Liban. Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării paşaportului. A trebuit ca reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca patriarhul României să se pună chezaş, iar agentura din jurul părintelui să sublinieze clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să aprobe plecarea.

Tribulaţiile unui regim absurd

Părintele Sofian s-a ţinut de cuvânt: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf şi s-a întors în ţară. Vestea iscusinţei sale s-a răspândit în Orient şi, astfel, el a fost chemat în 1979 să picteze o altă biserică, în Siria, la Hama. Înainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era obiceiul, pentru a fi „prelucrat“. În Siria, părintele trebuia să nu vorbească cu nimeni, să evite să-şi facă relaţii, să nu împrumute bani, să nu dea interviuri, să nu meargă la poliţie. Prin aceste „recomandări“ Securitatea dorea să evite discutatea realităţilor din România comunistă, adică ceea ce agenţii poliţiei politice considerau a fi defăimarea ţării. Culmea ridicolului era însă atinsă atunci când ofiţerul îi cerea părintelui Sofian să picteze catedrala cât mai bine, „ridicând astfel şi prestigiul pictorilor bisericeşti români“. Astfel de situaţii ne arată ce ţară absurdă era România acelor ani, torţionarii cerând victimei să dea ce are mai bun „pentru ţară“, de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „răsplata“ fiind doar veşnica suspiciune.Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles „cele explicate“. Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii? Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase în Liban. Chiar înainte de plecarea din ţară în 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care să rămână. Plecând acolo (în Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al ţării noastre, afirmând: «dacă îmi vor da drumul bine, dacă nu, şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gândit niciodată să plec şi să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri de lucru, în domeniul picturii bizantine»“.În aceeaşi perioadă, un alt agent arăta că părintele Sofian este „un om care-şi iubeşte ţara“. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea meşterului şi dragostea pentru „România eternă“ au fost singurele raţiuni care l-au motivat pe părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii.

„Monotonia“ înfloritoare a vieţii duhovniceşti

Devenit unul din duhovnicii vestiţii ai Bucureştiului, părintele Sofian s-a întors la „monotonia“ datoriilor sale de monah. Din când în când, agenţii Securităţii se mai interesau de acest om paradoxal pentru ei, cu toate calităţile „omului nou“ îndelung visat, însă, „din păcate“, „mistic“. Cu toate acestea, nu ne putem opri să ne imaginăm că, cel puţin la sfârşitul anilor 80, chiar şi oamenii regimului vedeau că uniformitatea adusă de comunism doar ucisese orice urmă de diversitate, în timp ce „monotonia“ unor persoane precum părintele Sofian făcea să înflorească suflete şi să ofere speranţă. Tocmai „misticismul“, adică conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, era condiţia pentru apariţia unui „om nou“. Din contră, ateismul comunist nu a produs decât jale şi pustiu. Azi, în lumea postmodernă, cei doritori de „noi provocări“ exterioare se „golesc“ sufleteşte pe zi ce trece, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu, mereu repetat, desăvârşeşte pe cel care îl rosteşte.

***

Familia ortodoxa, nr. 9 (92)/2016:

Tăcerile Părintelui

(fragment)

Am scris aceste rânduri cu o mare sărăcie de suflet, pentru că nu am nicicum mai mult adunat acolo – nici pentru mine, necum să mai dau si la iveală. Mi-e ruşine cu mine, dar nu ştiu altceva sau altcumva să spun. Am inima plină de amintiri despre el, am inima plină de el, dar, săraca de ea, nu a rodit nimic şi nu vă pot împărtăşi nimic mai adevărat, mai autentic. Vă cer iertare şi vă rog să vă rugaţi pentru sărăcia mea. Dacă socotiţi că cele pe care le-am scris aici sunt doar o zeamă sunătoare şi goală, vă rog să nu tipăriţi nimic. Nu mă supăr. Aş zice dimpotrivă, căci îmi cunosc locul destul de bine, chiar dacă uit adesea. Cum vă va lumina Domnul, spre mântuirea sufletului. Şi cu rugăciunile şi spre pomenirea acestui om cu inima de mamă.

[…]

vlcsnap-2016-09-14-15h23m54s005Ca o intrare în ţara de dincolo de zare erau tăcerile Părintelui, ţi se făceau împreună-călător pe calea pe care începeai timid să desluşeşti că altele sunt şi noimele, şi bucuriile, şi tristeţile vieţii, că adevărata măsură cu care se măsoară ele este nu mai puţin şi nu altceva fără numai veşnicia. În tăcerile lui te oglindeai, fără ca ele să te strâmtoreze cu ceva atunci când vedeai, iar şi iar, că eşti pe lângă ţintă. Cu tăcerile lui te înveleai, parcă, atunci când răcoarea nemiloasă a urâtului îţi dădea din nou târcoale.

Se bucura în tăcere, la fel se şi întrista. Mereu egal cu sine, mereu adâncit parcă într-o lume în care graiurile se aştemeau pe inima oamenilor doar pentru a mângâia, mereu primindu-te cu un surâs de-abia mijit, dar care purta într-însul tot adâncul, tot înaltul: cerul întreg. Iar tu, omul dinaintea lui, te trezeai că ai redevenit din nou copilul pe care poate că îl pierduseşi de-o viaţă. Şi aceasta nu printr-un efort al tău, ci era mereu un dar, sau poate o stea călăuzitoare, era poate singurul chip în care se mai putea mân­gâia inima şi deveni înţelegătoare.

Şi mai era ceva de care îmi este mereu un dor fără sfârşit: ca nimeni altul, omul acesta ştia să se bucure împreună cu tine. Mărunte lucruri, poate chiar de nimic pentru alţii – şi el se bu­cura că surâzi, că mergi înainte, că ai mai făcut un pas spre Marea Frumuseţe. Nu socotea că pasul e mărunt şi că primejdiile sunt mari, ci se bucura cu o bucurie care îţi punea aripi la suflet. Şi te făcea să te simţi deplin, pentru totdeauna, de neclintit: al cuiva. Pentru că bucuria cu care se bucura împreună cu tine cred că o primise de la Sfinţi. Ca Sfinţii se bucura. Ca Dumnezeu.

Iar apoi… Apoi a venit ziua când a plecat. Eu eram departe. La sute de kilometri. Şi nu ştiam ni­mic. Şi într-o zi primesc un telefon, un telefon care nu avea nici o legătură cu viaţa mea din clipa aceea, şi mi se spune: „Ştii, Părintele…”, dar până să mai vină vreun cuvânt, de nicăieri sau poate de la El, am ştiut că „Părintele” era Părintele Sofian, şi am zis: „Da, ştiu, ştiam că asta ai să spui”. De unde? Atunci n-am priceput, la fel ca întotdeauna, nimic. Acum mă gândesc însă că sufletul lui se odihnise poate pentru o clipă într-al meu, pentru ca trecerea să mi-o facă mai lină, pentru ca nici prin plecarea lui să nu stingherească, la fel cum viaţa şi-a trăit-o adumbrit de cuminţenia cea multă a Sfinţilor.

Iar de atunci, mereu, neclătit mi-a rămas aceasta (şi când aş vrea să-i împărtăşesc vreo bucurie şi, mai cu seamă, atunci când cad din nou, învins de moartea din mine, atunci când nici strigătele, nici cuvintele, nici măcar un sus­pin nu se mai aude): de fiecare dată, se iveşte el, delicat şi blând, dar ca un zid de „lei străvezii” facându-se în jurul meu, de neclintit: „Da, te aud, te aud foarte bine”…

[…]

vlcsnap-2016-09-14-15h26m19s315Adesea, când Minunea e aproape de tine, ajungi să nu o mai vezi; ajungi să crezi că e firescul lu­crurilor şi că aşa va fi mereu. Uiţi de vremea când păşeai pe vârfuri, ca nu cumva să scapi vreo şoaptă din câte îţi spunea, uiţi de vremea neîndrăznelii, când apropierea de Minune, mă­car şi numai cu dorirea inimii, îţi dădea aripi cu care să poţi străbate mai departe cuviincios calea spre Ţara de dincolo de zare…

Ne-am obişnuit parcă să fim ca nişte oa­meni fără rădăcini. Vieţile celor de lângă noi ne trec indiferent şi neobservat; în cel mai fe­ricit caz. Trecem pe lângă oameni ca şi când ar fi nişte mobile de care ne ferim, ca să nu ne lovim; trecem pe lângă viaţă ca şi cum ar fi o ciornă pe care o poţi oricând scrie din nou; trecem pe lângă Dumnezeu ca şi cum ar fi o cofetărie din care ai dreptul să îţi alegi bună­tăţi pentru că te-ai dus Duminică şi ţi-ai achi­tat consumaţia. Trecem pe lângă Sfinţii Lui ca şi cum ar fi nişte birouri de servicii. Şi ajunge vremea când, strâns cu uşa vieţii, te uiţi în tărboaca inimii şi vezi că n-ai agonisit nimic. Că în faţa încercării, a durerii care vine şi nu-ţi cere voie cât să stea şi când să plece, tu nu ai nimic. Uimit, îţi spui: n-am credinţă; îmi pă­rea că am. N-am mărime de suflet să înţeleg că am doar ceea ce am lucrat. Nu am pocăinţă să şterg cu lacrimi urâtul din viaţa celor pe care i-am durut. In inima mea nu e nimic. In inima mea L-am îngropat pe El, Minunea, Frumosul, Dragostea, Viaţa…

[…]

Monahia Mina

Cititi si:

***


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Parintele Mihail Stanciu, Parintele Sofian, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “PARINTELE SOFIAN BOGHIU – EFIGIA SMERENIEI, MIREASMA SFINTENIEI, patimitorul si rugatorul linistit si neclintit, laudat pana si de prigonitorii sai: “El tot timpul era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflectoarele”. SE STRANG MARTURII PENTRU CANONIZAREA MARELUI DUHOVNIC IUBITOR DE TACERE

  1. Pingback: DOR DE PARINTELE SOFIAN… Marturii si evocari de ucenici si cunoscuti (si VIDEO): “N-am văzut pe nimeni aşa de luminos ca el…” | Cuvântul Ortodox
  2. Părintele Sofian a împlinit cel mai bine cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Găseşte-ţi pacea şi în jurul tău se vor mântui mii de oameni”. Iradia linişte, dar nu liniştea unei tăceri mormântale, ci o linişte senină, în care auzeai sensurile profunde ale glasului dumnezeiesc. Aşa cum, în timpul rugăciunii, Dumnezeu ne grăieşte în tăcere şi în linişte, aşa în jurul părintelui Sofian, în acea ambianţă liniştitoare, senină a prezenţei lui, simţeai aroma sfinţeniei.

    “A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii.” – Emil Cioran

  3. Pingback: Pr. Sofian Boghiu | Gabriela Mihaita David
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare