PARINTELE SOFIAN ne scoate din placerile si grijile desarte cu un cuvant de foc smuls din focul “Rugului aprins” si cu o intrebare fundamentala: “SUNTEM CU ADEVARAT CONSTIENTI DE ZIUA JUDECATII?”

14-09-2010 Sublinieri

Va recomandam si:

***

“…stiut sau nestiut de noi, adevăratul sens al lumii acesteia stă dincolo de ea, anume la capătul său, în Ziua Judecătii. Atunci va fi ceasul deplinelor si surprinzătoarelor descoperiri de noi însine si de altii, în fata întregii zidiri adunate laolaltă. Până atunci nimeni dintre noi nu apare cu adevărat asa cum este: căci în această viată putem însela pe altii, ne putem însela pe noi însine, dar nu vom putea însela Dreapta Judecată a lui Dumnezeu“.

*

Călugărul în fata Dreptei Judecăti

Nu fără un simtământ de îngrijorare îmi rostesc cuvântul din seara aceasta. Cu totii cred că ne dăm seama de puterea cu care ne angajează propriile cuvinte – rostite sau scrise -, precum si de răspunderea ce o avem fată de ele. E atât de adevărat lucrul acesta, încât Însusi Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup, a tinut să-l arate cu desăvârsită limpezime, atunci când a zis:

Vă spun că pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecătii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, si din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 36-37).

Gândindu-ne numai la aceste spuse ale Mântuitorului, întelegem cât de mult se expune unei îndoite judecăti – din partea lui Dumnezeu si a ascultătorilor săi – cel care îndrăzneste să vorbească despre ceea ce stie foarte bine că stă deasupra oricăror cuvinte, adică despre Dreapta Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. În fata Acestuia ne vom găsi la un moment dat fiecare dintre noi pentru a ne câstiga dreptul la vesnicie, în functie si de felul cum am stiut să ne chivernisim propriile cuvinte în cursul vietii pământesti.

Să realizăm, asadar, cu câtă atentie va fi judecat un cuvânt pe care l-am spus despre Judecata Universală. Cu ce grijă trebuie să ne apropiem de întelesurile acestei înfricosate clipe de taină, ce va pecetlui pentru totdeauna viata noastră si asa destul de tainică! Unei evidente nevrednicii personale vine să i se adauge în acest caz si o anumită dificultate în sine a subiectului anuntat.

A vorbi despre ”Călugărul în fata Dreptei Judecăti’‘ înseamnă mai putin a rezolva o problemă, cât mai ales a o formula just. Căci descoperirea deplină a adevăratei asezări sufletesti pe care a avut-o monahul fată de realitatea Judecătii Viitoare nu se va săvârsi – obsteste – decât numai la sfârsitul acestui veac. Până atunci simtirea prezentei aievea, vii, a Zilei Judecătii este păstrată doar câtorva alesi, numai acelor uriasi ai Duhului, care – chiar în măsurile acestui veac fiind – se învrednicesc totusi să vadă Împărătia lui Dumnezeu venind cu putere în taina inimii lor, celei mai dinlăuntru, după însăsi făgăduinta Domnului.

Oprindu-ne asadar asupra temei anuntate, putem deslusi trei idei esentiale. Mai întâi este firesc să zăbovim o clipă asupra întelesului notiunii de Dreapta Judecată si a rostului ei în viata noastră. În al doilea rând va trebui să cercetăm pozitia aparte pe care o va avea călugărul în fata acestei supreme instante. În sfârsit, într-un al treilea moment, vom încerca să desprindem unele concluzii practice (valabile în conditiile concrete ale vietii noastre de toate zilele), care ne descoperă faptul că noi suntem încă de pe acum într-o legătură efectivă – si de cele mai multe ori nebănuită – cu Dreapta Judecată a lui Dumnezeu.

Suntem cu adevărat constienti de Ziua Judecătii?

Ne găsim, prin urmare, în fata acestei prime întrebări. Ce înteles si ce rost se cuvine să deslusim pentru noi însine în notiunea de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învătătura dogmatică a Bisericii, ci – întemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Părinti – vom încerca să limpezim functiunea pe care trebuie să o aibă pentru noi, fiinte trăitoare încă înlăuntrul acestui veac, gândul si realitatea Judecătii Viitoare.

Trebuie să recunoastem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se bucure mai putin de atentia noastră serioasă si trează, decât gândul la Judecata ce va să fie.

S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obisnuinta să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi niste mijloace de trai care devin ele însele – printr-o vinovată răsturnare de adevăr – scopurile vietuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimtite ne plecăm din ce în ce mai jos si cădem – fără să ne dăm seama – afară din viata autentică; uităm cu desăvârsire că pretul adevărat al vietii acesteia este dincolo de ea si nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situatie gândul sfârsitului se sterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă si neputincioasă, când în realitate el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi însine.

Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îsi organizează o viată plată, cenusie, o viată doar cu doar două dimensiuni. El nu mai stie să privească spre înăltimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se miscă doar pe lungime si pe lătime. Dar existenta duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să întelegem ‘‘împreună cu toti sfintii care este lărgimea si lungimea si înăltimea si adâncimea” (Efeseni 3, 18).

Datorită faptului că există un sfârsit al sălăsluirii noastre pe pământ si o Judecată care va măsura, va cântări si va pretui până si cele mai mici fapte petrecute în cursul vietii de aici, întreaga existentă dobândeste întelesuri nebănuit de adânci.

Pentru cel care-si luminează traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecăti, lumea se schimbă la fată: ea nu mai este întâmplătoare, nu mai este supusă nimicirii vesnice sau bunului nostru plac, ci într-însa se manifestă intentiile si hotărârile lui Dumnezeu ce se vor vădi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecată transformă de pe acum lumea într-un loc sfânt. Faptul că Stăpânul întregii zidiri îti va cere la un moment dat socoteală de felul cum te-ai comportat în ea te obligă să te porti cu atentie, să-ti dai si mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecătii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justă apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva dimensiunii eternitătii.

Gândul la Judecata Universală rodeste în viata noastră si în alt chip. Pentru a întelege despre ce este vorba, să medităm asupra următorului fapt biblic: căderea omului s-a produs sub pomul cunostintei binelui si răului, atunci când protopărintii nostri au uitat că nu le este permis totul. Si astăzi rădăcina păcatului continuă să stea pentru om în acelasi gând: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este îngăduit orice? Chiar dacă legile omenesti din afară îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, stiut numai de mine însumi, să fac ce-mi place?

Dacă fiecare am zăbovi cu sinceritate asupra vietii personale, ar trebui să recunoastem că toate căderile noastre duhovnicesti vin din faptul că ne transformăm în propriii nostri judecători (si bineînteles în niste judecători foarte îngăduitori). Iată însă că realitatea de netăgăduit a Judecătii vine si ne spune: Nu, nu ne este permis totul!

Există limite pentru cele îngăduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele există chiar prin legile profunde ale vietii; trecând peste acestea devenim propriii nostri călăi.

Faptul că vom trece printr-o Judecată Finală ne ajută de pe acum să întelegem că omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduială, de păstrarea căreia este răspunzător. Eu sunt dator să mă port cu cei din jurul meu nu după voia mea, adesea rătăcită datorită păcatelor, ci după o rânduială de peste noi ce mă ocroteste deopotrivă si pe mine, si pe ei.

Dreapta Judecată devine astfel – pentru cel care îi întelege rostul – un adevărat temei de comuniune socială. În numele ei suntem chemati să realizăm încă de pe acum o nemincinoasă împreună-trăire, o vietuire obstească într-un duh de dragoste si de îngăduintă. Omenirea în ceasul Judecătii va apărea ca un singur trup de obste si atunci ni se va cere fiecăruia socoteală de ceea ce am făcut cu fratele nostru, care este un mădular al aceluiasi trup obstesc. De aceea, frica si cutremurul pe care în mod firesc trebuie să le trezească în noi amintirea Judecătii din urmă nu sunt nicidecum niste simtăminte josnice si oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivă, din înaltul sentiment al responsabilitătii fată de cei din jur si fată de mine însumi.

Prin faptul că vom fi chemati să răspundem de noi însine în fata lui Dumnezeu se vădeste pentru mine încredintarea că eu am o misiune de îndeplinit pe acest pământ, sunt răspunzător de mine însumi, reprezint deci o valoare în ochii Domnului meu. De aceea, trebuie să mă port cu grijă duhovnicească nu numai fată de cei din jur, ci si fată de mine însumi (aceasta însemnând cu totul altceva decât egoismul).

În sfârsit, o altă împlinire de sine, prilejuită în acest veac de asteptarea trezvitoare a Judecătii Viitoare, este îndepărtarea credinciosului de la judecătile dinainte de vreme, adică de la clevetirea si osândirea aproapelui. De-abia la confruntarea finală a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevărat distinctia dintre bine si rău. Binele si răul nu sunt cu adevărat limpede deosebite decât în ochii Celui Atoatestiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine să facă despărtirea absolută, definitivă, între ele, la sfârsitul veacului. Căci numai Dumnezeu singur cunoaste planul de ansamblu si intentia ultimă a întregii Sale Creatii.

Noi, făpturile Lui mărginite, trăind o existentă limitată, având posibilităti restrânse de cunoastere, nu putem să ne dăm seama de adevăratele urmări si semnificatii ale actelor semenilor nostri. Pentru aceasta, oricine judecă pe aproapele său se substituie lui Dumnezeu si se asază singur sub osânda Judecătii care este nemilostivă celor ce judecă. În virtutea marii întrebări de la sfârsitul veacului, viata noastră se cere trăită în duhul osândirii de sine si nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de câstigat.


Cum apare călugărul în fata Judecătii Viitoare?

Am spus mai înainte că, stiut sau nestiut de noi, adevăratul sens al lumii acesteia stă dincolo de ea, anume la capătul său, în Ziua Judecătii. Atunci va fi ceasul deplinelor si surprinzătoarelor descoperiri de noi însine si de altii, în fata întregii zidiri adunate laolaltă. Până atunci nimeni dintre noi nu apare cu adevărat asa cum este: căci în această viată putem însela pe altii, ne putem însela pe noi însine, dar nu vom putea însela Dreapta Judecată a lui Dumnezeu. În fata ei fiecare dintre noi va sta conform propriei asezări sufletesti pentru care s-a ostenit.

Care va fi deci pozitia specifică a călugărului la Judecata din urmă? Ce i se va cere si ce va răspunde el atunci, deosebit de ceilalti semeni ai săi? Căci într-adevăr starea monahului la acest prag al vesniciei va fi cu totul aparte fată de starea celorlalti oameni.

Este îngăduit pentru altii să se îndeletnicească – desigur, în chip cuviincios – cu treburile acestei lumi si să-si pregătească, indirect, răspunsul la Dreapta Judecată si după felul cum îsi chivernisesc viata pământească. De la călugăr însă se asteaptă să-si aseze constient si organizat întreaga sa trăire, sub lumina Judecătii din urmă.

Este firesc pentru credinciosii din lume ca să poarte grijă de înfătisările si problemele felurite pe care le pune această viată. Călugărului însă, ca unuia ce a murit lumii acesteia, îi este firesc să poarte grija, în primul rând, de problemele vietii celeilalte si să se ferească de ispitele celei de aici. Altfel spus, în măsura în care un vietuitor din lume este dator să nu uite că trăieste în ea si de aceea trebuie să se poarte cuviincios, după întocmirile ei, în aceeasi măsură un călugăr este obligat să-si amintească pururi că el este chemat să trăiască (încă de pe acum) viata veacului viitor, adică el are menirea să se poarte după rânduielile acesteia. Aici stă taina si pretul de nespus al vietii călugăresti.

Cinul monahicesc a fost lăsat de Dumnezeu în mijlocul acestui veac ca o solie, o înainte-vestire a Împărătiei Ceresti ce va să fie. Asa au înteles si au trăit Părintii viata călugărească: ca o pârghie de transformare a lumii după chipul vietii nestricăcioase de după Judecata Universală, astfel ca oamenii – după chiar cuvântul Mântuitorului – să nu vină la Judecată, ci să se mute din moarte la viată.

Adevăratul monah trăieste, se miscă si respiră mereu în văzduhul clipei celei înfricosate a Dreptei Judecăti si în acest fel – după cuvântul Sfântului Isaac Sirul – poate pune pe pământ ‘‘început Împărătiei Cerurilor”. Gândul la Înfricosătoarea Judecată îi devine temeiul cel mai puternic al biruintei si al desăvârsirii de sine.

”Biserică a harului – spune Sfântul Grigorie Teologul – este cel care s-a pierdut pe sine în Dumnezeu si trăieste cu grijă de Judecata Lui.

Dar cum este cel care s-a pierdut în Dumnezeu? Si ce este grija de Judecată? Ce alta decât să cauti pururi odihna Lui, să fii mereu cu grijă si să te întristezi în tot timpul întrucât nu poti să ajungi la desăvârsire din pricina neputintei firii tale?! Si astfel se sălăsluieste Dumnezeu în suflet, căci Îl ai mereu prezent în tine prin aducerea-aminte”.

Faptul că monahul realizează prin viata lui o anticipare, o înainte-săvârsire a Dreptei Judecăti, are un neasemuit pret duhovnicesc pentru întreaga umanitate. Monahismul devine astfel centrul spiritual al lumii acesteia, dincolo de constiinta sau vrednicia călugărilor. Acestia – ca unii ce trăiesc în lume, dar sunt încă de pe acum dincolo de ea – pun în fata omenirii modelul bun de urmat al întregii vietuiri crestinesti. Fără îndoială, nu toti oamenii sunt chemati să devină călugări. Viata monahală dăruieste însă tuturor celor din afara ei un criteriu, un semn vesnic si neclintit al desăvârsirii crestine.

”Cele trei lepădări – spune Sfântul Ioan Scărarul – sunt semnele de biruintă ale călugărilor si lumea nu le poate cuprinde pe acestea; căci dacă le-ar cuprinde, atunci n-ar mai fi nevoie de monahism si de fuga din lume”.

Trebuie subliniat si faptul că răspunderea cu care monahul va veni încărcat în fata Dreptei Judecăti va fi nespus mai mare decât a oricărui alt om! Cel care nu avea pe pământ nimic deasupra lui care să-l depăsească – fiindcă monahul este un înger în trup – va trebui atunci să dea socoteală în fata Celui Atoatestiutor de felul cum si-a chivernisit viata spre a fi un îndreptar pentru cei din jurul său. O sarcină uriasă apasă pe umerii monahului ce se înfătisează înaintea Nefătarnicului Judecător. Ne spune Sfântul Ioan în ”Scara”:

”Lumini pentru monahi sunt îngerii, iar lumina pentru toti oamenii este vietuirea monahală. De aceea, monahii să se nevoiască să fie pildă bună întru toate, fără să dea poticnire cuiva în ceva, nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar dacă lumina aceasta e întuneric, apoi întunericul acela – adică cele ce se petrec în lume – cu atât mai mult se întunecă”.

În fata Judecătii de Apoi călugărul va descoperi un lucru poate nebănuit adesea în această viată: desi lepădat de lume, desi iesit din ea – sau mai bine zis tocmai de aceea -, el nu rămâne rupt de soarta duhovnicească a omenirii. Dimpotrivă, am putea spune că de-abia acum el intră mai adânc în viată si într-o legătură vie cu semenii săi.

De grumajii celui mai umil dintre monahi, de felul cum întelege si se străduieste să-si poarte crucea răscumpărătoare a făgăduintelor lui, atârnă mântuirea unei părti a semenilor săi. În fata Dreptei Judecăti, călugărul îsi va da seama cât de apropiată trebuia să fie viata lui de a Apostolilor si de a Mântuitorului, Care a purtat în chip pilduitor jugul păcatelor omenirii. Este adevărat că nu poate fi pentru un om o chemare mai grea decât călugăria, dar nici nu există o altă chemare mai înaltă.

”Un monah neagonisitor – ne spune tot Sfântul Ioan Scărarul – este stăpânul lumii care a încredintat lui Dumnezeu grija despre sine, iar prin credintă îi are robi (duhovnicesti) pe toti”.

Călugărul se leapădă de grija lumii si de grija sa proprie, nu printr-o tăgăduire a vietii, ci, dimpotrivă, din dragoste fată de ea. El fuge nu de lume, ci de lumesc, adică de aspectul păcătos, corupt al creaturii, aspect care îl împiedică să se apropie duhovniceste de ea. Depărtându-se de lume si de sine însusi (adică de omul vechi), monahul rămâne liber pentru slujirea lui Dumnezeu si a vicarului Său: aproapele nostru (căci, într-un anume fel, aproapele nostru este loctiitorul permanent al lui Dumnezeu pe pământ).

În Ziua Înfricosatei Judecăti Fiul Omului va împărti neamul omenesc în două cete, după cum a fost sau nu slujit cu dragoste într-unul din fratii săi mai mici. Călugărul va fi în chip deosebit chemat să dea socoteală atât pentru cele trei jurăminte pe care le-a făcut, cât si pentru felul cum a îngrijit – prin faptă, rugăciune si întreaga sa viată – de cei lipsiti duhovniceste ai lumii acesteia, sub chipul cărora se ascundea Însusi Hristos.

Pentru că el este un stăpân duhovnicesc al vietii de aici, va fi întrebat pentru a răspunde dacă a hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu pe cel flămând si dacă a dat de băut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfânt) celui însetat. Va fi întrebat dacă a primit cu dragoste pe cel străin de Hristos, dacă a îmbrăcat cu puterea credintei pe cel gol de ea, dacă a căutat cu leacul iubirii de aproape pe cel bolnav sufleteste si dacă a cercetat cu răbdare si pogorământ pe cel aflat în temnita păcatului (Matei 25, 35-36).

În măsura în care monahul va căuta cu seriozitate la propria sa mântuire, în aceeasi măsură va fi pus în situatia de a avea grijă, într-un fel sau altul, de mântuirea aproapelui.

Este într-adevăr un lucru cutremurător să fii chemat să răspunzi în fata lui Dumnezeu, ca unul ce ai îmbrătisat de bunăvoie, total, cauza Lui si ai făgăduit să întemeiezi în mijlocul lumii o vietuire după chipul Său. A trăi după chipul lui Dumnezeu înseamnă să trăiesti în primul rând pentru altul si nu pentru tine; înseamnă să trăiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru cele neimportante, cât si pentru întelegerea celor vesnice si nestricăcioase, iar nu pentru stăpânirea celor pământesti si stricăcioase.

Pentru călugărul ce si-a orânduit întreaga sa viată cu temere fată de Ziua Judecătii, se vor împlini aievea spusele Mântuitorului:

”Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viată vesnică si la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viată” (Ioan 5, 24).

Poate că nimeni nu este mai întemeiat decât adevăratul monah să înteleagă frica sfântă – nu oarbă – ce trebuie s-o avem cu totii în fata realitătii Judecătii. Făptura omenească e mai mult sau mai putin pregătită pentru o multime de nenorociri care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revărsare de ape, boli, năvăliri de popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp în gândirea umanitătii si de aceea ni le putem reprezenta cu destulă usurintă. Pentru cele ce vor fi la Dreapta Judecată, ca si pentru stările sufletesti prin care vom trece atunci, nu putem însă avea cu adevărat cunostintă culegând date din lumea de aici. Pentru aceasta viata monahală cere de la cel care o îmbrătisează să-si facă o îndeletnicire de căpetenie din crearea unei sensibilităti, a unei putinte de a simti lăuntric – încă de pe acum – teama suprafirească ce ne va stăpâni atunci.

În istoria Bisericii au existat chipuri de călugări care îsi umpleau întreaga lor viată cu meditatii asupra Judecătii, vădite si prin suspinurile: ”Ce-o să fie! Ce-o să fie!’‘; acestea îi fereau de păcat si îi păstrau curati pentru ceasul din urmă, care într-un fel ajunsese pentru ei familiar.

Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urmă îl face pe monahul râvnitor să-si dea seama de gravitatea cumplită a acelei clipe si să-si simtă sufletul împărtit între teamă si bucurie, între duhovnicească deznădăjduire si încredere, între cutremur si fericire. În fata Dreptei Judecăti, călugărul – fie el cel mai sfânt si cel mai iscusit – va apărea cu fiinta sfâsiată de aceste stări, ca răstignit pururi pe o cruce de gând. Si poate că acesta nu va fi cel mai mic temei al învierii sale, biruitoare, la viata vesnică, de către Cel care a frânt cu răstignirea Sa pe cruce, puterea mortii.

”Acum este Judecata acestei lumi”

Ajunsi aici, este momentul să încercăm ca să desprindem – din cele spuse până acum – unele întelesuri cât mai apropiate de trăirea noastră concretă si să culegem astfel eventuale îndemnuri valabile pentru viata practică în care ne găsim.

Un gând care ne-a călăuzit de la început a fost evidenta adevărului că noi suntem încă de pe acum într-o legătură reală si vie cu Judecata Finală. Rămâne numai să devenim constienti de acest fapt. Desigur, în iconomia istoriei lumii Ziua Judecătii de Apoi are un rost deosebit, un rost unic, pe care nimic nu-l poate înlocui. Însă aceasta nu înseamnă că până atunci faptele noastre nu sunt mereu prezente înaintea divanului Dreptului si Vesnicului Judecător, că nu sunt nepărtinitor cântărite de El. Însusi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu face să răsune în urechile noastre pururea:

”Acum este Judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31).

În orice timp crestinul – si cu atât mai mult călugărul – este dator să se simtă cu adevărat sub Judecata scrutătoare si nemincinoasă a Domnului său si să izgonească din inima lui pe stăpânitorul acestui veac. Iar la momentul Judecătii de Obste vom întelege cu totii limpede că de fapt noi am stat mereu în fata tronului dumnezeirii ascuns în adâncul inimii noastre; iar atunci când am uitat acest lucru, ne-am osândit singuri.

Devenind constienti de Ziua Judecătii, ne facem vrednici de cuvântul atât de frumos al Sfintilor Părinti: ‘‘Nu te teme de moarte, căci iată Dumnezeu poate să te ridice mai presus de ea”.

Dacă toate cele care s-au spus până aici nu ar fi de ajuns ca să ne pecetluiască cugetul nostru, însăsi Biserica vine să ne aducă aminte de Dreapta Judecată, prin rânduiala anului liturgic. Ne găsim în săptămâna premergătoare marelui post. Intrăm într-un timp mai sfânt, mai duhovnicesc decât cel obisnuit. Această săptămână de răscruce este cuprinsă între Duminica Înfricosatei Judecăti si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

Se ascunde fără îndoială în această rânduire un înteles duhovnicesc, asupra căruia se cade să zăbovim o clipă. Judecata din urmă va fi cea mai mare si ultima sărbătoare duhovnicească a lumii noastre. Ea va fi cu adevărat si de-a dreptul praznicul lui Dumnezeu, ziua Fiului Omului, cu care se va sfârsi istoria.

Dimpotrivă, duminica ce vine pomeneste izgonirea lui Adam din Rai, prima zi a omenirii de sub păcat, începutul istoriei ce ne cuprinde încă. Întâi ni se pune înainte sfârsitul lumii, pentru că stă în firea vietii duhovnicesti să se îngrijească mai mult de acest capăt al vremilor, de unde începe odihna vesnică în Dumnezeu. Apoi ni se aminteste începutul nostru, păcatul si neascultarea ce ne-a izgonit din Rai, ca să ne aducem aminte că cele pe care le vedem sunt trecătoare si că rostul omului este să răscumpere păcatul firii si să lupte pentru restabilirea zidirii în prima ei stare, paradisiacă.

Între aceste două stări duhovnicesti – pedeapsa izgonirii din Rai si înfătisarea la Înfricosătoarea Judecată – se desfăsoară toată lupta pentru izbăvirea noastră. Timpul dintre ele ne-a fost dat ca să ne ridicăm iarăsi de unde am căzut si să ne reîntoarcem în Dumnezeu, de unde ne-am desprins. Chezăsia acestor adevăruri este tocmai Învierea Domnului, ce ne asteaptă la capătul Păresimilor.

Vremea sfântului si marelui post ni se deschide astfel ca o suprafirească prescurtare a celor mai înalte întelesuri si fapte duhovnicesti. Gândul la Judecata Viitoare ca si semnificatia următoarelor duminici ale Triodului ne aduc aminte de singura cale a mântuirii: de la căderea celui dintâi Adam, părintele omului, trebuie să ne ridicăm la Învierea Celui de-al doilea Adam, Hristos Dumnezeu, Fiul Omului.

Dacă orice crestin este dator să urmeze Mântuitorului în toată viata lui, cu atât mai mult monahul – si mai cu seamă în acest timp al Păresimilor – e obligat să înteleagă si să ia asupră-si crucea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos. Este obligat să înteleagă că întreg sensul crestinismului si toată slujirea monahismului constă în aceste trei fapte: să iei asupra ta răul care este în lume, să mori cu acest rău prin despătimirea de sine si să reînviezi în curătie. Pentru toate aceste slujiri este cu deosebire prielnic răstimpul de pocăintă si de cunoastere de sine al marelului post.

Toate învătăturile prezentate în seara aceasta – pe care cu nevrednicie le-am adunat din scrierile Bisericii – sunt foarte greu de împlinit pentru noi, monahii vremurilor de acum. Să-I cerem însă cu umilintă ajutorul Bunului Dumnezeu, iar El ne va întări ca să putem fi cât mai aproape de trăirea acestor frumoase învătăminte si ca să ne putem însusi chemarea de foc – înfricosată si mântuitoare – cu care fiul tunetului pecetluieste deopotrivă Sfânta Scriptură si inimile noastre:

”Amin! Vino, Doamne Iisuse!”.

1946, conferintă tinută la întâlnirile Rugului Aprins

Legaturi:


Categorii

2. Special, Calugaria / viata monahala, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofian Boghiu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

49 Commentarii la “PARINTELE SOFIAN ne scoate din placerile si grijile desarte cu un cuvant de foc smuls din focul “Rugului aprins” si cu o intrebare fundamentala: “SUNTEM CU ADEVARAT CONSTIENTI DE ZIUA JUDECATII?”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: “SLUGA VICLEANA…” – Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DATORNICUL NEMILOSTIV: Conditiile mantuirii: RECUNOASTEREA SINCERA A PACATELOR SI IERTAREA APROAPELUI. Plus: Predica Arhim. Mihail Stanciu (2014) -
  2. Pingback: “SLUGA VICLEANA…” – Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DATORNICUL NEMILOSTIV: Conditiile mantuirii: RECUNOASTEREA SINCERA A PACATELOR SI IERTAREA APROAPELUI. Plus: Predica Arhim. Mihail Stanciu (2014) -
  3. Pingback: La inceputul noului an bisericesc, CUVINTE VII SI TARI DE LA UN SFANT IN VIATA, PARINTELE EFREM DIN ARIZONA (mai 2014) : Cum sunt Raiul si Iadul? Ce sa facem ca sa ne mantuim astazi? Despre SODOMIE si RAZBOIUL NUCLEAR: “Razboiul va incepe din cauza
  4. Pingback: OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii” -
  5. Pingback: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZE
  6. Pingback: ZIUA CAND SE TERMINA PIESA DE TEATRU, SE ARUNCA MASTILE SI SE ARATA ADEVARUL DESPRE FIECARE: “Nu‑mi judeca dupa cele dinafara ale omului, ci dupa cele dinauntru…”. CINE ESTE OM si cine lup, leu sau naparca? -
  7. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: CUVIOSUL PARINTE SOFIAN – inedit: CONFERINTA VIDEO emotionanta despre RUGACIUNE si PRACTICA RUGACIUNII LUI IISUS (1996) | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: MARTURII EMOTIONANTE DESPRE SFINTENIA PARINTELUI SOFIAN: IPS Teofan, Parintele Adrian Fageteanu, Parintele Gamaliel Sima, Parintele Mihai Aldea | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Cuvantul ARHIM. MIHAIL la slujba de pomenire de la Caldarusani a PARINTELUI SOFIAN despre PRIGOANA FATISA SI CEA NEVAZUTA IMPOTRIVA CRESTINILOR si despre PUTEREA RUGACIUNII SFINTILOR: “Sa ne rugam mai mult unii pentru altii! Sa pastram credinta drea
  11. Pingback: Predici deosebite ale Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI. “Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri…” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: SINAXARUL DUMINICII INFRICOSATEI JUDECATI descrie A Doua Venire a lui Hristos, careia ii va premerge venirea lui Antihrist: “Va fi atunci foamete mare. Va veni, asa zicand, in ajutorul poporului…” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PREGATIREA PENTRU CEASUL MORTII. Cum se poate invata… a muri? | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: PĂRINTELE SOFIAN – puterea vie a Duhului lui Hristos. MĂRTURIA protos. Teofan Popescu | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: GÂNDIND LA ZIUA CEA ÎNFRICOȘATĂ… “Tragedia nu e moartea în sine, ci nepregătirea noastră pentru ea. Trăitul ăsta de pe o zi pe alta, gândirea că ziua de mâine e a noastră ne fură pașaportul spre Rai” | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: SFÂNTUL părinte SOFIAN de la Antim, puterea TĂCERII RĂBDĂTOARE până la sfârșit și MINUNILE DE LA ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: MOMENTUL ADEVARULUI. “Vine ceasul cand cele efemere ale lumii vor pieri, cand MASTILE VOR CADEA si adevarul va iesi la iveala”. “DE ACEEA ESTE INFRICOSATA JUDECATA DE APOI, in sensul ca NU PUTEM SA-L PACALIM PE DUMNEZEU si nici pe noi in
  18. Pingback: “Omilii la cartea Apocalipsei, vol. I”: A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS. “Cel care va apărea este Hristosul suferind, Hristosul rănit”. PERICOLUL CREȘTINISMULUI “CĂLDICEL”, FĂRĂ SUFERINȚĂ, secularizat sau sincretist
  19. Pingback: "Întâlnirea cu Duhovnicul - PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU" (Video - Iași, noiembrie 2018) - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate