PASTORALELE CRACIUNULUI 2014. “Oare suntem noi, cei de azi, autorii ultimului act din tragedia neamului nostru romanesc?” DESPRE PRIGOANA RELIGIEI, DUHUL BETLEEMULUI SI REZISTENTA FATA DE CULTURA ANTI-HRISTICA

24-12-2014 24 minute Sublinieri

ACTUALIZARE

Ce este un crestin?

icoana-nasterea-domnului

foto: ziarullumina.ro

“Nenumăraţi creştini iubesc astăzi „taina fărădelegii” şi adoră zei falşi…”

Iubiţi fii duhovniceşti,

Cu inimile pline de bucurie, în armonia frumoaselor colinde, întâmpinăm Naşterea după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acesta este evenimentul cel mai important din istoria mântuirii neamului omenesc, „unicul nou sub soare”. Tatăl ceresc „n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (In. 3, 17). Mesia a venit în sânul istoriei stigmatizate de păcat şi de moarte, ca să realizeze înălţarea noastră duhovnicească, spre a ajunge „la starea de bărbat desăvârşit” (Efes. 4, 13).

Înţelegem, deci, că actul mântuitor de la Betleem este coborârea lui Dumnezeu pentru înălţarea omului. De aceea, Sfântul Atanasie cel Mare spune că Fiul lui Dumnezeu, prin Întruparea Sa, „a coborât cerul pe pământ, pentru ca noi să ne înălţăm la cer”. Minunea Naşterii Domnului în peştera săracă nu preţuieşte nimic pentru noi, dacă Mântuitorul nu Se naşte în peştera sufletului nostru. Atât de mult doreşte aceasta, încât El fiecăruia îi şopteşte tainic: „Dă-Mi, fiule, Mie inima ta!” (Pilde 23, 26).

Dreptmăritori creştini,

Este bine să ne întrebăm: Ce este un creştin? La această întrebare pot fi date multe răspunsuri. Un creştin este o persoană care recunoaşte că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Mt. 16, 16), Mesia, Mântuitorul lumii. Un creştin este cel ce şi-a predat viaţa sa lui Hristos-Domnul şi-şi modelează fiinţa după învăţătura Sa evanghelică. Un creştin este cel ce s-a botezat, frecventând cultul divin şi primind regulat Sfintele Taine. Un creştin este cel care îşi iubeşte vrăjmaşii şi se roagă pentru cei care îl prigonesc, făcând mereu binele. Toate aceste definiţii ale creştinului sunt bune, dar nu sunt complete, fiindcă a fi creştin adevărat înseamnă a-L avea pe Hristos locuind în tine. A fi „în Hristos” înseamnă a fi o „făptură nouă” (II Cor. 5, 17) şi a umbla „întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4).

Când un grup de creştini înfruntau martiriul în arena din Cartagina, în anul 203, printre ei era şi o tânără sclavă, Felicitas. Ea a născut în închisoare, în mari dureri, pe primul ei copil. Unul dintre gardieni i-a zis în acele momente: „Dacă tu suferi acum atât de mult, ce vei face când vei fi zdrobită de către fiare?”. Ea a răspuns: „Ceea ce sufăr acum, sufăr eu singură. Dar atunci, Altul va fi în interiorul meu, Care va suferi pentru mine, întocmai cum eu voi suferi pentru El”. Într-adevăr, Hristos era o prezenţă şi o putere interioară în viaţa tinerei Felicitas. Numai aşa se poate explica curajul extraordinar de a-L mărturisi pe Hristos în faţa morţii ei martirice.

Fiecare credincios este chemat să stăruie pe calea binelui „până când Hristos va lua chip” (Gal. 4, 19) în fiinţa lui. Dar pentru ca Hristos „să ia chip” în credincios, trebuie să Se fi născut în el. Această naştere mistică a lui Iisus repetă duhovniceşte naşterea Lui istorică. După cum observă Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvântul lui Dumnezeu, „odată născându-Se după trup, pururea voieşte să Se nască după duh, pentru iubirea de oameni, celor ce voiesc; şi prunc Se face pe Sine în aceia, plăsmuindu-Se prin virtuţi”. Este bine că Dumnezeu este pentru noi (cf. Rom. 8, 31), este mai bine că Dumnezeu-Emanuel este cu noi (cf. Mt. 1, 23), dar este cel mai bine când El locuieşte în noi. Aşa S-a rugat Domnul pentru ucenici după Cina cea de taină, zicând: „Părinte, Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una” (In. 17, 23).

Ceea ce s-a petrecut odată, la Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Lui Maică, se repetă duhovniceşte şi în persoana credinciosului. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Aşadar, Îl zămislim nu trupeşte, cum L-a zămislit Fecioara şi de-Dumnezeu-Născătoarea, ci duhovniceşte, însă fiinţial”. Cât de important este să trăim în Hristos şi Hristos să trăiască în noi, ne-o arată El Însuşi când zice: „Eu sunt Viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Când viaţa Viţei (a lui Hristos) este în ramuri (în noi), suntem capabili să trăim cu adevărat şi să fim roditori. Acum, realmente, Hristos „Se sălăşluieşte, prin credinţă, în inimile noastre” (cf. Efes. 3, 17).

Adevărata criză de energie din lumea noastră este în tine, în mine şi în fiecare dintre noi, întrucât încercăm să trăim viaţa creştină fără prezenţa lui Hristos Care locuieşte în noi. Esenţa Evangheliei constă în naşterea lui Hristos în noi, pentru ca viaţa Lui cuceritoare să biruie moartea noastră interioară. Un Hristos Care nu este în noi nu este al nostru. Aceasta se aseamănă mult cu doi oameni care au o boală mortală, pentru care numai penicilina este tratamentul. Amândoi spun că ei cred în puterea penicilinei. Totuşi, unul o ia; celălalt nu o ia. Unul supravieţuieşte, iar celălalt nu. Tot aşa, un Hristos în exteriorul nostru nu ne face bine. Hristos Care sălăşluieşte în noi ne mântuieşte, ne dă putere, ne ajută să dobândim asemănarea cu Dumnezeu şi să devenim dumnezei după har, precum afirmă Clement Alexandrinul.

 Iubiţi credincioşi,

Trăim un timp în care cele zece porunci dumnezeieşti şi Evanghelia lui Hristos sunt călcate în picioare, iar numele lui Dumnezeu este folosit în modul cel mai necuviincios. Nenumăraţi creştini iubesc astăzi „taina fărădelegii” (II Tes. 2, 7) şi adoră zei falşi, fiind obsedaţi de căutarea bunurilor materiale şi infestaţi cu ambiţii nesănătoase. În multe părţi ale globului pământesc, oamenii se omoară între ei, legalizând execuţia, eutanasia şi avortul. Toate acestea cauzează un întreg cortegiu de suferinţe şi atrag mânia lui Dumnezeu, „care se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18).

Noi, creştinii, avem cu toţii chemarea să ne împăcăm cu Dumnezeu, Care este „mult-milostiv şi îndurător” (Ic. 5, 11). Să-I permitem, astfel, Mântuitorului divin să pătrundă în peştera întunecoasă a inimilor noastre, spre a sădi în ea lumina unei credinţe nezdruncinate, a unei speranţe sigure şi a unei iubiri arzătoare. Dacă Domnul este prezent în noi şi în mijlocul nostru, El va mistui, ca un foc puternic, ceea ce este păcat, răutate, ură şi necurăţie. În acest fel, e cu putinţă ca „în inimile noastre să domnească pacea lui Hristos” (Col. 3, 15). Aceasta este pacea senină a Betleemului, pace pe care v-o doresc tuturor, alături de urarea „La mulţi ani!”.

  • Ziarul Lumina:

Fragmente din Pastorala de Crăciun a IPS Mitropolit Laurenţiu. „Taina Întrupării Domnului şi taina familiei creştine“

Prăznuim cu bucurie cerească, an de an, Sărbătoarea cea mare şi luminoasă a Naşterii Domnului. Ne bucurăm acum că Hristos vine la noi, că ne cercetează pe noi de Sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, Soarele dreptăţii, că se revarsă peste lume Milostivirea negrăită a lui Dumnezeu pentru a ne lumina vieţile, pentru a ne dărui nouă viaţa Sa curată şi bucuria Sa veşnică.

Ne bucurăm în chip minunat la acest praznic pentru că simţim că Dumnezeu vrea să ne scoată din necazurile vieţii acesteia şi Se coboară la noi în chip smerit şi plin de delicateţea unui Prunc Divin, pentru a ne vorbi despre tainele Împărăţiei Sale, pentru a ne face să gustăm din viaţa Sa, pentru a ne umple de fericirea şi bunătatea dragostei Sale. Ne copleşeşte de bucurie Taina Întrupării Fiului sau a coborârii lui Dumnezeu la noi. „Toţi să prăznuim, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, văzându-L pe Dumnezeu pe pământ şi pe om în ceruri. Pe Cel de Sus jos, prin Taina Întrupării; şi pe cel de jos sus, pentru iubirea de oameni, căci astăzi Vifleemul s-a asemănat cerului, în loc de stele primindu-i pe îngerii care laudă; şi, în loc de soare, încăpându-L pe Soarele dreptăţii, Cel necuprins. Şi să nu căutăm în ce chip, căci, unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii. Căci a voit, şi a putut. S-a pogorât, şi a mântuit, toate împreună-alergătoare cu Dumnezeu s-au făcut“. (…)

„O actualizare tainică“

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu nu este pentru noi creştinii doar o importantă filă de istorie, pe care acum o comemorăm încercând sentimente de bucurie, ci ea este o actualizare tainică a acestui eveniment deosebit al vieţii lui Hristos, de trăirea căruia ne împărtăşim real atunci când intrăm şi şedem cu El la Cina Euharistică a Sfintei Liturghii. Aceasta este perspectiva din care toţi Părinţii Bisericii au vorbit despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, încercând prin analogii să redea adâncimea tainei praznicului Naşterii Domnului, folosind expresii care înfăţişează, prin contrast, necuprinsul cu mintea omenească al lucrării lui Dumnezeu în întreaga iconomie a întrupării. „Taină străină şi neobişnuită văd, Cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl slăvim!“, cântăm cu bucurie în aceste zile împreună cu Sfântul Cosma Melodul. Toate cântările Bisericii ne îndeamnă „să ne curăţim simţirile“ şi să ne întoarcem ochii minţii către Pruncul Cel născut în Betleemul Iudeii pentru a vedea că, prin venirea Sa în lume, Hristos le arată pe toate a fi taine şi că tot ce avem sunt daruri ale Sale, care au menirea de a fi întoarse îmbogăţite Ziditorului. (…)

Familia creştină

Taina Întrupării, prin Familia Sfântă, sfinţeşte şi temeiniceşte taina familiei creştine, prin modelul desăvârşit al membrilor ei, părinţi şi copii. Copiii sunt taina vieţii noastre, sunt modul în care Dumnezeu Îşi arată iubirea Sa nemărginită în familiile noastre, sunt darul ceresc ce sfinţeşte viaţa şi casele noastre. Ei sunt proba de foc a iubirii noastre. Fără copii, iubirea noastră de părinţi rămâne egoistă şi fără nicio împlinire.

Aceste făpturi gingaşe, create după chipul lui Dumnezeu şi trimise în dar familiilor noastre, copiii au nevoie mai întâi de mame primitoare şi iubitoare, care îşi doresc copii şi se dăruiesc acestora şi familiei cu preţul vieţii lor, după modelul deplin al dăruirii Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38). Copiii rânduiţi de Dumnezeu au nevoie şi de taţi plini de credinţă, înţelepciune şi devotament, pentru a ocroti familia întreagă şi a se îngriji de creşterea şi educaţia lor.

Taina Crăciunului, cu bucuria ei cerească, se poate împlini şi repeta şi în familiile noastre. Mereu putem să Îl avem pe Hristos Prunc în casele noastre. Mereu putem ajunge mame devotate şi părinţi plini de iubire jertfelnică. Darul lui Dumnezeu, al unei noi vieţi dăruite familiei şi lumii, în acelaşi timp, este un dar nepreţuit. Acolo unde vine darul lui Dumnezeu viaţa omului se transformă în rai. „Peştera“ casei noastre se face cer. În „staulul“ nostru sărăcăcios vor veni „magii“ cu daruri. „Irod cel crud“, vrăjmaşul lumii acesteia, nu va putea să ne omoare odorul ceresc. Atât doar se cere de la noi: să nu refuzăm şi să nu lepădăm darurile lui Dumnezeu. (…)

Rolul orei de Religie

Acum, la 25 de ani de la jertfa martirilor din Decembrie 1989, societatea noastră este greu pusă la încercare. Libertatea de credinţă, valorile moral-spirituale pentru care s-a luptat, în care am crezut, pentru care mii de tineri s-au jertfit sunt trecute pe agenda Curţii Constituţionale şi puse sub semnul întrebării.

În urmă cu puţine săptămâni, am luat act cu profundă mâhnire de decizia discriminatorie a Curţii Constituţionale a României, îndreptată împotriva existenţei orei de religie în şcoli, o decizie prin care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând evident, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios în ţara noastră este garantat de Constituţie.

Uităm, oare, de rolul fundamental al Bisericii noastre, în edificarea Statului Naţional Român, de faptul că, în întreaga ţară, dar mai ales aici, în Transilvania, Ortodoxia a salvat şi înviat fiinţa noastră naţională? Uităm că Şcoala Românească s-a născut în Biserica Ortodoxă, că Sfânta Scriptură şi cărţile de cult au fost cele dintâi manuale de învăţătură, apărute şi ele în tiparniţele mănăstirilor ortodoxe? Uităm, oare, de rolul covârşitor al credinţei, al valorilor morale ortodoxe în creşterea sănătoasă a copiilor şi a tinerilor noştri?

Astăzi, la peste 500 de ani de la atestarea primei şcoli româneşti, care-şi desfăşura activitatea la Biserica „Sf. Nicolae“ din Şcheii Braşovului (1495), când istoria dă mărturie desăvârşită despre rolul atât de important al Ortodoxiei în devenirea noastră ca neam, în consolidarea şi dezvoltarea valorilor spirituale ale ethosului nostru românesc, o Instituţie fundamentală a Statului înclină spre secularizare şi indiferentism religios, considerând, asemenea minorităţii atee, că religia discriminează!!

Refuzăm, oare, prin hotărâri constituţionale, învăţământul religios – un dar pe care ni l-a dat Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un drept pe care l-am dobândit? Chiar putem ignora faptul că mii de studii de sociologie şi psihologie arată cât de importantă este educaţia religioasă în viaţa copiilor noştri? Dependenţa de droguri, violenţa, libertinajul sexual, hoţia ş.a. sunt, conform acestor studii, în procente mult mai mari în familiile în care copiii au fost privaţi de educaţie religioasă. Se doreşte, oare, ca generaţii întregi de copii să nu aibă nicio alternativă şi niciun ajutor în faţa tentaţiilor societăţii moderniste, care consideră sinuciderea un act de curaj? Se doreşte, oare, ca în viitor ţara noastră să aibă oameni lipsiţi de orice sprijin spiritual, oameni lipsiţi de cultură religioasă, care urmăresc doar binele personal, nu şi al aproapelui şi al societăţii? Formarea caracterului religios-moral este o necesitate pentru copiii noştri, viitorul de mâine al Ţării, nu numai ai Bisericii. Acest proces foarte important începe în familie, se continuă în şcoală şi se desăvârşeşte în Biserică. În şcoală se face doar educaţie religioasă, nu îndoctrinare confesională, cum pretind cei potrivnici învăţării religiei, se împărtăşesc valori sufleteşti veşnice, nu simple informaţii. Copiii noştri, crescuţi în familii creştine, au dreptul de a cunoaşte spiritualitatea Bisericii şi tainele credinţei noastre, la şcoală să dobândească deprinderi şi aptitudini care să îi ajute în viaţă, pentru ca şi ei, la rândul lor, să poată întemeia o familie reuşită.

Considerăm că într-un stat de drept trebuie respectate şi drepturile majorităţii, nu numai ale unei minorităţi, în condiţiile în care credincioşii ortodocşi sunt majoritari între contribuabilii instituţiilor de învăţământ. Astfel, instituţiile Statului nu vor putea neglija acest lucru, încălcând un drept fundamental al familiei creştine. (…)

Fragmente din pastorala IPS Ioan. „Hristos a venit în lume să-l caute pe om“

Iată, prin mila lui Dumnezeu am ajuns să ne împărtăşim azi din bucuria îngerilor la acest mare Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Îngerii sunt slugile neadormite ale Preasfintei Treimi Dumnezeu. Îngerii, aceste fiinţe cereşti, L-au însoţit pe Hristos din Cer şi până aici, în peştera din Betleem, unde S-a născut din Preacurata Fecioară Maria.

Iată locul unde s-au întâlnit Cerul cu pământul, Dumnezeu, îngerii şi omul. Oare de ce, aici, în peşteră, în staulul oilor?! Se pare că acesta era cel mai nepătat loc de pe pământ. Ieslea a fost tronul lui Dumnezeu pe pământ. Ieslea a fost şi altarul la care a slujit Fiul lui Dumnezeu mai întâi omului. Aici au primit binecuvântare cete de îngeri care au adus vestea naşterii Fiului lui Dumnezeu păstorilor şi întregii lumi. Tot de la acest altar au primit binecuvântare păstorii şi magii care au adus daruri Pruncului Iisus şi le-au pus pe acest sfânt altar – ieslea din peştera Betleemului.

Câte altare nu erau în acea vreme în Egiptul antic sau în Mesopotamia?! Câte temple măreţe, care azi sunt declarate minunile lumii şi la niciunul n-a vrut să slujească Hristos?! (…) Peştera a fost cel mai sfânt loc de pe pământ, iar Golgota a devenit mai apoi locul cel mai sfinţit prin Sângele lui Hristos. De ce ieslea şi nu templu!? Răspunsul la această întrebare se află la marginea minţii de unde vedem, din când în când, razele stelei care i-a călăuzit pe magi.

Era noapte, păstorii îşi păzeau turmele şi s-a făcut arătare de îngeri. Locuitorii Betleemului dormeau, o lume întreagă dormea, treji erau doar neadormiţii îngeri şi păstorii; ei privegheau, doar ei Îl aşteptau pe Mesia. Aceasta a fost cea mai luminoasă noapte de pe pământ, de la Facere şi până la Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Păstorii au văzut pentru prima oară albastrul infinit al cerului, unde şi-au înălţat şi ei mintea o clipă, însă nu şi-au putut scutura aripile de umbra timpului şi au rămas pe mai departe anonimii păstori din Betleem.

După cucerirea Daciei, la Roma a fost sărbătoare o sută douăzeci şi trei de zile, dar la Betleem, la Naşterea lui Hristos, niciuna. Azi, frate creştine, eşti chemat să fii alături de îngeri şi de păstori, să te bucuri că a venit în lume Hristos Domnul şi pentru tine. Peştera şi ieslea sunt în Altarul bisericii unde ai fost dus şi tu ca prunc în braţe, de maica ta, ca dar Pruncului Iisus. Când te-a dus spre a fi botezat, maica ta a luat atunci chipul magilor care I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Maica ta te-a dus pe tine dar lui Hristos, să fii pe veci al Lui şi să trăieşti în veşnicie întru bucuria sfinţilor în Cerescul Rai. (…)

Epoca martirilor

Era prima noapte din univers în care strălucea Soarele dreptăţii – Hristos. Un Soare Care nu va mai apune, ci doar asfinţeşte. Bucuria îngerilor şi a păstorilor a fost stinsă nu după multă vreme, căci Soarele, ce abia răsărise, scotea la lumină fărădelegile unei lumi întregi. Irod a fost primul care, pus în faţa Luminii celei de Sus, s-a văzut pe sine şi apoi a căzut în sine şi din sine a căzut în adânc, în râul de sânge al nevinovaţilor prunci pe care i-a ucis vrând să stingă Soarele.

Irod nu s-a luptat cu pruncii, ci cu Soarele Hristos. A vrut să stingă lumina Soarelui cu sângele pruncilor, lovind cu sabia, fără milă, grumazul lor. Irod deschide poarta unei noi galaxii în univers, galaxia martirilor. Cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero şi au intrat în noaptea minţii. Ei nu pot gândi ce se întâmplă dincolo de apusul soarelui şi nu au nicio amintire din viitor. Pendula timpului pentru ei se opreşte deasupra mormântului.

Oare şi în spaţiul mental al neamului nostru mai sunt mulţi oameni care se luptă şi azi să stingă Soarele?! Azi se taie, nu capul pruncilor, ci li se taie mintea. De nu le vom păzi mintea, iubite mame, vom deveni în curând un neam cu capul tăiat. Apăraţi mintea pruncilor aşa cum îşi apără pasărea puii în cuib, cu aripile ei, de păsările răpitoare. Mutaţi minţile pruncilor din această lume în lumea Pruncului Iisus. Este singura lume unde vom trăi întru bucuria Duhului Sfânt. (…)

Mântuirea omului

Iubiţilor, viaţa omului nu este o sumă de amintiri precum nici veşnicia nu este o sumă a timpului. Timpul s-a născut în veşnicie şi se va odihni tot în veşnicie. Iubite mame, ce vom răspunde lui Dumnezeu şi sociologilor la întrebarea de ce, în satele noastre, în urmă cu o sută de ani, erau mai mulţi copii la şcoală decât azi?! Oare suntem noi, cei de azi, autorii ultimului act din tragedia neamului nostru românesc?

Iubiţi credincioşi, oare Irod este modelul nostru, sau Hristos Care a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor“ (Mt. 19, 14)?! A face socoteli cu moartea este cea mai cumplită aritmetică pentru un neam. Mulţi, în decursul frământatei istorii a neamului românesc, au făcut socoteli cu moartea pentru neamul nostru, dar n-au reuşit, pentru că Dumnezeu a fost cu noi şi cu strămoşii noştri. (…)

Hristos a venit în lume să-l caute pe omul care căzuse în păcat. L-a aflat într-o peşteră, în peştera Betleemului şi acolo m-a găsit şi pe mine. Peştera preînchipuia mormântul pe care îl găsise omul, era casa omului. Omul nu mai găsea drumul spre Cer, ci mergea mereu tot mai jos, mai în adânc. Peştera era lumea întunericului. Aşa cum Adam, după ce păcătuise, se ascunsese de Dumnezeu în Rai, aşa şi omul se ascundea de Dumnezeu în întuneric.

Omul fugea de lumină, fugea de Dumnezeu. Omul se ascundea în întunericul minţii, omul cobora tot mai în jos, la iad, acolo unde s-a stins iubirea. Hristos S-a născut în această noapte sfântă aducându-ne lumină, ca în zorii acestei zile sfinte să ne dezlipim din îmbrăţişarea nopţii păcatului. Odată cu Naşterea lui Hristos, omul dobândeşte dreptul la veşnicie şi astfel putem spune că ne-am născut cu dreptul la veşnicie.

Omul nu este un adaos la lume, ci este bucuria şi coroana creaţiei lui Dumnezeu. Omul a alungat tristeţea din Rai. Omul este bucuria îngerilor şi împreună Îl preamăresc pe Dumnezeu. Azi, omului îi este frică de iubire şi trăieşte tot mai însingurat, precum un val fără ţărm, ca un val care nu mai îndrăzneşte să sărute ţărmul. Societatea ne împinge azi spre o utopie impusă. Oare acesta este ţărmul sărutului nostru – utopia?! Noi sărutăm azi icoana Naşterii, de unde primim dulcea îmbrăţişare a Pruncului Iisus.

„Înmulţiţi dreptatea“

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este „maica sărbătorilor creştine“. Să prăznuim în această zi aşa cum au prăznuit îngerii şi păstorii din Betleem, prin privegheri, rugăciuni şi laude aduse Fiului lui Dumnezeu, Care pentru noi a venit şi a dat prima binecuvântare omului în peştera din Betleem.

El este Darul Tatălui făcut omului: Îl aşază în iesle ca să fie hrană omului. De azi, omul se hrăneşte, spre a sa nemurire, cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat din Fecioara Maria. (…)

Vă îndemn, la acest Praznic Dumnezeiesc, să petreceţi în rugăciune, la care să adăugaţi fapta cea bună, aceasta fiind mărturia dragostei ce o purtăm semenilor noştri. Cercetaţi azi cele mai sărace familii, făcându-le şi pe ele părtaşe bucuriei Naşterii lui Hristos. Hristos S-a născut şi pentru cei din palate şi pentru cei de la o margine de lume. Înmulţiţi dreptatea, bunătatea şi milostenia şi peste toate acestea adăugaţi iertarea. Bucuria cea cerească să vă însoţească toată viaţa! (…)

Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos din anul mântuirii 2014. Să ne străduim a trăi în lumina credinţei şi a învăţăturii creştine

Dreptmăritori creştini,

Astăzi, în peştera din Betleem, Preasfânta Fecioară Maria naşte cu trup pe Cel născut din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de toţi vecii.

Această Sfântă Taină a mântuirii noastre se descoperă într-un cadru de o măreţie dumnezeiască, dar în acelaşi timp, şi într-un chip smerit; Fiul lui Dumnezeu întrupat Se naşte în cel mai sărăcăcios locaş, într-o peşteră care servea ca adăpost pentru animale, unde este culcat în ieslea animalelor. Măreţia tabloului Naşterii Domnului este dată de bolta cerului luminată în miezul nopţii de „slava Domnului“ (Luca 2, 9), de „mulţime de oaste cerească lăudând şi zicând: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 13-14). Păstorii uimiţi şi înfricoşaţi de cele văzute, îmbărbătaţi de îngerul Domnului, au mers la peşteră, au intrat şi au văzut pe Prunc culcat în iesle şi vegheat de Maria şi de Iosif. Închinându-se Pruncului, au mers şi au vestit cuvântul grăit lor de înger despre acest „Copil“ (Luca 2, 15-17), Hristos Domnul, Mântuitorul lumii.

Fiinţele necuvântătoare aflate în peşteră au slujit şi ele pe Cel culcat în iesle, suflând cu nările lor căldura trebuitoare unui prunc născut într-o peşteră plină de frig. Această slujire a animalelor este menţionată în colindele de Crăciun cântate de copii şi şcolari la ferestrele caselor bunilor noştri creştini.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu S-a pogorât pe pământ ca să înalţe pe om la cer, pe „omul creat de El după chipul şi asemănarea Sa“ (Geneza 1, 27), „pe omul căzut din această vrednicie prin păcatul neascultării, mâncând din fructul oprit“ (Geneza 2, 3, 6). Ca urmare a acestui păcat, omul s-a îndepărtat şi „s-a ascuns“ de Dumnezeu (Geneza 3, 10), s-a ascuns de Făcătorul lui, de Creatorul cerului şi al pământului, de Cel de Care omul nu se poate ascunde, după cum scrie Psalmistul David: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta“ (Psalm 1, 38, 7-10). Fiul lui Dumnezeu, prin naşterea Sa cu trup, S-a apropiat de noi, oamenii, ca şi noi să ne apropiem de El. Să ne apropiem cu smerenie şi prin ascultare de poruncile Lui, urmându-I pilda Lui de smerenie şi ascultare, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel: „S-a smerit pe Sine şi ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 8). S-a smerit născându-Se într-o peşteră şi S-a culcat într-o iesle. „Dumnezeu-Cuvântul, prin întruparea şi naşterea Sa, ne-a dat putere celor ce credem în numele Lui; să ne facem fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12). Fiul lui Dumnezeu S-a născut cu trup ca să-L putem vedea nu numai ca om, ci şi ca Dumnezeu, aşa după cum ne-a spus Mântuitorul pe Muntele Fericirilor: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). Curăţia inimii ne-o dă Duhul Sfânt atunci când Îl cheamă, în rugăciunile noastre, ca „să Se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească de toată întinăciunea“. Dumnezeu sălăşluieşte în noi atunci când ne împărtăşim, după pregătirea cuvenită, cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la chemarea liturgică: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă“.

 Dreptmăritori creştini,

„Credinţa, spune Sfântul Apostol Pavel, este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos“ (Romani 10, 17). Luând aminte la acest adevăr mântuitor, înaintaşii noştri, cârmuitori de ţară, părinţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii noastre strămoşeşti, urmând pilda sfinţilor dascăli şi ierarhi ai Bisericii creştine, una şi nedespărţită, au rânduit ca tinerii şcolari să primească odată cu cunoştinţele de cultură generală, ştiinţă, istorie şi cunoştinţe de religie, cunoştinţe care sporesc credinţa şi ajută la educaţia lor morală. 

„Credinţa noastră, scrie unul dintre marii noştri profesori de teologie, nu este un articol de import, ca merele de California. Ea este sufletul cu care s-a născut poporul român. Este temelia vieţii noastre sufleteşti, e centrul ei de greutate, este siguranţa noastră în faţa neprevăzutului nostru istoric. Şi nu avem noi dreptul, şi nicio generaţie nu-l are de a înstrăina sau profana după gustul timpului acest străvechi şi sfânt patrimoniu naţional al tuturor veacurilor şi generaţiilor româneşti“ 1.

De aceea, intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat“ la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. Credinţa creştină a fost trăită şi mărturisită înaintea păgânilor şi de copii, cu preţul vieţii lor, începând cu primele veacuri creştine şi până astăzi, aşa cum a fost în timpul regimului comunist-ateu.

Anul acesta, presa noastră bisericească ne-a dat ca exemplu mărturisirea credinţei creştine de cei patru fii ai Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu.

Iubiţi credincioşi,

Trăirea şi mărturisirea credinţei creştine este împletită cu necazurile, cu suferinţa şi încununată cu mucenicia. Acest adevăr ne-a fost spus de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea“ (Ioan 6, 33; 15, 20). Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Vouă vi s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El“ (Filipeni 1, 29); „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 14, 22). Frumuseţea învăţăturii şi trăirii creştine se oglindeşte în legile sale morale şi, nu în ultimul rând, în operele  de cultură şi artă care constituie patrimoniul naţional al poporului, al ţării. De aceea, predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi ale civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine. Astăzi, mai mult ca oricând, avem îndatorirea sfântă să mărturisim credinţa noastră creştină prin cuvânt şi faptă, îndeosebi prin pilda vieţii noastre de creştini, iertând şi binecuvântând pe cei ce ne greşesc sau ne urăsc. În trăirea vieţii noastre cu îndestulare din cele pământeşti să nu uităm de „fraţii prea mici“ ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajutându-i în lipsurile şi necazurile lor. Să ne păstrăm dreapta credinţă în care ne-am născut, propovăduită nouă de Sfântul Apostol Andrei.

Rog pe Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate şi bucuria mântuirii în petrecerea Sfintelor Sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului, iar Anul Nou să fie cu bună sporire în toate cele bune pentru întreg poporul nostru român.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

†  P I M E N

Iubiți frați preoți,
Iubiți frați și surori în Hristos-Domnul, 

Dumnezeu ne-a binecuvântat și anul acesta să ajun­gem la marea sărbătoare a Nașterii Fiului Său din Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeu a venit în lume, a viețuit printre oameni pentru ca aceștia să redo­bândească puterea de a viețui autentic aici, pe pământ, în perspectiva vieții veșnice.

În aceste zile de praznic dumnezeiesc, Sfânta Scriptură, slujbele Bisericii și minunatele colinde bat la ușa inimii noastre, sensibilizându-ne să primim vestea cea bună a co­borârii Domnului pe pământ.

Sfântul Apostol Pavel ni se adresează, în mod special în aceste zile, spunând: „Gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind (…), S-a de­șer­tat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oa­menilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”[1].

Urmările coborârii lui Dumnezeu printre oameni sunt mărturisite de slujbele Bisericii, într-un elan de bucurie și de nădejde: „Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor acum cade; sa­bia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul; iar eu mă împărtășesc din dulceața din Rai, de la care m-am îndepărtat, din neascultare”[2].

În cuvinte simple, dar adânci și cuprinzătoare, colin­dele prezintă același adevăr al Nașterii lui Hristos cu che­marea stăruitoare adresată nouă pentru a ne lăsa cuprinși de harul mântuitor al Betleemului.

„Hristos Se naște,
Domnul coboară,
Îngerii cântă,
Magii Îl adoră,
Păstorii aleargă
Ieslea o-nconjoară,
Mari minuni se întâmplară.”

Iubiți credincioși,

Coborârea lui Dumnezeu pe pământ arătată în Naș­te­rea lui Hristos la peștera din Betleem constituie adevărul fundamental descris de Scriptură, mărturisit de Sfinții Pă­rinți și cântat de Biserică, de slujbele și colindele sale. Acest adevăr este înțeles și trăit în viața noastră în chipuri diferite. O privire atentă în jurul nostru, de Crăciun, ne prezintă ima­­ginea unei lumi cu înțelesuri și interpretări diverse asupra semnificației Nașterii Domnului. Modul în care această săr­bătoare influențează viața noastră este, de asemenea, diferit de la om la om.

Vedem în aceste zile cete de colindători vestind marea taină a Nașterii lui Hristos. Luăm seama, de asemenea, că alți tineri folosesc aceste zile pentru distracții necuvenite, cu urmări dintre cele mai dăunătoare pentru viața lor și a celor din jur. Bisericile sunt pline de credincioși în zilele de Cră­­ciun. După perioada postului, ei s-au pregătit, prin spo­ve­danie și milostenie, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și se bucură, în sufletul lor, pentru aceasta. În același timp însă, mulți dintre semenii noștri, în ciuda faptului că se de­clară creștini, stau departe de Biserică, de Sfânta Liturghie și de tot ceea ce este curat, sfânt, autentic românesc și creștinesc.

Descrierea acestor situații diferite, întâlnite în aceste zile, cuprinde și ceea ce se întâmplă pe micul ecran, pe in­ter­net, în familie, în locuri publice… Oamenii înțeleg diferit sem­ni­ficația acestei perioade, se pregătesc în diverse feluri pentru trecerea dintre ani, au perspective multiple și con­tradic­torii asupra anului care vine. De aceea, se cuvine să ne oprim o clipă din iureșul vieții și să ne întrebăm: Ce este Cră­ciu­nul? Cum ar trebui să ne raportăm la această sărbă­toare? Care sunt înțelesurile, pentru viața noastră, ale cre­dinței în Fiul lui Dumnezeu devenit om, în marea taină a viețuirii lui Dum­nezeu printre oameni?

Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,

Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dum­nezeu S-a arătat în trup.”[3]

Acesta este Crăciunul. Cel ce Se naște în Betleem este Dumnezeu. Hristos este Dumnezeu. El este Dumnezeu și de­­vine Om în același timp. Orice altă înțelegere a Crăciu­nu­lui, ce nu cuprinde în ea mărturisirea că Hristos este Dum­nezeu, că Pruncul Iisus născut în ieslea Betleemului este Dumnezeu, că Fecioara Maria este Născătoare de Dum­ne­zeu, este o învățătură falsă și adevăr nu se află întru ea. Creș­­­­tinul ortodox este chemat înainte de toate să aprofun­deze credința în Hristos ca Dumnezeu, să se lase cuprins de ea, să se roage pentru a o dobândi.

Înainte de rostirea cuvântului din Sfânta Evanghelie la Dumnezeiasca Liturghie, preotul și cei prezenți se roagă astfel: „Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oa­meni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale”[4].

Având ca fundament credința în Hristos, Dumnezeu și Om deopotrivă, suntem chemați să prelungim în viața noastră taina Lui divino-umană. Trăind în această lume, dar destinați veșniciei, viața noastră se cere a fi dumnezeiască și omenească în același timp.

Perioada sărbătorii Nașterii Domnului este bun prilej pentru a conștientiza acest adevăr și a-l trăi cât mai adânc și cuprinzător. Meditația la taina Nașterii lui Hristos, partici­parea la Sfânta Liturghie și pacea sufletească dăruită de colinde pot fi împletite în aceste zile cu bucuria de a fi în familie, de a ne întâlni cu prietenii, de a oferi daruri celor dragi și celor care sunt în nevoie.

Sărbătoarea Nașterii Domnului este ziua păcii, a re­facerii legăturii între noi și Dumnezeu, între noi și semenii noștri, între puterile sufletești ale fiecăruia. Părintele Du­mitru Stăniloae vorbește despre „harul păcii izvorâtor din Hristos (…) ce înconjoară lumea (…), ce se așază între toate, le­gându-le, făcând pace între ele (…), pace în omul însuși”[5].

În perioada dintre sărbătorile Nașterii și Botezului Dom­­nului suntem chemați la o mai mare deschidere spre cei­lalți, spre o înțelegere mai adevărată a ceea ce suntem noi în raport cu ei. Pornind de la „zidul despărțitor” dintre om și Dumnezeu, înlăturat prin Nașterea lui Hristos, este bine să conștientizăm tragedia zidurilor despărțitoare dintre frații de aceeași mamă, dintre soți, dintre părinți și copii, dintre bo­gați și săraci, dintre politicieni și popor, uneori chiar din­tre preoți și credincioși, sau dintre arhierei și preoți. A fi îm­preună, a ierta, a fugi de răzbunare, a nu te lăsa cuprins de ispita superiorității în raport cu ceilalți, a avea forța renun­țării la părerea proprie în favoarea viziunii mai bune a celui­lalt, înseamnă a te lăsa cuprins și convins de taina Betlee­mu­lui, de cântarea îngerilor, de bucuria magilor și a păstorilor.

Nașterea Dumnezeiescului Prunc, prezența Prea­cu­ratei Sale Maici și a bătrânului Iosif, leagănul și scutecele ar trebui să nască și să renască în viața românilor bucuria de a fi tată și mamă, de a avea prunci și de a veghea la edu­cația lor.

Se cuvine ca icoana Nașterii Domnului să fie așezată în fiecare casă la loc de cinste, pentru ca părinții cu mulți copii să primească întărire, curaj pentru a-i crește cum se cuvine și a se bucura de existența lor. Aceeași icoană poate fi și izvor de întrebare pentru mulți, și anume: De ce nu am copii? De ce am doar unul sau doi? Unde sunt cei­lalți? Ce am făcut cu ei? Cum pot repara greșeala și re­dobândi normalitatea?

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Am încercat în puține și sărace cuvinte să medităm împreună la taina Sărbătorii Nașterii Domnului, căutând a afla ce este aceasta, cum poate fi cunoscută, trăită și măr­turisită. Nădăjduim în mila Domnului că vom primi harul pentru a înțelege taina Betleemului și pentru a încerca să ne conformăm viața, adică starea lăuntrică și atitudinea ex­terioară, cu această taină.

Este bine ca în aceste zile de mare bucurie să ne în­trebăm și noi cu marele duhovnic al pustiei, Părintele Ia­chint de la Putna:Cum Îl primim noi pe Iisus Hristos? Cu îndoială, ca evreii cei de demult, sau cu credință, ca magii neamurilor? Îl odihnim pe Domnul în ieslea cea de taină a inimii sau Îl izgonim din cetatea sufletului, asemenea lui Irod? Jertfim Mântuitorului viața noastră, sufletul, puterea, mintea și tot ce avem mai de preț? Îl întâmpinăm noi astăzi pe Hristos împăcați unii cu alții, spovediți, uniți cu Dumnezeieștile Taine? Sau venim la El plini de ură, cer­tați, nespovediți, întunecați de patimi?”[6].

Rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască puterea alegerii celei curate și să înțelegem că sărbătorile Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei își împlinesc rostul dacă sunt trăite în duhul Betleemului și al Iordanului, nu în duhul Babilonului și al Sodomei, în duhul păcii lăuntrice și al fa­miliei, nu în iz de bâlci și iarmaroc.

Rugăciunea noastră se îndreaptă cu stăruință către tro­nul Preasfintei Treimi spre a primi puterea alegerii celei bune. Pentru aceasta, ne încredințăm milei lui Dumnezeu Tatăl, nădăjduim în iertarea Domnului Hristos și cerem ha­rul iubirii care ne vine de la Sfântul Duh, Mângâietorul.

Pacea, bucuria și adevărul Nașterii Domnului să ne cuprindă pe toți! Să avem parte de un sfârșit de an bine­cuvântat! Dumnezeu să ne aibă sub ocrotirea Lui în Anul Nou ce se apropie, și care nădăjduim să fie răstimp de apro­­piere față de Dumnezeu, de înțelegere între oameni și de pace în țară și în lume.

Al vostru către Dumnezeu smerit rugător,

† TEOFAN

[…]

De ce oare optează Dumnezeu pentru această soluţie, a întrupării? Pentru ca să ne convingă pe noi de realitatea celeilalte lumi, nesfârşite. Oamenii lumii noastre sunt tentaţi să se poarte ca şi când nu există decât lumea aceasta, ca şi când nu există decât materia. Or Dumnezeu este mai presus şi dincolo de materie. El vrea să ne înveţe că duhul este deasupra trupului, că spiritul este superior biologicului, că viaţa duhovnicească este mai importantă decât viaţa trupească, pământească. Mai vrea să ne spună că, privind lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu, materia este o existenţă de categoria a doua! Este o existenţă secundară, care se va topi până la urmă în prima, cea spirituală.

Nu avem voie să ne „împlântăm” în cele materiale, precum a făcut-o Irod. O zicală românească străveche spune: ,,Viaţa este o punte. Ea nu a fost făcută pentru a-ţi construi o casă pe ea!”. Nu avem voie să investim toate eforturile noastre numai pentru confortul pământesc, uitând de cele cereşti. Dumnezeu S-a coborât în materie, pentru ca să ne ridice pe noi deasupra materiei. Aşa că, într-o lume materialistă precum este cea de astăzi, creştinii adevăraţi au curajul să meargă contra curentului, au curajul să-şi trăiască viaţa, pregătindu-se permanent pentru moarte, curăţindu-şi viaţa de păcate, respectând poruncile lui Dumnezeu. Ei nu se lasă intimidaţi de o cultură anti-hristică, ce ne îndeamnă să trăim ca şi când nu ar exista nimic dincolo de moarte.

[…]

Se cuvine să ne întrebăm: Suntem noi duhovniceşti atât pe cât ar vrea Dumnezeu să fim? Să ne gândim fiecare în parte: dacă Hristos ne-ar lua de-a dreapta Lui, pe Tabor, am fi pregătiţi? Lumina Lui nu cumva ne-ar arde? Nu cumva doar atunci ne-am vedea păcatele? Căci pe ele ar trebui să le vedem de acum, ca să le pocăim, să le regretăm. Să ne amintim de îndemnul făcut de Sfântul Constantin Brâncoveanu fiului său cel mai mic, tentat să devină turc, pentru că avea doar 16 ani şi nu gustase plăcerile vieţii pământeşti: „Fiule, noi am pierdut totul, averea, demnitatea, viitorul… Măcar viaţa veşnică să nu ne-o pierdem. Nimeni din neamul nostru nu a abjurat”. Martiriul Brâncovenilor este unul penitenţial, făcut cu mult regret pentru păcate. Noi, cei de astăzi, îl eroizăm, îl interpretăm diferit, dar în centrul său stă pocăinţa. Orice pocăinţă adevărată este un martiriu, este o jertfă de sine, este un regret adânc pentru tot ceea ce am greşit până acum. Doar astfel ne purificăm şi gustăm Lumina lui Hristos ca pe un nectar sfinţitor.

[…]

Avem noi o inimă suficient de gingaşă încât să preţuim lucrurile duhovniceşti, cele mai presus de lume? Suntem noi suficient de înduhovniciţi ca să gustăm sărbătoarea venirii în lume a lui Dumnezeu ca pe un eveniment colosal pentru propria noastră viaţă, cu urmări asupra întreg restului vieţii? Suntem noi pregătiţi pentru eventuala trecere în lumea cea mai presus de materie, când Domnul va hotărî soarta noastră veşnică? Sau, dimpotrivă, suntem sclavii culturii secularizate de astăzi, care este în mare derută axiologică şi care nu mai ştie privi dincolo de aparenţe? Creierele umane, pilotate de această cultură simplistă şi agresivă, au hotărât ca Religia la şcoală să o facă doar cel care o va cere! Aşa că, dacă nu suntem vigilenţi şi nu vom face cerere scrisă, copiii noştri nu vor mai beneficia de ora de Religie. Încet-încet, în lumea noastră, Binele ajunge prigonit şi răul se impune perfid. Încet-încet, se continuă prigoana contra Pruncului Iisus, venit în lume cu mesajul iubirii.

Dacă am fi trăit şi noi pe vremea recensământului Cezarului August, şi am fi fost cetăţeni ai Ţării Sfinte, i-am fi deschis uşa casei noastre Femeii care urma să-L nască pe Dumnezeu pe pământ? Sau am fi considerat că este un deranj prea mare? „Ia, sculaţi gazde, sculaţi, priveghind vă bucuraţi, / De măturaţi curţile, şi-aprindeţi făcliile. / Că vă vin colindători, noaptea pe la cântători;/ Şi v-aduc pe Dumnezeu, mititel înfăşeţel, curge mirul de pe el. / Faşă albă, de mătasă, Dumnezeu în astă casă!”8

Avem în noi fiorul Duhului Sfânt măcar din când în când, pentru a simţi voia lui Dumnezeu? Ne-am sfinţit noi viaţa prin post şi spovedanie înainte de Crăciun? Sau ne-au furat grijile materiale şi am omis? Pe care treaptă, dintre cele trei ale vieţii duhovniceşti, ne situăm: curăţire, iluminare, îndumnezeire? Apostolii, care au gustat extazul mistic pe Tabor, au înţeles, desigur, ce înseamnă îndumnezeirea. Dar noi suntem măcar iluminaţi? Suntem cu o avansată cunoaştere despre lumea de dincolo de materie şi despre scopul vieţuirii noastre pământeşti?

Bătrânii noştri aveau convingeri ferme, imortalizate în colinde: „Şi strălucea cu tărie, veste mare, bucurie: / Că veşnicul Dumnezeu a trimis pe Fiul Său. // Să Se nască’n Vifleem, precum proorocit avem; / Şi S-a născut pe pământ, astăzi Mesia cel Sfânt. // Scapă, Doamne, cu tărie, pe cei ce se roagă Ţie! / Şi Pruncul Cel luminat, toţi cu drag L-am aşteptat! // Şi la toţi, cu bucurie, Amin, Doamne, slavă Ţie!/ De acum până’n vecie, Naşterea Lui să ne fie!”.

Fiul cel născut în iesle, Logosul din veci al Tatălui, să reverse în noi inteligenţa cea adevărată, înţelepciunea cea îmbogăţitoare, harul cel sfinţitor! Bucuria Crăciunului să umple inimile tuturor! Şi nici prosperitatea materială să nu lipsească din casele noastre în aceste zile sfinte de sărbători!

NATIVITY-OF-CHRIST-OUR-LORD

 

***

 


Categorii

Craciunul, Ierarhi romani, IPS Ioan Selejan, IPS Laurentiu Streza, IPS Pimen, IPS Teofan Savu, Pagini Ortodoxe, Pastorale, PS Gurie, PS Irineu Bistriteanul, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “PASTORALELE CRACIUNULUI 2014. “Oare suntem noi, cei de azi, autorii ultimului act din tragedia neamului nostru romanesc?” DESPRE PRIGOANA RELIGIEI, DUHUL BETLEEMULUI SI REZISTENTA FATA DE CULTURA ANTI-HRISTICA

  1. Superba icoana de la inceputul articolului.

    Craciun fericit !

  2. @Lucian:

    Craciun binecuvantat si Sarbatori cu pace iti dorim!

  3. […]
    “Si o ultima intrebare adresata tuturor, ecumenisti sau nu: daca eu nu reusesc sa fiu un bun ortodox, atunci cum as mai avea timp sa mai fiu ecumenist?

    Nu reusesc sa ma rog cu adevarat, nu ma rog cat ar trebui pe zi, nu citesc patristica asa cum as dori, nu fac misiune asa cum as dori, nu am suficient timp ca sa fiu ortodox adevarat cum ar trebui, si atunci de ce sa-mi mai pierd timpul cu ecumenismul?

    Voi reusiti? Petreceti macar 3-4 ore pe zi in rugaciune neimprastiata? Ati petrecut o noapte intreaga in rugaciune? Ati mers pe la spitale, azile, orfelinate, inchisori saptamanal, ca sa impliniti porunca Domnului, dupa care va fi judecata lumea?

    Ati imbracat pe cei saraci, care cauta in gunoaie in fiecare zi in fata blocului vostru, v-ati ingrijit de cei ce dorm la groapa de guoaie a orasului, de cei ce si-au pierdut locuintele si dorm pe malul raului cu copii mici?

    Ati luptat contra prapadului moral din randul ortodocsilor, v-ati luptat cu avorturile, betiile, desfraul, rockul satanic, sectele, bataile femeilor, alungarea copiilor in noapte, prin care diavolul secera in turma lui Hristos, prin care face prapad spumegand contra ortodocsilor?

    Ati adus oameni la credinta inflacarata prin discutii, prin eforturi, vorbind de Hristos cu timp si fara timp? V-ati interesat cine sunt saracii de pe strada dumneavoastra, care mama cu copii multi nu are cu ce sa-si plateasca intretinerea si vrea sa se arunce pe geam, caci va fi scoasa afara si i se va vinde apartamentul?

    V-ati luptat cu lipsa de informare din randul tineretului, cu ocultismul, religiile orientale, vrajitoria, satanismul care prolifereaza in randul tinerilor?
    V-ati pus banii, calculatorul, timpul, inima, viata, puterile in slujba lui Hristos?…”

    “Sunt unii care zic ca trebuie numai sa ne rugam. Eu spun ca trebuie intai sa ne rugam si apoi sa iesim sa cautam pe nenorociti, daca vrem sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Uite ce spune parintele Arsenie Boca:

    «Omul care poate sã facã bine si nu-l face, este o fiintã josnicã. Fãrã milostenie, însãsi rugãciunea este fãrã rod. Cu ce nãdejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu nu asculti rugãciunile oamenilor saraci? Cum vei cere cu credinciosii in Bisericã – „Dã Doamne” – când tu nu dai sãracilor, desi poti sã dai? Cu ce gurã vei spune: „auzi-mã Doamne”, când tu însuti nu-l auzi pe sãrac, sau mai adevãrat pe Hristos, care strigã spre tine prin sãrac? Asa cum ne purtãm noi cu aproapele, tot astfel se va purta si Dumnezeu cu noi. L-ai dispretuit pe sãrac? Si Dumnezeu te va dispretui pe tine. N-ai deschis celui ce bãtea? Nu ti se vor deschide nici tie portile împãrãtiei lui Dumnezeu. Nu ai auzit suspinul celui necãjit? Nu ti se va auzi nici strigãtul rugãciunii tale».

    Deci, intai rugaciunea ne intareste ca sa facem binele, iar binele e fructul dulce al rugaciunii.
    Acesta e adevarata deschidere spre lume, nu ecumenismul, acesta e adevarata toleranta, ramanand ortodox si adancindu-te in ortodoxie pana cand, tot jertfindu-ti timpul, banii, energiile pentru Hristos, ajungi sa-l iubesti atat de mult incat ti-ai da si viata pentru El!
    Si mai mare iubire nimeni nu poate sa aiba, decat sa-si dea viata pentru Hristos.
    Atunci vom fi pregatiti pentru a intrunta vitejeste tavalugul lui Anticrist, ca niste vrednici soldati ai lui Hristos cel ceresc, in lupta cu fortele raului.
    Atunci, vom merita sa ne numim oameni, ortodocsi, crestini, urmatori lui Hristos!
    Daca nu , Anticrist ne va matura de pe scena istoriei ca un viscol niste frunze netrebnice.
    Aveti grija! Faceti misiune pana mai puteti, caci “vine intunericul, cand nimeni nu mai poate lucra faptele luminii”.
    […]

    Textul integral: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/documente/208-qexperienta-mea-ca-fost-ecumenistq.html

  4. Minunat, minunat, minunat….ne spun acesti preasfinti de azi.
    Multumesc.
    Amin.

  5. Pingback: IPS IOAN SELEJAN: ”AVEM DE-A FACE CU O AGRESIUNE CULTURALA EXTERNA. Va domina lumea cine va câștiga marea bătălie culturală. Ea nu ia prizonieri, ci domină conștiințe” - Recomandari
  6. Pingback: Selectii de PASTORALE la NASTEREA DOMNULUI (2015) ale ierarhilor români, din care RAZBATE DUH DE INGRIJORARE si se transmit cu gravitate AVERTISMENTE DUHOVNICESTI FATA DE INCERCARILE CARE SE PREGATESC BISERICII SI ROMÂNIEI: “Mărturisirea păcatel
  7. Pingback: Selectii din cele mai frumoase PASTORALE la NASTEREA DOMNULUI (2015) ale ierarhilor români, din care RAZBATE PUTERNIC DUH DE INGRIJORARE FATA DE INCERCARILE CARE SE PREGATESC BISERICII SI ROMANIEI: “Să fim cu luare aminte asupra primejdiilor ce po
  8. Pingback: PASTORALA IPS TEOFAN LA NASTEREA DOMNULUI 2016. Intalnirea personala cu Dumnezeul cel viu si INDEMNUL LA A RAMANE IN BISERICA “în duh de comuniune şi dragoste, lucrând la mântuirea noastră, prin mărturisirea dreptei credinţe, zidindu-ne şi a
  9. Pingback: Cercetatu-ne-a pe noi de sus, Mântuitorul nostru… – PASTORALA MISCATOARE DE CRACIUN A MITROPOLITULUI IOAN AL BANATULUI: “De nu vom asculta glasul Evangheliei lui Hristos vom rămâne un popor nenăscut și o țară care se stinge. Doamn
  10. Pingback: Mitropolitul Andrei: “IROD ARE URMAŞI. O ŢARĂ ÎNTREAGĂ A FOST UCISĂ… La ce se ajunge? La o generaţie aproape descreştinată. La O GENERAŢIE ROBITĂ DE PATIMI, care adesea te înspăimântă” – IERARHI ROMÂNI MARTURISIND P
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare