Articole cu eticheta (tag): pastorala

Ne-a fost dat să petrecem vremuri pe care nu ni le-am fi închipuit vreodată. Neliniștea și tulburarea, spaima și necunoașterea, îndoiala și necredința s-au înfățișat fără de rușine lumii acesteia, cerând cu glas mare să ne cearnă și să ne alipească de partea osândei și a pieirii. Mulți s-au lăsat îngenuncheați, însă și mai mulți s-au ridicat, cu nădejde înnoită în puterea dumnezeiască. Unii au strigat „Unde este Dumnezeu?”, neînțelegând apropierea Sa de noi și au ales să privească în altă parte, oriunde li s-a părut că pot afla păsuire pentru propriile neputințe. Nu au căutat înlăuntrul lor, nici în cei de lângă ei, nici în frumusețea lumii ce nu încetează vreodată să ne uimească. Încetul cu încetul, aceste glasuri s-au reunit într-un cor al necredinței și al hulei, al raționamentelor reci și al micimii sufletești. Au căutat și au aflat propovăduitori ai neadevărului, gata oricând să le liniștească tulburarea cu tot felul de sfaturi la îndemână, să le ofere soluții pline de ușurătate și să le adoarmă conștiința.

Să ne iertaţi pentru toate nedesăvârşirile şi păcatele noastre, ale slujitorilor. Să ne iertaţi că în această perioadă de criză, vă transmitem credinţa şi bucuriile ei prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumuseţea nemijlocită şi inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepţie, nu de normalitate.

În vremuri dificile este esenţial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei Sfintei Euharistii, care este unica raţiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtăşanie, aşa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moştenim viaţa veşnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toţi oamenii în vârstă, care nefiind familiarizaţi cu consumul de medii digitale, sunt pur şi simpli blocaţi în casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situaţii vulnerabili în faţa unor stări depresive, pentru că sunt privaţi de unica lor bucurie sufletească: de a participa, dimineaţa şi seara, la slujbe, de a se întâlni şi a mai schimba o vorbă de duh şi încurajare între ei.

Astăzi trăim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celălalte, dar cu o forţă similară de impunere: este totalitarismul progresiştilor care aruncă la coşul de gunoi al istoriei valorile supreme tradiţionale: credinţă, familie şi cultură conectată la trecut şi actualizată fidel cu ceea ce conferă demnitate, stabilitate, nu relativism moral şi fluiditate biologică. Sub masca falsă a toleranţei şi a respectării diversităţii se instaurează lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane.

HRISTOS A INVIAT!

Prin Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea vieţii celei depline. Această bogăţie de viaţă o simţim întrucâtva în zilele Sfintelor Paşti. De ce, însă, nu dobândim acest duh de viaţă pe deplin? De ce, oare, pierdem şi puţinul acesta de-a lungul anului? Răspunsul este unul singur: pentru că nu suntem oameni ai Învierii. O privire onestă asupra vieţii noastre arată că, de cele mai multe ori, suntem creştini doar cu numele. Împlinim exterior, dacă împlinim, poruncile şi rânduielile bisericeşti, dar ne lipseşte adâncimea vieţii duhovniceşti. În mod formal aparţinem Bisericii, precum ramurile unui copac. Prin aceste ramuri nu mai curge însă seva dătătoare de viaţă, pentru că nu avem duh de pocăinţă, cuget smerit şi rugăciune fierbinte. Lipsiţi de roadele Duhului Sfânt – dragostea, bucuria, pacea, blândeţea –, devenim ramuri uscate, fără legătură reală cu viaţa copacului, adică a Bisericii. După cuvântul Scripturii, deşi trăim, suntem morţi, nu avem viaţă în noi înşine.

Iubite frate, iubită soră, trăim în vremuri în care iluziile se năruiesc una după alta. Mulți dintre înțelepți vorbesc despre lipsa de sens existențial a omului contemporan, despre starea de alienare în care trăiește și despre angoasa pe care i-o stârnește înstrăinarea tot mai mare pe care o resimte față de direcția în care merge lumea. Omul, în aceste vremuri tulburi, trăiește o criză spirituală, dar și socială și culturală a cărei cauză de profunzime este respingerea moștenirii sale creștine, adică respingerea fundamentului însuși pe care s-a clădit civilizația noastră europeană. Prin acest gest de respingere, omul își taie rădăcinile, își reneagă trecutul, își alterează prezentul și își refuză viitorul.

Dacă taina fărădelegii se vădește și se strigă, cu nerușinare, de pe acoperișuri, dacă cel ce nedreptățește nu se sfiește să nedreptățească și mai mult, și dacă cel ce se spurcă, nu se rușinează să se spurce și mai mult și să-i mai spurce și pe ceilalți, atunci, de bună seamă, vremea este ca nici cel drept să nu se sfiască să facă dreptate și mai mult, și nici cel sfânt să nu se rușineze (de lumea aceasta ipocrită și grabnică la a judeca și a osândi) să se sfințească și mai mult. Că, iată, Domnul ne făgăduiește că va veni curând, să dea fiecăruia după cum este lucrarea lui.

Vremea este, frați și surori întru Domnul, a căuta să plăcem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor și lumii, și a îmbrățișa mai degrabă calea evlaviei, a smereniei și a fricii lui Dumnezeu, decât a ne potrivi cu acest veac și cu năravurile și obiceiurile lui pustiitoare și stricătoare de suflet, știind că, în măsura în care dorim după cele de Sus, Hristos Cel Înviat ia chip în noi și, în măsura plinirii poruncilor iubirii Lui, vom deveni fiii Celui Preaînalt. Astfel, Chipul lui Hristos Cel înviat va străluci pe chipurile noastre, și întreaga noastră ființă și viața noastră se vor umple de Harul Său și se vor înnoi nu doar la Paști, ci la fiecare Dumnezeiască Liturghie la care ne împărtășim cu Sfântul Lui Trup și cu Scumpul Său Sânge, spre iertarea păcatelor și spre tămăduirea trupurilor și a sufletelor noastre. Trăind în acest fel, vom deveni cu toții fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai Învierii.

Cultură a morţii înseamnă să ignori prigonirea şi omorârea creştinilor din Orientul Mijlociu, pentru că noi europenii ne-am uitat, premeditat şi programat, rădăcinile creştine; cultură a morţii înseamnă toate atentatele teroriste islamice, care sunt minimalizate, corect politic vorbind, prin expresia „au fost provocate de musulmanii radicalizaţi”; cultură a morţii înseamnă să absolutizezi drepturile copiilor sau ale elevilor în defavoarea autorităţii neagresive şi a demnităţii spirituale ale părinţilor sau ale profesorilor, fără să iei în calcul că în felul acesta atât copiii, cât şi elevii, vor fi transformaţi în nişte fiinţe care ştiu doar să aibă pretenţii arogante, rupte de responsabilitatea faptelor; cultură a morţii înseamnă să nu ne doară sufletul pentru tinerii care îşi desfigurează viaţa prin consumul de droguri, prin accesul direct la pornografie, care are efecte toxice asupra curăţiei minţii şi a inimii, asupra frumuseţii relaţiei dintre un bărbat şi o femeie şi asupra calităţii duhovniceşti a lăuntricului, pentru că „multiplicarea dorinţelor” „conduce la o oboseală a voinţei, stare numită epuizarea eului” [Diacon Adrian Sorin Mihalache].

A trecut un veac de la acel moment de graţie. Unele din împlinirile de atunci s-au menţinut, altele s-au pierdut pe parcurs. Sunt încă teritorii româneşti înstrăinate, iar plecarea a milioane de români în afara ţării naşte probleme uriaşe în faţa provocării pe care o trăim cu privire la continuitatea şi unitatea neamului. Este, de asemenea, multă dezbinare între noi, iar problema naşterii de copii devine din ce în ce mai îngrijorătoare.

Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne propriii copii, ci îi pierdem sufletește și îi sacrificăm noilor idoli ai societății postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deșănțată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minții, care nu mai poate distinge ce e normal față de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viața de moarte!

Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înșine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Și dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puțin putem aduce pe alții, fie ei și din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soție sau propriul soț lui Baal-Peor, pentru că noi înșine căutăm altceva în viața noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere și recunoaștere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească și răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăință. Ne conformăm mai mult cerințelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerințelor pe care Hristos le așteaptă de la noi. Să facem acest exercițiu: să ne cercetăm și să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă rațiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuți, acceptați, răsplătiți în această lume și pentru scopurile lumești, și cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune și pocăință facem pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru a ne simți realmente mădulare vii ale Bisericii?

După cel de-al doilea război mondial, a venit însă peste poporul nostru, ca un tăvălug, comunismul ateu care i-a distrus în mare parte fiinţa modelată de credinţa sa ancestrală, cultivând în locul ei patimile contrare virtuţilor strămoşeşti: necredinţa, ura de clasă, minciuna, hoţia. După căderea comunismului, românii au fost cu totul nepregătiţi să facă faţă concurenţei economice străine care i-a distrus industria. Tot la fel, cei mai mulţi n-au fost pregătiţi să-şi asume o libertate responsabilă. Astfel migrarea în străinătate a milioane de români în căutare de lucru, ca şi natalitatea extrem de scăzută, încurajată de liberalizarea avortului (peste 20 milioane de la Revoluţie) pun în pericol dăinuirea însăşi a neamului. Populaţia îmbătrâneşte, satele sunt pe cale de dispariţie. Ne putem întreba: câtă credinţă mai curge prin sângele nostru? Dar nu-i suficient să ne lamentăm. Ce putem face fiecare pentru neamul şi ţara noastră? Bogăţia unei ţări o formează în primul rând oamenii ei. Ţara are nevoie de noi. Cine se întoarce acasă, acela se aseamănă cu marele Moise despre care Sfânta Scriptură spune că a preferat să sufere cu poporul său şi să se întoarcă în Canaan decât să aibă dulceaţa păcatului cea trecătoare a Egiptului (cf. Evrei 11, 25-26).

Familia este supusă astăzi unor mari presiuni. Pe de o parte, grija excesivă pentru carieră şi bunăstare materială creează mari probleme familiei, cu consecinţe grele asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în mod special, asupra copiilor lor. Pe de altă parte, asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind şi mai mult confuzia şi dezbinarea între oameni. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei.

Unde vom ajunge? Vom vedea noi. Dacă cei în vârstă credem că nu vom ajunge să vedem sau să primim pedeapsa, ne înșelăm. Dacă cei tineri credeți că veți scăpa să nu treceți prin momente deosebit de grele, iarăși vă înșelați. Nu criza economică, nu criza financiară sau alte crize prin care trece lumea sunt greutățile cele mai mari, ci greutățile care cu adevărat apasă asupra neamului și amenință existența lui sunt păcatele pe care noi le săvârșim, le îngăduim și le acceptăm uneori cu nepăsare.

Azi asistăm parcă la o implozie a istoriei și fără să ne dăm seama ne îndreptăm spre o sclavie a păcatului și a depărtării de Hristos Domnul, Cel Ce ne-a cercetat prin Întrupare.

Noi cei botezați în numele Sfintei Treimi mărturisim că aparținem culturii și civilizației hristice. Ideile și gândurile sunt pâinea minții noastre. Ce fel de idei și gânduri semănăm azi în mintea copiilor? Spre ce fel de civilizație ne îndreptăm: spre cea a luminii sau spre cea a întunericului?

Să nu ne amăgim. Dacă nu ne transformăm familia într-o mică biserică, nu putem rezista tăvălugului acestei lumi. Dacă nu ne ancorăm, fiecare cum putem, fie și cu ultimele puteri, în viața Bisericii, vom cădea pradă forțelor întunericului care vor să pună obrocul peste lumina care pâlpâie, încă, în ochii nevinovați ai pruncilor. Nu ne mai putem face prea multe iluzii cu privire la așezarea acestei lumi, la o posibilitate de redresare colectivă, pe scară instituțională. Bătălia se va duce acum chiar pe terenul nostru, al intimității noastre familiale. Acolo trebuie rezistență, la nivel micro-familial. Acolo trebuie dusă lupta cea mare. Putem ușura această luptă dacă vom dovedi, pe cât posibil, că putem fi solidari. Că ne putem strânge, unii lângă alții, unii pentru alții, încurajându-ne, îmbărbătându-ne, ajutându-ne unii pe alții cu fapta și cuvântul. Nu putem rezista altfel decât încercând, după slabele noastre puteri, a imita viața primilor creștini. Nu după formă, ci după fond, după modelul strălucit al primelor comunități creștine. Doar acolo unde există o astfel de unitate suflă mai puternic și „vântul” Duhului (Ioan 3, 8). Altfel, risipiți unii de alții, vom fi asemenea oilor rătăcite de la turmă.

Vremurile nu sunt ușoare nici pentru Biserică, nici pentru țară, nici pentru lume. Avem nădejdea sfântă că, mărturisind dreapta credință, rămânând în comuniune unii cu alții în Biserica Sa dreptmăritoare, rugăciunea nelipsind din viața noastră, Dumnezeu ne va întări să mergem mai departe pe marea vieții acestei lumi către Împărăţia cea nestricăcioasă. Spun aceasta şi pentru că, în ultima perioadă, pacea unor mănăstiri şi parohii a fost tulburată de anumite persoane care au atitudini nepotrivite în legătură cu Sfântul şi Marele Sinod ce a avut loc în Creta în luna iunie a acestui an. Dacă dezbaterile în duhul păcii, al dragostei şi al adevărului au fost şi sunt potrivite şi necesare în Biserică, decizia unora de a se aşeza în afara Bisericii prin nepomenirea ierarhului şi prin neparticiparea la sfintele slujbe este împotriva comuniunii, a adevărului şi a dragostei, precum şi împotriva rânduielilor bisericeşti şi canonice. Pe această cale, vă adresez tuturor îndemnul de a rămâne în Biserică, în duh de comuniune şi dragoste, lucrând la mântuirea noastră, prin mărturisirea dreptei credinţe, zidindu-ne şi ajutându-ne unii pe alţii.

Pornind de la această mărturie pe care cei ce au auzit glasul păstorilor au dat-o, înțelegem și modul în care Dumnezeu ne cheamă să fim părtași lucrării Lui, să fim mâna Sa în creație până la sfârșitul veacurilor și, înviind lăuntric, trezindu-ne din neputințele grijilor de zi cu zi, să fim și pentru alții sprijin spre împlinirea celor rânduite din veac de Dumnezeu.

Să nu uităm că lumea are nevoie să se împărtășească de Învierea lui Hristos prin deșteptarea noastră. Să nu uităm că suntem aluatul care dospește frământătura lumii și destinul lumii depinde și de mărturia noastră. Să ne unim cu lumina Învierii și noi înșine să devenim fii și fiice ai luminii pentru ca lucrarea lui Hristos să se împlinească și prin noi. Mărturisind prin faptele noastre că Hristos a Înviat, nădăjduim că măcar unii dintre cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale se vor deschide spre primirea adevăratei Lumini.

România pare că se transformă, pe zi ce trece, într‑un mare laborator de reeducare a unor conştiinţe târzii, care ţin la o credinţă vetustă, întunecată, fără orizont, numită creştinism. Credinţă care vorbeşte despre Înviere şi nu numai despre legile naturale, despre persoana umană şi nu numai despre individ sau mase, despre milă şi nu numai despre eficienţă, despre buna tradiţie a umanităţii şi nu numai despre figuraţie ieftină pe Facebook, despre ierarhie a valorilor şi nu numai despre devălmăşie axiologică totală şi clisme psihanalitice de grup.

În această noapte de Înviere, se cuvine să medităm la starea noastră lăuntrică, la starea lumii din jurul nostru. Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii şi ai vieţii celei adevărate. În ciuda crizei adânci prin care trece omenirea, sunt foarte multe spaţii de libertate şi adevăr, de bucurie şi pace lăuntrică. Şi aceasta nu departe de noi. Uneori chiar lângă noi există oameni care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşezaţi peste tot. Sunt oameni care şi-au păstrat neprihănirea, cât este posibil omeneşte. Sunt, de asemenea, oameni care au căzut adânc şi rău, dar şi-au venit în fire şi au fost ridicaţi din întunericul patimilor la lumina unei vieţi frumoase…

Întrucât hotărârea aceasta a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare, duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei, zi în care Biserica Ortodoxă serbează dreapta credinţă în plinătatea ei şi totodată biruinţa asupra tuturor ereziilor. De atunci, Duminica Ortodoxiei a fost introdusă în calendarul Bisericii, devenind o zi de aleasă cinstire a tuturor celor care au apărat dreapta credinţă şi sfintele icoane, o zi în care ne unim în rugăciune cu toţi creştinii ortodocşi din ţară şi de pretutindeni, o zi în care, în mod deosebit, ne simţim în comuniune cu toţi sfinţii, din toate timpurile, dar mai ales cu martirii, mărturisitorii şi cuvioşii care şi‑au dăruit viaţa Domnului Hristos, pentru apărarea dreptei credinţe şi cinstirea sfintelor icoane.

“Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos este cea dintâi faptă care ne va apăra în anul următor de întunericul ce se abate peste lume din toate părţile, inclusiv peste ţara noastră“.

“Unirea în cuget, frăția în Duhul este una din cele mai mari puteri ale unui neam. Să ținem unul la altul și fiecare la neamul nostru, făcând împreună un zid pe care să nu-l poată dărâma nicio meșteșugire a dușmanilor care caută să ne învrăjbească”.

Prea multele noastre păcate, lipsa rugăciunii și șovăielnica sau absenta noastră credință, la care se adaugă lupta celor fără de Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, creionează situația lumii de astăzi, după chipul și atitudinea celor din timpul Nașterii lui Hristos.

Tragedia avorturilor și alte forme de aşa-zisă familie – diferite de cea tradițională, alcătuită din tată, mamă și pruncii lor – pericolul introducerii educației sexuale în școli, concomitent cu lupta împotriva religiei și a icoanelor, drama emigrației românilor în afara țării și a musulmanilor în Europa completează tabloul situației de astăzi, similară celei din timpul Nașterii lui Hristos.

Nu ne-am eliberat de patimi si, in ciuda marturisirii adevarului de credinta, acesta nu are intotdeauna corespondenta in viata noastra de zi cu zi. Si un om cuprins de patimi, mai ales cele legate de orgolii, de ambitii, de constiinta superioritatii proprii si dorinta de a domina inlatura valul de bucurie care ar trebui sa ne defineasca mai ales in zilele Sfintelor Pasti

Pemptousia: Mesajul Mitropolitului Ierotei Vlachos la praznicul Naşterii Domnului “[…] Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, fără să înceteze să fie Dumnezeu, şi a vorbit, a învăţat, a făcut minuni, s-a răstignit, a înviat, s-a înălţat la cer şi …

ACTUALIZARE Ce este un crestin? foto: ziarullumina.ro “Nenumăraţi creştini iubesc astăzi „taina fărădelegii” şi adoră zei falşi…” Reintregirea: Pastorala Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu la sărbătoarea Naşterii Domnului, 2014 Iubiţi fii duhovniceşti, Cu inimile pline de bucurie, în armonia frumoaselor colinde, întâmpinăm Naşterea …

ACTUALIZATA Vezi si: “Această trăire creștină ne-o cere Dumnezeu să o avem și noi cei de astăzi. Dacă în vechime unii oameni au tăgăduit faptul întrupării Fiului lui Dumnezeu și s-au lepădat de adevărurile credinței și învățăturii creștine, alții au …

Capătul căii Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit (2 Timotei 4, 7). † ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului Iubiţi credincioşi, La Crăciun, în scrisoarea pastorală, vă făceam o …

“Mamele de astăzi nu mai ştiu a doza corect dragostea cu exigenţa. Ele cocoloşesc, răsfaţă, fără a şti şi să ceară, să impună o direcţie creştină, şi ajung apoi desconsiderate, chiar umilite, pierzând controlul asupra propriilor copii!” *** Împărăteasa Mamă – …

Indemn pe toti binecredinciosii care cred si il iubesc pe Iisus Hristos sa se inchine, in anul care urmeaza 2013, in fata sfintei icoane a Fiului lui Dumnezeu si sa zica: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine …

INOMENIREA LUI DUMNEZEU SI INDUMNEZEIREA OMULUI – Pastorala IPS Parinte Mitropolit Laurentiu la Nasterea Domnului 2012 – sursa: Mitropolia Ardealului „Cercetatu-ne-ai pe noi de sus, Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor; şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul: că …

 Romfea.gr: Mitropolitul Messoghiei, Nikolaos: “Este momentul sa ne trezim”

Doxologia: Intrati intru bucuria Domnului! *** “Cine cunoaşte harul Învierii, cine se face una cu dragostea Crucii lui Hristos nu mai poate să trăiască indiferent şi detaşat faţă de tragedia lumii ce s-a smintit din Dumnezeu!“ Citynews: Pastorala episcopului Devei …

Radio Renasterea: Moralitatea jurnaliștilor și memoria Mitropolitului Bartolomeu În numărul din 12 aprilie 2012 al cotidianului România Liberă, doamna Sabina Fati, în articolul „Moralitatea BOR și Pastorala Mitropolitului Streza”, face o observație corectă și comite în același timp un asasinat …

  Mitropolia Ardealului: PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI A IPS LAURENTIU AL ARDEALULUI Bucuria Invierii Domnului in Sfanta Liturghie HRISTOS A ÎNVIAT! Iubiţii mei fii duhovniceşti, Cuvintele sfinte ale cântărilor liturgice, care ne încălzesc sufletele, ne îndeamnă ca, în această „noapte …

Basilica: Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, Har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi arhiereşti binecuvântări! Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi …