PURTATORI AI INVIERII, DUPA SUFERINTA GOLGOTEI/ Cuvintele Maicii Mina despre EXPERIENTA DIN INCHISOAREA COMUNISTA/ Sa ne amintim si de patimirile crunte din iadul de la Pitesti, de cei torturati si rastigniti cu ura satanica, tocmai in zilele pascale…

21-04-2011 21 minute Sublinieri

[…] Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu. Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre“. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii.

Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

  • Doxologia:

Sfintele Paști – puterea învierii morților [pastorala IPS Teofan]

[…] Acum aproape două milenii au avut loc moartea şi Învierea lui Hristos. Din acel moment, oamenii au avut posibilitatea să înţeleagă cu adevărat rostul vieţii şi al morţii, rostul existenţei pe pământ şi a ceea ce se întâmplă după moarte. O parte a umanităţii s-a lăsat cuprinsă de adevărul Învierii lui Hristos, o altă parte a contestat şi contestă acest adevăr.

Este de datoria noastră, a celor născuţi şi crescuţi sau convertiţi la credinţa dreptslăvitoare în moartea şi Învierea lui Hristos, să căutăm a ne altoi continuu pe tulpina numită Hristos pentru a fi părtaşi şi ai Învierii Lui. Din martori şi trăitori în propria noastră viaţă ai morţii şi Învierii lui Hristos, suntem chemaţi să mărturisim acest adevăr către cei de aproape şi către cei de departe. Cuvântul îngerului rostit  femeilor purtătoare de mir aflate lângă mormântul de unde înviase Hristos să fie cuvântul nostru adresat lumii: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Alergaţi şi vestiţi lumii căa înviat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omenesc.

Omenirea are nevoie imensă de martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos pentru a nu se lăsa stăpânită de duhul morţii, care se impregnează tot mai mult în mintea şi inima oamenilor.

Să fim, aşadar, oameni ai Învierii, fii şi fiice ai Învierii. Taina Învierii lui Hristos să ne cuprindă fiinţa lăuntrică şi, de aici, lumea să fie pătrunsă de biruinţa lui Hristos asupra morţii şi întunericului.

Cum putem face aceasta? Acceptându-L pe Hristos în viaţa noastrăşi înrădăcinându-ne noi pe viaţa Lui. Prin rugăciune, prin participarea la Sfintele Taine, viaţa lui Hristos devine viaţa noastrăşi viaţa noastră devine viaţa Lui. Prin post şi prin metanii întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii. Prin iubirea de vrăjmaşi, prin iertare şi smerenie, mintea, inima şi sufletul nostru devin locaşuri ale Duhului Sfânt. Prin fapte de milostenie preluăm asupra noastră suferinţa semenilor, fiind următori lui Hristos Care a luat asupra Sa suferinţa întregului neam omenesc.

Suntem fii şi fiice ai Învierii şi prin păstrarea legăturii, prin rugăciune şi milostenie, cu cei plecaţi dintre noi. Precum Domnul Hristos a coborât la iad între cei morţi la Învierea Sa, tot astfel suntem chemaţi să mergem la mormintele cunoscuţilor spre a le vesti nădejdea Învierii, rugându-ne pentru odihna sufletelor lor. Să nu-i uităm pe eroii neamului, pe cei morţi în închisori, pe cei doborâţi de furia cutremurelor sau a revărsărilor de ape. Suferinţa lumii să fie suferinţa noastră, căci numai aşa ne asemănăm cu Hristos în moartea Lui pentru a fi părtaşi ai Învierii Lui.

Aşezându-vă la inimă aceste gânduri, rog pe Dumnezeu să vă înveşmânteze viaţa cu multă lumină, să vă dăruiască pace în suflet, să vă ocrotească familia, pruncii, ogorul şi tot ce vă este drag. Iubirea faţă de toţi să vă umple de înviere, deoarece cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte, iar noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi, după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.

Bucuraţi-vă întru Domnul! Răspândiţi bunătate în jur! Fiţi purtători de înviere! Mărturisiţi tuturor că Hristos a înviat!

Al vostru părinte şi frate către Dumnezeu rugător,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Învierea Domnului, minunea minunilor [pastorala de Pasti a IPS Pimen]

[…] Învierea noastră cu sufletul se petrece mai întâi în Taina Botezului, în care suntem iertaţi de păcatul strămoşesc, iar apoi în Taina Spovedaniei. Botezul este Sfânta Taină care, prin întreita afundare în apa cristelniţei, preînchipuie moartea, îngroparea, petrecerea celor trei zile în mormânt şi apoi Învierea Mântuitorului. Luând aminte la semnificaţia şi realitatea tainică a Sfântului Botez, datori suntem să săvârşim Sfânta Taină a Botezului prin întreita afundare a pruncului în apa cristelniţei şi nu prin turnare sau stropire. Ţinând cont de importanţa Sfintei Taine a Botezului, pentru o mai bună sporire a noastră, a lumii de astăzi, în cunoaşterea, trăirea şi mărturisirea credinţei noastre ortodoxe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat hotărârea ca, prin cuvântul scris sau rostit privind învăţătura Bisericii despre Sfânta Taină a Botezului, să fie vestită atât din faţa uşilor sfântului altar, cât şi prin publicaţiile teologice, având în vedere, în primul rând, că prin Sfânta Taină a Botezului ne facem fii ai împărăţiei lui Dumnezeu, fii ai luminii dumnezeieşti. În măsura în care suntem încredinţaţi de importanţa Sfintei Taine a Botezului, în aceeaşi măsură avem conştiinţa importanţei vieţii de familie, pecetluită prin Sfânta Taină a Cununiei, înscrisă şi ea pe agenda Sfântului Sinod alături de cea a Botezului. Cei căsătoriţi sunt datori să-şi trăiască viaţa ca fii ai împărăţiei lui Dumnezeu; sunt datori ca fiii, copiii lor, să fie botezaţi pentru ca şi ei să fie fii ai împărăţiei cereşti; sunt datori să dea naştere la fii, atâţia câţi sunt dăruiţi de Dumnezeu în măsura rodniciei, copiii fiind dar al lui Dumnezeu. Părinţii sunt datori să cunoască învăţătura Bisericii potrivit căreia orice zămislire înseamnă o persoană, o fiinţă umană care trebuie să devină cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu, o fiinţă care trebuie lăsată să se nască şi apoi să fie botezată şi nu omorâtă prin întreruperea sarcinii prin mijloacele ştiinţei de astăzi care au ca autori şi înfăptuitori ai omuciderii persoane înstrăinate de poruncile lui Dumnezeu, în primul rând înstrăinate de porunca a şasea din Decalog: “Să nu ucizi!”. […]

Dreptmăritori creştini,

Praznicul Învierii Domnului este sărbătoarea vieţii, a vieţii după moartea cu trupul, a vieţii după învierea din moartea păcatului mărturisit şi iertat în Sfânta Taină a Spovedaniei. Ne împărtăşim de această viaţă adusă de Învierea Domnului, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, în Sfânta Taină a Euharistiei Care este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, “Pâinea Vieţii” (Ioan 6, 35).

Viaţa la care suntem chemaţi noi, credincioşii, în urma jertfei şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos cuprinde omul în întregime: trup şi suflet atât în veacul de acum, cât şi în veacul celălalt. Suntem chemaţi la o viaţă de sfinţenie atât a trupului, cât şi a sufletului: “Slăviţi, dar, pe Dumnezeu”, scrie Sfântul Apostol Pavel, “în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20).

De aceea, în lumina adevărului care izvorăşte din Învierea Domnului, să ne străduim a ne purta ca fii ai vieţii, nu ai morţii, pentru că suntem fii ai luminii şi nu ai întunericului. Să urmăm cuvintelor sfinte: “Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug; să se ferească de rău şi să facă binele; să caute pacea şi s-o urmeze (I Petru 3, 10-11).

Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele să fie temelia vieţii noastre: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). Să iubim pe aproapele nostru, “fratele prea mic al Mântuitorului” (Matei 25, 40) nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (Iacov 2, 15-16). “Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii” (Iacov 1, 27).

Să alungăm orice neînţelegere dintre noi, îngăduindu-ne unii pe alţii cu dragoste, silindu-ne să păstrăm unitatea Duhului întru legătura păcii (Efeseni 4, 2-3).

Rog pe Bunul Dumnezeu ca sărbătoarea Sfintelor Paşti să o trăiţi cu pace şi sănătate, întru bucuria mântuirii!

În ziua luminată a Sfintelor Paşti, vă întâmpin cu salutul pascal

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Pimen

de vorbă cu maica Mina, despre perioada detenţiei în temniţele comuniste

Am întâlnit-o pe maica Mina într-unul din pelerinajele făcute la mănăstirile din Moldova. Cu chip luminos, încă în putere la cei 86 de ani, maica ne-a atras atenţia de la prima întâlnire. Stând de vorbă cu sfinţia sa, am aflat că a făcut câţiva ani de închisoare în timpul regimului comunist, împărtăşind destinul tragic dar şi măreţ al generaţiei sale. Pentru folosul nostru şi al cititorilor, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări privind experienţa sa pe calea suferinţei şi a jertfei.

Maică Mina, vă mulţumim pentru dragostea cu care ne-aţi întâmpinat. Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi: socotiţi viaţa monahală pe care aţi îmbrăţişat-o drept o continuare a liniei de jertfă urmată în anii tinereţii?

Eu m-am născut într-o perioadă când binecuvântarea lui Dumnezeu se revărsa asupra pământului nostru. Ne vedeam împlinite vechi năzuinţe. Se înfăptuise unirea tuturor românilor sub acelaşi steag – România Mare, care strălucea prin frumuseţea şi bogăţia ei. Un val de iubire de pământul nostru, de neamul nostru, de Dumnezeu stăpânea sufletele multor români şi în special a celor din tânăra generaţie, care, cu preţul vieţii lor, doreau să-şi întărească ţara şi să ţină piept tăvălugului ateu din răsărit care ameninţa lumea. Aceasta era, poate, chemarea şi misiunea încredinţată nouă de Dumnezeu. Dar cei mai buni dintre noi au căzut omorâţi prin mâini de români, reuşind doar să amâne cu două decenii instaurarea comunismului la noi; ei au deschis prin jertfa lor o cale spre sfinţenie. Au urmat ani şi ani de grea pedeapsă pentru toţi, ce culminează în zilele noastre. Trecem printr-o perioadă de mare încercare şi răspundere. Dacă acum 70 de ani am fost chemaţi la o luptă în numele lui Dumnezeu, în prezent ni se cere o luptă pe alt plan, prin ridicarea din lâncezeala în care am căzut, prin întărirea în credinţă, prin lupta duhovnicească dusă în cadrul Bisericii strămoşeşti. Numai astfel vom putea obţine iertarea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu pentru a nu ne pierde. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a-mi împlini năzuinţele din tinereţe sub puterea harului şi a-mi încheia viaţa pentru a o adânci şi sublima în oastea monahală.

– În privinţa experienţei din închisoare, ne puteţi spune care au fost cele mai mari chinuri la care aţi fost supusă?

– Eu n-aş putea spune că am suferit chinuri fizice extraordinar de grele. A fost frig, foame, sete, lipsă de aer, lipsă de somn şi altele, pe care celui ce nu a trecut pe acolo îi este greu să le înţeleagă. Ani de zile am fost obligate să stăm de dimineaţa de la 5 (când se dădea deşteptarea) până seara la 10 la marginea patului sau în picioare, fără să te sprijini de ceva. Acesta era regimul la Rahova, Jilava şi în alte locuri. Ne mai sprijineam pe ascuns… Însă toate suferinţele şi încercările la care am fost supuse nu se pot compara cu chinurile prin care au trecut, în unele închisori, bărbaţii; lumea le cunoaşte acum, pentru că a apărut multă literatură de detenţie în ultimii ani.

Perioada mea de detenţie a fost între 1960-1964, când, oficial, bătăile erau interzise. Ele se practicau totuşi, dar mai pe ferite, în cadrul anchetelor. Pentru a obţine declaraţii de auto-condamnare sau împotriva altora, se spune că, în această perioadă, ţi se puneau în mâncare medicamente ce acţionau asupra psihicului, să-ţi slăbească voinţa. Şi eu cred că, într-adevăr, aşa a fost. Regimul comunist urmărea să-i distrugă sufleteşte pe cei consideraţi „duşmani ai poporului”. Din cauza oboselii, a tensiunii permanente, a anchetelor epuizante, erai adus uneori în stadiul de a iscăli lucruri de care nu erai răspunzător, împotriva voinţei tale. Aceasta îţi dădea sentimentul că ceva se frânge în tine, că nu mai ai putere de a rezista presiunii din afară la care erai supus. Cine nu a trecut prin aşa ceva nu-şi poate închipui durerea sufletească, mult mai mare decât durerea fizică, datorată condiţiilor de detenţie inumane la care erai supus. După 1960, repet, condiţiile de detenţie s-au îmbunătăţit. S-a introdus alt sistem care să te frângă sufleteşte: aşa-zisa „reeducare”.

 

– Cam câte eraţi într-o celulă?

Am fost şi singură, am stat şi două femei, şi patru, şi cincizeci. În perioada anchetelor de obicei stăteam singură sau eram două persoane – a doua fiind informatorul, pe care atunci nu-l bănuiam…

– Nu era mai greu când stăteaţi singură ?

– Nu. Când eram singură, aveam posibilitatea de adâncire în rugăciune, de frământare lăuntrică. Am avut perioade şi de luni de zile în care am stat singură. Grele au fost momentele când se insista în anchete, prin metode brutale, să se obţină informaţii sau să semnezi declaraţii pe care nu voiai să le dai…

– Pe Dumnezeu când L-aţi cunoscut?

– L-am cunoscut înainte de a intra în închisoare. Fără Dumnezeu nu puteai supravieţui în închisoare. Sunt deţinuţi care au rezistat torturilor şi chinurilor datorită credinţei în Cel de Sus. Sunt şi deţinuţi care, văzând credinţa şi puterea de jertfă a celor închişi, s-au convertit după gratii. Toţi cei ce ne-am lăsat pe deplin în voia Domnului am simţit cum harul Său ne acoperă şi ne dă putere. Eu am simţit tot timpul ajutorul şi mângâierea Lui. Erau împrejurări în care nu ştiai cum să reacţionezi, ce să faci. Şi atunci îţi îndreptai gândurile către Cel de Sus: „Doamne, ce să fac?” Şi Dumnezeu îmi arăta întotdeauna calea, ce trebuia să fac. Câteodată am avut vise, în care am avut un răspuns limpede la ceea ce întrebam: aflam în vis data la care trebuia să iau o anumită hotărâre sau dacă ceea ce vreau eu să fac este bine sau nu, dacă să am o atitudine împotrivă sau nu. Puteam greşi foarte uşor făcând ceva care să-mi aducă sancţiuni, care să mă coste viaţa. La asemenea frământări Dumnezeu mi-a răspuns. Şi răspunsul acesta a fost salvarea pentru mine.

– Puteţi să detaliaţi, mai concret?

– În anchetă am semnat anumite declaraţii pe care le-am regretat, pentru că nu trebuia să le dau. Ulterior, în detenţie, am dorit ca prin atitudinea mea să fiu mai tare decât cei faţă de care am fost slabă în prima parte a detenţiei. De aceea, în urma unei alte sancţiuni primite, am făcut la un moment dat greva tăcerii. Începuseră eliberările – şi eu nu numai că refuzasem „reeducarea”, ba îi şi înfruntam. Acesta a reprezentat un risc pe care mi l-am asumat pentru reaşezarea mea lăuntrică. S-a încercat pe diferite căi să fiu determinată să renunţ, însă Dumnezeu m-a ajutat mult, mi-a dat putere şi am reuşit să duc la capăt ceea ce mi-am propus.

– Mulţi dintre cei ce au pătimit în temniţele comuniste au mărturisit că în închisoare L-au simţit mai adânc pe Dumnezeu în sufletul lor, că astfel s-au apropiat mai mult de Domnul…

– Da. Când erai singur în celulă, puteai să te adânceşti în rugăciune. Indiferent de condiţiile de detenţie, nu erai decât tu, faţă-n faţă cu Dumnezeu. Nu am mai regăsit puterea de rugăciune din închisoare decât în mănăstire… În lume fiind, eram preocupată cu grijile lumii şi nu aveam acea trăire ca în închisoare. Îmi amintesc cum era pe când lucram şi, în acelaşi timp, făceam rugăciunile în lanţ (sfârşea una, începea cealaltă) pentru diferite greutăţi, boli. Rugăciunea se făcea neîncetat. Şi mai este ceva… Tot închisoarea ne-a dat pomenirea şi putinţa de ispăşire a propriilor păcate, aşa că temniţa a însemnat şi o pocăinţă pentru faptele rele săvârşite. Prin suferinţele îndelungate, prin discuţiile duhovniceşti pe care le aveam unele cu altele, prin analiza mai adâncă a propriei persoane, închisoarea ne-a dat posibilitatea de a ne descoperi pe noi înşine şi de a ne da seama ce slabi putem fi în anumite împrejurări şi cât de păcătoşi suntem Pe de altă parte, nu ştiu în ce măsură s-a vorbit şi despre bucuria pe care a dat-o închisoarea. Nu au fost numai zile de chin sau de întuneric. Au fost şi zile de bucurie sufletească, datorită apropierii de Dumnezeu. În acele clipe ştiam că Dumnezeu este cu noi. Aveam un cunoscut care îmi spunea: „Îmi este dor de Aiud”. A şi scris o poezie cu acest titlu. Vedeţi lucrarea lui Dumnezeu? Sunt oameni care au suferit cumplit în temniţele comuniste, ca apoi să spună: „Mi-e dor de Aiud!” – desigur, dor de crâmpeiele de har pe care Aiudul i le-a dăruit!

– Puteţi să spuneţi că vă este dor de închisoare?

– Nu pot să spun acest lucru, pentru că acolo a fost o luptă foarte grea de a nu te pierde pe tine ca persoană. Ceea ce pot să spun este că atunci când am ieşit din închisoare nu am putut să cred că am ieşit definitiv. Şi m-am gândit că va mai trebui să intru încă o dată, ca să am sentimentul că m-am eliberat. Mă gândesc acum la părintele Gheorghe Calciu, care a intrat voit pentru a doua oară în închisoare. A fost ceva extraordinar faptul ca un om care a trecut prin chinurile prin care a trecut el să-şi dorească să intre a doua oară în închisoare, ca să poată birui ceea ce n-a biruit, după părerea sfinţiei sale, în prima detenţie. Este o minune foarte mare ceea ce s-a întâmplat cu părintele Calciu!

– În închisorile de bărbaţi erau preoţi şi mai exista câte o mângâiere atunci când săvârşeau Sfânta Liturghie. Ce făceaţi în sărbători?

– Ne rugam şi noi. În închisorile cu regim de muncă – Arad, Oradea – mă retrăgeam cu o prietenă, ne ascundeam într-un colţ şi recapitulam Sfânta Liturghie. Seara se făceau acatiste, spuneam psalmi sau diferite rugăciuni. Începuse perioada eliberărilor; nu mai era Jilava unde nu aveai voie să-ţi faci o cruce. Eram, desigur, reclamate, pentru că aveam informatoare printre noi. Dar, în general, nu am fost sancţionate pentru aceasta. Voiau doar să ne înspăimânte şi să ne determine să renunţăm. În timpul zilei, când eram la ateliere şi lucram, făceam rugăciunea lui Iisus. Ne-am rugat chiar şi pentru torţionari, pentru că am înţeles că mai presus de chinuri şi suferinţe este dragostea pentru Hristos şi aproapele.

– Aţi avut colege de temniţă care v-au impresionat prin duhul de dăruire?

– Da. Au fost mai multe persoane, dar cel mai mult m-a impresionat Marina – noi îi ziceam Ghega, un om extraordinar. Era fiica doamnei Russo, din Basarabia… Întâmplările trăite alături de ea pot constitui adevărate file de pateric. Dădea tot ce avea. Renunţa întotdeauna la fărâma ei de carne şi la bucata ei de pâine în favoarea unei camarade mai slăbite, şi mânca numai mălaiul. Îşi alegea patul cel mai rău, undeva sus, astfel încât dormea cu ochii în lampă. Când s-au adus aşa-zisele saltele (nişte saci cu paie), a aşteptat să-şi aleagă toate deţinutele câte o saltea, iar ea a luat-o pe cea mai proastă care rămăsese. Şi ea, ca şi alte deţinute venite de la Miercurea-Ciuc, unde a fost cea mai grea închisoare pentru femei, duceau povara unor condamnări de 20-25 ani de muncă silnică. Aveau însă un calm şi o demnitate pe care nu le poţi găsi uşor. Această demnitate o aveau faţă de toţi – gardieni, anchetatori, informatoarele infiltrate între noi ca să ne spargă unitatea. Sunt chipuri înaintea cărora îţi pleci capul. Greutăţile prin care am trecut împreună au făcut să se nască între noi o solidaritate sfântă; ne-am făurit acolo, între zidurile reci ale închisorii, familia noastră, în cadrul căreia, în ciuda interdicţiilor şi a ameninţărilor cu pedepse crunte, ne-am învăţat una pe alta rugăciuni, poezii, limbi străine, ne-am povestit cărţi…

– Maică, cum vedeţi societatea de astăzi, după ce aţi trecut prin asemenea chinuri?

– Jalea este foarte mare, pentru că sunt prea mulţi tineri care nu cunosc iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam, nici iubirea de glie. Ei nu mai au nimic sfânt. Pentru noi, dragostea de neam a fost rădăcina care ne-a crescut, care ne-a dat putere. Ne-am riscat viaţa pentru ţara aceasta, pentru pământul acesta. Copiii din ziua de astăzi nu au rădăcină, sunt ca frunza bătută de vânt. De aceea acceptă tot ceea ce li se dă. Ei duc o viaţă fără nici o perspectivă, fără nici un sens. Datorită golului sufletesc pe care îl au, se agaţă de lucruri superficiale şi dăunătoare pentru suflet, la care îi atrage societatea înstrăinată de Dumnezeu a zilelor noastre. Le doresc să devină conştienţi de nimicnicia vieţii pe care o duc şi că, în momentul în care ei vor întinde numai puţin mâna către Dumnezeu ca să-i salveze, Dumnezeu îi va salva. Să-i ceară lui Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să mă găsesc pe mine însumi!”, şi Dumnezeu o să-i ajute. Aş vrea să ştie că pământul nostru este îmbibat de oase şi sânge de mucenici, încât numai în ei putem avea nădejdea să ne salvăm ca neam – în măsura în care şi noi ne vom schimba Altfel, pierim din faţa lui Dumnezeu ca naţiune…

A consemnat Raluca Tănăseanu

  • Fericiti cei Prigoniti:

Săptămâna Patimilor – Închisoarea Piteşti, Camera 3 Subsol, anul 1951

Viaţa duhovnicească din închisori – Prăznuirea sărbătorilor

Pastile din 1951…

Eram siguri că, după vizita lui Ţurcanu, Zaharia va veni cu o nouă metodă de tortură. După masa de seară, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat si si-a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi si, împreună cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu”.

Apoi, ne-a fixat o nouă pozitie pe priciuri: în loc să tinem mâinile pe genunchi, trebuia să le ridicăm în sus, pe lângă cap. După bătaia primită, abia ne mai puteam misca, iar prin tinerea mâinilor în sus în pozitie fixă, surescitarea nervoasă se intensifica în asa măsură, încât era imposibil de suportat.

Atunci ne-am convins cu totii că, până la urmă, nu vom putea răbda si nu vom avea de ales decât să ne lepădăm de Miscarea Legionară sau să înnebunim.

***

Săptămâna care a urmat acestor întâmplări a rămas de neuitat.

Noua pozitie fixă era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult ca oricând, să vină moartea sau un cutremur să dărâme fortăreata Pitesti, iar molozul ei să ne îngroape pentru totdeauna. Cât de asteptată a fost si căt de sublimă ni se părea acum moartea de martir! Numai Dumnezeu însă stia când avea să ia sfârsit această tortură si în ce fel.

Se apropiau Pastile si eram îngroziti la gândul că ceea ce se petrecuse la Crăciun se va repeta aidoma si de Pasti, cu aspecte însă mult mai satanice, pe care imaginatia omului sănătos la minte nu le poate crea. Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. În acea după-amiază, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si a făcut o nouă redistribuire pe prici.

Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor si cu Pastile. Primul pe prici, a fost asezat, după noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan.Toti acestia făcuseră parte din grupul lui Maglavit. Când am văzut această nouă ordine si mai ales faptul că toti eram din grupul mistic, fără să ne dăm seama, o groază ne-a cuprins, presimtind ceea ce ne astepta.

Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de ată groasă, niste cutii de conserve goale, mangal si o sticlută. Le-a asezat pe priciul nostru, si, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu. Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelnită, iar hârtiile aduse le-a împărtit celor ce se lepădaseră de Miscarea Legionară si la vreo 5-6 care făcuseră de planton de la 15 ianuarie.

După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresatîn felul următor: Misticilor si – celorlalti din cameră – banditilor, pentru că credeti în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar după cum stiti eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeti si voi ce patimi vor îndura acesti mistici!”

Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-as fi putut închipui niciodată că niste minti satanizate si bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfintenia si Neprihănirea Lui. Asa cum am mai relatat cu ocazia Crăciunului din 1950, nu-mi voi îngădui – pentru bruma de cultură si carte pe care mi-am însusito în decursul anilor de învătătură, pentru bunul simt si pudoarea unui umil crestin – să prezint înaintea cititorilor astfel de abjectii adresate lui Dumnezeu. Dacă le-as pronunta sau le-as scrie, m-as face purtătorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui.

Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele si hula adusă lui Dumnezeu? Cei credinciosi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fără a fi torturati. Din după-masa de luni si până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Pasti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Miscare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscări si scabrozităti, care depăseau orice imaginatie.

Noi, „misticii”, am fost purtati timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii. L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au fortat să facem.

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fata ochilor, îndoliată, asa cum întelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferintele mele, desi biata de ea nu stia în ce iad mă aflam. La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si îngroziti de a fi pusi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi iesit din minti.

După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritual satanic, a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îsi iesise din minti.

La sfârsitul celor opt zile de chin si umilintă, de dimineata până seara, distrusi sufleteste, scârbiti de noi însine, de neputinta si slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele. Din cauza mersului pe ciment, genunchii nostri erau o rană sângerândă si, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni si mai adânci în sufletele si constiinta noastră.

Mă gândeam cu groază în acele momente dacă aveam să petrecem la fel si alte sărbători ale Nasterii si ale Învierii lui Hristos, în timp ce părintii, fratii, surorile si prietenii nostri vor trăi bucuria adevăratelor sărbători. Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca si noi.

Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prăbusirea lor în neant.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
  • Catehetica:

Film documentar despre Lavra Pociaev

Ce inseamna taina suferintei si cum o convertim in binecuvantare?– Simeon Kraiopoulos

Ce inseamna suferinta?- Simeon Kraiopoulos

Ce este ascultarea de duhovnic? – P.Arsenie Muscalu

  • Roman ortodox in Franta:

Ce alegem: jugul si povara lui Hristos, sau jugul si povara lumii?

Intrebari si raspunsuri despre viata duhovniceasca (I)

Intrebari si raspunsuri despre viata duhovniceasca (II)



Categorii

1. Slider, Convertiri, Ierarhi romani, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, IPS Pimen, IPS Teofan Savu, Muzica, Pagini Ortodoxe, Pastile/ Invierea, Pastorale, PS Gurie, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Saptamana Patimilor, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “PURTATORI AI INVIERII, DUPA SUFERINTA GOLGOTEI/ Cuvintele Maicii Mina despre EXPERIENTA DIN INCHISOAREA COMUNISTA/ Sa ne amintim si de patimirile crunte din iadul de la Pitesti, de cei torturati si rastigniti cu ura satanica, tocmai in zilele pascale…

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » INVIEREA LUI HRISTOS sa ne faca fii credinciosi ai Luminii Sale si sa ne alunge din suflete orice urma de iubire a intunericului! CUM SA PETRECEM PASTILE?
  2. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Parintii unui copil cu sindrom Down sunt despagubiti de Justitie pe seama medicului ce nu le-a avortat copilul!/ O ALTA TEMA PROPAGANDISTICA A CULTURII MORTII DIN MASS-MEDIA ROMANEASCA: EUTANASIA/ Paradele gay – interzise l
  3. Pingback: PASTORALA REMARCABILA A SFANTULUI SINOD DESPRE CRIZA FAMILIEI DE AZI. Chemare la fapte in sprijinul copiilor si parintilor aflati in dificultate
  4. Pingback: PASTORALA IPS TEOFAN, MITROPOLITUL MOLDOVEI, LA INVIERE (2012): Dezbinare sau fratietate? Iubire sau trufie? Intelepciunea lumii sau puterea smereniei? -
  5. Pingback: HRISTOS A INVIAT! Cum trebuie sa petrecem Pastile? -
  6. Pingback: IPS Pimen al Sucevei si Radautilor – o alta pastorala puternica de Inviere (2012): “Unii din Europa vor o societate fara Dumnezeu si constrang oamenii prin masuri economice si legi imorale sa se lepede de Creator” - Razboi întru Cuvânt
  7. Pingback: INVIEREA DOMNULUI. Predica si talcuirea patristica amanuntita a IPS Hierotheos Vlachos: “Nu credem in revolutii sociale. Invierea e adevarata revolutie!” -
  8. Pingback: INTRATI SI RAMANETI INTRU BUCURIA DOMNULUI LUMINII!/ O alta Pastorala de Inviere plina de miez si gust al Duhului: PS GURIE, EPISCOPUL DEVEI. Cine se sminteste de Dumnezeu?/ IPS Bartolomeu Anania despre Inviere (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandar
  9. Pingback: ADEVARURI IMPORTANTE SI GRELE extrase din Pastorala de Craciun a P.S. GURIE, Episcopul Hunedoarei: “In ‘societatea succesului’ de astazi, condusa de o ideologie explicit ANTI-CRESTINA, nimeni nu mai are ochi pentru SUFERINTA!” - Ra
  10. Pingback: PUTEREA UNEI INIMI DE MAMA SI GRESELILE DE EDUCATIE ALE MAMELOR DE AZI. Pastorala de Pasti a PS Gurie, Episcopul Devei si Hunedoarei: ASTAZI, ADESEORI, AUTORITATILE IMPRIMA SOCIETATII O DIRECTIE ANTICRESTINA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: INVIEREA DOMNULUI. Cu gandul si inima la Pastile cele Vesnice si la Lumina cea neinserata… -
  12. Pingback: SARBATOAREA DE PASTI IN PUSCARIILE COMUNISTE ALE ANILOR `50 (I), la Pitesti, Jilava, Gherla. STRIGATUL GOLGOTEI IN NOAPTEA DE INVIERE. Care era pretul intonarii unui simplu “Hristos a inviat” de catre martirii temnitelor? - Recomandari
  13. Pingback: RASTIGNIRE dincolo de orice margini ale inchipuirii umane SI INVIERE IN INCHISORILE COMUNISTE (II). “Lumea credintei”: Povestile zguduitoare a doi martiri de la Pitesti si Gherla: TACHE RODAS si PREOTUL PETRE FOCSANEANU - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare