Sandro Magister, autor catolic, despre “OPERATIUNEA BERGOGLIO” de RECASTIGARE A POPULARITATII VATICANULUI. Acomodarea PAPEI FRANCISC cu IDEOLOGIILE DOMINANTE si impactul revizuirii temei homosexualitatii asupra raporturilor VATICANULUI cu BISERICA ORTODOXA
Lucrările recentului Sinod de la Vatican au tulburat apele și așa agitate ale Bisericii Catolice. Jocurile de interese, taberele care se înfruntă și repercusiunile acestor manevre au fost analizate de cunoscutul Sandro Magister, jurnalist bun cunoscător al culiselor Vaticanului.
Ce impresii aveți după recentul sinod al episcopilor care a avut loc la Vatican?
Acest sinod a fost unul diferit de cele precedente, dintr-un motiv precis, și anume acela că sinoadele anterioare nu tratau teme captivante, pasionante. Erau fie foarte specializate – de exemplu sinoade despre evanghelizare – fie nepregătite încă să tranșeze chestiuni decisive și, în consecință, incapabile de a atrage atenția opiniei publice mondiale. Or, acest sinod s-a caracterizat tocmai prin faptul că a adus în atenție – în termeni puternici, cu luări de poziție pro și contra foarte aprinse – teme care constituiau deja un motiv de mare îngrijorare în rândul opiniei publice. Este vorba nu atât de situația persoanelor divorțate și recăsătorite, cât despre posibilitatea de a divorța în Biserica Catolică. O altă temă era cea a homosexualității: nu respectul pentru persoanele homosexuale, căci acest subiect este în afara oricărei discuții, ci dezbaterea privind comportamentul homosexualilor, obiect al unor discuții aprige. Deci, faptul de a se a fi adus argumente foarte puternice, atât din partea prelaților favorabili unei deschideri, dar și a acelora ce se opun, a atras un interes al opiniei publice mondiale pe care nu l-a nu avut nici un sinod precedent. În asta constă deci, noutatea acestui sinod văzut din exterior. Adevărata aventură este, însă, în a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat în interiorul sinodului și a încerca să prognozăm urmările acestuia. Pentru moment, situația rămâne destul de problematică. A fost doar o primă rundă, în care nu trebuia să se ia decizii, ci numai puse în discuție anumite teme. Decizia îi va aparține, într-un final Papei, dar mult mai târziu, oricum după sinodul ordinar din 2015.
Credeți că sinodul a revelat o fractură puternică între aripa conservatoare și o aripa reformistă a Bisericii?
Au fost, fără îndoială, diviziuni, contradicții destul de puternice. Itinerarul sinodului însuși a fost foarte sinuos. A fost un moment în care aripa, să-i spunem, reformatoare, a încercat din plin să forțeze lucrurile, lovindu-se, însă, de o reacție destul de puternică nu atât a aripii conservatoare, cât a unei părți a clerului stabilită pe criterii geografice. Cu alte cuvinte, am asistat la o ciocnire între o aripă liberală a cardinalilor și a episcopilor, localizată în principal în Germania și o rezistență care își avea majoritatea reprezentanților în Africa. Așadar, presiunile unor înalti prelați din țări de limbă germanică, precum și faptul că temele puse în discuție erau considerate prea abstracte, prea îndepărtate de problemele reale ale crestininătății în Africa, au declanșat o reacție foarte puternică în rândul părinților sinodali din continentul negru. Este clar că nu primirea la împărtășanie a persoanelor divorțate și recăsătorite reprezintă problema centrală pentru Biserica din Africa, ci aceea a poligamiei sau a situației unui bărbat care, având cinci-șase neveste, dorește să devină catolic. Deci, dificultățile cu care se confruntă preoțimea în Africa sunt mult mai mai grave. O altă preocupare este constituită de tradițiile în care căsătoria este aranjată, nedepinzând de voința soților, ci de aceea a respectivelor familii (problemă nu numai a societăților africane, dar și a celor asiatice). Chestiuni problematice, deci ș cu mult mai grave, în comparatie cu care varianta căsătoriei catolice este cu adevărat revoluționarăa. Pentru multe societăți africane, nu cazul persoanelor divorțate și recăsătorite este în joc, ci viziunea unei căsătorii indisolubile, asumată încă de la început cu simț al răspunderii: o căsătorie ce presupune o dăruire de sine reciprocă, o uniune încheiată prin consimțământ exprimat în liberă și deplină cunoștință de cauză și menită să dureze toată viața. Aceste aspecte sunt de subliniat pentru a putea întelege ce s-a întamplat în timpul sinodului; auzind toate aceste propuneri venite din nordul Europei, episcopii africani s-au simțit foarte stânjeniți și au reacționat.
“Papa a creat așteptări de deschidere a doctrinei Bisericii”
Faptul că, în cadrul sinodului, organ central al Bisericii Catolice, Papa a ținut să deschidă discuția despre un subiect delicat precum cel al persoanelor divorțate și recăsătorite, ar putea legitima unele așteptări în legătură cu o anumită deschidere a doctrinei?
Așteptari de deschidere a doctrinei catolice în legatură cu această temă există de multă vreme nu doar în rândul poporului creștin, dar și în mediile exterioare ale Bisericii, și vor crește și mai mult la anul cu ocazia sinodului succesiv. Aceste așteptări, însă, nu au luat naștere ăn mod spontan, ci au fost provocate, în mod abundent, conștient, în mare măsură de însusi Papa Francisc. Deși a ținut în mod expres să creeze aceste așteptări, în acest moment, însă, este dificil a anticipa răspunsul pe care pontiful îl va da la aceste chestiuni.
Încearcă Papa Francisc un “aggiornamento” (adaptare) cu lumea modernă?
Biserica dezbate în mod explicit tema “aggiornamento”-ului la lumea actuală înca de la Conciliul Vatican II. Cu această ocazie, cuvântul “aggiornamento” introdus de Papa Ioan al XXIII-lea a devenit un termen clasic. De altfel, raportului dintre Biserică și lume i-a fost dedicată una dintre cele patru Constituții dogmatice ale Conciliului, și anume Gaudium et Spes. Evidențiată de către Conciliul Vatican II, problema raportului Bisericii cu lumea a luat nastere, însa, odată cu originile Bisericii. A apărut cu ocazia Noului Testament, cu Biserica primelor secole, cu creștinătatea aflată la începuturi, nevoită a face față provocării unei civilizații foarte influente din punct de vedere cultural și politic și intens contrară principiilor esențiale ale noii religii creștine. În acest context, creștinismul primordial a decis să nu se adapteze lumii, încercând s-o copieze sau să găsească solutii de compromis cu aceasta, ci, dimpotrivă, a încercat să spună acestei lumi în ce consta noutatea sa revoluționară; tocmai în această mărturisire a credinței a rezidat dintotdeauna, de-a lungul secolelor și până astăzi, menirea Bisericii. Altfel nu ar mai avea nici o rațiune de a exista.
Or, pericolul Bisericii actuale, ca de altfel al Bisericii dintotdeauna, este tocmai acela de a ceda tentației de a se asimila lumii. În aceest caz, Biserica ar putea fi respectată, aplaudată, glorificată, însă își va pierde însăși rațiunea sa de a exista.
Riscul de a se îndepărta de Hristos..
Exact.
Teologia inspirata de “oikonomia” Bisericii Ortodoxe care conferă unui cuplu care a eșuat posibilitatea unei a doua căsătorii ar putea constitui o sursă de inspirație pentru doctrina catolică în viitor ?
Întrebare foarte interesantă căci primul care a pus această problemă in mod explicit a fost Papa însuși. Printre alte lucruri la care a făcut referire (ca de exemplu, faimoasa întrebare referindu-se la homosexuali: “Cine sunt eu pentru a-i putea judeca pe alții?”), în timpul interviului acordat în avion cu ocazia revenirii din voiajul apostolic la Rio de Janeiro, Papa a mai precizat: “Deschid o paranteză: în bisericile ortodoxe, conform principiului oikonomiei, se conferă posibilitatea unei noi căsătorii”.
Întrucât s-a scris mult pe această temă, văzută precum o mare revoluție în presa internațională, este poate oportun a evidenția un “detaliu”, și anume cuvântul “pocăință”. În Biserica Ortodoxă referirea la așa-zisa oikonomia, clemența pastorală pentru fiecare caz dificil, deschide calea spre o a doua sau a treia căsătorie cu caracter penitențial.
Este un aspect important, desigur. Papa, însă, cu ocazia intervenției din avion nu a vorbit despre pocăință. A spus doar că în Bisericile ortodoxe există posibilitatea unei a doua căsătorii și că acest aspect este demn de studiat în cadrul pastoralei catolice a familiei. Este evident că, lansând acest tip de idee, Papa Francisc a exprimat în mod cinstit care era judecata sa în legătură cu posibilitatea unei a doua căsatorii, precum în Biserica Ortodoxă. Chestiunea care se ascunde în spatele unei problematici de tipul personelor divorțate și recăsătorite este una care privește Biserica universală și presupune, de asemenea, și posibilitatea anulării primei căsătorii. Acesta este aspectul central care nu a fost scos la iveală în cadrul sinodului, ci pe care papa insusi l-a abordat, urmând a mai fi dezbătut anul viitor.
Desigur, știm cu toții că în lumea ortodoxă, această a doua căsătorie nu mai este sfânta taină, că este celebrată cu intonație penitențială. Însa, în Bisericile ortodoxe – care nu se comportă toate în același mod, existând diferite discipline interne, în funcție de țări, de cazuri particulare, de diferite patriarhate -, parcursul penitențial este o practică inexistentă în realitate. Persoanele care se recăsătoresc nu fac o pratică penitențială, fiind însă admisă aceasta noua conviețuire.
Punctul crucial care se află în spatele chestiunii admiterii la împărtășanie a persoanelor divorțate rezidă în posibilitatea admiterii divorțului în Biserica Catolică. Nu este exclus ca într-un viitor, probabil nu foarte apropiat, să se poată crea o variantă similaăa celei din Biserica anglicană (nu, însă, ca în cea protestantă în care căsătoria nu reprezintă o sfântă taină), și a celei deja existente îin Biserica ortodoxă. Va dispărea astfel specificitatea Bisericii catolice față de celelalte biserici creștine privind divortul
Francisc nu are profilul unui papă revoluționar
Cotitura Papei Francisc aduce elemente care să ne ajute să înțelegem retragerea surprinzătoare a lui Benedict al XVI-lea?
După mine, retragerea Papei Benedict al XVI-lea trebuie înțeleasă exact cum el însuși a explicat-o, fără a căuta alte motivații neexprimate. După ce am observat cu atenție atât faza finală a pontificatului lui Joseph Ratzinger, cât și etapa inițială a noii sale existențe de papă emerit, impresia mea este ca papa a fost sincer, fără nici un subînteles, atunci când a explicat că renunțarea sa se datorează lipsei de energie spirituală și fizică necesare susținerii unui guvern al Bisericii atât de încercat (cum este astăzi și cum a fost, dealtfel, dintotdeauna).
Aceasta retragere ar putea aduce lumină în alegerea noului papă, și deci a ratiunilor care i-au determinat pe cardinali să-l aleaga pe Jose Mario Bergoglio?
Aceste motive au ieșit la iveală în congregațiile dinaintea conclavului și probabil și în timpul acestuia. Deși s-a desfășurat în mare secret, anumite motive au putut fi cunoscute. Înainte de conclav, în congregații, chestiunile importante erau legate, în esență, de importanța recâștigării credibilității Bisericii în randul opiniei publice mondiale și, în acest sens, de a se demonstra capabilă a-și reforma guvernul. Deci, popularitatea și reforma curiei au reprezentat cele două chestiuni cruciale aflate în centrul dezbaterii anterioare conclavului. Mărturisesc că mă lasă perplex faptul ca, într-un moment atât de hotărâtor, cardinalii au ales să abordeze două teme care nu sunt esențiale în viața Bisericii. În timpul celor șapte ani de pontificat, Benedict al XVI-lea a evidențiat că, în viziunea sa, problema esențială a Bisericii contemporane o reprezinta criza credinței. Or, li asta mi se pare de domeniul neverosimilului, în conclav și în pre-conclav nu s-a abordat absolut deloc acest subiect. S-a discutat doar de popularitatea Bisericii, problemă mult mai modestă, în opinia mea. Cardinalii l-au ales pe Bergoglio tocmai pentru că, în viziunea lor, ar fi putut raspunde acestor așteptări de recâștigare a popularității Bisericii catolice și de reformă a curiei. Lucru care, de altfel, s-a și întâmplat: foarte repede, în câteva luni, noul papă Francisc a reușit să anuleze aproape total ostilitatea puternică pe care opinia publică mondială o avea față de Biserica Catolică. Deci, din acest punct de vedere, operațiunea Bergoglio a avut rezultatul scontat. Ca, de altfel și cea de-a doua temă, reforma curiei. Chiar dacă nu se desfășoară într-un mod prea strălucit, și în legătură cu această temă s-au diminuat criticile din exterior la adresa unei curii a Vaticanului dezastruoase, devastată și dezarmată, incapabilă de a guverna Biserica mondiala. Papa Francisc a reușit să rezolve această problematică prin gesturi simbolice care au fost intepretate în termeni favorabili, precum acela de a alege să locuiască la Santa Marta.
Refuzând deci, fapt inedit în istorie, apartamentul papal..
Exact, gest care a atras simpatia opiniei publice mondiale. Problemele centrale ale Bisericii nu sunt recâștigarea popularității Bisercii catolice și nici reforma curiei, ci rezidă în cu totul alte aspecte, precum: problema descreștinării, declinul puternic al Bisericii din punct de vedere al prezenței în Europa și în America de Nord, șubrezeala Bisericii în America Latina etc.
În presa straină s-a făcut des aluzie la un papă Francisc care ar arăta “o deviere spre stânga”, față de Papa Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea.
Concepte precum cel de dreapta sau de stanga sunt deja, prin înseși natura lor, destul de laxe, cu atât mai mult dacă se referă la un organism precum Biserica, la un pontif, și apoi nu la papa oarecare, ci la papa Francisc. Ar trebuie oare să considerăm ca fiind de dreapta un papă precum Ioan Paul al Il-lea care a promovat și inspirat o revolutie spirituala gigantică, care a contribuit în mod determinant la căderea imperiului sovietic? A făcut un gest revoluționar. Fie că-l numim de dreapta sau de stânga, gestul său rămâne, însă, neschimbat. Am avut un papă colosal care a ocupat un rol extraordinar într-o perioadă grandioasă de tranziție geopolitică mondială. Ar trebui oare considerat de dreapta, reacționar, învechit, un papa precum Benedict al XVI-lea care, cu ocazia discursului său cel mai faimos, cel de la Regensburg, dar nu unicul, a spus lucruri extraordinare în legatura cu necesitatea de a conjuga rațiunea și credința? Care a precizat în termeni clari, fără echivoc, care este reala problema a conflictului dintre creștinism și Islam ? Nu s-a referit la teme marginale, ci la subiecte centrale, aspect grăitor despre genialitatea și curajul lui Joseph Ratzinger de a configura astfel discursul său.
În momentul actual, îl avem pe papa Francisc, atent la cultura dominantă a epocii contemporane, caracterizată de revendicarea absolută a drepturilor individuale, de libertatea individului de a face ceea ce dorește. Știm cu toții ca Papa Francisc se opune culturii dominante, însa, fără îndoială, nu putem afirma că a structurat criticile la adresa acesteia ca nucleu al exortației sale apostolice. Niciodată sau aproape niciodată nu a vorbit despre un conflict al culturilor. În ce sens, așadar, ar fi revoluționar papa Francisc față de ceea ce am putea defini cultura dominantă în lumea contemporană? Este adevărat, Papa lansează adesea proteste împotriva unor misterioase organisme financiare internaționale, prezentate ca un fel de dictatură secretă ce acționează spre paguba populațiilor sărace. Aceste cuvinte, însă, sunt atât de vagi, încât sunt aplaudate de toată lumea, chiar de eventualii protagoniști ai circuitului financiar mondial. Eu nu am auzit pe nimeni să-l critice pe papă pentru aceste luări de poziție, cu excepția, mai ales în Statele Unite, a unor mărunți reprezentanți ai unui curent foarte sensibil la orice critică a pontifului la adresa capitalismului. Din nou, este vorba de afirmații care nu suscită reacții contrare în rândul opiniei publice mondiale ca, de altfel, și cuvintele papei în favoarea păcii, căci nimeni nu ar îndrăzni să găsească criticabilă intervenția sa în acest sens. Avem un papă care, într-o epocă a războiului și a unei geopolitici mondiale dezastruoase (după cum a evidențiat pontiful însuși), se refugiază în rugăciune. Preferă să se roage, fără a numi niciodată inamicul responsabil de situațiile cele mai dramatice din lume. În legătură cu chestiuni care ocupă paginile de politică internațională din ultimele luni, și anume situația din Siria sau din Irak, Papa Francisc a fost extrem de vag. Nu a numit niciodată Califatul Islamic, nu a adus în discuție situația din acele regiuni, nu a denunțat cauzele reale ale acestor fenomene care nu au numai caracter politic și cultural, ci și religios. În legatură cu aceste teme, Papa Francisc este întotdeauna extrem de prudent și, din acest punct de vedere este dificil a-l asocia cu imaginea unui papă revoluționar.
În 1967 ați finalizat studiile de teologie și filosofie, iar din 1974 scrieți despre afacerile Sfântului Scaun. Ați fost contemporan și ați observat, deci, de-a lungul carierei dumneavoastră, cinci papi: Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și Francisc. Cum evaluați până acum pontificatul papei José Maria Bergoglio?
După ceea ce se poate întelege acum la debut de pontificat – căci ne aflăm încă la început, fiind vorba de mai puțin de doi ani de la alegerea sa – Papa Francisc nu poate fi calificat drept un papă revoluționar și, deci ca un autor al unor schimbări majore în viața Bisericii și a raportului acesteia cu lumea. Ioan al XXIII-lea în mod sigur va rămâne în istorie ca un papă care a gândit și a dat naștere Conciliului Vatican II, iar Paul al VI-lea ca pontiful care l-a guvernat (toate documentele Conciliului, fără nici o excepție, poartă semnătura acestuia). Papa Montini a știut să guverneze Conciliul și, mai ales, să țină piept cu un curaj incredibil extrem de dificililor ani post-conciliari. Intrepiditatea sa este exprimată cu siguranță și de enciclica “Humane Vitae”, document care, cu ocazia lucrărilor recentului sinod, a fost citat numai pentru a fi prețuit. Chiar dacă, în faza premergătoare a sinodului, erau destui care susțineau că de-acum această enciclică ar trebui considerată ca fiind depașită, nimeni în timpul soborului nu a îndrăznit să conteste enciclica Humane Vitae. Cu această enciclică, Paul al VI-lea a avut într-adevăr o mare cutezanță, atrăgându-și critici foate violente atât din interiorul Bisericii catolice, cât și din exteriorul acesteia. Papa Francisc însuși, singura dată când a citat în mod explicit enciclica Humane Vitae în decursul pontificatului său, a vorbit în termeni extrem de pozitivi , evidențiind curajul și indrazneala lui Paul al VI-lea de a spune lucruri care contrastau în mod izbitor cu datele negative ale culturii lumii. Ioan Paul al II-lea, în mod sigur, este un papa măreț care a propus o revoluție spirituală, sfidând astfel lumea pe teren politic. De asemenea, Wojtyla a intuit că provocarea fondamentală pe care lumea de astăzi o lansează Bisericii catolice este de natură antropologică; cu alte cuvinte se referă la viziunea privind raportul generator dintre barbat și femeie și, deci, la chestiunile referitoare la familie, la naștere și la copii. Astfel, Ioan Paul al Il-lea a intuit că distincția clară dintre feminin și masculin a genului uman este o bază importantă și că de aceasta va depinde viitorul însusi al creștinismului. Benedict al XVI-lea a urmat cu precizie această orientare a Papei Ioan Paul al II-lea. În legatură cu aceleași teme, Papa Francisc nu spune nimic contrar viziunii predecesorilor săi, și încetat să lupte.
A încetat să lupte? În ce sens?
A încetat să combată gândirea lumii, definită de o viziune antropologică incompatibilă cu doctrina Bisericii catolice în privința unor chestiuni precum: divortul, avortul, eutanasia. Este în afara oricărei îndoieli că în legătură cu aceste teme, viziunea creștină nu se poate concilia cu concepția profană.
Cu ocazia slujbei de beatificarea a lui Paul al VI-lea, Suveranul Pontif a evidențiat că lui “Dumnezeu nu îi este teamă de noutate”, făcând, de asemenea referire la îndemnul lui Montini adresat Bisericii de a privi cu atenție la schimbările din societate. Aceste fraze au fost interpretate de opinia publică drept un îndemn de a lua în considerare noile paradigme sociale precum cuplurile necăsăatorite sau cele homosexuale.
Da, într-adevăr, mă refeream tocmai la acest aspect. Percepția presei mondiale necatolice despre acest pontificat este ca fiind unul care va reconsidera învățătura Bisericii despre divorț, a doua căsătorie și împartășanie. În mediile profane există impresia că până și Biserica începe să priceapă, într-un final, că divorțul este necesar, că homosexualitatea este un lucru bun, că homosexualii trebuie respectați. În acest sens, opinia publica mondială îl percepe pe actualul papă nu ca pe un pontif care combate, ci ca pe un papă care acceptă cultura modernă. Gurul absolut al gândiri laice italiene, Scalfari, este entuziasmat de acest papă întrucât, în opinia sa, „a abolit păcatul”. Infernul si purgatoriul fiind abolite, nu mai rămâne, deci, decât paradisul, toată lumea fiind de acum acceptată și binecuvântată de papa.
O viziune a unui papa al culturii hedoniste…
Da, sunt unii care chiar scriu lucruri de felul ăsta. Faptul ca s-a ajuns aici nu este de neglijat; asta înseamnă că Papa Francisc acceptă aceste aprecieri din partea lumii, considerând probabil că a sosit momentul potrivit încetării diferendului dintre papi și lume, conflict care, într-adevăr, era foarte puternic și, din foarte multe puncte de vedere, total neloial.
Pasajele referitoare la homosexualitate: o lespede de neinlaturat in imaginea Bisericii
Pasajele din textul intemediar al sinodului, Relatio ante disceptationem, îndemnând la „alegeri pastorale curajoase” în legătură cu persoanele divorțate și recăsătorite, la evaluarea „elementelor pozitive” relative la cuplurile necăsătorite, precum și a „capacităților și calității”, al „darurilor pe care le au de oferit” persoanele homosexuale, au avut un ecou răsunător în presa internațională, fiind, însă ulterior scoase din textul final al sinodului. În acest sens, a existat un semn de întrebare dacă nu cumva, prin documentul intermediar, papa a încercat să-i puna pe conservatori în fața faptului împlinit.
Documentul respectiv a fost expresia unei manevre a unor persoane din interiorul sinodului care aveau posibilitatea de a interveni în procedura de desfășurare a acestuia. Cele trei paragrafe care au suscitat acea polemică incredibilă (mai ales cel referitor la homosexualitate), au fost introduse pentru a invoca în cadrul Bisericii catolice o noua considerare pe această temă, axându-se de altfel pe cuvintele Papei însusi. Cele trei pasaje s-au sprijinit de altfel pe intervențiile a doar trei părinți sinodali.
Persoanele care au intervenit și au decis inserția acelor fraze în Relatio erau persoane foarte apropiate de papa Francisc, numite, delegate de catre acesta ca membri ai sinodului; este vorba de persoane cu roluri destul de importante precum: Monseniorul Bruno Forte sau părintele Spadaro. Un alt exemplu este cazul episcopului argentinian Victor Manuel Fernandez, rectorul Universității Catolice din Buenos Aires, foarte bun prieten și ghost- writer [scriitorul din umbră]- al Papei, căci enciclica Evangelii Gaudium au scris-o împreună. Cu ocazia unui interviu acordat la câteva zile după încheierea sinodului, Victor Manuel Fernandez a declarat ca, în ceea ce priveste chestiunea homosexualității, „părinții sinodiali nu au avut curajul de a spune precum Papa Francisc: “Cine sunt eu pentru a-i judeca pe gay?”. Deși Papei nu i se poate reprosa că a acționat în mod operativ pe parcursul sinodului pentru a împinge lucrurile în aceasta directie, oamenii săi, însa, au contribuit mult în favoarea acestei orientări.
Este acest aspect grăitor despre viziunea Suvernului Pontif privind respectivele aspecte controversate?
Bineînțeles. Colaboratorii săi, în cursul acestei operațiuni, l-au citat în mod continuu pe papă. Lucrurile sunt evidente. Sinodul a reacționat la acest tip de manevră anulând-o. Astfel, cele trei paragrafe au dispărut, nu a rămas decât unul destul de vag și care nu a fost nici măcar aprobat. Însa, chiar dacă problema privitoare la o nouă viziune a homosexualității în termeni pozitivi nu a fost aprobată, faptul că a intrat în discuție la nivel înalt în Biserică (urmând a fi reluată cu ocazia sinodului din 2015) va rămâne de-acum încolo ca o lespede pe care nimeni nu va mai putea să o dea la o parte.
Păreți a fi în asentimentul episcopului sud-african Wilfrid Napier care, denunțănd pasajul referitor la homosexualitate afirma ca ar fi pus Biserica „într-o poziție “irredeemable” [fără speranță] și că, de-acum încolo, „nici o rectificare nu mai este posibilă, „singurul lucru care se poate face este doar să limităm pagubele”…
Da, cred că realitatea trebuie luată așa cum este. În mod concret, sinodul nu a ajuns la nici o concluzie în legătură cu această temă. În aparență, deci, nimic nu s-a schimbat. În rândul opiniei publice mondiale, însa, a pătruns un mesaj, și anume acela că Biserica discută despre aceste teme și îsi poate schimba viziunea despre homosexualitate.
În pofida simpatiei pentru papă și popularitatea acestuia în randul opiniei publice, reconsiderarea privirii asupra homosexualității nu ar risca oare să creeze dificultăți în dialogul ecumenic cu Biserica Ortodoxă?
Desigur. Tema homosexualitatii este un subiect foarte sensibil în Biserica Ortodoxa ca, de altfel, orice temă privind apărarea vieții. Mă gândesc mai ales la Biserica rusă care era deja foarte ostilă papei Ioan Paul al II-lea. În timpul lui Benedict al XVI-lea a avut loc o apropiere destul de puternică grație implicării comune în apărarea valorilor vieții în societatea occidentală secularizată. Or, cu papa Francisc care nu pare a combate prea mult viziunea societății în legătură cu aceste teme, dorind chiar să introduca o dezbatere, se riscă crearea unor dificultăți pe acest teren al dialogului. Dacă, pe de o parte, deschiderea către posibilitatea unei a doua căsătorii ar putea apropia Biserica catolică și cea ortodoxă, calea spre reconsiderarea doctrinei și a viziunii privind homosexualitatea, dimpotrivă, riscă să le îndepărteze.
Transparența și comunicarea continuă să rămână provocări pentru Biserică
Cum ați aprecia, cu ocazia acestui sinod, un alt aspect delicat, și anume transparența și comunicarea în Biserica catolica? Înainte de sinod, scriați în acest sens: „Există riscul să se repete ceea ce s-a întamplat cu ocazia Conciliului Vatican II, și anume un contrast între un sinod profund, interior și unul mediatic, edificat pe intenția de a filtra informațiile în funcție de dorința celor interesați”. A existat acest risc în pofida îndemnului explicit – și inedit! – al Papei la „paressia” [libertate de exprimare, datorie morală de a spune adevărul]?
Da, acest sinod a demarat cu reguli care, în mod evident, prezentau acest risc. Și asta, spre deosebire de alte sinoade care nu s-au situat atât de mult în atentia mass-media (întrucât temele abordate erau mai plicitisitoare) și care se caracterizau printr-o publicitate majoră. Intervențiile părinților sinodali din aulă erau toate cunoscute – sau măcar rezumatul lor-, în fiecare zi se avea lista cu toate intervențiile. Se putea deci, imediat deduce pozitia unui înalt prelat sau a unui cardinal în legătura cu teme diverse.
Acest lucru nu s-a întamplat cu ocazia acestui sinod. În prima săptămână s-a ascuns presei desfașurarea efectivă a lucrărilor, cu excepția unor informații în termeni generali, destul de greu de descifrat. Lucrările sinodului din a doua săptămână au putut fi, însă, mai usor lizibile din exterior. Au avut loc publicarea documentului intermediar care a suscitat polemici, conferința de presă pe tema acestei Relatio, intervențiile cardinalilor Erdo și monseniorului Forte, aspecte care au determinat o percepție mai directă a lucrărilor.
Însă trebuie spus că la jumătatea celei de-a doua săptămâni, când cardinalul Baldisseri, secretarul sinodului, a afirmat că “Relatio dei circoli minori” nu va fi prezentată a fost o cvasi-insurecție. S-a solicitat imediat, îin unanimitate, publicarea acelor raporturi. Cu atât mai bine că lucrurile au decurs astfel. În faza finală, Papa Francisc însusi a decis să le ofere jurnaliștilor textul “Relatio finale”. Gest foarte important căci, dacă ar fi trebuit să se respecte regulile inițiale ale sinodului, jurnaliștii ar fi putut avea acces – și asta numai la o zi sau două dupa încheierea lucrărilor sinodului – doar la paragrafele votate de două treimi dintre participanți.Astfel, cele trei paragrafe în legătură cu homosexualii și cu persoanele divorțate și recăsătorite nu ar fi fost date publicității. S-ar fi aflat, desigur, prin alte căi, din inițiativa jurnaliștilor, aspect care ar fi provocat ulterioare polemici. Din fericire, deci, în a doua săptămână, lucrurile au mers mai bine, deși n-a fost deloc simplu.
Continuă, însă, să rămână secreți autorii diferitelor intervenții.
Într-adevăr. Deși a acentuat libertatea părinților de a vorbi despre sinod, cardinalul Baldisseri a precizat că intervențiile nu puteau fi făcute publice căci erau proprietatea soborului. Chiar dacă, apoi, au fost persoane care au violat această interdicție. Părintele Spadaro, de exemplu, a publicat intervenția sa.
Însa părintele Spadaro este jurnalist și are o relație privilegiată cu papa.
Da, are acest privilegiu.
Cu această interdicție și retorica relativă la proprietatea sinodului, nu exista cumva riscul infantilizarii opiniei publice și a jurnaliștilor care ar trebui să poata avea acces la informație pentru a o transmite?
Desigur, este exact ceea ce vroiam să spun. Acest sinod și-a deschis lucrarile fără o decizie preliminară coerentă în legătură cu modalitatea de a gestiona publicarea intervențiilor din aulă, a documentelor sau a voturilor, urmând ca aceste aspecte să fie decise de fiecare dată.
După o inițiala ferecare totală în legătură cu publicarea intervențiilor din aula – ferecare pe care nu pot să o percep ca fiind în acord cu repetatil îndemn al Papei de a vorbi liber, de a spune lucrurile în deplină “paressia”, nu în secret -, dinamica din interiorul sinodului a putut fi mai lizibilă.
Rămân deci, transparența și comunicarea în Biserică o provocare?
Da, cred că acest sinod a demonstrat dificultatea ierarhiei Bisericii la cel mai înalt nivel de a guverna această mașinărie referitoare la gradul de publicitate ce ar trebui dat unor documente precum cele din cadrul unui sinod.
Aceste aspecte ar putea cântări, de asemena, în ceea ce privește credibilitatea Bisericii pe viitor?
În mod cert. Un întreg șir de interdicții incomprehensibile în legătură cu teme care sunt în dezbatere în interiorul Bisericii nu cred că este în avantajul acesteia, ci că mai degrabă dăunează imaginii sale. În acest caz, paguba a fost destul de limitată căci, în a doua parte a sinodului, lucrurile au devenit mai transparente. Este de remarcat, totuși, o anumită dificultate a Bisericii de a se mișca cu siguranță pe acest teren important al comunicării în epoca actuală.
Nota noastra:
Aflam cel putin doua lucruri importante de la acest jurnalist catolic (ce vorbeste, evident, dintr-o perspectiva proprie confesiunii sale, de unde si laudele adresate papilor anteriori):
– faptul ca “Papa Francisc” este o reala operatiune de PR, de imagine si marketing pentru Vatican, dupa cum remarcaseram si noi si dupa cum se confirma si mai sus de la cineva care avut acces la conclav;
– faptul ca Papa Francisc este initiatorul innoirilor pe tema homosexualitatii si alte teme ce “impaca” Vaticanul cu lumea;
A se vedea, in acest sens, si:
- PAPA FRANCISC si gestionarea iezuita a AGENDEI HOMOSEXUALE si “REFORMISTE”. Ce ramane dupa “istoricul” CONCILIU CATOLIC dedicat temelor “FAMILIEI”?
- Gruparile pro-homosexualitate – nemultumite de “progresele” catolicilor
- VATICANUL isi va LIBERALIZA RADICAL normele fata de HOMOSEXUALI
- PAPA FRANCISC se delimiteaza de clericii conservatori
- PAPA FRANCISC prezideaza un CONCILIU “ISTORIC” al catolicilor unde vor fi abordate teme ca AVORTUL si HOMOSEXUALITATEA
- SOC IN LUMEA CATOLICA: Biserica Catolica din Brazilia sustine UNIUNILE CIVILE INTRE HOMOSEXUALI
- Copilul unui CUPLU de LESBIENE – “botezat” de “Biserica” Catolica din Argentina si de “nasa” sa, presedinta Cristina Fernandez
- Papa Francisc cere o alta abordare fata de copiii cu “PARINTI” HOMOSEXUALI/Intalnire “ecumenica” a Papei cu Patriarhul Bartolomeu la IERUSALIM – programata in mai 2014
- “Smeritul” Papa Francisc zguduie catolicismul: “CINE SUNT EU SA JUDEC PREOTII HOMOSEXUALI? Nu homosexualitatea este problema…”
- Papa Francisc: BISERICA NU TREBUIE SA INTERVINA “SPIRITUAL” IN VIATA HOMOSEXUALILOR
- Papa Francisc vrea ca “Biserica” Catolica sa “STUDIEZE” chestiunea “CASATORIILOR HOMOSEXUALE”
*
- PAPA FRANCISC: Big Bangul si evolutia sunt adevarate
- Poate fi imblanzita “SECTA MAGNATILOR” GLOBALISTI prin Forumurile gen DAVOS si predicile sicofante ale PAPEI FRANCISC?
*
- CAMPANIA DE “MESIANIZARE” A PAPEI FRANCISC CONTINUA: cardinalul Schonborn pretinde ca noul Papa a fost ales de Duhul Sfant, prin SEMNE SI MINUNI
- INTRONIZAREA PAPEI FRANCISC si noile elemente ale mitologiei de PR care consacra “Bergoglio style”, provocator de delir colectiv (FOTO, VIDEO)
- PAPA FRANCISC MEGASTAR – campanie de PR fara precedent pentru un lider religios, intr-un “spectacol” mondial cu iz antihristic al VEDETISMULUI“UMILINTEI” SI AL OSTENTATIEI… “SARACIEI”
*
A inceput deja curatenia de toamna, sau la Vatican razbunarea e o mancare ce se serveste calda
http://www.cruxnow.com/church/2014/11/08/pope-makes-it-official-burke-is-out-at-vaticans-supreme-court/
Se confirma regimul autoritar al papei, toata puterea fiind acum in mainile iezuitilor. I-a provocat pe conservatori sa iasa in fata sa-si apere credinta, pentru a le lua capetele apoi.
http://www.nationalreview.com/article/392508/popes-unforced-error-benedict-kiely
“In ciuda imaginii lui Francisc de om al dialogului si compromisuuli, el este vazut la Roma ca fiind cel mai despotic papa din ultimele decenii. Este, de asemenea, cunoscut ca fiind razbunator.”
>Acomodarea PAPEI FRANCISC cu IDEOLOGIILE DOMINANTE si impactul revizuirii
>temei homosexualitatii asupra raporturilor VATICANULUI
Cred ca in loc de “Acomodare” este mai potrivit “CONSTRANGERE” !
Cum a aratat Cuv Efrem de la Vatotped, rugaciunea catolicilor nu aduce roade.
Cativa calugari catolici, au fost trimisi de Vaticnan la Sf Munte, pt a deprinde rugaciunea inimii. Luni de zile au auvut pravila de viata isihasta, fara sa nunceasca, fara sa faca nimic. Par Efrem spune ca periodic erau cercetati de niste duhovnici ortodocsi, lucratori ai rugagaciunii inimii.
Roadele erau practic zero !
Par Efrem a AVERTIZAT (inclusiv greco-catolicii): daca nu sunteti ortodocsi, nu va luati pravile ortodoxe, pt ca pierdeti vremea.
NU POTI PRIMI ROADELE ORTODOXIEI, CAT TIMP NU APARTII BISERICII ORTODOXE, CAT TIMP NU MARTURISESTI CREZUL ORTODOX. – Cartea a fost reeditata de curand – Cuvand din Sfantul Munte.
http://www.librariabizantina.ro/cuvant-din-sfantul-munte.html
Se subintelege, ca s-a ajuns la momentul in care intelepciunea lumeasca pe care s-a bazat Vaticanul, dupa caderea din Sf Biserica (LA 1009 NU la 1054) nu mai poate face fata “tainei faradelegii”, care in esenta este demonica si care nu poate fi stavilita de puterile omenesti naturale.
Trebuie sa ne pregatim noi, cu Sf Taine si celelalte…