SUSPINUL DUPA LUMINA/ Nimeni sa nu se excluda din lista postitorilor! Cum sa postim?/ PACATUL NESIMTIRII: A TRAI “AUTOMAT”, “INCONSTIENT”, “CUM SE NIMERESTE”

• Doxologia:

Noi toţi suspinăm după lumină

Iubiţi credincioşi,

Astăzi S-a schimbat la faţă pe Tabor Domnul nostru Iisus Hristos, ca să întărească în credinţă pe ucenici că El este Fiul lui Dumnezeu, iar în vremea patimii de bunăvoie să înţeleagă taina mântuirii lumii prin Cruce şi prin Înviere. Dar Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba “faţa” sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi “faţa” sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.

Deci să ne prefacem din răi în buni. Din oameni mândri şi desfrânaţi, să ne schimbăm prin căinţă, în creştini smeriţi şi curati. Din oameni lacomi, nepăsători şi zgârciţi, să ne schimbăm în creştini înfrânaţi, milostivi şi râvnitori la fapta bună. Din oameni stăpâniţi de patimi şi de ură către aproapele, să ne schimbăm în creştini blânzi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni.

Să ne facem fii ai luminii şi ai nădejdii, fii credincioşi ai Bisericii, ai dragostei, ai lui Dumnezeu. Şi cum ne putem schimba faţa sufletelor noastre, adică cum ne vom putea pocăi şi lumina mintea şi inimile? Prin părăsirea păcatelor făcute până astăzi. Şi aceasta se face numai prin Spovedanie şi Sfânta Îrnpărtăşanie luată cu mare evlavie şi pregătire. Apoi, ne putem lumina cu darul Duhului Sfânt, dacă vom urca şi noi cu Hristos pe Muntele Tabo­rului. Taborul închipuieşte Biserica. Prin participarea la slujbele Bisericii, urcăm sigur spre vârful Taborului, creştem duhovniceşte din putere în putere şi ajungem sus, în lumina lui Hristos Celui înfăşurat în focul dumnezeirii. Spre această lumină taborică au alergat toti sfinţii şi înaintaşii noştri. Pe aceasta s-a căutăm şi noi.

Dar să ne întrebăm: când S-a schimbat Hristos la faţă? În clipa când Se ruga pe Tabor. Să ne rugăm mai mult, fraţii mei. Să ne rugăm mereu, neîncetat şi, mai ales, să ne rugăm cu căinţă, cu lacrimi şi din inimă. Rugăciunea stăruitoare, statornică, făcută din inimă înfrântă şi smerită, cum spune David proorocul, curăţă min­tea şi inima, scoate lacrimi din adânc, alungă mânia, pofta şi mândria, naşte lacrimi, coboară peste noi harul Duhului Sfânt şi ne schimbă la faţă. Adică, ne dă pace în inimă, nădejde în mântuire, răbdare în ispitele vieţii şi ne iluminează conştiinţa. Şi dacă, pe lângă rugăciune, smerenie şi spovedanie curată, mai adăugăm blândeţe, milostenie şi iertare către toţi, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu după har, devenim fii devotaţi ai Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Atunci vom urca şi noi cu apostolii pe Taborul cel de sus, să-L vedem pe Hristos şezând pe tronul slavei Sale. Atunci vom putea să cântăm şi noi cu îngerii şi cu sfinţii această cântare pe care o cântă astăzi Biserica: Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie. Amin.

extras din Predica la Schimbarea la Faţă

(Arhimadrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 51-53)

Lumina taborică

Călugării isihaşti, sporiţi în duhovnicie, după îndelungi exerciţii văd lumina necreată, care nu este sensibilă pentru ochiul trupului. Evanghelia, vorbind despre lumina Schimbării la Faţă, foloseşte doar o pildă, pentru că cele două lumini, fizică şi divină, sunt de naturi diferite; dar oare ce cuvinte avem noi pentru a o exprima? Limba noastră este săracă, mintea neputincioasă, duhul cotropit de spaimă şi numai Dumnezeu întăreşte inima pentru a vedea lumina taborică fără să ne pierdem.

Moise a văzut lumina taborică, spatele Domnului, Ilie a văzut lumina taborică atunci când Dumnezeu i-a vorbit, Apostolii au văzut-o, ostaşii romani au văzut-o la Învierea Domnului, asemenea şi femeile mironosiţe. A văzut-o întâiul mucenic Ştefan Arhidiaconul, când era judecat de sinedriu şi ridicându-şi ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu. Au văzut-o şirul lung al călugărilor isihaşti şi cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit prin bună vrerea Sa, necondiţionată de meritul celui căruia i-a arătat-o.

Maica Alexandra, principesa, a văzut-o şi ea. Atunci când, în nota publicată în Buletinul nostru parohial, spune: “Insula mea este un loc al liniştii desăvârşite, chiar dacă există sunete. Acolo nu există nici o umbră, lumina străpunge totul, dragostea te înfăşoară şi nici un orizont nu-mi mărgineşte privirea. Atât de întins este locul, încât eu nu sunt decât un punct în el; dar nu sunt pierdută, pentru că acolo, Dumnezeu mă ţine în mâna Lui”, oare nu vorbeşte ea despre lumina taborică, cea care străpunge totul? Maica Alexandra nu detaliază, din cauza modestiei monahale, dar pentru cei care au cât de cât idee despre această energie necreată, sensul adevărat al afirmaţiei este limpede. Este neîndoios că Maica Alexandra a ajuns la această vedere printr-o nevoinţă îndelungată, având, în sens omenesc, meritul strădaniei, de aceea trece sub tăcere detaliile. Explorarea totală a „insulei păcii” se face numai după moarte. Şi eu am văzut odată lumina taborică, în copilărie, fără să ştiu ce este, dar inima mea a fost străpunsă de ea, fiindcă era o inimă de copil nevinovat. Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învăţare, dar inima şi mintea mea n-au putut cuprinde sensul şi am pierdut-o cu totul.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 160-061)

Da, și eu sunt religios, dar…

Trebuie să știți că acești oameni care își spun „religioși” sunt speciile cele mai periculoase din Biserică. Persoanele care îți spun că sunt „religioase” sunt cu adevărat periculoase. Dumnezeu să ne păzească! Odată, în timpul Sfintei Liturghii, când ne pregăteam să rostim „Doamne mântuiește pre cei bine credincioși” (expresie tradusă în limba franceză prin „les pieux”= pe cei evlavioși), un monah din Sfâtul Munte a făcut această remarcă, glumind: „Doamne, păzește-ne de cei evlavioși” sau altfel zis, să ne păzească Dumnezeu de acest tip de persoane „devotate” care au o personalitate deformată, care n-au avut niciodată o experiență personală reală cu Dumnezeu.

Acest gen de oameni nu fac practic decât să-și îndeplinească îndatoririle față de El, dar fără ca acest fapt să implice o relație serioasă cu Dumnezeu. La rândul meu, trebuie să mărturisesc faptul că, din experiența mea, n-am văzut niciodată dușmani mai mari ai Bisericii decât cei care se ne numesc pe ei înșiși „religioși”.

(extras dintr-un interviu cu mitropolitul Antonie de Limasol, continuare a articoluluiBiserica nu are rolul de a face din noi oameni mai buni, va urma)

traducere şi adaptare: Vlad Botez
sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Nimeni să nu se excludă din lista postitorilor!

Despre post

Începând cu 1 August, Biserica intră în perioada postului adormirii Maicii Domnului, care ține până pe 14 August. Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmă că acest post „țintește spre cinstirea Maicii Domnului, care, cunoscând mai dinainte sfânta ei mutare din lumea aceasta, pururea s-a nevoit pentru noi și a postit, chiar dacă ea însăși nu avea nevoie de post, ca una care era era curată și cu totul fără de prihană , trăind îngerește, ea care era mai înaltă și decât îngerii, rugându-se neîncetat și pururea implorându-L pe Dumnezeu pentru noi. De aceea și noi suntem datori să postim, imitând viața ei”.

Postul după Sfinții Părinți

Ca în mai toate lucrurile Bisericii, ca să le înțelegem corect, alergăm la tâlcuirea celor înțelepți ai Bisericii, adică a sfinților Părinți și Învățători ai lumii, la fel și în problema postului vom căuta sfatul lor, fiindcă ei, ca păzitori de Dumnezeu inspirați ai Sfintei Tradiții, ne-au transmis nealterată sfânta experiență duhovnicească a ucenicilor Domnului și a Părinților postapostolici până astăzi, în special în privința lucrurilor care au legătură cu mântuirea noastră.

Cât privește postul, din bogata moștenire duhovnicească a Sfinților, învățăm că el este necesar pentru toți creștinii și de aceea Biserica a rânduit foarte de timpuriu zilele și perioadele de post.

Ținerea postului, în acord cu Sfinții Părinți, este bună dacă ne gândim că astfel participăm la viața liturgică a Bisericii.  Orice desprindere a postului de viața Trupului Bisericii poate avea consecințe duhovnicești imprevizibile. De exemplu, deși putem să fim îmbisericiți ținând postul, dacă nu ne nevoim în sfintele virtuți ale smereniei și milosteniei putem cădea, încet-încet în fariseism, adică în momentul în care socotim că oprindu-ne de la anumite mâncăruri, ne împlinim „datoria” și suntem vrednici să stăm înaintea înfricoșătorului scaun de judecată al lui Hristos. De asemenea, cum spun Părinții, când păcătuim și nu ne mărturisim, la sfârșit vom fi stăpâniți de deznădejde, cu rezultatul că vom considera, în mod greșit, că este zadarnic să mai postim sau că postul nu este important sau semnificativ pentru viața noastră.  Totuși acesta este un lucru pe care credinciosul trebuie să-l stabilească în înțelegere cu duhovnicul, fiindcă postul nu este omorârea trupului, cum spun Părinții, ci un mijloc prin care omul își remodelează caracterul, o unealtă prin care își topește patimile, un tovarăș în nevoința sfintelor virtuți ale Evangheliei și scut care respinge săgețile viclene ale diavolilor.

Marele Vasile, în Cuvântul al 2-lea, Despre Post, subliniază că postitorii nu luptă împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor și puterilor și stăpânitorilor întunericului, împotriva duhurilor răutății, „aceștia este necesar să se nevoiască, pentru războiul acesta, cu postul și înfrânarea. Fiindcă untdelemnul îngrașă pe atlet, iar postul îl întărește pe ascetul evlaviei. Astfel încât, cu cât ne înfrânăm trupul, cu atât mai mult facem să strălucească sufletul de lumină duhovnicească. Fiindcă nu prin puteri trupești, ci cu înfrânarea sufletului și cu răbdarea necazurilor se dobândește stăpânire asupra puterilor nevăzute.

Postul, așadar, este folositor pentru tot anul pentru aceia care îl aleg, dar cu atât mai mult în această perioadă. Nimeni așadar, să nu se excludă din lista postitorilor. Căci în această listă sunt cuprinse toate neamurile, toate vârstele și toate rangurile. Ești bogat ? Nu ocărî postul. Nici să nu îl izgonești afară din casa ta din pricina plăcerii, ca să nu te pârască Celui ce a rânduit posturile, ca nu cumva vreo boală trupească sau vreo altă nenorocire să te silească la o mai mare  lipsire [de hrană] din osândă . Iar săracul să nu ia în derâdere postul , fiindcă îl are pe el de multă vreme împreună locuitor cu el și comesean. Iar femeilor, ca însăși răsuflarea, așa și postul le este potrivit și necesar. Iar copiii, ca de răcoarea pomilor, așa să se adape cu apa postului. Călătorilor postul le este bun tovarăș de drum.  Fiindcă exact așa cum desfătarea lor îi silește să ridice greutăți și să care după ei plăcerile, la fel și postul îi face ușori și lesne de mișcat. Să ne limităm așadar la cele necesare, ca și cum ne-am hrăni în armată. Nevoiește-te ca un bun ostaș al Domnului nostru Iisus Hristos.

Ca să postești, nu-ți posomorî fața, precum fariseii, ci, în duhul Evangheliei, luminează-te, adică să nu plângi pentru lipsa pântecelui, ci să te bucuri din tot sufletul de desfătările cele duhovnicești. Fiindcă știi că „Trupul poftește împotriva Duhului, iar Duhul, împotriva trupului”. De vreme ce acestea sunt potrivnice între ele, să micșorăm neputința trupului, și să mărim puterea sufletelor, încât prin post, după ce vom fi luat biruința asupra patimilor, să purtăm și cununile înfrânării.

Postul păzește pruncii, înțelepțește pe tânăr, face respectat pe bătrân, pentru că bătrânețile sunt mult mai cinstite când se împodobesc cu postul. Pentru femei, haină potrivită, păzitor al căsniciei, hrană fecioriei. Râsetele dezmățate și desfrânate, cântecele și dănțuirile se îndepărtează imediat de oraș, ca și cum ar fi fugărite de un aspru judecător – postul.

Dacă toți ar fi ucenicii postului, viața noastră nu ar mai fi atât de plină de suspine și de întristare. Fiindcă este evident că postul i-ar învăța pe toți nu numai înfrânarea de la mâncare, ci i-ar învăța întoarcerea desăvârșită și înstrăinarea și de la iubirea de arginți, de la lăcomie și de la orice răutate. Dacă acestea ar fi disprețuite, nimic nu ne-ar mai împiedica să ne petrecem viața în pace adâncă și netulburarea sufletului.

Ce este postul? Postul este asemănarea cu îngerii, împreună-sălășluirea cu drepții, înfrânarea vieții. Postul l-a făcut pe Moise legiuitor, Samuil este rodul postului. Postul l-a hrănit pe marele Samson, și câtă vreme i-a fost bun tovarăș viteazului bărbat, cu miile erau uciși vrăjmașii, și se surpau porțile cetății, și leii nu sufereau puterea brațelor lui. Dar când l-au stăpânit curvia și beția, a fost robit de vrăjmașii lui, și când aceste patimi l-au orbit, a devenit jucăria robilor celor de alt neam.

Postul este începutul pocăinței. Desigur, nu este de ajuns numai abținerea de la mâncăruri pentru un post lăudat, ci haideți să postim cu un post bine primit și bineplăcut lui Dumnezeu. Adevăratul post este înstrăinarea de orice rău, înfrânarea limbii, abținerea de la mânie, despărțirea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământul strâmb. Depărtarea de acestea este adevăratul post.

„Postul adăpostește orice virtute. Este începutul luptei duhovnicești, cununa celor ce se înfrânează, frumusețea fecioriei și sfințeniei, strălucirea înțelepciunii, începutul vieții creștinești, izvorul înfrânării și al cumpătării, maica rugăciunii. Postul învață liniștea și este înainte mergătorul oricărei fapte bune” scrie sfântul Isaac Sirul.

Părintele Panayotis Theodorou

Sursa: http://anavaseis.blogspot.ro/2013/08/blog-post_9393.html?utm_source=BP_r…

Ai zis că vei începe să postești…

Ai zis că vei începe să posteşti, atunci posteşte! Dumnezeu să te binecuvinteze!

Dacă vrei, gândeşte-te cum vei umbla îmbrăcată. Părăseşte vechea îmbrăcăminte, e nevoie de una nouă. Dacă se potriveşte vreo haină din cele vechi, spal-o, calc-o şi fa totul ca şi cum ar fl complet nouă. Prin aceasta vreau să spun că trebuie să te reexaminezi. Dă-ţi seama de ceea ce este rău şi aruncă, dar păstrează ceea ce este bun, corectează şi îmbunătăţeşte.

Să ne îndreptăm către interiorul nostru şi să începem să vedem ce se află acolo.

Este nepotrivit şi cu neputinţă să se amestece cineva din afară în această problemă. Absolut nimeni nu poate pătrunde în interiorul tău şi să analizeze faptele conştiinţei tale. Vei voi să faci aceasta singură. Îţi voi da numai câteva instrucţiuni.

Ca să te examinezi bine, trebuie să-ţi îndrepţi atenţia spre cele trei aspecte ale vieţii noastre active. Aceste aspecte sunt:

1. activităţile, acele fapte izolate care sunt săvârşite într-un anumit timp, într-un anumit loc şi în împrejurări date;

2. dispoziţia inimii şi înclinaţiile specifice care se află în spatele faptelor;

3. caracterul general al vieţii;

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, Editura Bunavestire, 1998, p. 160)

Postul nu e doar abţinere de la mâncăruri!

Dar cumpătare socotim că însemnează nu numai abţinerea de la mâncăruri (fiindcă aceasta o realizează şi mulţi dintre filosofii elini), ci înainte de toate nedistrarea ochilor. Căci ce folos este dacă te abţii de la mâncăruri, dar mănânci cu ochii pofta adulterului, sau cu voinţa ta asculţi cu urechile strigăte deşarte şi diavoleşti?

Nu foloseşte la nimic să te abţii de la mâncăruri, dar să nu te abţii de la aroganţa mândriei şi vanităţii şi de la alte patimi. Într-adevăr, la ce foloseşte să fii cumpătat la mâncăruri, dar să nu te abţii de la gânduri rele şi deşarte? Pentru aceasta şi Apostolul a spus: „Mă tem ca nu cumva să abată gândurile voastre” (II Cor. 11,3).

Aşadar să fim cumpătaţi, de la toate acestea, pentru ca să nu ajungă şi la noi acuzaţia Domnului, că strecurăm ţânţarul şi înghiţim camila (Matei 23,24).

(Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. XIX, în col. PSB, vol. 18, p. 504)

O inimă îmbuibată…

Ce groaznic este să nu-ţi stea mintea decât la mâncare şi băutură, la ghiftuială şi beţivăneală!

Un pântece sătul din cale-afară pierde credinţa, frica de Dumnezeu, începe să nu-i mai pese de rugăciune, pentru a-I aduce Domnului mulţumire şi laudă.O inimă îmbuibată îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, devine insensibilă, se învârtoşează ca piatra.

Iată de ce Mântuitorul ne previne îndatoritor să nu mâncăm şi să nu bem peste măsură, pentru ca „ziua aceea (a morţii) să vină peste noi fără veste“ (cf. Luca 21, 34). Ea ar putea veni aşa din pricină că L-am mâniat pe Domnul prin modul nostru uşuratic şi fără rost de a ne petrece timpul, mâncând şi bând.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 323)

Mijloc de întâlnire a noastră cu Dumnezeu

Dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, căci numai aşa e sigură şi cu putinţă „iertarea din inimă” ce ni se cere şi atunci vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o de ciudă pe toate crucile istoriei. De altfel, aceasta e suprema dovadă a biruinţei Sale şi semnul divinităţii Sale. Cu această iubire grăia omenirii Iisus de pe munte.

Şi iată ce ne învaţă despre post. Mai întâi, Însuşi Iisus a postit. Nu că i-ar fi fost de trebuinţă, dar va zice cândva – „pildă de viaţă v-am dat vouă”. Deci nouă ne trebuie post pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea Duhului Sfânt în noi, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta, cu trup pieritor, spre veacul viitor, în care trebuie să ne deprindem încă de pe acum.

Dar să nu ţinem postul în înţelesul strâmt al cuvântului. Căci sunt unii care cred că dacă nu mănâncă carne şi cele de asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că au postit. Nu mănâncă carne de porc; dar carne de om mănâncă – clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul.

Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi Sfântul Pavel din aceştia, înguşti cu socoteala (înguşti la minte), cărora trebuia să le spună că „nu stomacul sau mâncarea ne face drepţi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac, înseamnă a îngusta rostul cu care a postit Iisus – ceea ce ar fi o ocară. Dar iată şi înţelesul mai larg al postului, al acestui mijloc de întâlnire a noastră cu Dumnezeu. Este chiar înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu, şi ni l-a descoperit prin Isaia Proorocul, la capitolul 58.

(Părintele Arsenie Boca, Omul zidire de mare preț, Editura Credința strămoșească, p.132-133)

Cuvintele care te zidesc pe tine și pe el

Nu o spun eu, ci Sfântul Apostol Pavel care zice: orice faceţi cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi din tot sufletul, ca pentru Domnul, iar nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl, iar vorbirea voastră să fie dreasă cu sare şi cu grabă să asculte, zăbavnic la vorbă, zăbavnic la mânie(Iacov 1, 19). Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu-şi ţine limba în frâu, îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iacov 1, 26). De aceea, omule, când vorbeşti, gândeşte-te că vorba ta rămâne scrisă în sufletul celui ce o ascultă, gândeşte-te să te zideşti pe tine şi pe el cu fiecare cuvânt căci şi el şi tu sunteţi ai lui Hristos, Care pentru noi, creştinii, este temelia vieţii noastre. „După harullui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, ampus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cumzideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât ceapusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe aceastătemelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie,lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua(Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (I Corinteni 3,12).

Nu uita că eşti o cărămidă duhovnicească din marea clădire a Bisericii lui Hristos. Rămâi cuminte în acest zid socotindu-te legatde celelalte cărămizi cu mortarul iubirii. Nu te smulge din linia acestui zid duhovnicesc, ci, rotunjindu-ţi cuvintele printr-o frământătură curată a gândurilor, arde-le în cuptorul minţii luminate şi abia apoi trimite-le pe marele şantier al vieţii omeneşti. Clădirea construită astfel, niciodată nu se va prăbuşi. Fericiţi cei ce mor în Domnul căci faptele lor vin cu ei şi trăiesc în veşnicie. Omule, trebuie să-ţi schimbi viaţa, retează cu foarfeca voile tale, crengile rele, sudalmele, neascultările şi va rămânea un pom care nu va putrezi în veac, e cuvântul lui Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca, Mărgăritare duhovnicești, Editura Cartea strămoșească, p. 55-56)

Mitropolitul Filaret Voznesensky, noul mucenic: Fără dragoste, nu există creștinism

Amintiți-vă că sunteți fii și fiice a Bisericii Ortodoxe. Acestea nu sunt cuvinte goale. Amintiți-vă angajamentul  pe care acestea le implică.

Viața pământească este trecătoare: suntem prea puțin conștienți de rapiditatea cu care ea se scurge. Cu toate aceestea, această viață trecătoare ne determină destinul sufletului pentru veșnicie. Nu uitați aceasta nici măcar pentru o clipă!

Încercați să duceți o viață evlavioasă. Rugați-vă lui Dumnezeu la biserică, rugați-vă lui Dumnezeu acasă, cu râvnă, cu credință, și încredințați-vă voii Lui. Împlinți-I poruncile sfinte și mântuitoare. În afara Bisericii, în afara ascultării pe care I-o datorăm, nu există mântuire.

Darul cuvântului este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El îl înnobilează  pe om și-l ridică deasupra tuturor făpturilor. Dar acest dar este atât de rău folosit de omenirea căzută! Păstrați acest dar și obișnuiți-vă să-l folosiți așa cum se cuvine unui creștin. Nu judecați, nu vorbiți în deșert. Feriți-vă ca de foc de răutatea limbii și de pălăvrăgeală, nu uitați cuvintele Domnului și Mântuitorului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” Nu vă dedați minciunii. Sfânta Scriptură ne avertizează cu severitate: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna”.

Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fără dragoste, nu există creștinism. Nu uitați că iubirea creștină nu este egoistă, ea implică jertfa. Nu pierdeți nicio șansă în care puteți arăta milă și iubire.

Fii delicat, curat și smerit în gândurile, cuvintele și faptele tale. Nu vă asemănați celor destrăbălați.  Nu-i luați drept exemplu și feriți-vă să aveți relații prea apropiate cu ei. Nu vă faceți relații inutile cu necredincioșii – necredința este contagioasă. Păziți blândețea și bunăcuviința totdeauna și în tot locul. Aveți grijă să nu vă contaminați cu obiceiurile nerușinate ale acestei lumi.

Îndepărtează frica, îngâmfarea și mândria. Mândria este cauza pentru care îngerul cel mai înalt și cel mai puternic a fost aruncat afară din ceruri. Amintește-ți  faptul că „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Fii smerit cu desăvârșire.

Scopul vieții este acela de a ne pregăti pentru veșnicie. Faceți din aceasta preocuparea voastră principală! Vai de cei pe care indiferența și neglijența îi vor duce la pierzanie!

traducere şi adaptare: Vlad Botez
sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Patriarhul Pavel al Serbiei: Creștinul adevărat își dorește să-L fericească pe Tatăl său

Sfântul Vasile cel Mare spune că sunt trei etape în creșterea duhovnicească.

Da, prima etapă este aceea a robului, a sclavului. Un sclav știe că soarta sa depinde de stăpânul său care are dreptul să-l bată, să-l omoare sau să-l vândă pe el, dimpreună cu femeia și copiii săi. Prin urmare, el va face voia stăpânului său. Duhovnicește vorbind, este vorba despre creștinul care împlinește poruncile lui Dumnezeu de frică să nu ajungă în iad. El înțelege că și de ar trăi chiar o mie de ani în păcat, tot nu ar fi rentabil, căci apoi, s-ar putea chinui în iad pentru toată veșnicia.

A doua etapă este cea a năimitului, a mercenarului. Acesta este un om liber care este plătit pentru treaba pe care o face. El muncește după măsura în care este plătit. Duhovnicește vorbind, este vorba despre creștinul care vrea să ajungă la cele mai mari înălțimi din Rai, căci, cum se spune, multe lăcașuri sunt. Cel care este vrednic și bun, înaintează mereu din ce în ce mai mult spre Dumnezeu, fără însă să Îl atingă vreodată, căci Dumnezeu este infinit. Totuși, el se apropie din ce în ce mai mult. Dumnezeu, bineînțeles, este viața noastră și fericirea noastră, El este totul pentru noi.

A treia etapă este cea a fiului. Un fiu împlinește voia tatălui său nu pentru că îi teamă de pedeapsă, nici pentru că ar fi un sclav, nici pentru că ar dori să fie răsplătit de tatăl său, căci el nu este un năimit. El o împlinește în mod liber, pentru a-l ferici pe tatăl său. În duh, este vorba despre creștinul care împlinește voia lui Dumnezeu pentru că Îl iubește pe Dumnezeu.

În timp ce primii doi se gândesc la ei înșiși – unul nu vrea să fie pedepsit iar celălalt vrea să fie răsplătit – fiul se gândește la Dumnezeu. Acesta este creștinul adevărat. Dar nu putem ajunge la starea de fiu înainte de a fi trecut prin primele două etape. Cât timp vom poposi în fiecare dintre cele două etape… asta depinde de fiecare dintre noi.

traducere şi adaptare: Vlad Botez
sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro

Cum se dobândește harul lui Dumnezeu?

Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul – de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu – se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de  doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.

Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de ispită se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc.

Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu, cum că sunt necazurile și, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003, p. 78)

Învaţă-te să agoniseşti mai întâi rugăciunea şi vei împlini uşor faptele bune!

Ce ne puteţi spune despre rugăciune?

Omul nu poate face nimic fără harul divin. Nu se poate apropia de Dumnezeu şi nici uni cu El doar prin propriile sale forţe sau puteri. Trebuie ca Dumnezeu să-i dăruiască Duhul Său, pentru a trezi în inima lui acea nouă modalitate de a privi lucrurile care este credinţa şi să-l înarmeze pentru lupta duhovnicească. Un singur exemplu, din Pelerinul rus:

 “Căci Apostolul Pavel învaţă despre rugăciune astfel: «Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi rugăciuni»(I Timotei 2, 1). Aici, prima învăţătură din cuvin­tele Apostolului este că el pune lucrarea rugăciunii înaintea tuturor celorlalte. Sunt multe lucruri bune care se cer unui creştin, dar lucrarea rugăciunii trebuie să fie înaintea tuturor, pentru că fără aceasta nu se poate săvârşi niciun alt lucru bun. Fără rugăciune nu se poate găsi calea spre Domnul, nici nu poţi înţelege adevărul, nici să-ţi răstigneşti trupul cu patimile şi cu poftele, nici să-ţi luminezi inima cu lumina lui Hristos şi să te uneşti cu El. Atât desăvârşirea, cât şi dreapta săvârşire a rugă­ciunii depăşesc puterile noastre, precum spune şi Sfân­tul Apostol Pavel: «Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie» (Romani 8, 26). Ca urmare, numai deasa repetare a rugăciunii este lăsată la propriile noastre puteri, ca un mijloc pen­tru a dobândi rugăciunea curată, care este maica tuturor bunătăţilor duhovniceşti. «Dobândeşte-o pe maică şi ea îţi va aduce copiii», spune Sfântul Isaac Sirul. Învaţă-te să agoniseşti mai întâi rugăciunea şi vei împlini uşor faptele bune.” (Pelerinul rus)

(Părintele Placide Deseille, Mărturia unui călugăr ortodox. Convorbiri cu Jean-Claude Noye, Editura Doxologia, pp. 142-143)

Pocăința de care avem nevoie urgent: să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua

Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțit de om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea.

A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.

Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta.

Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe. Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.

Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua.

Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă.

De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat!

Maica Siluana Vlad

• Ziarul Lumina/ Nicolae Olaru: Părintele Victorin Coteţ, de peste şaizeci de ani în slujba Domnului. De vorbă cu un bătrân al Sihăstriei

L-am cunoscut pe părintele Victorin Coteţ cu câteva luni în urmă, la Spitalul „Providenţa“ din Iaşi. M-am făcut atunci mesagerul rudelor sale duhovniceşti din mănăstirea unde se nevoieşte, care-i trimiteau un pacheţel, semn al dragostei lor. Era într-o zi de vineri, la orele amiezii, iar părintele cugeta, în salon, la Pătimirile Domnului.

Refuzase orice îmbucătură, chiar dacă urma un tratament medicamentos, dintr-un motiv foarte „drept“, după cum s-a justificat: era zi de vineri. „Cum pot eu să mănânc fără să-mi pese, când Hristos e pironit pe cruce? Cum aş putea să-I fac eu una ca asta?“ Aşa a răspuns părintele Victorin dojenii prin care i se explica că pastilele nu trebuie luate pe nemâncate. Un răspuns care ruşinează pe cei cu puţină credinţă, care pune pe gânduri.

Aşa este părintele Victorin Coteţ de la Mănăstirea Sihăstria. Simplu, curat, demn şi cu multă credinţă. Anul acesta împlineşte 88 de ani. Vine dintr-o familie longevivă – părinţii săi, Vasile şi Elena, au trăit 92 de ani. S-a născut la Bosia, judeţul Iaşi.

Filele din viaţa Sfântului Eufrosin Bucătarul

L-am vizitat mai apoi pe părintele Victorin şi la mănăstire. Se miră că „ai venit să-i calci coteţul“ (aluzie la numele de familie) şi te întreabă dacă nu cumva ai nimerit acolo din greşeală. „Eu sunt Coteţ, mergeţi la Palat (n.r. – adică la stareţ, pe care îl cheamă tot Victorin), dânsul le ştie mai bine, eu sunt monah simplu“, spune în şagă părintele Victorin. Vioi, copilăros, îţi pune apoi în mână un album cu familia lui, pe care îl ţine sub pernă, ca pe cea mai de seamă comoară a bărâneţilor. „Îi am aici, pe toţi, şi mă rog pentru ei. Oameni frumoşi, au ajuns departe, fac cinste familiei, nu ca mine, bătrân prăpădit“, se caină părintele Victorin.

Ca orice monah, şi părintele Victorin are o poveste specială, pe care o împărtăşeşte celor care doresc să o cunoască – povestea intrării în mănăstire. „Cum am intrat în mănăstire? Uite cum a fost: când am venit din evacuare, după ce s-a terminat războiul, am găsit pe acasă câteva file din viaţa Sfântului Eufrosin Bucătarul. Şi citindu-le, mi-am zis aşa, în sine, că după ce mă duc şi fac armata plec la mănăstire. Aveam 24 de ani când m-am liberat din armată. Au trecut doi ani, am început să lucrez, dar tot la mănăstire mă gândeam. I-am scris apoi unei verişoare, care e maică la Agapia, şi am întrebat-o cum e viaţa de mănăstire. Mi-a răspuns doar: «Vino şi vezi!»“, îşi aminteşte bătrânul monah.

Şi tânărul Vasile a plecat să vadă cum e viaţa de mănăstire. A mers întâi la Agapia, la maica Heruvima, verişoara sa, iar de acolo s-a dus direct la Sihla şi acolo i-a rămas inima. S-a reîntors totuşi acasă ca să pună nişte treburi la punct. În timpul acesta a întâlnit-o pe mama maicii Heruvima, care, uimindu-se că-l vede acasă, i-a spus hotărât: „Ce mai stai, frate Vasile? Pleacă acolo unde ţi-ai pus în gând“. Mai-nainte, preotul paroh îi spusese, aşa, la ceas de taină, mamei sale: „Ei, mătuşă Ileană, ia-ţi grija de Vasile!“ „Mamei i-a părut bine că am ales mănăstirea. Şi ea îşi dorise să îmbrăţişeze această viaţă, dar n-au lăsat-o părinţii... La scurt timp după vorba mătuşii şi după ce am primit binecuvântarea mamei, mi-am luat băgăjelul şi dus am fost“, povesteşte părintele Victorin. Dumnezeu i-a rânduit să înceapă cu ascultarea la trapeză, aşa cum citise în viaţa sfântului bucătar. La 30 de ani primea deja mantia călugăriei. S-a nevoit zece ani la Sihla, de unde a fost scos, prin Decretul din ’59. După decret, a stat un timp în lume şi a lucrat în apropierea mănăstirilor nemţene, de care nu se putea despărţi. „Aveam colegi de muncă care mergeau la horă, se întâlneau cu câte o fată… Eu am dus şi atunci o viaţă ca în mănăstire. Aveam în faţa ochilor un gard, ştiam că nu pot trece de el. Când veneau ispitele tinereţii, imediat auzeam glasul conştiinţei: «Fii atent că eşti călugăr, tu ai alte obligaţii faţă de Dumnezeu». M-au chemat la Miliţie de două ori. Erau cu ochii pe mine, să vadă pe ce drum o iau. M-au întrebat de ce nu mă însor. Şi le-am zis că sunt bolnav, nu pot să mai nenorocesc un suflet pe lângă mine. A doua oară, când am văzut că mă sâcâie, le-am spus hotărât că mă voi întoarce în mănăstire“, îşi aminteşte părintele Victorin câte ceva din perioada aceea sumbră, cu multe privaţiuni pentru Biserică.

În Sihăstria vieţuieşte din ’66. A trecut prin toate ascultările, a mers la muncile câmpului până acum, la bătrâneţe. „Eu şi alţi câţiva părinţi eram primii cosaşi. Coseam unuâ într-un loc, altuâ mai departe; aşa ne punea stareţul, la distanţă, ca să nu uităm de rugăciune“, povesteşte părintele.

Pe placul lui Dumnezeu

Actualul Arhiepiscop al Romanului, Înaltpreasfinţitul Eftimie, apreciind destoinicia părintelui Victorin, a vrut să-l ia cu dânsul, să-l facă preot. Monahul Victorin a răspuns atunci cu înţelepciune că de când a intrat în mănăstire nu şi-a dorit decât să fie pe placul lui Dumnezeu şi ca monah vrea să-L slujească până la moarte.„Spunea Preasfinţitul atunci: ce-i suta de ani. Şi uite că am ajuns să trăim aceste vremuri…“, îşi aminteşte părintele Victorin despre întâlnirea pe care a avut-o în tinereţe cu ierarhul de la Roman. I s-a propus în trei rânduri, în vederea hirotoniei, să urmeze cursuri seminariale, dar nimeni nu a făcut faţă statorniciei gândului său curat.

Acum îl găseşti în fiecare zi în bucătăria mănăstirii. Dă o mână de ajutor părinţilor care pregătesc bucatele de obşte. „Am curăţat vagoane de ceapă. Fac şi eu ce mai pot. Mi s-a spus că pot să ajut aici şi asta fac, ca să nu mă găsească moartea stând. În mănăstire eu am pus pe primul plan ascultarea. Am înţeles de la început că dacă fac ascultare fără cârtire, o să mă ajute mult Dumnezeu; ascultarea e viaţă, neascultarea e moarte“, spune părintele Victorin, pe care Dumnezeu îl răsplăteşte cu viaţă lungă pentru ascultarea sa. De altfel, se simte împăcat cu Dumnezeu şi vorbeşte cu seninătate de moarte, pe care o aşteaptă în fiecare zi. „Trebuie să-ţi fie frică întâi de păcat, apoi de moarte. Eu de acu’, vorba părintelui stareţ, sunt cu ziua. Nu mai sunt cu anul. Am intrat în anii durerii, cum spune Cartea. Aşa stă scris în Sfânta Scriptură, că anii voştri şaptezeci, dacă va fi cu putere optzeci, iar ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere“, spune surâzând părintele.

Cele mai frumoase bucurii le-a trăit la slujbele Bisericii – la Sfânta Liturghie îndeosebi şi la privegheri. I-a plăcut mult să citească din Pateric, de unde a învăţat să fie cu pricepere şi cumpătare în toate.

„Am trecut prin toate cu Dumnezeu, iar când mi-a fost mai greu, am fugit la ajutorul duhovnicului. La început l-am avut duhovnic pe părintele Ioil Gheorghiu, apoi pe părintele Paisie Olaru. De părintele Paisie am fost apropiat, sfinţia sa m-a înţeles cel mai bine. Mă duceam şi noaptea la dânsul să mă mărturisesc, mergeam de fiecare dată când era nevoie“, povesteşte părintele Victorin. Un monah  care a înţeles cât este de bine să trăieşti aproape de Dumnezeu…

Va mai recomandam si: