ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemându-ne la TRANSFIGURARE: “Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”

6-08-2016 Sublinieri

The Transfiguration - church mural

***

FrZacharias_PrayB-300x200

Arhim. Zaharia de la Essex:

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ÎNSUFLAREA DUMNEZEIASCĂ ŞI VIAŢA PROOROCEASCĂ

Zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul nu este o fiinţă statică, ci una dinamică şi personală a cărei menire este să sporească necontenit, potrivit „creşterii lui Dumnezeu (Col. 2,19). El dobândeşte însuflare pentru împlinirea acestei înalte chemări din întâlnirea cu cuvântul viu al lui Dumnezeu şi din primirea acestuia.

Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin Fiul Său şi în puterea Duhului Său, este „neatinsa, neţărmurita putere ce a chemat dintru întunerecul nefiinţei către lumina vieţii tot ce fiinţează. Toate nenumăratele lumi, toată felurimea de nesocotit a făpturilor înţelegătoare şi neînţelegătoare.1 În rai, acelaşi cuvânt a cercetat inima lui Adam şi a Evei în chip nemijlocit, dându-le pildă de viaţă şi o viziune a veşniciei care să le arate calea şi să-i îndrume în tot adevărul.

După căderea protopărinţilor, în vremea Vechiului Testament, ori de câte ori cuvântul lui Dumnezeu le-a fost dat Proorocilor, el a pricinuit o prefacere în inimile lor şi a făcut cunoscute pe pământ căile Celui Preaînalt, pregătindu-I întruparea. Iar când în cele din urmă Dumnezeu a luat chip de om, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a arătat că El însuşi ne-a plămădit inimile dintru început (cf. Ps. 32, 15) în vederea venirii Lui pe pământ şi ne-a zidit potrivit învăţăturii Evangheliei Sale prin care ne-a oferit îndreptare şi reînnoire.

Părintele Sofronie are un cuvânt foarte frumos la praznicul Schimbării la Faţă. El ne aminteşte că Domnul, înainte de a le arăta ucenicilor slava Sa, timp de o săptămână nu a rostit niciun cuvânt şi nici nu a făcut vreo minune, ci a rămas în rugăciune împreună cu aceştia.2 Şi aceasta ca să le arate că Dumnezeu i Se descoperă omului numai atunci când, în rugăciune, duhul lui se linişteşte în Duhul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că Hristos Însuşi S-a născut din tăcerea Tatălui celui fără de început. Maica Domnului a primit descoperirea Scripturii pe când petrecea în isihie în Sfânta Sfintelor, îndeletnicindu-se cu Rugăciunea inimii.3 Moise a postit patruzeci de zile înainte de a intra în norul lui Dumnezeu, adică în slava lui Dumnezeu. Când Iosua, fiul lui Navi, a împresurat cetatea Ierihonului, le-a poruncit israeliţilor să nu facă nimic, să nu rostească vreun cuvânt, ci să rămână în isihie timp de şapte zile, iar în ziua a şaptea trâmbiţele au răsunat şi zidurile Ierihonului s-au prăbuşit de la sine (vezi Iosua 6). În Scriptură sunt multe pilde care ne arată că fiecărui cuvânt ziditor îi premerge isihia. Înţelegem aşadar că mai întâi trebuie să ne aflăm adâncul inimii prin isihie pentru ca să se poată zămisli în ea cuvântul lui Dumnezeu.

Ori de câte ori Domnul a vorbit inimii omului, în vremurile de demult, mai înainte de întruparea Lui, cât şi în timpul vieţii Sale pe pământ, oricât de scurt I-a fost cuvântul, el a fost sfânt şi mântuitor, căci taina Crucii era lucrătoare în chip proorocesc înlăuntrul lui. Prin cuvântul Lui, Dumnezeu ne-a dezvăluit atât împărăţia Sa cât şi starea lumii căzute, care sunt atât de departe una de alta ca răsăritul de apus şi precum cerul de pământ.

mana cereasca binecuvantareDeşi negrăit de mare, cuvântul lui Dumnezeu nu se arată niciodată înspăimântător atunci când ne cercetează. Fiind ascuns sub vălul smereniei, el nu se lasă lesne priceput, îl înţelegem doar în măsura propriei noastre smerenii care ne deschide inima. Neputincioase ne sunt cuvintele atunci când încercăm să vorbim despre el, căci adevărata sa natură rămâne de netâlcuit. Cu toate acestea, când inima se deschide larg ca să-l primească şi să-l zămislească în chinuri şi în durere, atunci are loc un eveniment proorocesc: Dumnezeu Însuşi face un legământ pe viaţă cu sufletul şi acesta se umple de mângâiere (cf. Ps. 125, 1), iar paharul lui se revarsă de preaplinul harului dumnezeiesc (cf. Ps. 22, 5). Domnul ia în stăpânire sufletul şi-l face să se nască din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu, care rămâne în veac (1 Petru 1, 23). Această renaştere a sufletului prin „cuvântul adevărului” (Efes. 1,13), pe care omul o trăieşte ca pe atingerea de veşnicia cea vie, devine mai apoi izvorul a toată însuflarea dumnezeiască.

Iată, aşadar, în ce fel şi prin ce mijloace Se descoperă Dumnezeu omului. După cum spunea Părintele Sofronie, Dumnezeu „vorbeşte în fraze scurte, dar viaţa nu este destul de lungă pentru a ne însuşi întregul lor conţinut.”4 Cuvântul viu al lui Dumnezeu, care doar pentru o clipită îl cercetează pe om, e încărcat de veşnicie şi îi dezvăluie omului caracterul absolut al cunoaşterii dumnezeieşti. Dar să ne întoarcem din nou la spusele Părintelui Sofronie:

il_570xN.256716999Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet o nouă şi cu totul aparte simţire a fiinţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. Atingerea acestei energii dumnezeieşti creatoare ne naşte din nou. Cunoaşterea pe care o primim pe această cale nu se aseamănă cugetării filosofice: împreună cu simţirea realităţilor din planul duhovnicesc i se comunică întregii fiinţe omeneşti un alt mod de fiinţare – asemănătoare poate cu aceea a celui dintâi zidit. Această cunoaştere ontologică a lui Dumnezeu devine una cu şuvoiul acestei iubiri de Dumnezeu pline de rugăciune.5

Această nouă cunoaştere ontologică a lui Dumnezeu este „lumina vieţii” despre care se vorbeşte la începutul Evangheliei după Ioan. Experienţa şi gustul ei înzestrează sufletul cu înţelepciunea de a discerne între energia nezidită sau harul nestricăcios al lui Dumnezeu şi firea zidită, muritoare şi stricăcioasă a omului. Această cunoaştere naşte în noi dorirea fierbinte a celei dintâi şi dezlipirea dureroasă de cea de a doua, iar inima, plină de rugăciune, se topeşte în iubirea de Dumnezeu. Acestea două – înţelepciunea discernământului care luminează mintea, pe de o parte, şi dragostea de Dumnezeu cea fără de saţ care înflăcărează inima, pe de altă parte – alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi însuflarea dumnezeiască. Altfel spus, iubirea împreunată cu înţelepciunea mistuie duhul omului devenit sălaş al însuflării dumnezeieşti.

Însuflarea dumnezeiască naşte în om o anumită înclinare a duhului. Potrivit definiţiei Părintelui Sofronie, „prin însuflare înţelegem a purta în sine puterea Duhului Sfânt.”6 Prezenţa harică a lui Hristos în noi călăuzeşte tot ce aducem înaintea Lui spre un ţel sfânt, şi anume îndumnezeirea întregii noastre fiinţe. Cu alte cuvinte, însuflarea curăţeşte toate cele ce pot fi curăţite – trupul şi puterile sufleteşti ale omului. Ea mistuie necurăţia minţii şi alungă tot lucrul potrivnic suflării Duhului Sfânt. Uneori, spune Sfântul Apostol Pavel, ia chipul „unei înfricoşate aşteptări a judecăţii şi a văpăii focului ce va să mistuie pe cei potrivnici” (cf. Evr. 10, 27).

Dar însuflarea este şi o dorinţă fierbinte care înclină inima să lupte cu hotărâre pentru păstrarea acelei credinţe vii despre care Sfântul Pavel spunea că „este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, aflăm că Sfântul nu îşi măsura sporirea duhovnicească după numărul anilor petrecuţi în pustie, ci după intensitatea acestei dorinţe. Sfântul îşi păstra vie râvna lăsând în urmă trecutul şi punând în fiecare zi un nou început, împlinind astfel spusele Sfântului Pavel: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de Sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3,14).

4-Example-2a-The-Saviours-Transfiguration-an-early-15th-century-icon-from-the-Tretyakov-Gallery-attributed-to-Theophanes-the-GreekEl îşi amintea şi de cuvintele Proorocului Ilie care a zis: „Viu este Domnul Savaot înaintea Căruia mă voi arăta astăzi!” (cf. 3 Regi 18,15). Aceste cuvinte ne arată dorinţa şi hotărârea grabnică a Proorocului de a face în fiecare clipă voia Domnului. Insă dacă omului îi va lipsi această râvnă şi însuflare, va ajunge negreşit robul „religiei propriei sale voi”, […]  (vezi Col. 2, 23).7 Căci atunci, bogat şi îndestulat (cf. 1 Cor. 4, 8), va trăi în deşartă înşelăciune cea din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. 2, 8).

După cum spuneam la început, omul este o fiinţă dinamică. Atunci când este insuflat de Dumnezeu, el este stăpânit de un avânt binecuvântat, precum adevereşte Psalmistul: „Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea” (Ps. 118, 32). Această lărgire a inimii naşte în el o foame şi o sete după dreptatea lui Dumnezeu (vezi Matei 5, 6). Inima omului devine un „pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps. 62,3) şi setea ei nu poate fi astâmpărată decât de Duhul Sfânt, „izvorul de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4,14), precum zice Domnul.

st-panteleimon-church-skopje1304066549_city-nonresonant0142-1-e1407100341232Înflăcărat de dumnezeiasca însuflare, omul petrece neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi tânjeşte după o şi mai mare plinătate a prezenţei Lui, care îi inundă fiinţa. E stăpânit de aceeaşi hotărâre precum odinioară Proorocul David când a zis: „Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob (Ps. 131, 4-5). O astfel de însuflare desăvârşită se poate asemăna cu starea îngerilor care „odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel Ce era şi Cel Ce este şi Cel Ce vine” (Apoc. 4, 8).

Insă în starea noastră de acum, însuflarea presupune şi o anumită „asprime”, căci dragostea, componenta ei principală, este foarte exigentă, revendicându-şi cu stricteţe drepturile. Solomon a exprimat acest adevăr în chip minunat atunci când a zis: „Iubirea ca moartea e de tare… Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela (Cântarea Cântărilor 8,6-7). Să nu uităm însă că Solomon a trăit într-o vreme când moartea avea încă stăpânire asupra vieţii, dar potrivit Noului Testament, dragostea este mai puternică decât moartea.

Citim în Faptele Apostolilor că Hristos în lumea aceasta „avea să pătimească” (Fapte 26, 23). El este într-adevăr Cel Ce „pătimeşte” (…), căci dragostea Lui e una pătimitoare. Dumnezeu îi dăruieşte omului dragostea Sa nemărginită –partea cea bună” şi mare de care are atâta nevoie şi despre care Domnul îi vorbise Martei (vezi Luca 10, 42); iar omul, la rândul lui, Ii dăruieşte Domnului o „părticică infimă” – inima sa. Omul suferă căci cămara inimii sale e atât de strâmtă, în vreme ce Dumnezeu este mult mai mare decât inima lui” (1 Ioan 3,20). Omul este osândit de propria lui inimă, care nu izbuteşte să cuprindă în sine plinătatea iubirii dumnezeieşti. Omul care doreşte să-şi unească deplin „părticica lui infimă” cu „partea cea mare a lui Dumnezeu” trăieşte într-o mare tensiune lăuntrică. Şi prooroc este acela care, fiind insuflat şi mânat de Duhul Sfânt, rabdă chinul acestei tensiuni lăuntrice până în clipa în care devine templu al Dumnezeului celui Viu (2 Cor. 6, 16). El pătimeşte pentru Dumnezeu: nu este în stare să-L cuprindă şi în acelaşi timp nu-şi află odihna până nu-I devine lăcaş. El suferă şi pentru semenii săi, dorind să-i vadă pe toţi mirese curate şi fără prihană ale lui Hristos, pentru ca Hristos să ia chip în inimile lor (cf. 2 Cor. 11, 2, cf. Gal. 4,19).

Însuflarea dumnezeiască naşte în noi dorinţa de a ne curaţi inima de toată întinăciunea, ca ea să poate fi adumbrită de lumina Marelui Oaspete. Această dorinţă este plină de râvnă dumnezeiască, căci Domnul însuşi a fost mistuit de această râvnă atunci când a urcat la Ierusalim ca să cureţe templul lui Dumnezeu (vezi Ioan 2, 13-17), iar noi suntem chemaţi să-I urmăm pilda. Christ TransfiguredEl însuşi mărturiseşte: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

Sfântul Petru spunea că oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2 Petru 1, 21). Prin urmare, viaţa proorocească înseamnă a fi purtători ai însuflării dumnezeieşti şi a fi călăuziţi de Duhul Sfânt. Dar să nu uităm că învăţătorul nostru este unul: Hristos (cf. Matei 23, 8). El este Proorocul desăvârşit, căci El S-a întrupat ca „înaintemergător” al celei de-a doua veniri a Lui în slavă. Prin cuvânt şi faptă El ne-a arătat calea prin care să ne ridicăm de la cele trupeşti la cele duhovniceşti. Marea Lui dorinţă a fost să ne pregătească spre a deveni vrednici de vederea Dumnezeirii Lui, care ni se va descoperi pe deplin abia la sfârşitul veacurilor.

Sfântul Pavel ne vorbeşte despre calea proorocească a lui Hristos:

„Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor. Iar aceea că «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel Ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efes. 4, 8-10).

Pogorârea lui Hristos în părţile cele mai de jos ale pământului, adică la iad, este de fapt izvorul a tot darul duhovnicesc. Şi noi trebuie să ne plecăm dacă vrem să dobândim adevărata viaţă proorocească şi să fim mânaţi de Duhul Sfânt. Oamenii lumeşti râvnesc la tronuri, vor doar să se înalţe. Acesta este cugetul şi înclinaţia lumii căzute, însă calea Domnului este una pogorâtoare.

În cartea sa despre Sfântul Siluan, Părintele Sofronie ne lămureşte această mişcare pogorâtoare. El spune că întreaga omenire este asemenea unei piramide. În vârful ei se află împăraţii acestei lumi care stăpânesc neamurile cu autoritate (vezi Matei 20, 25); însă duhul omului năzuieşte de fapt la egalitatea şi dreptatea care domneau în rai mai înainte de cădere. Crucifixion - Extreme HumilityIar Dumnezeu, cinstind această năzuinţă a omului, a răsturnat piramida cu vârful în jos şi S-a aşezat pe Sine în vârful ei, vârf care a devenit atunci punctul ei cel mai de jos. Prin urmare, El a luat asupra Sa păcatele şi povara întregii lumi, şi făcând aceasta, pe toate le-a reînnoit şi ne-a dăruit cea mai desăvârşită cale prin care să dobândim toate câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit (cf. Filip. 4, 8) şi, prin urmare, mântuitoare. Astfel, Hristos a deschis calea spre desăvârşirea absolută la care îl cheamă pe om. Pogorârea este mişcarea esenţială a Duhului Său, căci „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Arătându-ne calea, Hristos S-a pogorât mai jos decât a făcut-o oricine altcineva şi „S-a făcut pentru noi blestem (Gal. 3,13). Şi toţi cei ce urmează Lui purced pe aceeaşi cale; se pogoară pentru a afla Capul piramidei răsturnate, căci nu pot afla odihnă până când nu se unesc cu El. Iată ce zice Părintele Sofronie:

În adâncul piramidei răsturnate, în vârful ei cel mai adânc, Care este Cel Ce a luat asupră-Şi păcatul şi povara întregii lumi din iubire pentru lume, Hristos cel răstignit, se descoperă o cu totul altă viaţă, o cu totul altă lumină, altă mireasmă. Într-acolo dragostea trage pe nevoitorul lui Hristos.8

Iar semnul unei vieţi prooroceşti este tocmai prezenţa în noi a acestei dorinţe de pogorâre. Tot cel ce urmează căii pogorâtoare a lui Hristos dobândeşte o îndoită vedere şi conştiinţă. Mai întâi sufletul ia aminte la pilda lui Hristos, despre care Domnul le vorbise ucenicilor la Cina cea de Taină. El contemplă urcuşul lui Hristos pe Golgota, jertfa Lui de Sine şi primirea morţii care lovise întreaga omenire, pentru a dărui lumii darul vieţii dumnezeieşti, potrivit cuvântului Său: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu… căci toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute (Ioan 15,12,15). Din cuvintele Scripturii înţelegem că în toată această vreme cugetul lui Hristos era în chip desăvârşit unit cu Tatăl. În Ghetsimani, Domnul S-a rugat pentru întregul Adam. A urcat singur pe Golgota, purtând în inimă întreaga omenire şi a luat asupra Sa păcatul întregii lumi. S-a predat pe Sine unei cumplite suferinţe ca să ne slobozească de sub tirania vrăjmaşului, care apăsa greu asupra întregii omeniri din pricina păcatului originar. Hristos a purtat înlăuntrul Său întregul Adam, toate noroadele din toate timpurile şi a primit să moară pentru ele. Fără îndoială, niciun muritor nu ar fi fost în stare să-L ajute. Iar atunci când S-a sculat din morţi, a înviat purtând în Sine întregul conţinut al rugăciunii, al iubirii şi al doririi Sale, căci odată cu El a înviat întregul Adam.

Contemplarea sfinţeniei şi a iubirii smerite a lui Hristos-Dumnezeu într-atât uimeşte sufletul şi înflăcărează inima încât în adânca sa evlavie omul nu poate decât să I se închine cu recunoştinţă şi dragoste. Însă în lumina acestei contemplaţii şi experienţe duhovniceşti, omul îşi vede propriul neadevăr. Potrivit Părintelui Sofronie,

Sf. Ap. Petru la Schimbarea la Fatainimii… îi este dat să cunoască… dragostea lui Hristos, care îmbrăţişează întreaga zidire într-o nesfârşită compasiune faţă de toată făptura… Această vedere ne mişcă sufletul, ne uluieşte mintea şi vrând-nevrând ne plecăm genunchii înaintea Lui. Şi oricât ne-am strădui să ne asemănăm Lui în smerenie, El e de neajuns.”9

Fără această îndoită vedere a nesfârşitei şi smeritei iubiri a lui Dumnezeu pe de o parte, şi a nevredniciei şi neputinţei noastre de a ajunge la ea pe de altă parte, omul nu îşi poate împlini menirea, aceea a necontenitei sporiri în Dumnezeu. Cu adevărat, această îndoită vedere este o stare proorocească, o minune duhovnicească. Părintele Sofronie a descris această stare în repetate rânduri.

Cu cât mai mult văd pe Dumnezeu, cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa, căci cu atât mai limpede îmi conştientizez nevrednicia înaintea Lui.”10

Iar în alt loc, subliniază câtă nevoie avem de această îndoită vedere:

„Eu trebuie să văd pe Hristos «precum este», pentru a mă cumpăni faţă de El, şi din a (Ioan 15,12,15). Din cuvintele Scripturii înţelegem că în toată această vreme cugetul lui Hristos era în chip desăvârşit unit cu Tatăl. ceastă comparaţie să-mi simt propria «neasemănare» – urâciune. Eu nu mă pot cunoaşte pe mine însumi dacă nu se află înaintea mea Sfânt Chipul Său.”11

Părintele spune, de asemenea, că această îndoită conştiinţă naşte în noi însuflarea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul nostru.

„Dar iată un paradox: eu însumi trăiesc o stare îndoită – pe de o parte, propria-mi nimicnicie, mie însumi respingătoare, pe de alta, pogorământul plin de compătimire al lui Dumnezeu.12

Aceeaşi tensiune o regăsim şi în atitudinea proorocească a Sfântului Ioan Botezătorul faţă de Stăpânul său: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3,30). Inaintemergătorul vorbeşte aici despre o creştere a slavei care se cuvine lui Hristos şi o micşorare a slavei care i se cuvine lui. Să luăm aminte şi la felul în care ub_isaiah.jpg w=140Proorocul Isaia ne înfăţişează vedenia dumnezeiască de care s-a învrednicit:

Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ... Serafimi stăteau înaintea Lui… Şi strigau unul către altul, zicând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!»… Şi am zis: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate… Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!» Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi.»” (Is. 6,1-7).

Această îndoită vedere şi conştiinţă face ca viaţa omului să devină proorocească şi, de aceea, adevărată. Şi abia atunci când o dobândeşte, omul este fără de greşeală înaintea Domnului. Ascultaţi ce spune Sfântul Ioan Teologul:

Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8-10).

Fireşte, atunci când devenim adevăraţi, atragem asupra noastră Duhul Adevărului, Duhul lui Hristos. Mărturisim adevărul evenimentului cosmic al căderii lui Adam şi recunoaştem, de asemenea, evenimentul supra-cosmic al mântuirii lui Hristos. Dăm mărturie de adevărul veşnic al primei Sale veniri în trup şi în acelaşi timp mărturisim şi anticipăm şi cea de-a doua venire a Lui, în slavă. Devenim proorocii Lui, căci cuvântul Domnului s-a născut în inimile noastre, mai întâi pentru mântuirea noastră, iar mai apoi pentru mântuirea întregii lumi prin harul şi milostivirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu se vădeşte în adevărul Său, pe când tot omul întru minciună, precum este scris: «Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.»” (Rom. 3,4).


1 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 233.

2 Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 274.

3 Vezi Sfântul Grigorie Palama, Omilia 53: La intrarea în Sfânta Sfintelor şi despre viaţa după chipul lui Dumnezeu petrecută acolo a Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria, cap. 49 şi 53, în Omilii, vol. 3, trad. de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2007.

4 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 34.

5 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 31.

6 Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 173.

7 Ed. Bucureşti, 1914.

8 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Amonitul, pp. 259-260.

9 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pp. 10-11.

10 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 220.

11 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 80.

12 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 256.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)

Trapeza-veche-Essex-p.-Sofronie

Pentru aceasta sarbatoare, va mai recomandam:

***

Legaturi:

***

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Parintele Zaharia de la Essex, Schimbarea la Fata

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemându-ne la TRANSFIGURARE: “Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”

  1. Pingback: NADEJDEA – LUMINA LUI DUMNEZEU DIN MIJLOCUL INTUNERICULUI LUMII CARE L-A ALUNGAT DIN “CETATE”. Interviu cu Vladica Macarie in “Familia ortodoxa”: “Prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt,
  2. Pingback: NASTEREA DIN NOU IN DUH | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “…Cel ce locuia întru ÎNTUNERIC a văzut LUMINĂ MARE…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate