“Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si video)

2-10-2013 21 minute Sublinieri


CONDAMNAREA TORTIONARILOR – O DIVERSIUNE?  “Cum vreti sa se condamne ei intre ei?…

“Exces de putere” cu Oana Stancu (21 septembrie 2013) despre crimele nepedepsite ale comunismului si 

Vorbesc: Sergiu Andon, Adrian Ursu, Zoea Radulescu, Norica Nicolai

Sergiu Andon:

Toata aceasta tragedie de proportii nationale si istorice nu e decat – o spun cu multa durere – un pretext pentru noi manipulari, pentru multa prefacatorie, multa “caramida-n piept” si multa diversiune… Prognoza mea juridica pentru cazurile demarate acum cu atata emotie si cu atata indignare justificata, inclusiv cele ale tortionarilor: N-O SA SE ALEAGA NIMIC NICI DE ACUM INCOLO!

Pentru ca s-a ajuns, pe langa lipsa de vointa, pe langa coplesirea juridicului (organelor de urmarire penala) de catre politic, pe langa solidarizarea cu anumite practici [securiste, comuniste], pe langa constiinta ca murdarii mari – falsuri, minciuni, contrafaceri, ascultari clandestine, incalcari de lege  – se produc si acum. Asta-i solidaritatea! Solidarizarea intre oamenii care ar trebui sa faca dreptate si odiosii trecutului e ca, in esenta, atitudinea nu s-a schimbat deloc, ci doar s-a cizelat, s-a rafinat, si-a pus manusi; dar atitudinea morala a “omului dreptatii” (‘mor de foame, dar fac dreptate’) nu exista. In schimb exista: eu sunt omul puterii, am putere – mandat, interceptari, posibilitatea de a contraface niste probe – si, cu betia asta a faptului ca altii depind de tine, exact ca in trecut se actioneaza![…] E o maimutareala ce se face acum! E bine ca discutam, e bine ca nu tacem! Dar nici unul din oamenii care au suferit in comunism nu mai spera in dreptate si nu considera ca traim intr-un stat de drept acum, sunt mai dezamagiti de noi toti, care ne inflamam pentru ei.”

***

Zoea Radulescu, fiica eroului Gogu Puiu, nascuta in inchisoare – povestea dramatica a unei familii persecutate de comunism (“Exces de putere”, 21 sept. 2013) 

***

“Nu ştiu ce sugeai. Cănd te-am văzut te alăpta, dar nu ştiu ce sugeai, lapte sau lacrimi. Pentru că lacrimile ii curgeau pe sân ca ploaia”

* Zoea Rădulescu are 57 de ani [64, astazi. n.n.] şi a văzut lumina zilei în celula în care fusese aruncată mama ei * A făcut un an, trei luni şi 16 zile de închisoare, doar pentru vina de a se fi născut după gratii

Zoea Rădulescu are 57 de ani [64, astazi. n.n.] şi este preşedintele fundaţiei „Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă“, la propunerea regretatului Ioan Gavrilă Ogoranu, şi vicepreşedinte al Partidului Naţional Creştin Democrat. Este unul dintre copiii născuţi, la propriu, în închisorile comuniste, în perioada cea mai dură a regimului comunist din România. Ieri, în cadrul conferinţei „Crimele comunismului“, organizată de Asociaţia „15 Noiembrie 1987“, am auzit povestea unui om care a făcut un an, trei luni şi 16 zile de închisoare, doar pentru vina de a se fi născut.

Familie de aromâni

„Sînt din prima generaţie născută în România. Familia mea este o familie de aromâni din Grecia, crescută însă în spiritul naţionalismului şi al patriotismului. Bunicul meu avea o vorbă: Capra oaie nu se face. Era în stare să scoată iataganul în faţa oricărui grec care l-ar fi pus să spună că nu este român“, îşi începe povestea Zoea Rădulescu. Familia ei a venit în România în 1926. „Şi toţi au fost animaţi mereu de acest spirit naţionalist, patriotic, creştin“, subliniază Gogu Puiu demnitatedoamna din faţa noastră. În ’42, tatăl ei, Gogu Puiu, a plecat din ţară. Dar s-a întors cînd alţii plecau: în ’47, după venirea comuniştilor.

„Pentru a porni lupta anticomunistă. A ştiut mereu că se autocondamnă la moarte. Un prieten al tatei, preotul Nicolae Ciolacu, de la mănăstirea Sîmbăta, pe numele lui de călugăr Nectarie, mi-a spus că Gogu Puiu – tatăl meu – era pregătit mereu pentru marea lui jertfă. Se împărtăşea şi se spovedea postind la fiecare trei luni. Ştia că va muri, îşi aduce aminte Zoea Rădulescu.

15.000 de anticomunişti

În scurt timp de la venirea în ţară, Gogu Puiu a reuşit să organizeze în Dobrogea o adevărată armată, de 15.000 de oameni, cu armament pentru 15.000 de oameni, alături de fraţii Fudulea şi de Gheorghe Filip.

Oricît de ciudat ar părea, armele le-a obţinut de la şefii de post din Miliţie şi de la armată. Arme pe care aceştia le raportau apoi pierdute. Au fost apoi aruncate în aer de prietenii tatei, membri ai Rezistenţei, în 1956, la şapte ani de la moartea lui, lîngă mina din Altîn Tepe. Asta ca să se creadă că a fost o explozie de la mină. Persoana care a participat la detonare încă mai trăieşte“, spune Zoea Rădulescu. Din întreaga rezistenţă armată organizată de tatăl ei, mai sînt în viaţă doar vreo 200 de persoane, în toată Dobrogea. „Cred că Dumnezeu le-a dat şi lor, şi nouă, forţa de a ajunge pînă aici, ca mărturii vii ale trecutului. Şi avem datoria să povestim despre ele, ca ororile acestea să nu se mai repete“, crede fiica lui Gogu Puiu.

Căsătoria cu moartea

Organizaţia era foarte bine pusă la punct. „Era o organizaţie clandestină, însă tata pusese la punct un sistem de organizare care să-i protejeze împotriva Securităţii. Dacă vreunul dintre oamenii lui era prins, nicicum nu se putea ca întreaga organizaţie să cadă. Cel din faţă nu-l cunoştea pe cel din spate, şi aşa, dacă se rupea o verigă, nu se putea rupe întregul lanţ“, istoriseşte femeia care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, deşi a trăit întrega viaţă cu imaginea luiA fost prins de Securitate chiar înainte de a consfinţi, în faţa lui Dumnezeu, legătura sa cu Olimpia Puiu.

„Trebuia ca la căsătorie să vină şi sora tatei. Ea însă nu a mai venit. Tata s-a dus după ea, în satul Mihail Kogălniceanu. Acolo şi-a găsit toată familia arestată. S-a întors în satul mamei, dar a încălcat principala regulă a clandestinităţii: să nu rămîi două nopţi într-un loc. A fost trădat la Securitate. Întregul sat Cobadin a fost înconjurat de Securitate. Tata a tras pînă la ultimul cartuş. Cred că a fost singura dată în viaţa lui cînd a omorît oameni. Au picat vreo 14 securişti. Iar cînd a terminat cartuşele, s-a aruncat cu pieptul pe grenada de care nu se despărţea niciodată. Era grenada pe care o ţinea doar pentru el“, povesteşte fiica martirului.

El a murit atunci, în 20 iulie 1949, pe cînd ea nici nu se născuse.

Născută cu gărzi la uşă

Mama Zoei, Olimpia Puiu, a fost arestată a doua zi şi condamnată pentru omisiune de denunţ.

Pe 16 decembrie, într-o cameră a Securităţii din Constanţa, cu gărzi la uşă, s-a născut Zoea Rădulescu.

„În aceeaşi zi, 16 decembrie, la Mamaia Sat, erau executaţi 16 comandanţi din echipa tatei. 16 vieţi se stingeau, o alta se năştea“, spune Zoea Rădulescu.

Apoi, Olimpia Puiu a fost mutată la penitenciarul din Misia Mislea, judeţul Prahova. Fetiţa a fost scoasă din raţia penitenciarului la vîrsta de un an şi patru luni. A fost eliberată şi a crescut-o mătuşa, pînă cînd a ieşit din închisoare şi Olimpia Puiu, abia în ’54. Doi ani mai tîrziu, mama a decedat, iar Zoea a rămas mai departe în grija mătuşii, care a înfiat-o, ca să i se şteargă numele. Avea doar şase ani şi jumătate.

Premiant fără premiu

zoe-600x397„N-aş putea spune că am suferit din cauza regimului“, zice, cu o ironie amară, Zoea Rădulescu. I-a plăcut să înveţe, aşa că după amnistia din ’64, a putut să urmeze liceul pe care şi l-a dorit şi mai apoi facultatea. „Probabil am beneficiat şi eu de amnistie, şi de numele familiei mătuşii“, spune femeia. Îşi aminteşte însă de anii de gimnaziu, cînd nu a putut să se bucure de premiile care i s-ar fi cuvenit.

Deşi aveam 10 pe linie şi meritam premiul întîi, la final de an mă trezeam strigată undeva, la coada listei celor cu menţiune“, istoriseşte ea.

Iar pentru colegi, era mereu „fiica de chiabur“ care merita oprobriul public.

În ’85, soţul ei a fost arestat, la doar patru zile după nuntă, într-un dosar în care nu existau dovezi.

„A stat în închisoare un an, trei luni şi 16 zile, atît cît am stat şi eu. Mama lui a murit în faţa închisorii, din cauza unui atac cerebral. Aşa că, vedeţi, nu am prea suferit din cauza comunismului“, remarcă sarcastic femeia.

O frică cumplită

Caracterul de luptător al tatălui s-a păstrat şi în destinul fiicei.

„N-am ieşit niciodată în evidenţă împotriva regimului. Oricît de mîndră aş fi fost de tatăl meu, am fost învăţată că nimic din ceea ce se vorbea în familie nu trebuie să părăsească pragul casei. Aveam prea mulţi morţi şi întemniţaţi în familie. Nu ştiu dacă a fost laşitate sau instinct de conservare“, spune Zoea. „În schimb, am trăit o frică cumplită, animalică, faţă de tot ce înseamnă organ de stat, mai ales Miliţie. Am şi acum imaginea unui miliţian care strivea pămîntul cu călcîiul. «Pui de viperă, aşa te-aş strivi!!!», îmi spunea. Aveam atunci numai patru ani“, povesteşte Zoea Rădulescu.

„Nu urăsc pe nimeni. Nici dintre foştii deţinuţi politici, nimeni nu nutreşte acest sentiment faţă de cei care i-au chinuit o viaţă întreagă, în închisori sau în afara lor. Dorinţa noastră este de a se spune adevărul. Pe minciună nu se poate clădi un viitor. În imensitatea cosmică, 70 de ani de comunism nu înseamnă nimic. Pentru noi însă e mult, dar sînt bucuroasă că perioada asta nu ne-a înăcrit.“

Dosariada, o manipulare politică

„Din punctul meu de vedere, dosariada asta prin CNSAS nu este decît o manipulare politică, la acest moment. Nu mă interesează condamnarea unor persoane care au avut motivele lor pentru a deveni informatori, şi pe care noi i-am iertat de mult. Mă interesează cei care au pus în practică realizarea comunismului ştiinţific, inclusiv pe componenta lui socială şi psihologică. În acest proiect s-a avut în vedere tot ce înseamnă vulnerabilitate umană. Trebuie condamnate vîrfurile sistemului, cei care au dat ordine şi s-au îngrijit de funcţionarea lui. Prim-secretarii de partid, care subordonau Securitatea, viceprim-secretarii, activiştii care răspundeau de învăţămînt. Ne interesează condamnarea unei doctrine care a născut monştri şi a celor care au implementat acest regim. Nicolschi şi ceilalţi nu au fost oameni. Mă bucur totuşi că n-au reuşit să distrugă ceea ce am avut mai scump: credinţa în Dumnezeu“, spune femeia care şi-a început viaţa într-o puşcărie. Ea atrage atenţia asupra unei anomalii în întreaga şaradă a dosarelor. „Ştiţi ce poate părea ciudat? Pînă acum, în afară de dosarul Monei Muscă – dosar care nici nu trebuia scos, în opinia mea – şi ale altor cîţiva, majoritatea celor «demascaţi» sînt din rîndul foştilor deţinuţi politic. Sistemul a fost atît de bine pus la punct, încît acum, pe baza documentelor, tot anticomuniştii sînt discreditaţi. Să-mi dea cineva dimensiunea suferinţei, terorii, torturii, foamei, chinului de o viaţă al acestor oameni, şi apoi am putea să-i judecăm şi pe ei“.

Un proiect îngropat în Parlament

Chiar dacă nu a fost un „luptător cu arma în mînă“, Zoea Rădulescu se preocupă de soarta celor care au luptat cu adevărat. După moartea lui Ioan Gavrilă Ogoranu, a preluat conducerea fundaţiei „Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă“. Cel mai mare regret pe care îl are în acest moment este că unul dintre proiectele foarte importante pentru a-i proteja şi cinsti pe cei care şi-au sacrificat viaţa pentru ţară, zace în sertarele Parlamentului. Proiectul propune consemnarea locului şi rolului fiecărui luptător anticomunist şi decorarea cu medalii, în funcţie de efortul depus.

„Nu cer case şi nici nu am alte revendicări materiale. Vreau doar recunoaşterea meritelor celor care au luptat. Din păcate, acest proiect al fundaţiei nu a fost luat niciodată în serios“, spune cu regret Zoea Rădulescu.

Ea se gîndeşte acum la o altă iniţiativă pentru cei pe care îi reprezintă şi pe care îl va sprijini. Înfiinţarea, în cadrul Guvernului, al unui departament al foştilor deţinuţi politici, aşa cum există şi pentru revoluţionarii din 1989.

„Aşa cum există pentru cei care au luptat în 1989, să existe şi pentru luptătorii din ’56, din munţi, pentru studenţii care au plătit cu temniţa pentru că cerut vacanţă de Crăciun în ’68, pentru minerii din ’77 sau muncitorii braşoveni din ’87. Nu cred că cer ceva din răutate, ci din raţiuni destul de simple“, spune Zoea Rădulescu. „Eu cred în Dumnezeu. El ne-a ţinut şi ne va ţine mereu drepţi. Avem credinţa că vom reuşi să punem în practică toate aceste lucruri de bun-simţ, de care avem mare nevoie“.

Jurnalul Naţional: Astăzi ştim că majoritatea “rezistenţei anticomuniste in Dobrogea” era de etnie nascuta-in-inchisoare-18316588aromănă, ca şi tatăl dumneavoastră. Ce ştiţi despre originile familiei?

Zoe Rădulescu: Membrii familiei şi din partea tatălui, şi din partea mamei erau oameni avuţi, din părţile nordice ale Greciei de astăzi. Işi spuneau celnici, care erau un soi de prinţi. Bine, noi eram la vremea aceea un popor seminomad, in măsura in care incă transhumam şi ne plimbam intre munte şi şes cu oile – aveau mii de oi. Erau foarte bogaţi, aveau munţi, Tribunalul actual din Salonic este casa străbunicilor mei şi asta cred că spune totul.

Cănd s-au mutat in Romănia şi de ce au lăsat toate aceste bogăţii acolo?

In 1927 au venit, pe cănd tata avea 8 ani. A plecat aproape intreaga comunitate, rămănănd acolo foarte puţini. Au venit in Romănia dintr-un profund sentiment patriotic, deoarece nu suportau să fie grecizaţi. Au lăsat aproape totul in urmă – case, pămănt, mobile. Venind cu vaporul, se puteau lua foarte puţine: bani, bijuterii…

Unde s-au stabilit după ce au ajuns in România?

In Cadrilater. Au primit zece hectare de familie, după aceea ei şi-au mai cumpărat teren, şi-au construit din nou case. După cedarea Cadrilaterului Bulgariei in 1940 s-au stabilit in comuna Kogălniceanu, din judeţul Constanţa. 

Cum a fost tinereţea tatălui dvs.?

A făcut şcoala primară in Cadrilater, apoi a plecat in armată. Acolo a fost in garda personală a lui Antonescu, ca militar, probabil, altfel nu imi explic cum. In 1942, după rebeliunea legionară, la indicaţia bunicului a plecat din ţară.

– De ce? Fusese condamnat de regimul Antonescu după rebeliunea legionară din ianuarie 1941?

– Intr-adevăr, era legionar. Macedonenii (aromănii) in proporţie de 99% au fost legionari. Insă nu avea nici o condamnare de ispăşit. Nu este cunoscută perioada respectivă in nici un fel de opis, pentru că el era militar in termen. A plecat clandestin, a stat un an in Bulgaria. Aici se intălneşte cu familia Crăcea, la care stă o perioadă. Apoi pleacă, in 1943 era in Italia. Il găsim apoi in Germania, pe când grupul de legionari ieşea din lagărul de la Buchenwald (după 23 august 1944 – n.n.).

Vremuri tulburi 

Cum a ajuns tatăl dvs. in rezistenţa anticomunistă? 

Căt timp a stat in Occident a fost recrutat de serviciile secrete franceze printr-un anume Blaundelle şi probabil instruit in tabere speciale. A venit in Romănia cu misiune. Spre exemplu, la inceputul anului 1948, tata se intălneşte cu un bun prieten, Zahu Pană, căruia ii spune că in noaptea de 14 spre 15 mai 1948 va avea loc un mare val de arestări (operaţiune a Securităţii contra membrilor Mişcării Legionare – n.n.) şi acela va fi semnul că trebuie să inceapă insurecţia armată. Acest lucru inseamnă că tata venise pregătit pentru un anumit gen de luptă… El a plecat in nordul Dobrogei, unde erau deja organizaţi aromănii de fraţii Fudulea. A fost această perioadă de emulaţie, cănd toată lumea credea că intr-adevăr ei ii vor invinge pe comunişti.

Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră? Se putea intemeia o familie in acele vremuri tulburi in care tatăl era “cap de listă” in evidenţele de urmărire ale Securităţii? 

Părinţii mei, Gogu şi Olimpia Puiu, se ştiau din copilărie, din Cadrilater. Locuiau in acelaşi sat şi la origine era cam aceeaşi familie, dar cred că erau veri de gradul 4-5, deja trecuseră de gradul rudeniei. Mama a inţeles că trebuie să plece cu el, a plecat cu el, a rămas insărcinată… Tata a vrut neapărat să se cunune. Dar la Cobadin (jud. Constanţa), tata a incălcat pentru prima dată legile făcute de el şi mai ales aceea de a nu sta mai mult de două nopţi maximum intr-un loc. Şi a stat trei nopţi şi a fost fatal. Voia neapărat ca la cununia lui religioasă să participe sora lui. Şi pentru că nu mai venea, s-a dus in Kogălniceanu să vadă ce se intămplă. Acolo a văzut că nu mai era nimeni acasă, toată familia fusese ridicată. S-a intors in aceeaşi noapte – l-a adus cu căruţa un frate al mamei, care a fost arestat imediat a doua zi. S-a aflat că e la Cobadin şi a fost inconjurat intăi satul, apoi casa in care se afla. Era prin iulie 1949. Au tras securiştii, a tras şi tata, creînd sentimentul că sunt mai mulţi, deoarece trăgea din toate colţurile casei. Mama spunea că ultima vorbă pe care a auzit-o a fost: “Să ai grijă de copil şi dacă va fi băiat, să-l botezi Hristu, şi dacă va fi fată, s-o botezi Zoe“. Hristu ca pe tatăl lui, Zoe ca pe o soră a lui care murise in Cadrilater. Apoi a sărit pe geam cu un pistol automat şi unul normal, cu două cartuşiere şi cu o grenadă pe care o purta tot timpul la el pentru a nu ajunge pe măna Securităţii. A tras pănă la ultimul foc. Se spune că a fost rănit la picior şi atunci a desfăcut grenada şi s-a culcat cu pieptul pe ea…

Mama dvs. era implicată in vreo activitate politică?

Nu. Ei nu au implicat niciodată femeile. Erau doamnele caselor, care vedeau de gospodărie, de copii. Condamnarea mamei este una absolut absurdă intr-o societate normală. Ea a fost condamnată la trei ani pentu omisiune de denunţ, că nu şi-a denunţat soţul. Şi la incă doi ani pentru legături subversive cu elemente legionare. Mama a fost dusă căteva zile intr-o inchisoare de femei, unde foarte multe erau legionare. Era Maria Antonescu, era Lilica Codreanu. De fapt nici Lilica Codreanu habar nu avea ce era cu Mişcarea Legionară. Şi in opinia anchetatorilor, aici a avut mama legături cu elemente subversive legionare, pentru care i-au mai dat doi ani de muncă silnică.

Procesul unde s-a judecat?

Dumnezeu ştie! Pentru că la vremea aceea procesele se judecau noaptea, se condamna, nimeni nu ştia ce s-a intămplat. A fost arestată după moartea tatălui meu şi dusă la Constanţa la Securitate.

Deţinută in faşă

Era in inchisoare sau in arestul Securităţii?

Nu cred că la inchisoare, cred că tot la Securitate era, pentru că există o adresă cu un răspuns pe care mi l-a dat mie Ministerul de Justiţie (Instanţe Militare), conform căreia mama a fost transportată la 18 noiembrie 1949 de la arestul Securităţii din Constanţa (nu fusese judecată şi condamnată) la Spitalul Militar Constanţa, unde i s-a făcut un control medical. Tot acolo m-a şi adus pe lume… A incercat sora mamei să vină să ne viziteze, reuşind să dea două scutece de lănă. A văzut-o şi pe mama, aşa vreo două minute, căt a permis gardianul care era la uşă. Mătuşi-mea imi spunea: “Nu ştiu ce sugeai. Cănd te-am văzut te alăpta, dar nu ştiu ce sugeai, lapte sau lacrimi. Pentru că lacrimile ii curgeau pe sân ca ploaia”. Nu mi-a spus mătuşa că ar fi schimbat vreo vorbă cu ea, pentru că doar s-a deschis uşa… Nu a fost timp să poată să vorbească. Doar s-au văzut.

Data naşterii dvs. a fost consemnată?

Da. 15 decembrie 1949.

Ce s-a intămplat după aceea cu mama dvs.? 

Mama a fost luată in ianuarie 1950 şi dusă la Mislea, impreună cu mine. Se pare că pe drum am răcit foarte tare, aveam vreo două-trei săptămăni. Le-a fost teamă să nu mor şi m-au botezat in rit greco-catolic. Au făcut deţinutele o slujbă de botez, era cu ele in celulă o călugăriţă de rit greco-catolic, căci de aceea m-au botezat in rit greco-catolic… Să nu vă imaginaţi că au avut cădelniţă, că m-au dat cu mir, cu tot dichisul… A fost o slujbă să nu mor necreştină şi naşă de botez mi-a fost Spasia [Aspazia] Oţel, care fusese secretara lui Blaga.

A incercat să vă trimită la familie?

La vremea acea nu avea voie, nu i-a spus nimeni: “Dă-ţi copilul la familie”. Dar după ce am implinit un an a inceput teroarea: “Ori dai copilul la orfelinat, ori il trimiţi acasă”. Şi timp de patru luni mama a ţinut piept: “Nu-l dau la orfelinat, trebuie să vină cineva de acasă şi să-l ia“. Şi a tot scris acasă şi se “pierdeau” telegramele pe drum. Pănă la urmă a ajuns o telegramă in măna fratelui cel mai mare al mamei, care a spus: “Merg, o iau şi termin povestea asta”. Dar mai avea ceva de arat, de semănat şi a spus: “Mă duc intr-o săptămănă”.

Cu mama in celulă era o femeie de la Feteşti, care avea vreo şapte copii acasă. Fusese condamnată pentru revoltă impotriva colectivizării şi nu avea decăt un an şi ceva, pe care-l ispăşise in aprilie 1951. Şi atunci a zis: “Olimpia, uite, iţi iau fata şi o duc la Kogălniceanu. Dacă acolo mai este cineva din familia ta – pentru că nici nu ştia dacă mai sunt afară – şi dacă vrea să ia fata, o las, şi-ţi găseşti fata acolo. Dacă nu, cănd ieşi, vii şi-ţi iei fata de la mine. Unde vor mănca cei şapte copii ai mei va mănca şi a ta pănă te vei elibera”.

Şi aşa a făcut – a venit cu mine la Kogălniceanu, m-a adus acolo, şi bineinţeles că unchiul, fratele mamei, m-a luat imediat. Şi după aceea a aflat bunica, mama tatălui, că am fost adusă – povesteau unchiul şi mătuşa mea că la 5 dimineaţa bunica era pe scări la ei (stăteau foarte departe unii de alţii, in acelaşi sat, insă satul este foarte mare) şi mai pleca la 10:00, după ce mă culcam. Zi de zi, că era arşiţă, că era ploaie, că era ger, că era viscol, ea era acolo. Şi după un an, unchiul meu a decis să mă dea bunicii din partea tatălui, pentru că ii era milă – “nu putem să chinuim o femeie bătrănă”.

Inchisoarea-creşă 

Ce vi s-a povestit despre perioada petrecută la Mislea? 

Că eram un copil drăguţ, aşa cum sunt toţi copiii. Că eu şi ceilalţi copii care eram acolo le inveseleam pur şi simplu… Se pare că eu eram cea mai mare. Erau vreo 20 şi ceva in toată inchisoarea. Nu există inscrişi. Erau născuţi in inchisoare, la Mislea sau prin celelalte inchisori pe unde fuseseră mamele lor. Au luat femeile insărcinate şi au născut acolo. De exemplu, am aflat acum la o intălnire a foştilor deţinuţi politici că există o doamnă la Brăila, Maria Balş, care a născut un băiat in inchisoare, ea n-a avut forţa mamei sau eu ştiu ce alte contexte au fost, a dat băiatul la orfelinat, il caută şi astăzi şi nu l-a găsit.

Noi, copiii, stăteam toată ziua intr-un spaţiu in care erau ţarcuri. Imi spunea femeia aceasta de la Feteşti: “Dragă, de la un an şi pănă la un an şi patru luni pănă ai plecat, tu ai fost scoasă de la porţie, ţie nu ţi s-a mai dat de măncare”. Ca s-o oblige pe mama să accepte să mă dea la orfelinat. Femeile erau scoase la un atelier, impleteau coşuri, făceau lucruri de mănă… Şi cănd veneau seara, aveau grijă să mă hrănească intăi pe mine şi dacă mai rămănea ceva şi pentru ele, bine…

Aveau voie mamele să iasă din celule să vină la copiii lor?

Nu. Erau nişte femei gardian care se ingrijeau de copii. Credeţi că ne dădeau prea multă atenţie, nu! Asta povestea răzănd femeia din Feteşti: “Erai un copil atăt de descurcăreţ, că tu păndeai, şi cănd nu te vedea nimeni, săreai din ţarcul tău şi te duceai la ceilalţi, le luai măncarea şi veneai la tine şi măncai“. Ne transformau in nişte animale, era o luptă pentru supravieţuire. Oribil! Să vezi nişte copii care-şi fură unul altuia măncarea, pentru că trebuie să supravieţuiască… 

“Duşmanii poporului” 

Cu mama dvs. ce s-a intămplat? 

Mama s-a intors in 1954, fiind eliberată la termen. Insă ştiu foarte puţine despre ea, pentru că a murit la scurt timp. A murit stupid – nu ştiu dacă n-a fost vreo contribuţie ocultă la moartea ei, pentru că mi-e greu să cred că poţi muri dintr-o operaţie de amigdală. A făcut o operaţie de amigdale la inceputul lui iunie 1956, a venit de la spital, era bine… Insă in a opta zi de la operaţie a făcut o hemoragie extrem de puternică, nu erau mijloace de transport. Asta se intămpla dimineaţa, ea a ajuns la spital pe la trei după-amiază. A pierdut foarte mult sănge, i-au făcut o transfuzie din grupa zero, insă n-a primit săngele, a făcut blocaj renal şi in trei zile a murit. Eu am rămas in grija bunicii din partea tatălui şi a mătuşii (sora tatălui), care nu avea copii.

A venit timpul să faceţi şcoală, aţi avut probleme pentru că eraţi fiică de “duşman al poporului”?

N-am avut probleme, pentru că eu am fost prima generaţie care se ducea la liceu in 1964, după amnistie. Dar… aveam medie de premiul I, nu luam premiul I. N-am fost făcută pionier. Am suferit ca un căine, astea erau timpurile, te simţeai marginalizat. N-am fost făcută UTC-istă. Eram marginalizată absolut tot timpul din colectivitate. Ceea ce pentru un copil este infiorător de greu. 

Probleme serioase din cauza “originii” am avut doar cu catedra (am făcut Facultatea de Filologie). Nu reuşeam să mă incadrez decăt suplinitor şi era foarte greu. Imi amintesc că in 1978 am avut o ieşire ingrozitoare la Inspectoratul Constanţa şi am spus că de ce trebuie să dau socoteală pentru ceea ce a făcut tatăl meu inainte de a mă naşte şi că mă voi adresa ministerului. Asta a fost la 11:00 dimineaţa, iar la 14:00 dădeau telefon la şcoală in Kogălniceanu să mă duc să-mi iau catedra. Deci aveau o altă catedră. M-au titularizat. Insă m-am simţit intotdeauna urmărită, un coleg chiar mi-a mărturisit odată că a venit cineva să intrebe de mine şi să am grijă ce fac. 

Misiune din Occident

După sfărşitul celui de-al doilea război mondial, Gogu Puiu se afla in Italia, alăguri de grupul de legionari aromâni organizaţi in jurul lui Constantin Papanace. Puiu nu adoptă poziţia noncombatantă a lui Papanace, plecănd in 1945 spre Romănia pentru a activa impotriva guvernului Groza. La Belgrad este arestat insă de poliţia sârbă, care in imprejurări neelucidate il predă serviciilor secrete franceze. Pănă in 1947 este instruit in tabere speciale pentru misiuni de rezistenţă anticomunistă. Intrat in ţară se predă la Oradea, solicitănd să se intălnească cu Vasile Luca şi cu Ana Pauker, cărora avea să le comunice mesaje de la serviciile speciale occidentale. Ii este mijlocit contactul doar cu Ana Pauker, insă misiunea lui eşuează, deoarece este condamnat la un an de inchisoare pentru trecere frauduloasă de frontieră. După eliberare intră in “rezistenţa din Dobrogea”, in “grupul Fudulea“. Menţine contacte cu centrul de comandă al rezistenţei legionare, iar in 1948 se deplasează la Bucureşti, unde are o intălnire cu Gheorghe Manu. Supravieţuitorii “grupului” său au comunicat familiei că, inainte să fie identificat, Gogu Puiu se pregătea să plece in Făgăraş. Insă fiind incercuit de trupele de Securitate s-a sinucis, pentru a nu ajunge in măinile regimului.

Comisia Tismăneanu

După 1990, doamna Zoe Rădulescu a luat parte la organizarea mai multor conferinţe şi manifestări dedicate rezistenţei anticomuniste. Insă pentru un om cu “trecutul” dumneaei nu a fost loc in “comisiile de condamnare a comunismului”, cu toate că se consideră printre membrii de drept:

“PNŢ-ul a făcut o adresă la cele două comisii – şi cea de la Guvern, şi cea de la Preşedinţie – prin care m-a propus să fiu membră, ne spune doamna Rădulescu. N-au dat doi bani… Eu nu aveam ce căuta acolo pentru ei! PNŢ-ul a făcut cerere şi pentru căţiva deţinuţi politici să fie incluşi in aceste comisii. N-au fost băgaţi in seamă.

Raportul Tismăneanu este praf in ochi, pentru ca preşedintele ţării să spună: “Eu sunt cel care a condamnat comunismul». E adevărat, măcar s-a pronunţat cuvăntul condamnare, insă feed-back-ul este departe de a se realiza. Şi aici este o şmecherie. Un raport de 600 şi ceva de pagini este greu de citit. Trebuie să fii istoric, să ai răbdare să citeşti… Am citit raportul, aşa in diagonală, şi am văzut că tata este pomenit de vreo trei ori. Ceea ce demonstrează că el este făcut pe bucăţele, de oameni diferiţi, nu au avut nici minima decenţă a unui intelectual care se respectă şi atunci cănd scoate o carte o verifică. Măcar acele capitole să fie asamblate corect, să nu se vadă că sunt lipite aiurea: mai scriem o dată despre asta, o lăsăm. Nu se poate… Un istoric care se respectă şi vrea să facă o lucrare de referinţă nu poate lucra aşa…”.

1-1ad-dobrogea-gogu-grup

***

Într-un interviu în exclusivitate pentru ZIUAnews, istoricul Marius Oprea dezvăluie adevăratele dimensiuni ale aparatului represiv care a terorizat România.

IMG_4650_thumbDeși s-au scurs 24 de ani de la sângeroasa Revoluție din decembrie ’89, criminalii și vârfurile de lance ale fostei Securități trăiesc în continuare printre noi, în huzur, laolaltă cu odraslele lor de bani gata – care au căpușat serviciile secrete, partidele politice, armata, poliția și mediul de afaceri, afirmă reputatul istoric Marius Oprea, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru ZIUAnews. “Vânătorul de Securiști” mai dezvăluie că, pe la sfârșitul anilor ’90, existau 300.000 de beneficiari ai sistemului de pensii speciale, rezervat cadrelor MAI – unde sunt încadrați foștii securiști, unii milițieni și cadre penitenciare “cu merite speciale”. Potrivit istoricului, printre acești pensionari de lux se număra și o serie de rechini fioroși, generali din conducerea Securității – criminali siniștri de calibrul lui Alexandru Nicolschi, Pantiuşa Bodnarenko sau Nicolae Pleșiță. Ca în fosta Uniune Sovietică, trăim în – ceea ce rușii denumeau și denumesc coabitarea comercialo-politică între foștii activiști și foștii securiști, progeniturile lor, întru același scop ultim – realizarea Republicii Capitaliste România” – este una dintre concluziile lui Marius Oprea.

ZIUAnews: Mai credeți în posibilitatea unui proces al foștilor torționari comuniști, acum, la 24 de ani de la Revoluție?

Marius Oprea: Fără îndoială că da! Am spus de mai multe ori asta și cred cu tărie că nu este niciodată prea târziu pentru adevăr. Or, adevărul în legătură cu o crimă – legătura între victimă și călăul său – se face numai în cadrul unei proceduri judiciare. Altfel, rămâne judecata istoriei, care, așa cum s-a dovedit de la Herodot încoace, este una aproximativă, pertinentă și “sub vremi”, cum scria cronicarul Miron Costin – de altfel, și el un martir al istoriei, ca un Nicolae Iorga al vremii sale. Istoria stă de multe ori sub tăișul sabiei, așa că doar Justiția, chiar legată la ochi, poate face legătura între faptă și judecata ei în termen real. Istorie “obiectivă” a existat numai în mintea bolnavă a lui Marx, pentru că, așa, cu rare excepții, istoricii sunt oamenii timpului lor și sunt condiționați de lumea în care trăiesc. Dar să mă întorc la ceea ce vă interesează, de facto și nu de jure. Vinovăția trebuie individualizată, așa cum și victima trebuie cu certitudine stabilită. Nu vorbim de certificate de revoluționar, ci de crime. A face un proces de crime ale comunismului nu este posibil. Nu poți aduce în instanță comunismul. Mai în glumă, mai în serios, în legătură cu această sintagmă dragă profesorului Tismăneanu, un procuror binevoitor m-a întrebat: “Bine, ați adus probe; acum spune-mi, pe ce stradă stă comunismul și cum îl mai cheamă, ca să îl pot cita ca învinuit? Îi poți aduce, însă, pe cei care au ucis și torturat în numele regimului, în acei ani.

ZIUAnews: În afara torționarilor din închisorile comuniste, credeți că mai sunt în viață pești mari din conducerea fostei Securități, criminali prolifici de calibrul lui Alexandru Nicolschi, Pantiuşa Bodnarenko, Vasile Negrea, Ilie Bădică sau Nicolae Pleșiță?

Marius Oprea: Da. Sunt. M-am interesat de beneficiarii pensiilor speciale, acelea care sunt gestionate de Ministerul de Interne. Atunci când am făcut-o eu, pe la sfârșitul anilor ’90, eram consilier al președintelui Emil Constantinescu. De fapt, el a fost primul președinte care a cerut scuze poporului român, în iunie 1997, la Sighet, pentru crimele comunismului, și primul care a militat pentru condamnarea lor – temă electorală reluată ulterior cu succes de Traian Băsescu, după huiduirea sa în fața sediului CNSAS, pentru manevrele care au dus la fraudarea alegerii venerabilului Constantin Ticu Dumitrescu în fruntea unei instituții pe care o crease. Dar să revin: la vremea aceea, erau peste 300.000 de beneficiari ai acestui sistem de pensii, rezervat cadrelor MAI – aici intră foștii securiști, unii milițieni și cadre penitenciare “cu merite speciale”. Nu știu câți mai sunt acum.

Kovesi, generalul Vasilache și sarabanda NUP-urilor

În prezent, au fost scoși la iveală doi, dar, în trecut, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a mai trimis parchetului sesizări cu privire la peste 300 de persoane, asupra cărora adunasem dovezi că pot fi făcute vinovate pentru genocid; dar, atât timp cât doamna Kovesi și generalul Vasilache (un “fost” și el) au condus Parchetul General și Secția Parchetelor Militare, înlocuind singura persoană care putea face lumină în aceste cazuri – mă refer la generalul Dan Voinea -, nu s-a întâmplat absolut nimic. Am primit NUP după NUP (n. red – neînceperea urmăririi penale) sau, în cazul unor alte situații, în care procurori sau polițiști mai curajoși începuseră cercetările, am primit câte un SUP (n. red. – scoaterea de sub urmărirea penală). Toate faptele erau încadrate la omor – nu la genocid -, și se acționa prescrierea lor.

ZIUAnews: Cât de mari mai sunt, în prezent, mușchii fostei Securități? Cât de puternică este această structură ocultă care refuză să piară?

Marius Oprea: Chiar. Cât? Păi, atât de puternică precum este un comitet central fără chipuri, într-o țară în care țarul râde întruna, gâdilat la tălpi și preaslăvit. E cam la fel de puternică și de slabă totodată – pentru că nu mai este tăiș al sabiei în lupta de clasă, ca în anii ’80, dar actuala putere este născută pe ruinele ei. Ca în fosta Uniune Sovietică, trăim în “sistem” – ceea ce rușii denumeau și denumesc coabitarea comercialo-politică între foștii activiști și foștii securiști, progeniturile lor, întru același scop ultim – realizarea Republicii Capitaliste România.

ZIUAnews: De ce în România nu există încă o lege a lustrației? De ce lucrurile se mișcă atât de greu atunci când se pune problema condamnării crimelor săvârșite de comuniști?

Marius Oprea: Aici răspunsul e simplu. Avem o mare problemă, care se numește continuitate. Nu între daco-romani, ci români – fiindcă prima continuitate este bine documentată și dovedită, măcar prin limba noastră. Dacă instituțiile comuniste au dispărut, nu au dispărut structurile, rețelele, familiile. Odraslele foștilor securiști sunt în servicii, ai magistraților sunt procurori sau judecători, ai milițienilor – cum altfel? – activează în poliție. Iar copiii activiștilor sunt mari oameni de afaceri, care au privatizat “avuția națională – bun al întregului popor”! Cum să-și condamne copiii părinții, care stau bine-mersi în aceleași vile, cu aceleași pensii ca în vremea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu? Legea lustrației nu a avut și nu are culoare politică, e o opțiune morală, neluată în considerare de Parlament, care e dominat încă de foști și copiii lor. Câți copii de deținuți politici sunt în Parlament sau aparatul Executivului, sau în structurile administrative teritoriale? Pun pariu că mai puțin de zece, din zeci de mii.

ZIUAnews: Emil Constantinescu și “Fundația Română pentru Democrație” și-au anunțat intenția de a transforma Fortul 13 Jilava în, citez, “memorial al victimelor totalitarismului”. Sunt voci care susțin că centrarea demersului pe ideea generală de totalitarism, fără a se pune accentul în mod clar – încă din titulatură -, pe crimele comunismului, poate duce la o banalizare a celor 20-25 de ani de represiune bolșevică foarte dură. Cum vă raportați la această chestiune?

Marius Oprea: Ceea ce face Emil Constantinescu este cât se poate de corect. Comunismul și crimele sale trebuie puse în aceeași balanță cu nazismul și holocaustul. Ambele sunt și trebuie judecate ca atare, în conformitate cu legislația internațională – în temei juridic considerate drept genocid -, iar ambele sisteme (creatoare ale acestor atrocități pe care abia acum începem să le cunoaștem) trebuie socotite sisteme genocidare. Inițiativa domnului președinte Constantinescu este, de altfel, singura pe care o văd viabilă, constructivă, capabilă de rezultate concrete – atât prin girarea sa de către un fost președinte al României, cât și prin sprijinul inter-instituțional acordat acestui proiect, care adună la aceeași masă (și în jurul unei singure idei), instituții ale statului și organizații non-guvernamentale.

ZIUAnews: Am înțeles că departamentul de Investigații Speciale – pe care îl coordonați în cadrul IICCMER – se confruntă cu o mare lipsă de fonduri și logistică. Detaliați această problemă.

Marius Oprea: Nu fondurile sunt neapărat problema, cât puterea mea de a le accesa. Nu mă pricep la redactarea de proiecte prea bine, iar, în România, totul se face pe bază de proiecte. Institutul îmi dă tot concursul, dar totul se face pe proiecte. Totul e un proiect, ca și România de altfel. Nu condamn pe nimeni, dar simt pe zi ce trece că aparțin și eu, precum dinozaurii pe care îi caut, ori victimele lor, unui trecut ceva mai îndepărtat. Dacă vreți, este un soi de claustrofobie socială a mea, în relație cu reglementări din ce în ce mai stufoase, pe care încerc să le înțeleg și nu reușesc întotdeauna. Era mai simplu când știam că pentru o zi la fân sau la adunat de prune primesc o sută de lei. Acum însă, reglementările sunt diversificate. Suntem în Uniunea Europeană, unde nu ducem lipsă de porci, ci de dispozitive pentru asomarea lor.

ZIUAnews: Altfel, ce planuri de viitor aveți… ce cărți mai pregătiți?

Marius Oprea: Am aproape pe final două cărți – una de interviuri, cu doamna Doina Cornea, și o alta, numită “Poporul Pierdut” (sau, poate “Îngerii din pământ“), care este un fel de jurnal al exhumării morților, ceea ce, din 2006 încoace, am inițiat alături de colegii mei Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă și Horațiu Groza. De asemenea, pregătesc și editarea a două documentare cu aceste investigații speciale. Totodată, m-am apucat să îmi scriu memoriile, pentru că mă apropii de 50 de ani și nu vreau să uit ce am făcut bine și rău pe lumea asta, ori cu ceea ce cred eu că i-am bucurat sau supărat pe cei din jur. Am găsit și un titlu provizoriu, e provizoriu pentru că e așa, mai melodramatic – “Un înger cu fața murdară”.

Răzvan Gheorghe

marius-oprea-sute-de-mii-de-tortionari-au-beneficiat-dupa-revolutie-de-pensiile-speciale-gestionate-de-ministerul-de-interne-104426-5

Legaturi:

***

***

***


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Inscenari, facaturi, Justitie, Marius Oprea, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare, Partizanii (eroii rezistentei in munti), Razboiul impotriva Romaniei, Sergiu Andon, Servicii secrete, Stat politienesc, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la ““Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si video)

  1. “Daca am fi trait noi in vremea parintilor nostri, nu am fi ucis pe prooroci.” Acum nici macar nu le zidesc mormintele. Sub paravanul legii si institutiilor impersonale nu mai exista oameni, oameni care sa-si recunoasca vina si sa repare pe cat posibil raul de odinioara. Ma refer la fostii tortionari.
    Dea Domnul sa existe macar urmasi ai lui Hristos si ai proorocilor, care sa-i cinsteasca cum se cuvine si sa le urmeze calea.

  2. Cinste voua si tuturor – jurnalisti, avocati, istorici, orice ar fi ei – acelora care fac cunoscute aceste lucruri si II DENUNTA pe criminali si pe protectorii lor! Cata vreme aceste voci vor exista si cata vreme noi, ceilalti, simplii spectatori/cititori vom cinsti memoria EROILOR nostri, inca nu e totul pierdut pentru Romania!

  3. Asa cum mergem, In curand vom disparea ca neam….

  4. Pingback: Procesul URSU versus securistul MARIN PARVULESCU amanat a patra oara… ANDREI URSU: “Este un reflex al justitei de a proteja in continuare Securitatea”. TUPEUL BATRANULUI SECURIST: “Nu vreti sa vorbim mai bine despre fotbal? (VIDEO)
  5. Vad ca sunt si altii care realizeaza ca nu se poate schimba ceva prin disparitia naturala a generatiei securiste de pana-n ’90.
    Aceia erau de diferite varste, s-au imbarligat intre ei in mod diferit, e ca o stafeta ce se trece de la unii la altii direct si incrucisat in “n” moduri.
    O caracatita cu mii de brate ce mai si naparleste si se reface continuu.

  6. Pingback: DICTATURA TOT MAI APROAPE? Serviciile secrete isi rotesc cadrele si sunt pe cale sa inchida posturile TV incomode: REALITATEA TV si ANTENA 3, LUATE LA TINTA prin procurorii politici DNA si prin ordonante cu dedicatie emise de guvernul PONTA-GHITA (SRI)
  7. Pingback: DICTATURA TOT MAI APROAPE? Serviciile secrete isi rotesc cadrele si sunt pe cale sa inchida posturile TV incomode: REALITATEA TV si ANTENA 3, LUATE LA TINTA prin procurorii politici DNA si prin ordonante cu dedicatie emise de guvernul PONTA-GHITA (SRI)
  8. Pingback: “CU DUMNEZE INAINTE”. Emisiunea “In Premiera” cu NICOLAE CIURICA, unul din ultimii PARTIZANI ANTICOMUNISTI aflati inca in viata [VIDEO] - Recomandari
  9. Pingback: Cum sunt “pedepsiti” TORTIONARII comunisti: DISIDENTUL GHEORGHE URSU – “UCIS” A DOUA OARA in motivarea judecatorului care l-a spalat si protejat pe SECURISTUL responsabil moral de uciderea sa, prin caracterizari infam(ant)e,
  10. Pingback: Drumul catre STATUL TOTALITAR – cazul STASI [VIDEO - conferinta TED]. Trei in unul: serviciu de informatii, politie secreta si procuror public. SUPRAVEGHERE TOTALA, CONTROLUL prin NEINCREDERE, FRICA si PRESIUNE PSIHOLOGICA si diabolica strategie de
  11. Pingback: PARINTELE IUSTIN PARVU – Interviu inedit din 1991 despre CUMPLITELE PATIMIRI DIN INCHISORILE COMUNISTE, despre metodele satanice de anchetare, reeducare, delatiune si dezbinare si CUM LUCREAZA PROVOCATORII ODIOSI -
  12. Pingback: IULIUS FILIP, EROUL ANTICOMUNIST regasit in al doisprezecelea ceas - MARTURIA NOBILA si SCRISOAREA SFASIETOARE CATRE AUGUSTIN LAZAR DIN 1986: "Da, frate române, ai fost numit să ai mare răspundere... Niciodată banii câștigați pe oasele și cad
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare