STAPANII DE LA FMI. Adevaratul guvern al Romaniei si PLANUL ELABORAT AL INGENUNGHERII ECONOMICE a tarii. CAZUL TAROM si tactica “MANAGEMENTULUI PRIVAT” LA COMPANII DE STAT (VIDEO)/ Radu Golban: ROMANIA SI ALTERNATIVELE LA CORSETUL UE [carte pdf]

9-11-2013 12 minute Sublinieri

gazdaru-UE-FMI-Romania

Credeţi că România este condusă de preşedinte sau de Guvern? Mai credeţi că serviciile de informaţii veghează la siguranţa statului? Posibil, dar nu în aceste vremuri. Guvernul României are de ieri un nou nume: Fondul Monetar Internaţional (la care se adaugă în plan secund Uniunea Europeană şi Banca Mondială).

România este o colonie, condusă de ceea ce presa internaţională denumeşte ca fiind TROICA.  Sună cam ruseşte, dar TROICA este o construcţie de sorginte sută la sută capitalistă. Este vorba despre războiul economic global, în care România reprezintă o cantitate neglijabilă.

Şmecheria politicienilor de pe Dâmboviţa s-a topit ca gheaţa în deşert. Timp de patru ani, ne-am bătut joc de şansa de a ne schimba mentalitatea faţă de muncă şi de a restructura economia.Am împrumutat peste 20 de miliarde de euro de la Fondul Monetar Internaţional. Acum a venit timpul ca noi, românii, să plătim cu vârf şi îndesat creditele făcute de politicieni. Şi vom plăti dragii mei, vom plăti, noi şi copiii noştri! În plus, FMI strânge şurubul şi intervine brutal în viaţa economică a României. FMI intervine direct şi în deciziile politice ale Guvernului. FMI stabileşte impozite, ce taxe vor fi introduse, stabileşte tot ce ţine de economie: de la privatizarea companiilor de stat, la vânzarea pachetelor de acţiuni.

Ţara noastră este ca un datornic la cămătari, care a fost răpit, iar acum stă legat cu pistolul la cap. În acest timp, cămătarii (a se citi FMI) îi vînd datornicului mobila din casă, televizorul, maşina de spălat. În timp ce noi stăm cu pistolul la cap, cămătarii FMI ne mângâie duios pe cap şi ne explică filosofic că toate acestea sunt spre binele nostru. Să nu ne facem nicio iluzie, România a fost îngenuncheată din pricina slăbiciunii politicienilor. Politicieni pe care eu, tu, noi toţi i-am votat. Vina pentru situaţia actuală ne aparţine şi nouă. Îngenuncherea economică a României s-a făcut în baza unui plan bine elaborat. La începutul anulilor 2000, am fost obligaţi să ne vindem sectoare întregi din economie, cum ar fi petrolul, sectorul financiar bancar. Acum, vom ceda resursele naturale şi, prin privatizări sau cedări mascate, vom înstrăina restul de active ale statului (adică societăţile de stat care au mai rămas nedistruse de politicieni).

Astăzi o să prezint un astfel de exemplu sugestiv: se numeşte TAROM şi este compania naţională de transport aerian a României. TAROM este mai mult decât o afacere. TAROM este un brand al mândriei naţionale, care are o istorie frumoasă în spate. TAROM se află printre puţinele companii aeriene din Europa care au reuşit să reziste fără să intre în faliment, fără să fie închise şi apoi reinventate, aşa cum s-a întâmplat de exemplu cu liniile aeriene din Belgia.

Şi pentru că piaţa transportului aerian la nivel mondial este de fapt politică sută la sută, întotdeauna, un stat puternic deţine o linie aeriană naţională, iar celelalte state sunt pasagerii acesteia. Fondul Monetar Internaţional a decis ca România să restructureze aceasta companie, să o facă mai eficientă. Cum ar veni, FMI se arată îngrijorată de soarta TAROM. Cei la FMI au inventat în 2009, când au semnat acordul cu România, o metodă prin care poate controla societăţile de stat, fără să oblige Guvernul să le privatizeze. Adică statul rămâne acţionar, dar controlul este în altă parte. Povestea asta se numeşte management privat.

TAROM a intrat în acest program şi la conducerea companiei a fost ales un belgian pe nume Christian Heinzmann. Heinzmann a beneficiat de un lobby agresiv din parte ambasadelor Olandei, Marii Britanii şi Belgiei de la Bucureşti. Atât Olanda cât şi Marea Britanie au interese majore în transportul aerian mondial, prin companiile British Airways şi KLM. Oficial, Heinzmann pretindea că este expert în management de criză, cum ar veni, ştie să restructureze companiile care au probleme. La TAROM, ca în orice companie de stat, politicienii au făcut angajări fără cap, sute de oameni care taie iarbă la câini. În plus, compania fusese căpuşată politic. Mediul economic şi politic de la Bucureşti aştepta ca Heinzmann să ia măsuri dure în restructurarea TAROM iar Guvernul era fericit că sarcina ingrată a disponibilizărilor să cadă în sarcina belgianului. După câteva luni, Heinzmann a bătut însă palma cu sindicatul din TAROM. În plus, managerul a introdus curse interne neprofitabile, cum ar fi zborurile de la Bucureşti la Suceava, Târgu Mureş şi Sibiu, la presiunea parlamentarilor USL, care vor să ajungă mai repede acasă cu avionul. Heinzmann a tăiat cheltuielile de dezvoltare a companiei şi a protejat angajaţii cărora le-a promis majorări de salarii.

În acest timp, compania se apropie de prăpastie şi riscă să intre în faliment, asemenea companiei aeriane din Ungaria, Malev, îngropată cu acordul aceluiaşi Fond Monetar Internaţional. După câteva luni, junalistii de la Bucureşti i-au luat CV-ul specialistului Heinzmann şi au constatat cu stupoare că majoritatea companiilor aeriene pe care le-a condus au intrat în faliment. Heinzmann a condus spre faliment companiile SABENA, Albania Air şi Bangladesh Airlines. Acelaşi Heinzmann a atribuit un contract de reparaţie în valoare de 600.000 de euro, pentru un avion, unei companii din Belgia unde lucrase anterior, şi un contract de consultanţă de 40.000 de euro unei firme prietene, pentru a face strategia de restructurare a TAROM. Strategie pentru care el fusese de fapt angajat şi plătit cu un salariu de 14.000 de euro pe lună.

Era mult mai cinstit spun eu pe final, ca ambasadele Olandei, Belgiei şi Mari Britanii, prin intermediul Fondului Monetar, să ceară României să închidă direct TAROM, fără bătaia aceasta de joc. Şi astfel, companiile aeriene din Europa să preia piaţa TAROM. Câteodată este mult mai cinstit să ştii că eşti o colonie a marilor Imperii decât să ai impresia că reprezinţi ceva. Măcar să nu fim luaţi de proşti !

***

Europa reală şi fascinaţia UE

Până mai anii trecuţi, apariţia, în România, a unei cărţi cum este aceasta ar fi părut dacă nu de neînchipuit, oricum de nedorit, de evitat şi, pe cât posibil, de ignorat. A pune sub semnul îndoielii sau întrebării apartenenţa la Uniunea Europeană ca variantă nu optimă, ci singura posibilă, echivala în opinia comună (de fapt, mai degrabă în cea oficială) cu un adevărat sacrilegiu. O asemenea apariţie editorială ar fi avut parte de micul său scandal public. Înainte, dar mai ales după ce România a intrat în Alianţa Atlantică şi în Uniunea Europeană, NATO şi UE s-au impus în mentalul colectiv ca instituţii, simboluri şi finalităţi sacrosancte, ca variante intratabile şi soluţii unice pe perioade nedefinite, de parcă ar fi vorba de instituţii nemuritoare. Orice brumă de nedumerire sau îndoială, orice nuanţă critică de atitudine în ce priveşte viabilitatea căii integraţionisteuropene şi a celei euroatlantice au fost privite, de aceea, ca o adevărată blasfemie, ca un sacrilegiu, ca o trădare a marilor cauze. Cum ar putea oare cineva pune la îndoială oportunitatea integrării României în aceste structuri – considerate parcă de-a dreptul ideale – în timpul Războiului Rece?

În toată perioada cât au stat sub regim comunist, românii – ca şi ceilalţi est-europeni – şi-au dorit “să vină americanii” pentru a-i scăpa de dominaţia străină şi de fantasma comunismului şi să-şi vadă ţara în rând cu naţiunile libere şi prospere din Europa. Românii au echivalat intrarea ţării în NATO şi în UE cu intrarea în lumea libertăţii şi democraţiei, în raiul civilizaţiei şi prosperităţii şi au fost, în această parte de lume, cei mai sinceri, mai entuziaşti şi mai necondiţionaţi aspiranţi la valorile şi instituţiile occidentale (o arată şi sondajele de opinie ale vremii). După mutaţiile geopolitice din 1989, România “a capitulat necondiţionat”, cu speranţă şi entuziasm, în faţa acestor valori şi instituţii ale Occidentului, către care aspirase decenii de-a rândul. Fascinaţia visului occidental a vrăjit şi populaţia, dar a influenţat şi decizia şi elitelor, astfel că intrarea României în NATO şi Uniunea Europeană s-a produs ca un marş triumfal, nu după evaluări în cadru naţional şi după negocieri temeinice şi responsabile cu viitorii parteneri şi aliaţi. Un asemenea comportament dezinvolt al factorilor de decizie în stat, al elitelor, de fapt al nostru, al tuturor celor ce am trăit acele momente de răscruce în devenirea noastră naţională, rămâne o atitudine istorică de explicat.

Mai mult încă, decizia schimbării de orientare a politicii externe a ţării cu 180 de grade s-a însoţit cu abandonarea cvasitotală a relaţiilor foarte solide cu alte state şi regiuni ale lumii decât cele occidentale (nu neapărat doar cu state care au avut ori şi-au menţinut regim comunist de guvernare). Restructurarea relaţiilor României cu lumea, pe toate planurile, nu numai politic, diplomatic, şi militar, dar şi economic, cultural etc., s-a făcut prin idealizarea şi absolutizarea virtuţilor şi performanţelor noilor opţiuni şi a noilor parteneri, discernământul lax şi spiritul critic abolit de euforia noilor promisiuni aveau să ducă, în mod cu totul explicabil, la situaţia identic opusă, dacă i-am putea spune aşa: o nouă izolare a ţării în lume, de data aceasta prin neglijarea şi abandonarea până la întrerupere a contactelor şi conlucrării cu partea de lume “neoccidentală”, Restul, cum i se spune mai nou. Dar un “rest” care reprezintă cam două treimi, ca pondere, prin raportare planetară, la mulţi indicatori semnificativi. Acest tip de distorsionare a relaţiilor la nivel de stat, dar şi la alte paliere (de societate civilă, culturale, turistice, contacte umane etc.) au produs şi produc prejudicii considerabile ţării, într-un moment deosebit de solicitant şi delicat al istoriei sale, de convalescenţă postcomunistă, tranziţie prelungită, defectuoasă şi incompletă, şi post-tranziţie devenită capitalism sălbatic.

Preeminenţa relaţiilor cu Occidentul şi instituţiile sale, proces salutar şi benefic fără nici o putinţă de tăgadă, a condus însă într-o măsură tot mai accentuată, pe măsura fetişizării sale, la un sentiment de dezamăgire treptată, dar tot mai accentuată, faţă de noile alianţe şi noii aliaţi. Observăm că s-a constituit deja o adevărată literatură despre est-europenii postcomunişti ca fiind “copiii nedoriţi” ai lumii libere. Sentimentul noilor veniţi că ar fi percepuţi ca parteneri sau aliaţi de categoria a doua s-a întărit în timp ca urmare a tot mai multor experienţe nefericite şi în propria ţară, şi în relaţiile cu exteriorul. Iar atitudinea paternalistă, afişat proteguitoare a celor consideraţi până mai ieri salvatorii “naţiunilor captive” din Est, care au devenit apoi garanţii şi ocrotitorii noilor democraţii a dezvoltat şi ascuţit un simţ critic tot mai evident în fosta Europă Răsăriteană (devenită acum Europa Centrală şi Europa de Sud-Est).

Tot mai solicitată a devenit relaţia dintre Occident şi democraţiile emergente din Est şi ca urmare a dificultăţilor cu care se confruntă întreaga lume prin criza prelungită care a cuprins-o, dar o criză cu acţiune agravantă în noile state cu economie de piaţă. Aprecierea – exactă sau eronată în diferite proporţii – că statele dezvoltate cu democraţie tradiţională consolidată acţionează pentru depăşirea crizei prin nesocotirea sau chiar pe seama intereselor noilor democraţii din Est a sporit, în rândul acestora, insatisfacţia şi deziluzia faţă de perspectivele pe care le vedeau larg deschise în faţa lor după schimbările politice spectaculoase din 1989-1991. În sfârşit, criza politică din vara anului 2012, care a perturbat serios societatea românească şi în care demnitari de vârf ai instituţiilor europene au avut intervenţii de un partizanat evident şi în forme de-a dreptul ofensatoare, amintind de practicile foştilor “prieteni mai mari” de la Răsărit, a sporit considerabil reticenţele şi, pentru un procentaj popular în creştere, animozitatea, până la ostilitate uneori, faţă de instituţiile europene şi în primul rând faţă de Consiliul Europei.

Fapt este că împlinirea a cinci ani de la intrarea României în Uniunea Europeană nu a fost privită şi marcată în ţară ca un moment sărbătoresc iar unii au preferat chiar ca aniversarea să treacă pe cât posibil mai puţin observată. Deviza cea mai potrivită pentru atmosferă în care s-a consumat momentul a dat-o probabil fostul ministru de Externe iar apoi consilier prezidenţial Cristian Diaconescu, care şi-a intitulat un text pe subiect “La mulţi ani şi să ne fie ruşine!”. Cât priveşte bilanţul acestor primi cinci ani de apartenenţă la UE, cei ce s-au încumetat să-l întocmească s-au poticnit în dispute interminabile privitoare la sumarizarea avantajelor şi dezavantajelor şi la calculul cifric al sumelor primite sau plătite de România în relaţia cu instituţiile de la Bruxelles.

În ce priveşte “cât a dat” şi “cât a primit” România după cinci ani de apartenenţa la UE, controversa rămâne în continuare deschisă. Deschisă rămâne însă, înainte de toate, posibilitatea reală a României de a decide pentru o nouă formulă de evoluţie a ţării, una cât mai potrivită interesului naţional şi cât mai realist concepută ţinând seama de contextul european şi mondial. Această carte demonstrează şi ea, cât se poate de convingător, că pentru România este posibil şi intens oportun un nou pattern de dezvoltare, ceea ce înseamnă şi un nou tip de relaţii cu Uniunea Europeană, din multele care pot ieşi din imaginaţia şi competenţa celor în drept, dar şi din înţelepciunea cu care ar urma să fie aleasă varianta optimă pentru interesul naţional. […]

Din nenumărate alte raţiuni lumea are nevoie de Europa Unită, indiferent de frământările şi căutările, performanţele şi insuccesele care-i jalonează drumul. Iar această carte, contrar oricăror aparenţe sau răstălmăciri răuvoitoare, nu este prin nimic nici antieuropeană, nici anti-UE. Este o carte care-şi propune să îndemne la reflecţie asupra căilor de dezvoltare viitoare a României şi să stimuleze o dezbatere publică responsabilă asupra căii de urmat. Autorul cărţii, dr. în economie Radu Golban, dezvoltă, în paginile ce urmează, într-un mod mai cuprinzător, mai riguros şi mai argumentat decât s-a făcut la noi până acum, o alternativă de evoluţie a României într-o formulă bonificată a căii pe care s-a angajat ţara ca membru al UE.

Am certitudinea să afirm că dr. Radu Golban este autorul de oportunitate ideală pentru un subiect privitor la opţiunile de devenire economică ale unui stat european la începutul secolului XXI. Formaţia sa academică în disciplinele economiei politice şi cel al istoriei economiei îi asigură o viziune sincronică şi diacronică de amplă deschidere, iar cărţile pe care le-a publicat până acum în această sferă tematică o exemplifică. Pe Radu Eugen Golban, doctorul în economie şi master în studii europene avansate, autor de cărţi, studii şi articole de presă, românii l-au redescoperit, firesc şi senzaţional, când, în 2010, a făcut dezvăluirea spectaculoasă dar riguros exactă şi documentată, că Germania are o datorie istorică faţă de România, de peste 18 miliarde de euro. Dincolo însă de această intrare spectaculoasă în viaţa publică românească, Radu Golban este, în primul rând, un specialist de renume în lumea academică europeană, cu studii la reputate instituţii universitare ale continentului. Absolvent al Universităţii „Albert-Ludwigs” din Freiburg, Germania, Facultatea de Filozofie, cu specializarea Politică ştiinţifică şi drept; absolvent al Programului de Masterat în Studii Europene Avansate al Institutului European al Universităţii din Basel, Elveţia; absolvent al mai multor cursuri de specializare în domeniul integrării şi doctor al Universităţii de Vest din Timişoara, cu teza “Uniunea Europeană şi monetară şi România”, (conducător ştiinţific Grigore Silasi, anul susţinerii 2008), Radu Golban a desfăşurat începând cu 2001 la Şcoala de Înalte Studii Economice Comparative de la Universitatea de Vest din Timişoara iar apoi în cadrul pregătirii pentru teza de doctorat şi ulterior în calitate de lector asociat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale comunicării din cadrul Universităţii de Vest, o activitate apreciată de cercetare şi predare. În paralel, desfăşoară o bogată activitate publicistică şi editorială, concretizată în patru cărţi ca prim autor, şi peste 70 de articole şi lucrări ştiinţifice publicate în reviste recunoscute din Germania, Elveţia, România etc. Observator atent al scenei europene, Radu Golban se disociază lucid de euforiile şi deziluziile, mistificările şi derapajele construcţiilor comunitare, fără a respinge proiectul unei Europe cu adevărat Unite, care să ţină seama de interesele tuturor partenerilor. Protagonist activ al vieţii publice româneşti, evaluează argumentat şi nonpartizan – inclusiv în cărţi, în presa scrisă, la TV şi în mediul academic şi universitar – traseul devenirii României în complexa şi solicitanta etapă istorică pe care o traversează ţara de la “socialismul real” la democraţie şi economie de piaţă.

Şi-ar dori o Românie cu o menire şi un mesaj asemănătoare, în această parte a continentului, celor prin care Elveţia s-a consacrat în centrul Europei ca factor stabilizator, de echilibru şi înţelegere. Dar autorul cărţii mai are un atu, rar întâlnit, ce ţine chiar de biografia sa: cunoaşte la modul practic şi familiar – pentru că le-a trăit şi le trăieşte – cele trei ipostaze fundamentale de sisteme economice care funcţionează în Europa zilei de azi – Europa Unită a statelor care dezvoltă, de peste jumătate de secol, experimentul integraţionist la scară continentală, fiind cetăţean german; statutul de ţară independentă şi neutră, neangajată politic şi militar, dar participând activ la viaţa internaţională, model pe care îl ilustrează prin excelenţă Elveţia, ţara în care s-a stabilit şi îşi desfăşoară cu precădere activitatea autorul prezentei cărţi şi “Noua Europă”, cum i se mai spune Europei post-comuniste care îşi caută drumul în lumea democraţiei şi economiei de piaţă şi căreia dr. Radu Golban îi aparţine prin originea sa, de român născut în zona multiculturală şi de consacrată toleranţă etnică a Timişoarei. Prin asemenea date personale esenţiale şi existenţiale, dr. Radu Golban este eliberat de constrângeri sau rigori administrativo-birocratice şi imun la contaminări şi influenţe politicianiste sau ideologizante.

Demersul acestei cărţi poate fi luat şi ca exerciţiul intelectual al unui specialist în probleme ale Europei de astăzi privitor la diferitele opţiuni posibile de evoluţie în lumea globalizării. Paradoxal, între altele, este că pe măsură ce globalizarea capătă tot mai multă consistenţă la scară planetară, aventura europeană a integrării trece printr-o criză identitară care tinde să se cronicizeze iar încărcătura de speranţă şi forţa de atracţie a idealului Europei Unite pierd din impact şi atractivitate. Despre posibilitatea ieşirii din Uniunea Europeană se discută astăzi deschis, în registre deloc dramatice şi la modul responsabil în multe capitale ale continentului şi nu numai la nivel oficial ci şi la cel al societăţii civile, în lumea afacerilor, în cea academico-universitară sau în mass-media. Ar fi şi o ipocrizie, şi o atitudine păgubitoare, şi o abdicare de la responsabilitate dacă am ignora marea dezbatere ce cuprinde spaţiul european în legătură şi cu viitorul Europei Unite, al instituţiilor sale, dar şi cu destinul fiecăreia dintre statele continentului, implicate, toate, într-un fel sau altul, în procesul integraţionist care, planetar fiind, nu ar putea ocoli şi partea noastră de lume, indiferent dacă acest proces se va exprima, în viitor, prin formula Uniunii Europene sau prin alte construcţii interstatale sau suprastatale. O contribuţie la această mare dezbatere de idei europene se doreşte şi această carte, care abordează cu profesionalism şi temeritate o temă de interes naţional ce revine tot mai des în atenţia generală, dar care îşi aşteaptă o abordare frontală şi cuprinzătoare.

Care ar putea fi, totuşi, traiectoria posibilă a acestei cărţi? Ea nu a apărut nici inoportun, nici inutil, nici prea devreme, dar fiind prima cu un asemenea mesaj, în faţa ei se deschid variante. Poate interesa, poate inspira, poate incita la dezbateri. Sau, poate atrage asupra ei o canonadă de critici şi atacuri. Sau, dimpotrivă, poate fi îngropată sub munţi de tăcere. Această ultimă variantă ar fi şi cea mai puţin dorită. Observăm, după 1989, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este, după unii, incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatură samizdat, interzisă şi care circulă pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele.

Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. N-am să dau aici titluri de asemenea cărţi damnate, dar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României.

[…]

 

Romania, alternative la corsetul UE

 ***


Categorii

1. DIVERSE, Acordul cu FMI, Radu Golban, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE), Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “STAPANII DE LA FMI. Adevaratul guvern al Romaniei si PLANUL ELABORAT AL INGENUNGHERII ECONOMICE a tarii. CAZUL TAROM si tactica “MANAGEMENTULUI PRIVAT” LA COMPANII DE STAT (VIDEO)/ Radu Golban: ROMANIA SI ALTERNATIVELE LA CORSETUL UE [carte pdf]

  1. Pingback: Romania – Bantustan euro-atlantic? RADU GOLBAN si DINU GIURESCU in dialog cu RARES BOGDAN [Realitatea TV - VIDEO] - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare