IPS Teofan la intrarea in Saptamana Mare: PATIMILE CARE NE IMPIEDICA BUCURIA INVIERII/ Pastorala de Pasti a PS Gurie: DREAPTA JUDECATA si INVIEREA – certitudinile ultime care zguduie DICTATURA RELATIVISMULUI/ Scara spre Vesnicie – intre MANA INTINSA DE HRISTOS si RISCUL PERMANENT AL PRABUSIRII

“Cat de usor putem deveni din atenti si lucratori, nebuni si pierduti pentru intreaga noapte a vesniciei…”

IPS Teofan: CUVANT LA SAPTAMANA MARE SI LA INVIEREA DOMNULUI (aprilie 2015)

– “[…] Nu ne-am eliberat de patimi si, in ciuda marturisirii adevarului de credinta, acesta nu are intotdeauna corespondenta in viata noastra de zi cu zi. Si un om cuprins de patimi, mai ales cele legate de orgolii, de ambitii, de constiinta superioritatii proprii si dorinta de a domina inlatura valul de bucurie care ar trebui sa ne defineasca mai ales in zilele Sfintelor Pasti […]”

***

• Ziarul Lumina:

Denia primei zile din Săptămâna Patimilor „Numai dacă ne iertăm unii pe alţii, avem dreptul să zicem «Hristos a înviat!»“

[…]

„Săptămâna cea mai sfântă din timpul unui an“

În cuvântul de învăţătură rostit la final, IPS Părinte Teofan a făcut apel la trăirea în duh creştinesc autentic în Săptămâna Patimilor:

„Săptămâna ce urmează este cea mai sfântă din timpul unui an. În această săptămână ni se aminteşte de pătimirile Domnului Hristos, de intrarea Sa în Ierusalim, de cuvintele pe care le-a rostit în Templul din Ierusalim, de trădarea lui Iuda, de Cina cea de Taină, de momentul în care Domnul Hristos a spălat picioarele ucenicilor; ne amintim de rugăciunea Lui în Grădina Ghetsimani, de sărutarea cea înşelătoare a lui Iuda, de judecarea Domnului de către farisei, de către Ponţiu Pilat şi de către regele Irod, de condamnarea Domnului Hristos la moarte, răstignirea Lui pe cruce, aşezarea în mormânt şi Învierea Lui a treia zi. Iată o suită de momente care ar trebui să ne oprească din iureşul vieţii noastre. Este o săptămână în care suntem chemaţi să mărim intensitatea postului şi să stăm mai mult la rugăciune, atât la casele noastre, cât şi la slujbele de dimineaţă sau de seară ale Bisericii. Este o săptămână în care trebuie să ne gândim la cei mai săraci dintre noi, pentru ca şi ei să aibă bucuria Sfintelor Paşti prin punerea pe masă a celor trebuincioase. Este o săptămână în care cei care nu s-au spovedit până acum trebuie să facă acest lucru şi, cu binecuvântarea preotului, să primească Sfintele Taine. Este o săptămână în care trebuie să ne cercetăm şi să vedem dacă suntem certaţi cu cineva şi să căutăm orice cale ca să nu ne ajungă noaptea de Paşti fiind în vrajbă cu cineva; cântările Bisericii ne spun că numai dacă ne iertăm unii pe alţii, avem dreptul să zicem «Hristos a înviat!»“.

[…]

Deniile sunt slujbe de dimineaţă care se săvârşesc în seara zilei precedente, ca o formă de priveghere prelungită a zilei. În cadrul Deniilor din Săptămâna Patimilor sunt rememorate ultimele zile din viaţa pământească a Mântuitorului, respectiv prinderea, judecarea, răstignirea şi îngroparea.

***

Fragmente din Pastorala de Paşti a PS Episcop Gurie:

„Cum îmi voi petrece eternitatea?“

Adevărurile ultime proclamate de Ortodoxie, piedici în calea dictaturii relativismului

„Căci moarte nu există şi ce numeşti tu „moarte“ e-o viaţă altfel scrisă, în sfânta firii carte!“ – Mihai Eminescu

Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos, pe care o prăznuim, confirmă nişte adevăruri non-negociabile, nişte învăţături pe care, în timpul activităţii Sale pământeşti, Dumnezeu le-a proclamat tuturor: că viaţa nu are sfârşit, iar după moarte urmează o altă viaţă, în lumea de dincolo de materie, în alt plan existenţial, că există o Judecată a noastră, a fiecăruia în parte. Ne spune şi Sf. Apostol Pavel: „Este rânduit oamenilor ca odată să moară, iar după aceea să fie judecata!“ (Evrei 9, 27). Iar criteriile de judecare, de evaluare a noastră, sunt dinainte hotărâte: faptele săvârşite pe acest pământ. În climatul marcat de relativism, de ambiguitate şi de derută din lumea de astăzi, în care nimic nu pare sigur, ci totul se reduce la simple păreri, la simple opinii, la „puncte de vedere“ acceptabile de ceilalţi sau nu, acest mesaj al Mântuitorului este foarte intransigent. Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi, în textul de la Matei 25, 31-46, vorbeşte despre răsplătirea sau osândirea noastră de după moarte, în funcţie de identitatea pe care am dobândit-o de-a lungul vieţii pământeşti: de fiinţe bune, izvorâtoare de iubire, emanând în jur harul, energia lui Dumnezeu, sau, dimpotrivă, de fiinţe rele, măcinate lăuntric, malformate, tiranizate de lucrarea şi de energia „celui Rău“.

Spune sugestiv Evanghelia că Mântuitorul va despărţi atunci oile de capre: pe unele le va aşeza de-a dreapta, semn al alegerii, al aprecierii, iar pe altele de-a stânga, semn al respingerii şi al damnării. Nu spune însă că El va decide atunci care dintre noi, oamenii, vom fi „capre“ şi care „oi“, ci doar va constata o realitate, un fapt pre-existent! Prin urmare, noi, de-a lungul vieţii pământeşti, ne hotărâm identitatea. (…)

Faptele arată iubirea

Adevărul fundamental care ne priveşte pe fiecare dintre noi, în parte, este acela că după moarte va urma judecata şi, în funcţie de aceasta, ne vom petrece eternitatea, vieţuirea noastră dincolo de materie […]

În funcţie de ce anume se va hotârî destinul nostru etern? În funcţie de faptele noastre de pe pământ! Ele au şlefuit un suflet bun, capabil de iubire, plin de afecţiune, adică pătruns de harul lui Dumnezeu sau au „născut“ un om cu perpetuă dispoziţie spre ură, spre respingerea celorlalţi, spre supra-evaluare de sine, spre ignorarea şi dispreţuirea lui Dumnezeu, fapt care l-a pietrificat în răutate, în indiferenţă, în izolare. „Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică!“ (Romani 6, 23) – ne spune Sf. Apostol Pavel. Cei care au dobândit harul pe acest pământ îşi vor continua viaţa în veac: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac!“ – ne spune Mântuitorul (Ioan 11, 25-26). Cine sunt cei despre care spune El că nu vor mai muri în veac? Sunt cei care ştiu că moartea este doar un transfer al sufletului nostru în lumea de dincolo şi îşi conformează viaţa în funcţie de acest adevăr. (…)

Dar oare, ce ne cere Mântuitorul: iubire, ca stare interioară, sau fapte concrete, care să demonstreze iubirea? Judecata se va face după fapte: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine!“ (Matei 25, 35-40). Dar toate aceste fapte trebuie să consolideze în noi dispoziţia spre iubire, să ne umple de energia dragostei, să ne facă să ne simţim în această lume oamenii lui Hristos, exponenţii voinţei lui Dumnezeu în lume! Deci faptele trebuie să ne schimbe lăuntric, să ne înnoiască, să ne vindece de răutate, să ne transforme în fiinţe care iradiază în jur dragoste, armonie, afecţiune. Nimic pe acest pământ, nici o suferinţă nu trebuie să ne umple de răutate, de ură, de intoleranţă. Inima omului este făcută pentru a iubi, nu pentru a se consuma în ură. Dacă înţelegem acest lucru suntem deja pe cărările Împărăţiei lui Dumnezeu. Mulţi dintre oamenii contemporani îşi pun problema: Cum actualizez eu cererile înşirate de Mântuitorul în acest discurs? Este clar că Mântuitorul pretinde nominal şase lucruri (repetate de-a lungul Evangheliei după Matei de trei ori): hrănirea celui înfometat (1), adăparea celui însetat (2), acceptarea/ primirea celui străin (3), îmbrăcarea celui sărac, neavut (4), îngrijirea celui bolnav (5) şi cercetarea celui pedepsit cu temniţa (6). Acestea nu ni se propun, ci ni se cer imperativ! Dacă nu le facem, în lumea de dincolo ne vom reproşa indiferenţa de acum. Şi ne spune Isus Sirah: „În tot ceea ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei mai păcătui niciodată!“ (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 38). (…)

Credinţa asumată

O formulă a Mântuitorului trebuie să ne pună pe gânduri: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!“ (Matei 25, 40). Mântuitorul Se identifică de-a pururi cu cel năpăstuit, ignorat, nebăgat în seamă, nesemnificativ. Ceea ce mai-marii lumii consideră neimportant, Dumnezeu nu consideră la fel. Există o valoare inestimabilă în fiecare om, în fiecare făptură umană creată de El, pe care nu avem voie să o neglijăm. Care este briliantul din adâncul semenului meu, invizibil la prima vedere? Care este nestemata camuflată? De ce nu avem puterea să o vedem acum, ci doar la Judecată? Doar parcurgând traseul maturizării duhovniceşti vom ajunge să vedem dincolo de aparenţe, să vedem valoarea inestimabilă ascunsă, precum vede sculptorul iscusit, prin imaginaţie, o statuetă de mare preţ într-un bloc inert de marmură. (…)

Evanghelia este foarte fermă: împlinirea poruncilor este un sine qua non al mântuirii! Creştinismul teoretic, fără împlinirea atentă şi consecventă a poruncilor dumnezeieşti, este o înşelare de sine periculoasă. Credinţa trebuie asumată, trebuie concretizată într-o practică sacramentală (prin Spovedanie, Împărtăşanie, participare la slujbe), trebuie proclamată public prin comportamentul de zi cu zi, trebuie răspândită în jur printr-un mod creştin seducător de a-ţi trăi viaţa:

„Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu din ceruri“ (Matei 7, 21).

(…) […]

Creştem duhovniceşte în măsura în care investim eforturi în această direcţie, în măsura în care Îl punem pe primul plan pe Dumnezeu. Dacă vom ajunge la acest sta[d]iu, atunci îl vom înţelege perfect pe Sfântul Apostol Pavel când spune:

„Pentru mine viaţa este Hristos, iar moartea, un câştig!“ (Filipeni 1, 21).

Epoca noastră este una de dictatură a relativismului, când tot mai mult se instaurează în spaţiul public convingerea că nimic nu este sigur, că adevăr nu ar exista, ci doar adevăruri multiple, nenumărate, adică păreri, opinii, incapabile să confere certitudini care să ne piloteze viaţa. În această lume, în care deruta devine universală, Învierea Domnului vine cu un avertisment: indiferent de ideile pe care le colportăm, indiferent de cultura mutantă pe care o respirăm, indiferent de ideologiile cărora le-am devenit victime, ne aşteaptă pe toţi o ultimă şi zguduitoare evaluare, numită, în Biserică, Dreapta Judecată! Într-o lume a incertitudinilor, avem cu toţii o inzdruncinabilă certitudine: aceea că vom muri cândva! (…)

În încheiere, în calitate de arhipăstor, cu drag vă invit să vă fundamentaţi viaţa pe această certitudine, a propriei învieri, să vă cultivaţi viaţa duhovnicească prin prezenţa la sfintele slujbe şi să creşteţi în dragostea de Dumnezeu şi de semeni, precum ne cere Mântuitorul cel Înviat din morţi. Acum, când „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieţi, veşnice, să săltăm, lăudând pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, pe Dumnezeul părinţilor noştri şi preaslăvit (fragment din Slujba Învierii), să ne consolidăm convingerea că după moarte urmează adevărata viaţă, în care vom gusta fericirea sau nefericirea, în funcţie de ceea ce merităm. Aşadar, să ne bucurăm împreună în aceste zile de mare praznic de Învierea Mântuitorului, garanţia propriei noastre Învieri.

***

† Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord:

Sfânta şi Marea zi Marţi – Pilda fecioarelor înţelepte şi urcuşul duhovnicesc

Vremea Sfântului şi Marelui Post ne pre­­găteşte acum pentru Sfintele Pă­ti­miri ale lui Hristos. Fiecare zi, prin încărcătura duhovni­cească şi prin lumina Evan­ghe­liei, ne conduce la cunoaştere şi des­pă­timire. Aceasta e măsura de­pli­nătăţii lui Hristos, e mă­sura bărbatului desăvârşit (Efeseni 4, 13). Cunoaşterea şi despăti­mirea! Prin ele nu ne mai privim prin realizările noastre, ci prin asumarea suferinţei şi a dragostei lui Hristos.

După ce am primit tainica învăţătură a Dreptului Iosif, roditor în virtutea credinţei şi a dragostei de Dumnezeu, precum şi a pildei nerodirii nefericitului smochin, în Sfânta şi Marea zi de Marţi descoperim cât de uşor putem deveni din atenţi şi lucrători, nebuni şi pierduţi pentru întreaga noapte a veşniciei. Mântuitorul Iisus Hristos ros­teşte Pilda fecioarelor într-un mo­ment important pentru poporul evreu, aflându-se în cuvântarea eshatologică, alături de parabola talanţilor, drept pilonii pe care se va sprijini Judecata de Apoi.

Care este le­gă­tura dintre această Judecată şi Sfintele Pătimiri ale lui Hris­tos? La cea dintâi judecată, a oamenilor, a fost acuzat şi răstignit Dum­nezeu, pentru ca la cea din urmă, finală şi definitivă, să fie măsurat şi mântuit omul, după propria lucrare, de către Dumnezeu. Pilda aceasta ne este foarte cunoscută, atunci când este citită în cadrul celor 7 pericope evanghelice, la Sfântul Maslu, Taina restaurării noastre dihotomice, trupeşti şi sufleteşti. Poate că nu conştientizăm îndeajuns această slujire liturgică în frumuseţea ei, decât atunci când ochii ne sunt plini de lacrimi pentru suferinţa noastră şi a celor din jur. Mulţi descoperă Sfânta Taină a Maslului doar la vremea sufe­rin­ţei, mai ales a suferinţei trupeşti. Realitatea vieţii ne determină să ne îngrijim nu doar de trup, ci şi de suflet. Tocmai de aceea, în această vreme când Sfintele şi Mântuitoarele Păti­miri ale lui Hristos ne copleşesc din cauza slăbiciunii şi duplicităţii oamenilor, dar şi prin iubirea până la jertfă a lui Dum­nezeu, suntem chemaţi să vedem ce am făcut cu sufletul în această anticameră a Împă­răţiei.

Fecioarele erau virtuoase prin păstrarea curăţeniei tru­peşti. Cât de greu a fost dintotdeauna să fii curat trupeşte, dar mai ales azi, ce lucrare încercată! Însă această lucrare nu e totul. Virtuţile fundamentale sunt copleşite doar de credinţă, de nădejde şi de dragoste (I Corinteni 13, 13). În Duminica a 4-a din acest Sfânt şi Mare Post, Cuviosul Ioan Scărarul ne-a pus dinainte metodele şi ispitele urcării spre Hristos. Virtuţile sunt analizate ca trepte pe care să păşim, atenţi şi deli­caţi, ca nişte fecioare virtuoase. Toate treptele sunt importante şi nu le putem neglija. Dacă nu le urmăm cu râvnă, riscăm să ne poticnim. Lucrarea noastră însă trebuie să se dovedească mai puternică decât ispita dia­volului. Cel mai adesea cădem pentru că diavolul ne găseşte slăbiţi, pentru că noi nu ne întrarmăm cu toate armele luptei duhovniceşti (Efeseni 6, 16-17).

Vă îndemn să ne oprim preţ de o clipă la minunata repre­zentare a Scării Sfântului Ioan Si­naitul, de la Mănăstirea Su­ceviţa. Tabloul este foarte bogat şi copleşitor. Totul este bine gândit, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, de parcă autorii doreau să ne aşeze direct în faţa luptei noastre pentru dobândirea încununării. Dacă în partea dreaptă a scării pe care urcă mulţi asceţi sunt cete îngereşti rugătoare şi slujitoare – pentru că stau cu mâinile întinse spre slujire -, pe partea din stânga scării, mai exact dedesubtul ei, sunt demonii care ispitesc nevoitorii virtuoşi care caută spre Hristos. Toţi urcă, iar Domnul îi aşteaptă la capătul scării, cu porţile Împărăţiei Sale larg deschise. Toţi trăiesc feciorelnic şi virtuos, iar îngerii le pregătesc cununi. Toţi ard din candelele faptelor pentru a se regăsi pe calea Mirelui. Din păcate, unii se prăbuşesc, fiind traşi în abisul întunecat de către vrăjmaşii mântuirii. Cad aceia care se află la începutul urcu­şului, dar şi cei avansaţi. Se poate cădea oricând, pentru că lupta nu e încheiată.

Foarte mulţi din cei care privim la fresca exterioară de pe faţada de nord a bisericii Mănăstirii Suceviţa observăm că scara are treptele însemnate cu numele virtuţilor amintite de Sfântul Ioan Scărarul, fiind numerotate chiar de două ori. Pe partea dreaptă a scării sunt numerotate, de jos în sus, virtuţile pe care trebuie să le cultivăm pentru mântuire, plecând de la 1 şi până la 30. E firesc, ne gândim că e nevoie să te naşti pentru a putea trăi, că e nevoie să mănânci pentru a putea munci, pentru că e nevoie să te îngrijeşti pe tine pentru a-i putea îngriji pe ceilalţi. Cu toate acestea, în logica duhovnicească lucrurile stau într-o altă ipostază. Pe partea stângă a scării, de sus de lângă Hristos, Care ţine în mână sulul pe care scrie „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împo­văraţi“ (Matei 11,28), treptele sunt numerotate de sus în jos, începând cu treapta întâi. Dacă la Sfântul Ioan Scărarul ultima treaptă a monahului pentru a ajunge la Dumnezeu este dra­gostea, la Dumnezeu aceasta este prima.

Dumnezeu face primul pas către noi, iar dragostea Lui, din care trebuie să ne hrănim noi, este cea care nu ne judecă, ci ne smulge din pierzanie. Foarte evi­dentă este iubirea divină în această scenă. Hristos, Noul Adam, îl prinde de încheietura mâinii pe nevoitorul care încă nu trecuse de treapta nepă­ti­mirii, dar care îşi întinde mâinile către El. De încheietură îl prinde Hristos pe ascet, precum pe Adam cel vechi în icoana Învierii Sale. Feciorelnicul nu terminase de parcurs ulti­mele trepte, dar Dumnezeu depăşeşte timpul, văzând lucrarea şi osteneala, credinţa şi iubirea celor care s-au apropiat de El, împărtăşind iubirea Sa nemărginită doar celor care răspund iubirii Sale jertfelnice şi neschimbătoare.

În această minunată frescă din Bucovina ni se mai arată că ultimul călugăr care cade de pe scară se afla pe ultima treaptă. Ne uimeşte şi ne înspăimântă căderea lui. E tras de diavol, dar este şi împuns în inimă de Arhanghelul Gavriil, pentru că nu a iubit până la capăt. Suliţa Arhistrategului binevestitor al mântuirii noastre are vârful în formă de trident, exprimând astfel iubirea Preasfintei Treimi. Nevoitorul agăţat cu picioarele de scară, aproape de treapta ultimă a iubirii, va cădea în prăpastie nu pentru că nu a crezut, ci pentru că nu a iubit pentru cât a fost iubit. ­A primit totul şi i s-a cerut totul! ­L-a privit pe Dumnezeu de aproape şi a căzut fiind despărţit de lipsa dragostei, care pe toate le crede, le rabdă şi le suferă.

Pilda fecioarelor ne duce dincolo de această vreme sfântă a Pătimirilor Domnului, către propria noastră restaurare. Toţi suntem pe calea mântuirii, în urcuşul luminos spre Împărăţia cerească a Mirelui Vieţii. Virtuţile trebuie să le lucrăm în dragoste, nu în perfecţionarea noastră umană, ci în iubirea roditoare a Treimii. Astfel, pri­veghind, vom fi aflaţi purtând untdelemnul curat al arderii noastre duhovniceşti, fiind prinşi de încheietura mâinii şi traşi de Mirele Hristos la nunta cea de taină, întru bucuria cea nespusă a celor ce văd veselia feţei Sale. Cântarea De­niilor, Iată Mirele vine, repetată în această perioadă, e semnul stăruirii în gândul cel bun că noi spre Dumnezeu urcăm, pe Dum­nezeu Îl aşteptăm, că noaptea e aproape pentru toţi, dar mai ales că Iubirea dumne­zeiască ne ajută să devenim ceea ce nu putem noi singuri şi să ne oferim ca daruri pentru toate darurile primite.

Va mai recomandam pentru Martea Patimilor: