RAZBOIUL CU INVIEREA. Secularismul radical, noua prigoana a crestinilor si REEDUCAREA CONSTIINTELOR. “În nici măcar o jumătate de generaţie, românii chiar Îi întorc spatele lui Hristos, se leapădă jenaţi de propria ţară”/ Pastorala PS Gurie la Inviere: “EUROPA, DESI CRESTINA IN ORIGINI, A AJUNS ANTI-CRESTINA IN REZULTAT!

Silhouette of Jesus from the Cross

VEDETI SI:

***

• Episcopia Devei si Hunedoarei:

Cuvânt pastoral la Praznicul Învierii Domnului – Anul mântuirii 2016

† G U R I E,

prin harul lui Dumnezeu

Episcop al Devei şi al Hunedoarei,

[…]

Iubiți credincioși,

Mare bucurie revarsă în sufletele noastre Praznicul Învierii Domnului. Ridicarea din morți a Mântuitorului a avut repercusiuni mondiale, schimbând fața pământului și orientând în altă direcție întreaga istorie a omenirii. Dar în ce direcție, oare? În direcția vieții de dincolo, a lumii eterne, a existenței fericite în Împărăția lui Dumnezeu. Cu toții mărturisim în Crez: ,,…aștept învierea morţilor şi viața veacului ce va să fie. Amin”.

Învierea Mântuitorului ne invită să trăim viața de aici pătrunsă de harurile Învierii, de realitatea vieții de dincolo, să valorizăm existența pământească pe coordonatele vieții cerești și veșnice; Învierea Domnului transformă viața pământească într-o posibilitate de pregustare a vieții veșnice, într-o deprindere cu veșnicia! Prin Învierea Sa, Mântuitorul ne-a arătat că viața nostră continuă după moarte, într-o formă superioară, la un alt nivel al realității, iar pentru a fi acolo fericiți, trebuie, de pe acum, să ne șlefuim ființa interioară, să ne disciplinăm sufletul, să eliminăm răul din viața noastră, să ne înnoim lăuntric: în limbaj creștin, să fim buni, să iubim, să iertăm. ,,Să zicem, fraților, și celor ce ne urăsc pe noi”– precum ne îndeamnă cântarea pascală.

Dar oare, referitor la semenii noștri, Învierea Mântuitorului nu activează în noi niște responsabilități? Ba da! În măsura în care ne înduhovnicim, ne sfințim viața, ajungem la o întâlnire reală cu Dumnezeu, Îi simțim prezența în fiecare clipă în viața noastră, Îl simțim viu cu întreaga noastră ființă şi, în aceeași măsură simțim puternic datoria de a le vesti și semenilor noștri adevărul suprem că viața continuă și după moarte, că întoarcerea la Dumnezeu este cea mai inteligentă decizie a unei vieți de om, că energia lui Dumnezeu este iubirea și că doar această energie ne poate face fericiți! Creștinul cu adevărat convertit revarsă permanent în jurul lui iubire și pace. ,,Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea v-o dau eu…” (Ioan 14, 27) – spunea Mântuitorul.

Iubiţi fraţi şi surori,

Aceste adevăruri profunde, pe care le proclamă Învierea Mântuitorului și care au jalonat istoria Bisericii și a lumii în ultimii 2000 de ani, au devenit, din păcate, necunoscute pentru societatea europeană postmodernă sau ignorate. În Europa de astăzi se trăiește ca și când Dumnezeu nici nu există și marea masă a elitelor politice și academice din Europa se rușinează să mai afirme convingeri creștine. Mai grav, există chiar o formă de prigonire subtilă a cetățenilor europeni care sunt credincioși practicanți, întrucât acestora le este refuzat accesul la funcțiile publice de conducere.

Când spunem aceasta, facem trimitere la un caz macroscopic din trecutul relativ recent: candidatura unui creștin practicant, Rocco Buttiglione, la funcția de comisar european, a fost refuzată, negându-i-se acestuia dreptul de a face distincție între spațiul privat și spațiul public. Tuturor cetățenilor li se acceptă aceasta distincție, respectiv, dacă ei respectă legislația în vigoare, au dreptul să gândească diferit față de prevederile legii, dar au datoria să respecte legea. Pentru că la insistențele obositoare ale comisiei el a fost sincer și a spus că, deși crede că nu trebuie să existe nicio discriminare a persoanelor homosexuale, totuși simte, în inima lui, că acest comportament nu este bun, a fost respinsă, pentru aceasta candidatura lui. ,,Și veți fi prigoniți!…” (Matei 5,10) – a fost profeția Mântuitorului.

Deci, Europa, deși creștină în origini, a ajuns anti-creștină în rezultat! – constatăm și noi, parafrazându-l pe Konrad Reiser. De ce s-a ajuns la această situație? Pentru că nu am trăit suficient de adânc și de convingător credința, pentru că nu am respectat cuvintele Sfântului Pavel: ,,Prisosința voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca și prisosința lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire ’’(II Corinteni 8, 14).

Dreptmăritori creştini,

Care ar trebui să fie atitudinea noastră în fața unei astfel de situații? Ce ar trebui să facem? Înainte de toate să ne rugăm! Să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca lumea în care trăim să nu mai fie sesizată de elitele europene drept o lume fără Creator, drept o lume fără prezența tainică a lui Dumnezeu și a Proniei Sale! Trebuie să ne rugăm ca liderii politici europeni să înceteze să mai refuze lumii noastre transcendența dumnezeiască! Să înceapă să accepte drept plauzibilă posibilitatea existenței unei alte lumi, aflate în prelungirea acesteia. Iar aceasta, pentru că, dacă privim lucrurile cu maximă rigoare, lumea nu își are scopul în ea însăși: ne naștem, creștem, ne înmulțim, îmbătrânim și murim. Și tot așa, de mii de ani. Dacă nu urmează nimic dincolo de moarte, care este sensul? Răspunsul corect este cel dat de creștinism: sensul lumii acesteia nu este în ea, ci dincolo de ea! De aceea, Mântuitorul i-a spus atât de tranșant lui Pilat: ,,Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 33).

Se spune că doi gemeni, în pântecul mamei, vorbeau unul cu celălalt: Tu crezi în viaţa de după naştere? R: ,,Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează’’. / ,,Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate o viaţă după naştere?’’ R: Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…’’. / Nici gând! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă, ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical’’. R: ,,Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici’’.  /R:  Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială într-un întuneric profund. / R: ,,Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi’’. / Pe mama? Tu crezi în mama? Şi, după tine, unde ar putea ea să fie? ,,Păi oriunde în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea nu am fi deloc. / Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!’’/ R: Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!’’.

Iubiţi fii întru Hristos,

Climatul de secularism dominant în Europa îi irită foarte mult pe exponenții altor religii care trăiesc printre noi. Să ne amintim că, recent, un astfel de climat de secularism radical a dat naștere unor manifestări explicit profanatoare. La o renumită revistă de satiră din Paris au fost publicate imagini blasfemiatoare avându-l drept subiect pe Mahomed, întemeietorul islamului.

Secularismul radical din Europa a făcut să nu mai existe nimic sacru în spațiul nostru, nimic care să nu poată fi atins de ironie sau chiar de batjocură, totul făcându-se în numele ,,libertății de exprimare’’. Dar lucrul acesta a declanșat un val de atentate sinucigașe, orchestrate de exponenții religiei islamice, care consideră că, pentru parodierea sacrului, pedeapsa este moartea.

S-a inaugurat astfel o nouă epocă în Europa, aceea a unei angoase generalizate, cauzate de perspectiva unor alte atacuri teroriste islamice. Ce este de făcut? Trebuie să redescoperim decența, să reactivăm, în ființa noastră, evlavia. Să fim respectuoși la adresa personalităților sfinte din alte religii, pentru a respecta sensibilitățile altora și pentru a putea pretinde o atitudine reciprocă. Atunci nu îi vom mai irita gratuit, iar civilizația noastră nu va mai apărea în ochii lor drept una ,,fără Dumnezeu’’, păgână, coruptă, degradată, blasfemiatoare. Spune Sfântul Apostol Pavel că ,,Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, ca să dobândim înfierea’’ (Galateni 4, 5), nu rătăcirea, ca să dobândim fiorul sacrului, nu duhul batjocoririi și al ironizării.

[…]

Iubiții mei,

Am urmat acest periplu împreună pentru ca să ne convingem de valoarea colosală a creștinismului în construcția Europei și a întregii civilizații euro-atlantice. E anormal ca astăzi să ne rușinăm de creștinismul care a născut civilizația materială uluitoare în care trăim. Și, dacă vom continua să o facem, vom fi extrem de vulnerabili în fața celor care nu se rușinează cu religia lor, ci dimpotrivă, o supra-evaluează, deși aceasta nu a fost – de-a lungul istoriei – un generator de dragoste între oameni, precum a fost creștinismul. Spunea Sfântul Vasile cel Mare atât de frumos că Ortodoxia ,,liniștește sufletul, potolește tulburarea gândurilor, înmoaie mânia, înfrânează poftele păcătoase, leagă prietenii, unește pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiți, aduce cel mai mare bun: dragostea, ‚’’(Omilii la Psalmi, PSB – 17, București, 1986, p. 184).

Rostul oricărei religii este să reverse dragoste între oameni, iar dacă nu o face, se demonstrează a fi o religie falsă, distugătoare și asasină, iar nu una coborâtă din cer, de la Dumnezeul iubirii. Rostul nostru, al Ortodoxiei răsăritene, este să confirmăm, grație experienței noastre mistice, adevărata și cea mai adâncă identitate a lui Dumnezeu: aceea de iubire fără de sfârșit, care vrea pe pământ o civilizație a dragostei, iar din fiecare țară vrea o patrie de frați. Acest mare adevăr, ,,ieri și azi și în veac, este același!’’ (Evrei 13, 8).

Iubiții mei fii sufletești,

Acum, când ,,prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începutul altei vieți, veșnice, să săltăm, lăudând pe Pricinuitorul, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri și preaslăvit’’ (Slujba Învierii), să ne consolidăm convingerea că avem ceva extrem de valoros de oferit lumii noastre și Europei întregi: certitudinea că Dumnezeu este iubire, adevărul că religia creștină este descoperită din Cer, de Sus, și este o invitație spre a privi la lumea viitoare. Astfel, nu vom nesocoti constatarea prorocului David: ,,De n-ar fi fost Legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu’’ (Psalmul 118, 92).

Doar astfel vom reuși să îi fascinăm și pe exponenții celorlalte religii şi doar atunci nu ne vom mai teme de ele, ci vom ști să le domolim, să le exorcizăm de agresivitate și ne vom garanta un trai pașnic și prosper pe acest pământ, iar în lumea de dincolo, fericirea fără de hotar!

,,Hristos a înviat!’’

Vă spune al vostru arhipăstor

şi de tot-binele doritor,

†  G U R I E ,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei

• Lumea Credintei/ Razvan Bucuroiu: 

Lecţia de înviere sau cea de anatomie?

Dacă tema actualei campanii electorale nu mai e chiar lupta anticorupţie (că între timp parcă s‑a mai demonetizat şi ea), a apărut în schimb alta: cea a naţionalismului „de grotă” şi a legionarilor reinventaţi.

Un lucru devine din ce în ce mai clar: orice discurs public ţinut în registrul credinţei şi al Crucii tinde să fie calificat ca având tentă legionară. Orice referire pozitivă la Biserică (în special cea Ortodoxă) va fi etichetată pe loc drept discurs fundamentalist, fanatic, obscurantist. Orice referire la morţii din închisorile comuniste, la suferinţa unor generaţii de români decimate trupeşte şi mutilate sufleteşte poate fi bănuită ca purtătoare de subtile accente antisemite şi antieuropene. 

[…]

Eu cred că deja ne aflăm în faţa unor provocări atent construite, în care ni se tot bagă băţul prin gard, să se vadă cine muşcă din el. Şi cum o face… Cu alte cuvinte, să mai alcătuim un „inventar” al incomozilor, al celor care nu sunt „pe linie”, al cârtitorilor faţă de mainstream şi establishment, al opozanţilor corectitudinii politice, devenită din ce în ce mai strâmtă, mai intolerantă, mai radicală.

România pare că se transformă, pe zi ce trece, într‑un mare laborator de reeducare a unor conştiinţe târzii, care ţin la o credinţă vetustă, întunecată, fără orizont, numită creştinism. Credinţă care vorbeşte despre Înviere şi nu numai despre legile naturale, despre persoana umană şi nu numai despre individ sau mase, despre milă şi nu numai despre eficienţă, despre buna tradiţie a umanităţii şi nu numai despre figuraţie ieftină pe Facebook, despre ierarhie a valorilor şi nu numai despre devălmăşie axiologică totală şi clisme psihanalitice de grup.

[…]

„Băieţii deştepţi” se vede că nu sunt numai în energie, ci sunt şi în presă, între politologi şi între formatorii de opinie. Căci şi aceştia cumpără ieftin ideologie la bucată şi o vând scump, făcând un profit frumuşel. Au învăţat partitura, au înţeles cine e dirijorul şi deja acum cântă singuri, fără profesor, fără repetiţii. Talentul şi râvna lor schimbă însă lumea noastră românească din temelii, aşa cum NU au schimbat‑o generaţia de paşoptişti, nici cea de junimişti, nici cea care a făurit România dodoloaţă, nici cea care a mucegăit în temniţe, nici cea din Piaţa Universităţii – la un loc! Pentru că, în nici măcar o jumătate de generaţie (în ultimii 15 ani), românii chiar Îi întorc spatele cu adevărat lui Hristos, îşi părăsesc tacit rădăcinile istorice, se leapădă jenaţi de propria ţară şi de bunul simţ nativ. Să nu credeţi că plâng acum, ca un nostalgic reşapat, pe amintirile idilice fabricate de maşinăria de propagandă deşănţată de tip „România Mare” (bătrâna Securitate) sau de blogosfera ortodoxă isterică, plină de venin la adresa a „tot ceea ce este diferit, ecumenist sau sectant”. Nu. Dar nu pot să nu constat, cu îngrijorare, că un popor micuţ, cuminte şi marginal geografic (aşa cum suntem noi), cu toate complexele şi neîmplinirile lui, o dată scos din logica suferinţei asumate prin taina credinţei, a disponibilităţii „senine”către jertfă, a voinţei de a se mântui/salva prin faptă bună şi asceză –, aşadar o dată îndepărtat de sursa care este Hristos Mântuitorul, ajunge să fie un popor cu adevărat mic, meschin, numai bun de băgat într‑un Taxi hârbuit şi cărat de ici‑colo, prin contemporaneitate.

Devenim, astfel, o adunătură de pripas, care chiar nu mai face nici cât o ceapă degerată, căci identitatea (şi nobleţea”) noastră era una pur spirituală, iar mai apoi culturală, etnică şi lingvistică – cu tot ce derivă de aici. Ceea ce ne definea era, singular şi indubitabil, tocmai credinţa noastră şi modul cum am aplicat‑o în momentele de graţie ale istoriei personale şi naţionale – atât cât au fost acestea. Dacă eram atei, ar fi fost mai bine? Dar dacă în loc de mânăstiri ridicam numai spitale, eram mai sănătoşi? Dar dacă în loc de biserici făceam numai şcoli, oare eram mai învăţaţi? Exact asta au făcut comuniştii, şi care a fost rezultatul pe termen lung?

Noi trebuie să ridicăm şi biserici, trebuie să construim şi spitale, şi şcoli. Că le place sau nu promotorilor noii ordini, n‑avem ce le face. Câtă vreme ne mai numim români, trebuie să ne comportăm ca atare, şi nu altfel. Aşadar, haideţi cu toţii la Înviere, că numai aici e lecţia de viaţă! Dincolo e doar „Lecţia de anatomie”…

Legaturi: