“TIPAM, DAR NIMENI NU NE AUZEA”. STALINGRAD – 1942: memorii din al doilea razboi mondial

19-11-2014 8 minute Sublinieri

Romanian POWs

  • RADOR:

Stalingrad 1942: “Ţipam, dar nimeni nu ne auzea”

La data de 19 noiembrie 1942, data declanşării contraofensivei ruseşti, în zona Stalingradului armata româna avea în jur de 228.000 miltari. Fiind favorizaţi şi de condiţiile meteo – ninsoare, viscol, temperaturi de -20 grade, sovieticii au reuşit să spargă frontul. Pierderile românilor au fost enorme. Cei mai mulţi au fost luaţi prizonieri. Imediat după capitulare, ofiţerii au fost separaţi de trupă. S-au format două coloane care au plecat în direcţii diferite. Au urmat ani de frig, foame, lipsuri. Foarte puţini au reuşit să supravieţuiască detenţiei şi după terminarea războiului să se întoarcă acasă. Unul dintre ofiţerii capturaţi la Stalingrad, locotenentul Grigore Andrei a fost ţinut prizonier în lagărele de la Oranki si Mânăstirka. Amintirile lui se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.  

“În ziua când am început drumul către lagărele de prizonieri din taigaua rusă, începuse să ningă din plin. Coloana de ofiţeri prizonieri se întindea pe o distanţă de câteva sute de metri, dar din cauza zăpezii şi a viscolului se răsfirase mult. De o parte şi de alta a coloanei eram străjuiţi de soldaţi ruşi călări şi dotaţi cu arme automate. Toată ziua mărşăluiam. Mâncam din mers din ce aveam în rucsac. Seara am fost opriţi lângă o şură de paie. Această şură de paie a fost dormitorul nostru pentru odihna de noapte. Ne-am repezit pentru a ocupa un loc cât mai călduţ. Jumătate din corpul nostru rămânea în afara şurei. Datorită oboselii am avut un somn profund. Dimineaţa ne-am sculat, santinelele lovindu-ne cu cismele. Majoritatea ofiţerilor s-a trezit, dar au fost şi unii care nu s-au mai trezit. Murisera îngheţaţi. Când am deschis ochii am fost foarte miraţi că partea corpului care nu era în paie era acoperită cu zăpadă. Ne-am ridicat în picioare şi numai atunci ne-am dumirit că destui rămăseseră înţepeniţi pentru totdeauna. Moartea prin îngheţ nu este dureroasă. O altă noapte am dormit-o într-o magazie goală de cereale. Cred că eram peste cinci sute de prizonieri. În magazie, pe jos, încă mai rămăsese o pătură subţire de mei. Acest mei împrăştiat pe podeaua magaziei a fost mâncat până la ultimul bob din cauza foamei. Eram din ce în ce mai epuizaţi şi mai slăbiţi de nemâncare. Cu greu ne mai puteam ţine pe picioare.

Într-o zi de marş, eu şi un ofiţer din regimentul nostru, din cauza oboselii ne aşezasem pe marginea drumului să ne odihnim puţin. În cisme tălpile se băşicaseră de atâta mers. Am stat aşa pe marginea drumului troienit de zăpată timp de zece minute. Coada coloanei era aproape şi deodată auzim nişte împuşcături de care eram nedumeriţi. Când ne uitarăm mai atent am văzut cum ruşii îi împuşcau pe prizonierii care nu mai puteau merge. Din cauza fricii, am prins puteri nebănuite şi am luat-o la fugă. În scurt timp am ajuns la grupul ofţerilor regimentului nostru. Din acel moment nu am mai părăsit grupul nostru de ofiţeri care devenise un suport puternic de încurajare pentru a depăşii acest calvar. După um drum lung, am ajuns la o staţie de cale ferată, unde garniturile de tren cu vagoane de marfă erau pregatite. Am fost îmbarcaţi în ele câte patruzeci de ofiţeri prizonieri în fiecare vagon. Ni s-a dat câte o raţie de pâine şi un peşte sărat. Vagoanele au fost închise pentru a nu se evada pe drum şi puse sub escortă NKVD-istă. Aşa a început drumul către necunoscut pentru noi. Primeam raţia de aşa zisă pâine şi câte un peşte sărat o dată la două – trei zile. Gerul era cumplit. prizonieri-romani-stalingrad-01Deasemenea şi setea. Deşi ne dătea din când în când peşte sărat, apă nu ne-au dat niciodată. Ţipam după apă, dar nimeni nu ne auzea. Într-un fel, am rezolvat problema apei. Unui ofiţer i-a trecut prin cap ideea năstruşnică de a găuri podeaua vagonului în aşa fel încât să încapă prin gaură o gamelă. Această gamelă se afla, alături de alte lucruri de strictă necesitate în raniţa unui ofiţer care a apucat să o ia înainte de a deveni prizonier. Gamela legată de curele a fost introdusă în gaura până la zăpadă şi datorită mersului trenului ea se umplea cu zăpadă afânată. Astfel, de multe ori ne-am potolit setea. N-am avut nici un fel de asistenţă medicală din partea ruşilor în timpul acestei deplasări. Aveau însă grijă să întrebe din vagon în vagon dacă sunt morţi pentru a-i evacua. Vagonul a fost împărţit în două de către noi: de o parte cei vii, iar în partea opusă morţii. Se murea pe capete. În sfârşit, s-a ajuns la gara de destinaţie. Aici ne aşteptau autorităţile lagărului de la Oranki.

La Oranki, fiind mulţi prizonieri, s-a hotarat construirea unui nou lagar. Locul a fost ales în marginea unei păduri la o depărtare de patru – cinci kilometri de primul lagăr. Mâna de lucru a fost a prizonierilor, în majoritate fiind români. S-au tăiat brazi din pădure din care prizonierii au făcut scânduri şi au fasonat stalpii necesari construcţiei. N-am idee cât a durat construcţia noului lagăr, poate patru – cinci luni. Lagărul era alcătuit din bordeie îngropate în pământ până la un stat de om, în fiecare bordei urmând să stea trei sute de prizonieri. Aceste bordeie erau căptuşite cu scânduri. Acoperişul era sprijinit pe un schelet de stâlpi groşi. Peste acoperiş s-a pus carton gudronat şi apoi pământ şi brazde de iarbă. Fiecare bordei avea pe la captete intrări cu uşi şi câteva scări de coborât. Deasemeni aveau la fiecare capăt câte o sobă şi pe fiecare latură câte două ferestre.Erau circa patruzeci de asemenea bordeie. Noul lagăr se numea Mânăstirca, după numele cătunului din apropiere.Lagărul a fost împrejmuit cu numeroase rânduri de sârmă ghimpată şi cu numeroase turnuleţe de pază. După terminarea lagărului de la Mânăstirca, majoritatea ofţerilor români a fost mutată în acest nou lagăr. Împreună cu noi au mai fost mutaţi ofiţeri germani şi unguri. Vara, sub paza soldaţilor înarmaţi cu puşti şi automate mergeam în taiga şi cu ajutorul joagărelor de mână tăiam arbori, mai ales mesteacăn. Lemnele tăiate se stivuiau, numărul lor era cu mult mai mare decât nevoile lagărului nostru. Aceste lemne erau cărate iarna cu săniile, şi nu vara, deoarece maşinile erau necesare frontului. În această zonă iernile erau foarte geroase şi durau de la începutul lunii noiembrie iar în luna mai era încă zăpadă. Pe câmp ninsorile erau abundente şi zăpada era de peste un metru şi jumătate grosime. Gerurile mari ţineua mult: din decembrie până în martie, când temperaturile ajungeau frecvent la -35 grade. Iarna se circula numai cu săniile şi mai rar cu camioanele. Lagărul avea în jur de o sută de sănii, făcute tot de noi, prizonierii. Zilnic, prin rotaţie, la aceste sănii erau prizonieriLAGHERI NKVD 2înhămaţi câte zece ofiţeri – în totalitate o mie de ofiţeri pentru fiecare transport. Distanţa până la lemnele din pădure era de 4 – 5 km , uneori şi mai mult. Sub controlul pădurarilor, pe fiecare sanie se punea aproape o mie de kilograme. Efortul fizic depus era mare. Trăgând săniile, de multe ori înotam până la genunchi în zăpadă afânată. Seara veneam epuizaţi de efort. Norocul nostru era că ne venea rândul la căratul lemnelor la trei – patru zile şi asta în tot timpul iernii.

Alimentatia noastra era astfel costituită: dimineaţa primeam o cană de ceai ameţit cu puţin zahăr. La prânz primeam o supă din apa chioară în care cu greu puteaia găsi câteva boabe de mei cu ceva cartofi, ceapă, morcovi. La felul doi primeam o porţie de caşa din mei sau crupe de secară – un fel de terci. Seara ni se servea câte o porţie de caşa sau aşa-zisa “salată orientală” alcăuită din cartofi fierţi cu varză murată şi ceva ceapă. Raţia de pâine era de patru sute grame de prizonier. Era o pâine cenuşie la culoare şi apoasă. O strângeam în mână şi apa picura din ea.

Datorită condiţiilor groaznice, se murea pe capete, mai ales iarna – unii spuneu că între cincizeci şi o sută de ofiţeri  pe zi. Deoarece pământul era îngheţat şi nu se putea săpa nici măcar cu târnacopul, cadavrele ofiţerilor erau stivuite pe laturile mânăstirii în care era instalat lagărul de la Oranki. Numai după dezgheţ s-au putut săpa gropile de înhumare pentru morţi. Într-o groapă mare, la marginea pădurii au fost aruncate trei sute de cadavre ale ofiţerilor morţi de tifos peste care s-a turnat var şi apoi s-a astupat cu pământ fără să se pună vreun semn că acolo ar exista un mormânt. (…)

Pentru noi, prizonierii, zilele treceau toate la fel de greu. A venit şi ziua de 23 august 1944, apoi România a încheiat armistitiul cu ţările învingătoare. Ne-am bucurat, sperând că suferinţele noastre vor lua sfârşit. Am sperat că, datorită legilor internaţionale, ne vom întoarce curând acasă. Dar, n-a fost aşa. Militarii români prizonieri au fost ţinuţi în captiviate încă doi ani. Apoi au început repatrierile. La început au plecat doar cei care nu luptaseră contra partizanilor sovietici. În acest prim lot am plecat şi eu. Am fost trimişi în ţară cu hainele cu care am căzut prizonieri – numai petice. Dar ce mai conta? Bucuria întoarcerii acasă era enormă.”

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 13.01.1996]

Stalingrad 1942: „Situaţia nostră devenise dezastruasă….”

Una dintre cele mai sângeroase batalii din timpul celui de-al doilea război mondial a avut loc la Stalingrad în toamna anului 1942. Germanii doreau controlul asupra fluviului Volga şi implicit asupra întregii zone.   Lupta pentru cucerirea oraşului Stalingrad a început în septembrie 1942. În jurul oraşului a fost stabilit un aliniament stalingrad 1aliat format din armatele germane, româneşti, italiene şi maghiare. După trei luni de lupte cu multe pierderi umane, cu avansări lente, în noiembrie germanii au reuşit să ajungă la malul drept al Volgii, cucerind 80% din oraşul transformat în ruine. Pentru ruşi pieredea oraşului ar fi însemnat un dezastru. De aceea Comandamentul sovietic a început să mute rezervele din zona Moscovei către regiunea Volgăi inferioare şi a transferat toate avioanele disponibile din întreaga ţară în aceeaşi zonă. La 19 noiembrie 1942 sovieticii au declansat o mare operaţiune de încercuire a trupelor Axei aflate la Stalingrad. Au urmat mai multe săptămani de lupte grele în condiţiile unei ierni deosebit de aspre. Copleşită numeric, Armata a 3-a Română a fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic după o luptă crâncenă de o zi. Pe 20 noiembrie o a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata 4-a Română. Şi această armată, compusă în principal din unităţi de cavalerie a cedat aproape imediat, trupele române fiind înceruite. Pentru salvarea trupelor încercuite, aviaţia germană a propus realizarea unui „pod aerian”, dar aceste misiuni au eşuat aproape imediat datotită condiţiile meteo defavorabile şi artileriei antiaeriană sovietică foarte eficientă.

Soldati romani la Cotul Donului

Pierderea   aeroporturilor Pitomnik şi Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului şi la încetarea evacuării răniţilor. Din acel moment situaţia trupelor încercuite a devenit dezastruasă. Fără mâncare, fără muniţie şi fără medicamente trupele române şi germane încercuite au fost nevoite să se predea armatei sovietice. La finalul bătăliei, românii au pierdui aproape 2/3 din efective (aproape 160.000 de morţi, răniţi şi prizonieri). Locotenentul Grigore Andrei a fost unul din miile de militari români care au rezistat înceruirii, fiind obligat ca în final să se predea armatei sovietice. Mărturia sa se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.

“Regimentul nostru de artilerie avea două divizioane: unul cu tunuri de 75 mm şi altul de obuziere de 105 mm. Divizioanele aveau fiecare câte trei baterii de tunuri, fiecare baterie avea câte patru guri de foc. Însumând gurile de foc pe regiment se ajungea la 24 guri de foc. Fiecare baterie avea şi câte o puşcă- mitralieră pentru a se apăra în cazul în care grupe inamice ar fi reuşit să ajungă până în zona noastră. De asemeni, servanţii tunurilor erau dotaţi cu carabine moderne cehoslovace – Z.B. Tunurile cu care erau dotate bateriile de câmp erau fabricate de uzinele Schneider – Putilov din Sankt Petersburg şi aveau o bătaie de 6 – 8 km. Aceste tunuri fuseseră capturate de la ruşi în timpul primului razboi mondial când ne erau aliaţi. În acel timp izbucnise marea revoluţie bolşevică şi armata rusă cuprinsă de anarhie părăsise frontul antigerman din sudul Moldovei, nu înainte de a fi dezarmate de unităţile armatei române. Tunurile de câmp capturate de la ruşi au fost trimise la Uzinele Resiţa şi recondiţionate prin şemizare – adică înlocuirea vechii cămăşi cu ghinturile uzate cu una nouă. Cu aceste tunurui recondiţionate au fost dotate regimentele noatre de artilerie de câmp. Cu ele s-a luptat şi în cel de-al doilea război mondial, în general cu rezultate bune datorită rapidităţii şi eficacităţii în lupta cu blindatele inamice. Al doilea divizion al regimentului nostru era înzestrat cu obuziere noi Skoda de 105 mm., considerate moderne la aceea vreme şi cu o bătaie mai lungă – cca. 15 km. Aceste baterii erau tractate ce cai. În urma unui puternicstalingrad 2 atac început la 19 noiembrie, sovieticii au reuşit să ne încercuiască. La început eram destul de liniştiţi şi optimişti cu privire la viitorul nostru. Şi inamicul ne-a dat suficient răgaz. Grosul trupelor sale au plecat în urmărirea nemţilor pentru a nu-i lăsa să se organizeze la teren, aşa că noi cei din cerc puteam să mai aşteptăm. De altfel, nici paza cercului nostru nu era prea puternică. Dacă am fi plecat în grupe mici la începutul încercuirii ne-am fi putut uşor strecura în timpul nopţii. La începutul încercuirii se primeau prin radio de la Comandamentul armatei române dese mesaje prin care ni se cerea să rezistăm. Ni se spunea ca mareşalul german [Friederich] Paulus organizează în grabă un corp de armată care ne va veni în ajutor. Între timp pentru că alimentele erau puţine – nemţii începuseră să ne paraşuteze lăzi cu alimente, dar marea lor majoritate, duse de vânt, cădeau în zona inamicului, care probabil se bucura de aceste daruri neşteptate, căzute din cer. Şi ruşii o duceau greu cu hrana – de această situaţie precară ne-am convins când am căzut prizonieri. Zilele treceau greu, situaţia era din ce în ce mai precară. Muniţia şi hrana se împuţina din zi în zi. Se decretase raţionalizarea alimentelor şi multă economie la muniţie. De la comandanţii unităţilor noastre s-a dat permisiunea de a încerca individual sau în grupe mici să ieşim din încercuire. Puţini au încercat şi au reuşit să se salveze, cei mai mulţi au plătit cu viaţa. Dacă la începutul ofensivei sovietice s-ar fi ordonat o retragere bine organizată, am fi putut să scăpăm din încercuire şi situaţia ar fi putut să fie alta. În acele momente, ruşii prea puţin se ocupau de noi. Închiseseră bine cercul în jurul nostru. Interesul lor era să nu-i lase pe nemţi şi pe români să se organizeze pentru a se despresura. Hrana aproape se sfârşise. Începusem să mâncăm caii care scăpaseră în cerc. Ruşii începuseră să ne hărţuiască. Au încercat de câteva ori să ne atace, dar de fiecare dată noi răspundeam pentru ca ruşii să ne creadă încă destul de puternici. Hrană paraşutată nu mai primeam. Situaţia noastră devenise dezastruasă. Noul comandament creat în cerc a hotărât să înceapă tratativele cu sovieticii. Printr-un ofiţer basarabeam care ştia ruseşte s-a trimis un mesaj în care se specifica hotărârea noastră de a începe discuţiile cu partea sovietică. Răspunsul lor a fost afirmativ, că   sunt de acord să înceapă aceste discuţii, dar nu vor accepta să li se pună condiţii. Solul nostru le-a transmis ruşilor că românii cer să li se garanteze viaţa şi să – şi păstreze obiectele personale. Ruşii au fost de acord cu aceste condiţii ale noastre şi au cerut să se trimită o delegaţie care să stabilească punctele de depozitare a armamentului şi locul de încolonare a prizonierilor. Odată ce condiţiile de capitulare au fost acceptate de către români, s-au stabilit locurile de predare a armantului individual – pistoale, carabine, automate. În acelaşi timp am luat şi noi măsurile noastre. Mai întâi am distrus gurile de foc prin explozii provocate ţevilor. S-au distrus toate aparatele telefonice şi de transmisie prin radio şi tot ce însemna tehnică militară. Am făcut toate acestea pentru ca inamicul să nu le mai poată folosi. După aceea, ne-am încolonat şi am mers la locurile stabilite în protocolul încheiat cu sovieticii. Aici am depus armele. Apoi am luat drumul lung al lagarelor de pizonieri.”

[Interviu realizat la 13.01.1997 de Octavian Silivestru]


Categorii

Istorie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la ““TIPAM, DAR NIMENI NU NE AUZEA”. STALINGRAD – 1942: memorii din al doilea razboi mondial

  1. Cand germanii au capturat primul tanc intact T34, au ramas oripilati de tehnologiile rudimentare: schimbai viteza cu o lovitura de cionan.

    Pe de alta parte T34 avea o viteza mai mare pe campul de lupta, un blindaj foarte bun si erau produse in serie mare.
    In perioada 1941-1945, sovieticii au produs 40.000-50.000 T34, in timp ce germani numai 6000 Tiger+Pantzer.

    Inca din 1941, germanii au constatat ca nu au arma satisfacatoare cotra T34, si au rezolval problema cu noul tanc Tiger, in 1942-1943.
    A existat o problema: in batalia de la Kurk in 1943, jumatate din Tigerurile pierdute de nemti, au fost pierdute din cauza faptului ca s-au defectat pe campul de lupta in mijlocul luptelor. Tanchistii dupa ce le-au abandonat, le-au distrus. Pe de alta parte, in camp deschis Tiger castiga fara probleme o batalie cu 5 tancuri rusesti (le distrugea pe toate). sursa (in pricipiu partinitoare): Natoional Geografic TV.

    Armata romana a intrat in lupta fara a avea practic armament satisfacator impotriva blindatelor. Nu poti cu pusca in mana si cu cateva piese de artilerie, sa opresti un atac de blindate.

    La Stalingran si la Cotul Donului in 1943, soldatii romani au fot trimisi la abator.

    Comandantul german de dinaintea lui Paulus, a demisionat de la conducerea armatei a 6 a germane care dadea asaltul, dupa ce operatiune incepuse, deoarece in ciuda averismentelor nu i s-au asigurat resurse pt a securiza cum se spune azi, flancurile.

    A spus ca in conditiile in care flancurile sunt vulnerabile, exista mari riscuri in asaltul asupra Stalingradului.
    Si a avut dreptate.

    Cu sau fara Stalingrad, Hitler nu putea salva razboiul decat cu bomba atomica. Maresalul von Mastein i-a sugerat in 1943, sa retraga din fortele dispersate pe teritoriul urss, sa organizeze o linie de aparare intre Baltica si Marea Neagra cu o lungime minima, si prin aceasta manevra razboiul mai putea fi prelungit lejer inca 2 ani.
    In acest timp ar fi aparut noile arme…

  2. Din surse de pe internet: Japonia a promis ca va ataca urss, numai dupa ce Hitler va depasi Volga.
    Francisco Franco i-a promis lui Hitler ca va intra in razboi, numai dupa ce Anglia va fi invinsa…
    Churchill a spus ca sungurul lugru care l-a ingrijorat in timpul razboiului a fost flota germana de submarine.
    Pe de alta parte, inainte de asediul Stalingradului, s-a temut ca toate fortele germane s-ar fi putut concentrat asupra Caucazului+petrolul din Baku, dupa care ar fi avansat spre zona Golfului. Lipsa de petrol din golf, ar fi fost o problema – evident ce putea fi depasita cu ajutorul Americii…

  3. Pe vremea comunismului, se vorbea de sabotaje, impotriva lui Antonescu, facute de comunisti.
    Marturii rtecente arata ca sabotaje au fost, dar in spate au stat structuri masonice.
    Au fost implicati si altii de mai sus sau chiar mai, mai sus ?
    Unii spun ca exista documente…

  4. >Pe 20 noiembrie o a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de
    >Stalingrad

    Rusii pastreaza secret si azi, efectivele militare aruncate in lupta.
    Surse National geografic spun ca Stalin, pe garantiile lui Jukov, a luat trupe care trebuiau sa apere Moskova si le-a trimis la Stalingrad.
    Pe 20 nov 1942, 2 milioane de soldati rusi au trecut la contraofensiva.

    Daca adunam efectivul armatei a 6 a + 300000 romani + unguri + italieni, finlandezi… s-ar pute sa canstatam ca raportul atacatori/aparatori este de 1/2,5 sau 1/3 sau mai mare…
    In plus armata a 6 a germana nu era pregatita pt lupte urbane…

    Gresala foarte grava de strategie.

  5. Unii se întreabă: Dacă există Dumnezeu, de ce a îngăduit sau de ce îngăduie asemene grozăvii.
    Răspunsul (cred eu) ni-l putem da noi înşine, pentru că grozăviile le creează omul, nu Dumnezeu.
    Prima şi cea mai gravă (şi cauza tuturor relelor), este negarea lui Dumnezeu. Astfel omul rămâne autoritate supremă negându-l pe Creator. Omul crede că nu mai are de dat socoteală nimănui.
    Total fals. Omul dă socoteală de faptele sale pe cale ierarhică. Dă socoteală față de sine.
    Sinele îi cere socoteală de cele săvârşite asupra celorlalți, apoi, față de familile acelora, apoi față de legile morale, internaționale…
    Dă seama în fața omenirii şi apoi în fața lui Dumnezeu.
    Cum de nu văd cei ce-l neagă pe Dumnezeu acestea, ce sunt puse de creator ca astfel să funcționeze ?.
    Mari grozăvii a săvârşit omul.
    De ce ? Pentru că este liber.
    Autoritatea supremă în om este iubirea. (După care tânjeşte orice făptură). Iuburea nu ucide, nu asupreşte, nu umileşte, nu constrânge… .
    Dumnezeu este iubire. De aici libertatea noastră. Dacă am asculta de El… . Dacă ar fi iubire… .
    Dumnezeu nu va constrânge libertatea nimănui. Ne-a lăsat conştiința. Să înțelegem că vom da socoteală, (semenilor, familiilor, statelor, omenirii şi Lui).
    Grazăviile sunt consecința negării lui Dumnezeu, unirii egoismului individual în cel colectiv ce adună răul acesta al tuturor şi unit duce la grozăviile războaielor.
    Unul răpeşte bunul altuia şi gata-i răboiul (dintre noi). Un stat face aceleaşi asupra altui stat şi grozăvia-i gata.
    Succesele militare, sunt bucuriile lui Cain.
    Ne vrăjesc eroismele uciderii, performanțele tehnicii ucigaşe şi îndemânarea în mânuirea coasei morții.
    Unde-i iubirea față de aproapele ?
    Fără de ea, să ne asteptăm la grozăvii ce nu au echibalent nici în primul,nici în al doilea război mondial. Să nu mizăm pe civilizația m3, că tocmai ea va fi cea mai demonică (după cum se arată deja)

  6. bunicu’ meu nu s-a mai intors de acolo…

    am cateva carti postale transmise de pe front in care cenzura militara nu l-a lasat sa spuna prea multe…nici datarea nu stiu daca e corecta…
    cred ca ultima e din octombrie 1942 …la o luna dupa ce se nascuse maica-mea, singurul lui copil…pe care n-a mai apucat s-o vada…

    aveti idee daca exista evidente nominale cu cei dislocati pe frontul de est … companiile, divizile etc din care faceu parte….soarta acestora si a unora din oameni…despre care se cunoaste cate ceva….?

  7. In ce divizie a luptat strabunicul tau ?

  8. Pingback: CUM NE TRATAM EROII? Soldatii români cazuti la Stalingrad au fost reinhumati in cutii de carton lipite cu scoci
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare