TRADUCEREA INTEGRALA A DOCUMENTULUI DESPRE PRIMAT SI SINODALITATE AL COMISIEI CATOLICO-ORTODOXE. Ce s-a discutat si s-a aprobat la Chieti?

28-09-2016 11 minute Sublinieri

chieti

Nota noastra:

S-a facut ceva tam-tam despre documentul aprobat, la Chieti, de Comisia catolico-ortodoxa pe tema primatului si sinodalitatii. Nimeni nu a avut acces, pana acum, la documentul propriu-zis, agentia Basilica informand doar superficial, in “traditia” lipsei de transparenta (vezi stirea citata mai jos). Punem la dispozitia celor interesati textul aprobat, tradus de un parinte care a comentat astfel pe marginea lui:

Ca observații: este de mirare că au semnat catolicii un asemenea document care subminează primatul și infailibilitatea papală, deși conține destule concepții eretice (personaliste) și exprimări duplicitare, interpretabile în favoarea catolicilor prin lipsa de fermitate.
Nu știu unde poate duce dialogul acesta, deși este destul de clar în favoarea ortodocșilor.
Mai sunt și aspecte politice, rușii căutând să obțină beneficii concrete prin înfierarea uniației din Ucraina.

Clericul catolic Palmieri a evocat, pentru Radio Vaticana, documentul de la Ravenna. E de amintit, insa, faptul ca, din cauza opozitiei Bisericii Rusiei si a celei a Georgiei, documentul de la Ravenna a fost respins de partea ortodoxa (la ultima intrunire a Comisiei, in 2014 s-a discutat si acest lucru). Asadar, documentul de fata este o alta varianta si reprezinta un compromis intre diferitele parti implicate. In ceea ce priveste continutul, a se observa ca insusi titlul este ambiguu, duplicitar:

Sinodalitate și primat în timpul primului mileniu: spre o înțelegere comună în slujba unității Bisericii

Care Biserica? Daca e vorba de cea ortodoxa, de ce nu se mentioneaza? Daca e vorba despre un termen vag, prin care se subintelege ca unitatea Bisericii e rupta intre Apus si Rasarit, atunci avem o conceptie eretica. 

Dincolo de continutul propriu-zis al documentului, problema cea mai mare a acestor comisii tine de legitimitatea lor. Aceasta politica de cabinet, prin care se ajunge la acorduri intre structuri ecleziale gigantice, in lipsa unei discutii publice asupra premiselor si scopurilor dialogului, este cu totul lipsita de legitimitate.

RV 23 sep 2016. Comisia mixtă internațională pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică și Biserica ortodoxă în ansamblul ei a aprobat un important document intitulat ”Sinodaliate și Primat în primul mileniu. Spre o înțelegere comună în slujirea adusă unității Bisericii”. Sesiunea plenară a Comisiei s-a desfășurat la Chieti, în Italia, de la 16 la 21 septembrie a.c. Lucrările au fost co-prezidate de cardinalul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, și de arhiepiscopul ortodox Job Getcha, reprezentant al Patriarhatului ecumenic de Constantinopol.

Într-un interviu pentru Radio Vatican, subsecretarul Consiliului Pontifical amintit, mons. Andrea Palmieri, a afirmat că ”documentul reprezintă rezultatul unui drum lung, început cu documentul de la Ravenna din 2007. Atunci s-a afirmat necesitatea unui primat în Biserică la nivel local, regional și universal. Rămânea de specificat în ce fel acest primat ar trebui să fie pus în practică. Prin acest document, care a avut nevoie de multă lucrare, pentru că atinge una din problemele cruciale din contenciosul dintre catolici și ortodocși, avem o explicație a felului în care, în primul mileniu, se articulau primatul și sinodalitatea. Modelul primului mileniu devine o indicație pentru a ajunge la rezolvarea problemelor existente încă între catolici și ortodocși”.

”Din lectura primului mileniu”, participanții la lucrările Comisiei mixte au recunoscut că nu există nici o îndoială cu privire la faptul Scaunului Apostolic al Romei îi era recunoscut primul loc în ordinea Bisericilor. Acest primat, în orice caz, era exercitat întotdeauna în contextul sinodalității. Trebuie clarificat, de acum, în următorii pași ai Comisiei, ce înseamnă în mod precis acest primat și cum poate fi exercitat astăzi pentru a fi cu adevărat o slujire de comuniune între Biserici. (…) Dialogul are acum o bază comună de la care se poate continua studierea acelor structuri care în Biserică pot asigura comuniunea între toate Bisericile din Răsărit și din Apus. Documentul fixează o referință comună în experiența primului mileniu și în interpretarea la care au convenit catolicii și ortodocșii. Acest document deschide un drum”, a recunoscut mons. Palmieri, dar nu rezolvă în mod clar toate dificultățile. Ne permite, însă, să fim optimiști pentru viitor”.

La lucrările plenarei, desfășurate într-un climat cordial și dialog deschis, au participat din România PS Florentin Crihălmeanu, episcopul eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, membru în Comisia mixtă pentru dialogul teologic, și arhiepiscopul ortodox Iosif, mitropolit al Europei Occidentale și Meridionale, reprezentant al Bisericii ortodoxe române.

(rv – A. Dancă)

Cea de-a XIV-a întrunire plenară a Comisiei Mixte Internaţionale de dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică s-a încheiat miercuri, 21 septembrie 2016.

Delegația Bisericii Ortodoxe Române prezentă la eveniment a fost formată din Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, și Pr. Conf. Univ. Patriciu Vlaicu.

În cadrul şedinţei finale a fost aprobat documentul intitulat Sinodalitatea şi Primatul în Primul Mileniu: spre o înţelegere comună în slujba unităţii Bisericii (Synodality and Primacy During the First Millennium: Towards a Common Understanding în Service to the Unity of the Church).

Documentul prezintă modul în care s-a dezvoltat viaţa sinodală a Bisericii în primul mileniu, pornind de la realitatea Bisercii locale, eparhia, structurând comuniunea regională a Bisericii în sistemul mitropolitan şi patriarhal. La nivel universal sinodalitatea s-a exprimat prin sinoade care au fost recunoscute prin consensul Bisericii ca fiind sinoade ecumenice. Textul vorbeşte despre faptul că în primul mileniu primatul a fost întotdeauna încadrat în sinodalitate. Se menţionează expres că în secolele 5-6 a fost stabilită o ordine (taxis) a celor 5 tronuri patriarhale, tronul Romei ocupând primul loc, în serviciul comuniunii şi unităţii, având un primat de onoare (presbeia tes times), urmat de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Primatul scaunelor patriarhale a avut o funcţie canonică exercitată sinodal. Textul afirmă explicit că Episcopul Romei nu a exercitat o autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit. Biserica Ortodoxă a Georgiei a exprimat dezacordul faţă de unele paragrafe, dar a fost de acord cu publicarea documentului. Textul în integralitatea sa va fi dat publicităţii în cursul zilei de 22 septembrie, a precizat Pr. Conf. Univ. Patriciu Vlaicu.

Întrunirea plenară a Comisiei Mixte Internaţionale de dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică s-a desfăşurat la Chieti, Italia, în perioada 15-21 septembrie 2016.

Comisia Internațională Mixtă pentru Dialogul Teologic între

Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă

Sinodalitate și primat în timpul primului mileniu: spre o înțelegere comună în slujba unității Bisericii

Chieti, 21 Septembrie 2016

„Ceea ce am văzut și am auzit vă vestim vouă ca să aveți și voi împărtășire cu noi; și împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Lui, Iisus Hristos. Și acestea vi le scriem ca bucuria noastră să fie deplină” (1Ioan 1,3-4)

  1. Comuniunea bisericească derivă direct din întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu potrivit cu bunăvoința Tatălui prin Sfântul Duh, Care a venit pe pământ, a întemeiat Biserica drept trup al Său (cf. 1Cor. 12,12-27). Unitatea care există între Persoanele Treimii se reflectă în comuniunea membrilor Bisericii unii cu alții. Astfel, după cum afirma Sf. Maxim Mărturisitorul, Biserica este un «chip» al Sfintei Treimi[1]. La ultima Cină, Iisus Hristos S-a rugat către Tatăl: „Păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi l-ai dat, ca ei să fie una precum Noi una suntem” (In. 17,11). Această unitate trinitară se manifestă în Sfânta Împărtășanie, în cadrul căreia Biserica se roagă lui Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos în Sfântul Duh.
  2. Din primele veacuri, Biserica cea una a existat ca multe Biserici Locale. Comuniunea cu Sfântul Duh (cf. 2Cor. 13,13) era trăită atât în fiecare Biserică Locală, cât și în relațiile dintre ele ca o unitate în diversitate. Sub călăuzirea Duhului (cf. In. 16,13), Biserica a dezvoltat modele de ordine și diferite practici în conformitate cu natura ei de „popor adus la unitate din unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh[2].
  3. Sinodalitatea este o calitate fundamentală a Bisericii ca întreg. După cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „«Biserica» înseamnă atât adunare (systema), cât și sinod (synodos)”[3]. Termenul vine de la cuvântul sinod (synodos în greacă, concilium în latină), care la bază desemnează adunarea episcopilor sub călăuzirea Sfântului Duh pentru deliberare și activitate comună în purtarea de grijă față de Biserică. Mai larg, se referă la participarea activă a tuturor credincioșilor la viața și misiunea Bisericii.
  4. Termenul primat se refer la faptul de a fi primul (primus, protos). În Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos, „Care este începutul, primul născut din morți; ca în toate El să aibă întâietatea (preotevon)” (Col. 1:18). Tradiția creștină a clarificat faptul că în viața sinodală a Bisericii pe diferite nivele, un episcop a fost recunoscut ca «primul». Iisus Hristos a legat acest fapt de a fi «primul» în slujire (diakonia): „Oricine vrea să fie primul trebuie să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor” (Mc. 9:35).
  5. În al doilea mileniu, a fost ruptă comuniunea dintre Răsărit și Apus. S-au făcut multe eforturi pentru a restabili comuniunea dintre catolici și ortodocși, dar nu au avut succes. Comisia Mixtă Internațională pentru Dialog Teologic între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă, în lucrarea ei aflată în derulare pentru a depăși divergențele teologice, a luat în considerare relația dintre sinodalitate și primat în viața Bisericii. Diferitele înțelegeri ale acestor realități au jucat un rol important în stabilirea înțelegerii comune a acestor realități legate una de alta, complementare și inseparabile.
  6. Pentru a ajunge la înțelegerea comună a primatului și a sinodalității, este necesară reflecția asupra istoriei. Dumnezeu Se descoperă pe Sine în istorie. Este deosebit de important să ne asumăm împreună o citire teologică a istoriei Liturghiei, spiritualității și canoanelor Bisericii, care au mereu o dimensiune teologică.
  7. Istoria Bisericii în primul mileniu este hotărâtoare. În ciuda unor rupturi temporare, creștinii din Răsărit și din Apus au trăit în comuniune în acel timp și, în acel context, au fost formate structurile esențiale ale Bisericii. Relația dintre sinodalitate și primat a luat diferite forme, care pot da o călăuzire vitală ortodocșilor și catolicilor în eforturile lor de a restabili deplina comuniune astăzi.

Biserica Locală

  1. Biserica una, sfântă, sobornicească (catolică) și apostolică, al cărei cap este Hristos, este prezentă în adunarea euharistică a Bisericii Locale sub episcopul ei. El este cel care conduce (proestos). În adunarea liturgică, episcopul face vizibilă prezența lui Iisus Hristos. În Biserica Locală (ex. o dioceză), mulțimea credincioșilor și a clerului sub un episcop este unită în Hristos unul cu altul și sunt în comuniune cu el în toate aspectele de viață ale Bisericii, în mod special în săvârșirea Euharistiei. După cum învăța Sf. Ignatie al Antiohiei: „Unde este episcopul, acolo să fie toată lumea, după cum, unde este Iisus Hristos, avem Biserica sobornicească (katholike ekklesia)”[4]. Fiecare Biserică Locală săvârșește slujbele în comuniune cu toate celelalte Biserici Locale care mărturisesc adevărata credință și săvârșesc aceeași Euharistie. Când un preot conduce Euharistia, episcopul local este mereu pomenit ca un semn de unitate a Bisericii Locale. În Euharistie proestos-ul și comunitatea sunt interdependenți: comunitatea nu poate săvârși Euharistia fără proestos și proestos-ul, în schimb, trebuie să slujească cu o comunitate.
  2. Legătura reciprocă dintre proestos și comunitate este un element constitutiv al vieții Bisericii Locale. Împreună cu clerul, care este cooptat în această slujire, episcopul local lucrează în mijlocul credincioșilor, care sunt turma lui Hristos, ca un garant și slujitor al unității. Ca urmaș al apostolilor, el își exercită misiunea ca fiind una de slujire și dragoste, păstorind comunitatea și conducând-o, ca un cap al ei, la o mereu mai profundă unitate cu Hristos în adevăr, păstrând credința apostolică prin propovăduirea Evangheliei și săvârșirea Tainelor.
  3. De vreme ce episcopul este capul Bisericii Locale, el reprezintă Biserica lui în alte Biserici Locale și în comuniune cu toate Bisericile. În același fel, el face prezentă acea comuniune în propria lui Biserică. Acesta este un principiu de bază al sinodalității.

Comuniunea regională a Bisericilor

  1. Există o abundență de mărturii că, în Biserica primară, episcopii erau conștienți că aveau o responsabilitate împărțită față de Biserică în întregul ei. După cum zicea Sf. Ciprian: „Nu există decât un episcopat, dar este împrăștiat în mulțimea unită a tuturor episcopilor”[5]. Această legătură a unității a fost exprimată prin cerința ca cel puțin trei episcopi să trebuiască a lua parte la hirotonia (cheirotonia) unuia nou[6]; de asemenea, a fost evident [acest lucru] prin desele adunări ale episcopilor în concilii sau sinoade pentru a discuta în comun chestiunile de doctrină (dogma, didaskalia) și practică și prin schimburile frecvente de scrisori și vizitele reciproce.
  2. Deja din primele patru secole, au apărut diferite grupări de dioceze din anumite regiuni. Protos-ul, primul dintre episcopii regiunii, era episcopul primului scaun, mitropolitul și instituția lui ca mitropolit era mereu dependentă de scaunul său. Sinoadele Ecumenice au atribuit unele prerogative (presbeia, pronomia, dikaia) mitropoliților, mereu în cadrul sinodalității. Astfel, primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), în timp ce a cerut participarea personală a tuturor episcopilor unei provincii sau acordul scris la alegerea și consacrarea unui episcop – un fapt sinodal par excellence –, a conferit mitropolitului validarea (kyros) alegerii unui nou episcop[7]. Al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451) a evocat din nou drepturile (dikaia) mitropolitului – insistând că această atribuție este bisericească, nu politică[8] – după cum a procedat și al șaptelea Sinod Ecumenic (Niceea, 787)[9].
  3. Canonul 34 apostolic oferă o descriere canonică a corelației dintre protos și ceilalți episcopi ai fiecărei regiuni: „Episcopii poporului dintr-o provincie sau regiune (ethnos) trebuie să recunoască pe cel care este primul (protos) dintre ei și să-l considere a fi capul (kephale) și să nu facă nimic important fără consimțământul (gnome) lui; fiecare episcop poate să facă doar ceea ce privește propria dioceză (paroikia) și teritoriile dependente. Iar primul (protos) nu poate face nimic fără consimțământul tuturor. Pentru că în acest fel consensul (homonoia) va birui și Dumnezeu va fi slăvit prin Domnul în Duhul Sfânt”[10].
  4. Instituția mitropoliei este o formă de comuniune regională între Bisericile Locale. După aceea s-au dezvoltat alte forme, mai precis patriarhiile, care cuprind câteva mitropolii. Atât mitropolitul, cât și patriarhul erau episcopi diocezani cu putere episcopală deplină în interiorul propriilor dioceze. În chestiuni legate de mitropoliile sau patriarhiile lor, în orice caz, trebuiau să acționeze în acord cu episcopii colegi. Acest mod de lucru stă la rădăcina instituțiilor sinodale în sensul strict al termenului, precum un sinod regional al episcopilor. Aceste sinoade erau convocate și prezidate de mitropolit sau patriarh. El și toți episcopii acționau în completare reciprocă și dădeau seama în fața sinodului.

Biserica la nivel universal

  1. Între secolele al patrulea și al cincilea, ordinea (taxis) celor cinci scaune patriarhale a ajuns să fie recunoscută și amendată de Sinoadele Ecumenice cu scaunul Romei ocupând primul loc, exercitând un primat al onoarei (presbeia ths times), urmat de scaunele Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, în ordinea aceasta precisă, potrivit tradiției canonice[11].
  2. În Apus, primatul scaunului Romei a fost înțeles în mod deosebit începând cu secolul al patrulea cu referire la rolul lui Petru între Apostoli. Primatul episcopului Romei printre episcopi a fost treptat interpretat ca o prerogativă care era a lui deoarece el era succesorul lui Petru, primul dintre apostoli[12]. Această înțelegere nu a fost adoptată în Răsărit, care a avut o interpretare diferită a Scripturilor și Părinților în această privință. Dialogul nostru se poate întoarce la această chestiune în viitor.
  3. Când un patriarh nou era ales într-unul din cele cinci scaune din taxis, practica firească era ca el să trimită o scrisoare către toți ceilalți patriarhi, anunțându-și alegerea și incluzând o mărturisire de credință. Asemenea «scrisori de comuniune» exprimau în mod profund legătura canonică dintre patriarhi. Prin includerea numelui noului patriarh, în ordinea potrivită, în dipticele Bisericilor lor, citite la Liturghie, ceilalți patriarhi recunoșteau alegerea lui. Taxis-ul scaunelor patriarhale avea punctul culminant în oficierea Sfintei Liturghii. Oricând se adunau doi sau mai mulți patriarhi să slujească Euharistia, stăteau potrivit taxis-ului. Această practică exprima caracterul euharistic al comuniunii dintre ei.
  4. Începând cu primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325) problemele majore cu privire la credință și ordinea canonică în Biserică au fost discutate și rezolvate în Sinoadele Ecumenice. Cu toate că episcopul Romei nu a fost prezent personal la nici unul dintre acele Sinoade, în fiecare situație fie a fost reprezentat prin legații săi, fie a fost de acord cu concluziile Sinodului post factum. Înțelegerea Bisericii privind criteriul receptării unui Sinod ca Ecumenic s-a dezvoltat pe parcursul primului mileniu. De exemplu, facilitat de condițiile istorice, Sinodul Ecumenic al șaptelea (Niceea II, 787) a dat o descriere detaliată a criteriilor după cum erau înțelese atunci: consensul (symphonia) capilor Bisericilor, cooperarea (synergeia) episcopului Romei și consensul celorlalți patriarhi (symphronountes). Un Sinod Ecumenic trebuie să aibă propriul lui număr în succesiunea Sinoadelor Ecumenice și învățătura lui trebuie să fie în acord cu cea a Sinoadelor precedente[13]. Receptarea din partea Bisericii ca întreg a fost mereu ultimul criteriu pentru ecumenicitatea unui Sinod.
  5. De-a lungul secolelor, s-au făcut o serie de apeluri la episcopul Romei, de asemenea și din Răsărit, în chestiuni disciplinare, cum ar fi depunerea unui episcop. A fost făcută o încercare la Sinodul din Sardica (343) de stabilire a regulilor unei asemenea proceduri[14]. Sardica a fost acceptat la Sinodul trulan (692)[15]. Canoanele din Sardica au determinat ca un episcop care a fost condamnat să poată face apel la episcopul Romei și cel din urmă, dacă ar fi considerat nepotrivit, ar fi putut hotărî rejudecarea de către episcopi din provincia învecinată cu cea a episcopului. Apelurile cu privire la chestiuni de disciplină erau făcute de asemenea la scaunul Constantinopolului[16] și la alte scaune. Asemenea apeluri din Răsărit la episcopul Romei exprimau comuniunea Bisericii, dar episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit.

Concluzie

  1. În decursul primului mileniu, Biserica din Răsărit și Apus a fost unită în păzirea credinței apostolice, păstrând succesiunea apostolică a episcopilor, dezvoltând structuri de sinodalitate inseparabil legate cu primatul și într-o înțelegere a autorității ca slujire (diakonnia) a dragostei. Cu toate că unitatea dintre Răsărit și Apus a fost tulburată ocazional, episcopii din Răsărit și Apus au fost conștienți că aparțineau Bisericii celei una.
  2. Această moștenire comună a principiilor teologice, a prevederilor canonice și a practicilor liturgice din primul mileniu constituie un punct de referință necesar și o sursă puternică de inspirație atât pentru catolici, cât și pentru ortodocși când caută să vindece rana despărțirii lor la începutul celui de-al treilea mileniu. Pe baza acestei moșteniri comune, ambele părți trebuie să țină seama cum pot fi concepute și exercitate primatul, sinodalitatea și interdependența dintre ei în ziua de azi și în viitor.

Traducere din limba engleză de la: https://www.scribd.com/document/325028259/Chieti-Document-sept-21-2016#from_embed

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia (PG 91, 663D).

[2] Sf. Ciprian, Despre rugăciunea domnească, 23 (PL 4, 536).

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Ps 149 (PG 55, 493).

[4] Sf. Ignatie Teoforul, Scrisoare către smirneni, 8.

[5] Sf. Ciprian al Cartaginei, Epistola 55, XXIV, 2, cf., de asemenea, „episcopatus unus este cuius a singulis in soldium pars tenetur” (De unitate, 5).

[6] Canonul 4 al primului Sinod Ecumenic (Niceea 325): „Este de preferat ca un episcop să fie înscăunat de toți episcopii unei provincii; dar, dacă asta pare a fi dificil din cauza unei nevoi stringente, sau din cauza distanței călătoriei, cel puțin trei episcopi să vină laolaltă și, având consimțământul scris al episcopilor absenți, pot trece la hirotonire. Validarea a ceea ce are loc cade în sarcina episcopului mitropolit al fiecărei provincii”. Cf., de asemenea, Canoanelor apostolice, 1: „Un episcop trebuie hirotonit de doi sau trei episcopi”.

[7] Canonul4 al primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), de asemenea, canonul6: „Dacă cineva devine episcop fără acceptul mitropolitului, marele Sinod hotărăște ca o asemenea persoană nici nu este episcop”.

[8] Canonul 12 al celui de-al patrulea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451):„Cât privește orașele care au fost deja onorate cu titlul de mitropolie prin scrisori imperiale, să aibă aceste orașe și episcopi care le cârmuiesc cu bucurie numai cinstea titlului; adică, drepturile cuvenite (kata aletheian) ale mitropoliei să fie păstrate”.

[9] Canonul 11 al celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic conferă mitropoliților dreptul de a desemna vistiernici ai diocezelor lor sufragane dacă episcopii nu-i oferă episcopii.

[10] Cf. canonul 9 al Sinodului din Antiohia (327): „Se cuvine ca episcopii din fiecare provincie (eparchia) să se supună episcopului care conduce mitropolia”.

[11] Cf. canonul 6 al primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325): „Obiceiurile vechi din Egipt, Libia și Pentapole vor fi păstrate, potrivit cărora episcopul Alexandriei are autoritate peste toate aceste ținuturi, de vreme ce există un obicei corespunzător cu referire la episcopul Romei. În mod analog, în Antiohia și în alte provincii, prerogativele (presbeia) Bisericilor trebuie păstrate”. Canonul 3 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic: „Episcopul Constantinopolului… să aibă primatul de onoare (presbeia tes times) după Episcopul Romei datorită faptului că este Noua Romă”. Canonul 28 al Sinodului al patrulea Ecumenic: „Părinții au acordat pe drept prerogative (presbeia) scaunului vechii Rome, de vreme ce este o cetate imperială; și, mișcați de același scop, cei o sută cincizeci dintre cei mai devotați episcopi au împărțit prerogative egale pentru cel mai sfânt scaun al Noii Rome, judecând corect că orașul care este cinstit de puterea imperială și de senat și se bucură de privilegii egale cu mai vechea Romă ar trebui să fie ridicat, de asemenea, la nivelul ei în probleme bisericești și să primească al doilea loc după el” (acest canon nu a fost acceptat niciodată în Apus). Canonul 36 al Sinodului trulan (692): „Înnoind hotărârile celor o sută cincizeci de Părinți adunați în cetatea împărătească de Dumnezeu păzită și ale celor  630 care s-au întrunit la Calcedon, decretăm că scaunul Constantinopolului va avea privilegii egale (presbeia) cu scaunul vechii Rome și va fi cu precădere privit în chestiuni bisericești precum este scaunul acela și va fi al doilea după el. După Constantinopol va fi plasat scaunul de Alexandria, apoi cel al Antiohiei și după aceea scaunul de Ierusalim”.

[12] Cf. Ieronim, In Isaia 14, 53; Leon, Sermo 96, 2-3.

[13] Cf. Sinodul al șaptelea Ecumenic (Niceea II, 787): J.D. MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, XII, 208D-209C.

[14] Cf. canoanelor 3 și 5 ale Sinodului din Sardica (343).

[15] Canonul 2 al Sinodului trulan. În mod similar, Sinodul din 861 a primit canoanele din Sardica ce recunosc faptul că episcopul Romei are dreptul de casare în cazuri deja judecate la Constantinopol.

[16] Cf. canoanele 9 și 17 de la Sinodul al patrulea Ecumenic (Calcedon, 451).

 


Categorii

Ecumenism, Opinii, analize, Papa (Papism), Traduceri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “TRADUCEREA INTEGRALA A DOCUMENTULUI DESPRE PRIMAT SI SINODALITATE AL COMISIEI CATOLICO-ORTODOXE. Ce s-a discutat si s-a aprobat la Chieti?

  1. E bună circumspecția părintelui care a comentat acolo.

    Pentru mine, însuși conceptul și însăși exprimarea: “în favoarea ortodocșilor” sau în “în favoarea catolicilor” arată că tot acest demers se petrece după șablonul vrăjmașului: îi atrage pe oameni în oala lui și apoi îi lasă împărțiți în tabere, ca să aibă în continuare săracii impresia că-s în tabere diferite. Așa face cu noi cu toți.

    Nu înțeleg cu ce se mai justifică întru Hritstos perpetuarea și chiar înmulțirea încă a “negocierilor” și “discuțiilor” astea între “ortodocși” și “catolici”, etc. Chiar și după cei mai înțelegători și înțelepți Sfinți ai vremurilor noastre (ca Sfântul Părinte Paisie, Părintele sfânt Sofronie Saharov și ceilalți), încercările astea au avut deja mai mult decât suficient timp să-și arate roadele: ce fel sunt. Ca dialog întru speranța că religiile catolice și cele protestante se vor întoarce prin pocăință și ispășire și Sfântul Botez la Ortodoxie – ecumenismul a eșuat, chiar și după cele mai răbdătoare și înțelegătoare învățături ale Sfinților lui Dumnezeu.

    Toată această vorbărie (ca să nu-i zic altfel) fac enorm de mult rău: căderea Bisericii văzute, din interior, prin slujitorii ei slabi în dreapta credință și în trăire (“cozile de topor ale apusului”; înțelegând aici până la ultimul mirean, care eu sunt – că toți slujim în Biserica Domnului, cu însăși viața noastră, a fiecăruia).
    Eu o consider tactica vicleană a vrăjmașului dintotdeauna: te ține de vorbă până te fură de tot ce ai bun, te ruinează, te distruge – fără să bagi de seamă. Apoi îți spune la revedere, în cel mai bun caz. Sau i te face sclav și aservit. Și o să îți dea cu firmitura ca să te țină dependent de el, să faci ce-ți poruncește. Iar când nu mai are nevoie de tine, te sugrumă.
    Va sună cunoscută practica asta?

    Cine nu a gustat din îndreptarea și ușurarea pe care o primește un suflet când intră în ascultarea de Hristos și de Sfinții Săi, nu poate înțelege și nu-i încape în cuget că, la un nivel mult mai mare și mai vast, aceeași ușurare și bucurie am primi ortodocșii ca neam ales (Biserică Luptătoare) dacă ne-am îndrepta intrând în ascultarea de Hristos și de Sfinții Săi: avem întregul îndrumător, în clar și întărit din nou și din nou prin învățăturile marilor Sfinți plăcuți lui Dumnezeu, în fiecare rând de oameni. Ce rău am ajuns dacă ne vedem pe noi mai iubitori decât cel ce a zis: îndeamnă o dată și a doua oară și apoi du-te în ale tale… Ne ținem pe noi mai înțelepți decât Cel ce a zis: “fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat”… Și tot așa…
    Nu sunt astea trăiri în afara Bisericii și invataturilor ei?
    Cum putem crede asemenea lucruri ce mustesc de mândrie?…
    Eu cred că modelul pentru întoarcerea religiilor la dreapta credință și la Ortodoxie este Sfântul Siluan Athonitul, ca exemplu din aceste zile și viețile Sfinților celor mulți din Biserica lui Hristos, iar nicidecum “dialogurile”, “negocierile” și “comisiile”.
    Chiar am orbit de tot?…
    O mână-două de oameni Sfinți, care au urmat lui Hristos în Biserica Sa, cu toată viața lor, au întors la mântuire mai multe suflete decât un secol de ecumenism. Asta e adevărul simplu.

    Domnul Dumnezeul nostru să ne ierte și să ne mântuiască.

  2. Interesant,oare ce va urma?.

  3. Trebuie sa fim prea naivi sa credem ca s-au intalnit numai sa confirme banal primatul papal in primul mileniu.E un precedent pentru intaietatea contemporana.Unire primim,dar sa fim noi primii 😉

  4. Nu este corect spus:
    “Această înțelegere nu a fost adoptată în Răsărit, care a avut o interpretare diferită a Scripturilor și Părinților în această privință.”
    Nu Rasaritul a interpretat diferit…. ca si cum Apusul ar fi interpretat corect!?!
    Apusul a respins Adevarul, danduh-i alta interpretare.
    Nu stiu cum de spune un Ortodox ca in religa sa nu s-a inteles…!?!

  5. Cea mai înaltă realizare omenească ar fi să se unească Bisericile între ele sau chiar religiile. Numai că ea este potrivnică celei mai înalte realizări dumnezeiești, anume unirea membrilor Bisericii cu Dumnezeu, care este o înfăptuire duhovnicească. Prima este potrivnică lucrării lui Dumnezeu de unire a Lui cu oamenii pentru că încearcă să lege diferitele confesiuni printr-o legătură omenească, fără să ia în calcul legătura nevăzută de la Dumnezeu. Pe când legătura prin har cu Dumnezeu ar uni și pe oameni între ei, chiar și pe eretici cu Biserica autentică, Ortodoxă.

    În ce privește ideea că „sinodalitatea este un reflex al modelului perihoretic al Sfintei Treimi” este tot o interpretare omenească, ce se regăsește atât în documentul tradus aici, cât și în Conferința menționată pe Basilica. Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește de sinodalitatea Bisericii ca chip al lui Dumnezeu-Unul, nu Treimic, după cum spune și Mitropolitul Ierotheos. Modelul perihoretic, adică de întrepătrundere, ar trebui să-l adoptăm în relația noatră cu Dumnezeu, nu între noi, pt că este imposibil între oamenii materiali. Dumnezeu nevăzut poate locui în noi și noi în El, dar noi nu putem locui în ceilalți și ei în noi. Desigur că unitatea fiecăuia dintre noi cu Dumnezeu ne unește și ne înrudește și între noi, dar nu prin perihoreză. Deci pentru relația dintre noi putem lua ca model unitatea de ființă din cadrul Sfintei Treimi, nu de perihoreză; și chiar și acel model îl vom împlini după putința noastră, adică puțin față de oceanul desăvârșirii Celui de sus.

    Decât să stăruim în discuții dogmatice sterile și amețitoare, nu ar fi mai folositor să ne ancorăm mai puternic în rugăciune și smerenie?! Cred că abia astfel ne vom mântui sulfetul (de rătăcirile teologiei „științifice”), dar poate vom înțelege corect și adevărurile dogmatice.

  6. Ref la papa, la primat, la arogarea titlului de “universal”, de “ecumenic”:
    [Nota: merita citit cu atentie tot articolul indicat la SURSA]

    “Când împãratul bizantin a atribuit titlul de Patriarh Ecumenic lui Ioan Postitorul, Grigorie cel Mare (c.540-602) a început o veritabilã campanie epistolarã pentru a arãta cã formula contine o erezie eclesiologicã, cel putin în varianta latinã Patriarca Universalis. Scrisorile pe care le posedãm sunt adresate Patriarhului Ioan Postitorul, Împãratului, Patriarhului Chiriac, succesorul lui Ioan si Patriarhilor din Antiohia si Alexandria.(…)

    Scrisoarea Sfântului Grigorie cel Mare:

    « Grigorie cãtre Evloghie, Episcop al Alexandriei, si cãtre Anastasie, Episcop al Antiohiei.
    « Atunci când Predicatorul prin excelentã spunea: “Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slãvi slujirea mea” (Rom. 11, 13); atunci când spunea în altã parte: “Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doicã îngrijeste pe fiii sãi” (I Tes. 2, 7), el ne lasã nouã, celor care vom veni dupã el, exemplul de a fi în acelasi timp smeriti cu duhul si credinciosi în a pãstra cu cinste demnitatea Cinului nostru, în asa fel încât smerenia noastrã sã nu fie timiditate si înãltarea noastrã sã nu fie trufie.
    « Acum opt ani, când încã trãia Pelaghie, predecesorul nostru de sfântã pomenire, confratele nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme, a întrunit un sinod în orasul Constantinopol si s-a strãduit sã ia titlul de “universal”. De îndatã ce predecesorul meu a luat cunostintã de aceasta, el a trimis scrisori prin care, în virtutea autoritãtii sfântului apostol Petru, a anulat actele acelui sinod.
    « Am avut grijã sã adresez Sanctitãtii Voastre còpii ale acestor scrisori. Cât priveste diaconul care, dupã obicei, se alãturã suitei Prea Cucernicilor Împãrati pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis sã se împãrtãseascã la slujbã împreunã cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale cãror còpii am considerat cã trebuie sã vi le trimit Fericirii Voastre. Principalul nostru scop – într-o problemã care, din cauza trufiei ei, tulburã Biserica pânã în strãfundurile ei – era sã-i amintim duhului fratelui nostru de modestie, pentru ca, dacã n-ar voi sã cedeze nimic din tãria trufiei lui, sã putem mai usor, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, sã aflãm mijloacele de a-l corecta sever.
    « Cum stiti prea bine Sanctitatea Voastrã, pe care o venerez în mod deosebit, acest titlu de “universal” a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon episcopului din scaunul apostolic al cãrui slujitor sunt prin harul lui Dumnezeu. Dar nici unul dintre predecesorii mei n-a vrut sã se serveascã de acest cuvânt profan; pentru cã, de fapt, dacã un patriarh este numit “universal”, le rãpeste celorlalti titlul de patriarh. Departe, departe sã fie de tot sufletul crestin dorinta de a uzurpa câtusi de putin sau de a diminua onoarea fratilor sãi! Dacã noi refuzãm o onoare care ne-a fost oferitã, gânditi-vã cât de rusinos este sã fie uzurpatã violent de cãtre un altul.
    « Pentru aceea, Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de “universal”, pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã. Sã nu aveti în aceasta vreo teamã de Serenisimii Stãpâni, cãci Împãratul se teme de Atotputernicul Dumnezeu si nu va consimti la încãlcarea poruncilor evanghelice si a prea sfintelor canoane. (…)

    SURSA: http://www.nistea.com/papir.htm

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare