TRANSHUMANTA – un mod de viata si o traditie milenara aproape ucisa de “modernizare”. CE A FOST SI CE A AJUNS OIERUL ROMÂN? (video, “In premiera”)

De ce branza de stana de astazi nu mai are acelasi gust?

“Pierderea acestui mod de viata milenar nu e o gluma… Uitam sa traim asa cum am fost ‘proiectati’: in ritm cu natura [creatia, n.n.], iar ea se va intoarce impotriva noastra”.

***

“Noi, desi ne distrugem obiceiurile, de fiecare data cand vrem sa ne promovam tara, recurgem la traditie…”

Reportaj de Yevgeniya Kironaki, pentru emisiunea “In premiera“, de duminica, 26 mai 2013

• Antena3: Una dintre cele mai vechi tradiţii din ţara noastră este pe moarte. Reportaj În Premieră despre transhumanţă

Deschiderea spre Occident pe de o parte ne-a dat şi pe de-o parte ne-a luat. Încetul cu încetul, dispare una dintre cele mai vechi tradiţii din România: transhumanţa, traseul parcurs an de an de ciobani, împreună cu oile lor, între munte şi şes.

Au venit peste noi civilizatia vestica si societatea de consum, asa ca obiceiul va ajunge in curand o poveste de spus copiilor. Acest obicei ar putea ajunge, în curând, o poveste de spus copiilor. Cuceriţi de tehnică şi învinşi de realităţile României moderne, ciobanii simt că nu mai merită efortul.

Dar chiar au nevoie românii de transhumanţă? Pentru sănătatea lor, se pare că da.

“De-acum toate s-au schimbat,

Nu mai este satul sat,

Iar vestea care-i mai proasta:

Ca nu-i lasa-n transhumanta.

Ca nu-i mai lasa oricum,

Numai cu masini acum…

[…]

Multumiti lui Dumnezeu,

Ca nu v-o batut mai rau,

Va rugati la Sfanta Cruce,

Ce vi-i dat, sa puteti duce.”

“Bucura-te-acum, române,

C-ai intrat in Uniune,

Bucurati-va, domni mari,

Vai si-amar de voi, ciobani!

Lana de pe-o oaie, toata,

Daca face-o ciocolata.

Branza nu le-o mai ia nime`,

Stau cu pivnitele pline.

Voi, ciobani, la cânii vostri,

Coada nu le-o mai taiati,

Cand vin covrigii din UE,

S-aveti unde sa-i agatati!”

(Maria Sterp, din comuna Jina [Maria lu’ Raditoaie])

• Vezi si: Stana cu stele si oi (reportaj despre Maria Sterp, “bacita” din Marginimea Sibiului, in Formula As, 2007)

• Adevarul: GALERIE FOTO Oierit modern, după moartea transhumanţei. Palatele ciobanilor din Poiana Sibiului

Oierii din comuna Poiana Sibiului s-au adaptat vremurilor şi, deşi nu se mai plimbă cu mioarele pe cărări de munte, reuşesc să câştige la fel de mulţi bani.

Transhumanţa, acea migraţie periodică a păstorilor şi a turmelor de oi, este aproape imposibil de realizat în vremurile noastre, din cauza restricţiilor de pe şosele. Totuşi, oierii din regiunile cu tradiţie îşi continuă îndeletnicirea la care se pricep de veacuri. La aproximativ 50 de kilometri de Sibiu şi la distanţă mică de celebra Transalpina, într-o comună cu case falnice ca nişte palate, maşini scumpe în curţi şi nenumărate legende, se ascund istoriile celor care sunt consideraţi cei mai bogaţi oieri din România.

„La noi, oamenii sunt învăţaţi să fie secretoşi, de pe timpul comunismului, când veneau şi te întrebau câte oi ai. Sunt reticienţi cu străinii“, aşa îşi începe povestea Constantin Şufană. Oierul de 75 de ani, cu vorbă apăsată şi adevăruri multe spuse scurt, îşi aminteşte de vremurile în care transhumanţa încă mai însemna ceva.

40 de ani, pe drumuri cu oile

În familia lui Constantin Şufană, oieritul s-a practicat de când lumea şi pământul. Din tată în fiu, oierii plecau an de an cu turmele în transhumanţă, primăvara de la şes la munte şi toamna de la munte la şes. 40 de ani a bătut oierul ţara la picior, după mioare, înfrutând greutăţi.

„Fiecare judeţ avea legea lui şi ne duşmăneau pe noi, oierii ăştia care făceam transhumanţa. Miliţia ne amenda, ne mai şi băteau. Prin Sălaj şi prin Cluj am păţit să ne ducă din post în post, ca pe tâlhari. Nu ne mai lăsau nici să facem mâncare, într-o zi ne-au răsturnat ceaunul când am vrut să facem mămăligă. Trecând prin Alba Iulia, o dată, a venit un IMS cu şase miliţieni, nu uit cât oi trăi. Aveam o vestă de piele şi, când s-au dat jos din IMS, au sărit pe mine şi mi-au rupt vesta cum rup lupii când prind un miel. M-au pus jos cu genunchii şi m-au bătut rău, de ce am trecut cu oile şi de ce am trecut prin judeţul Alba. Există şi un proverb: «Săracii oameni de la munte sunt învăţaţi să rabde multe»“, povesteşte Constantin Şufană.

Amintiri dintr-o altă viaţă

Acum, într-o casă modernă, poveştile par rupte dintr-un alt timp. Cartuşele cu ţigări scumpe, Marlboro şi Kent, cu care se pleca la drum pentru a îmblânzi miliţienii, pruncii urcaţi în desagi, pe cai, sau în trocuţe de lemn, până în inima muntelui, picioarele devenite carne vie după zeci de kilometri făcuţi pe jos, în opinci, toate acestea au devenit amintiri din altă viaţă.

„Am prins trei ani la munte, m-am căsătorit la 18 ani şi de la ţară, din Banat, m-am dus la munte. Nu mi-a fost grea trecerea, dacă am fost tânără şi îndrăgostită. Erai foarte liniştit faţă de stresul din ziua de azi, dar erau condiţii foarte grele. Dormeam pe lână, o săptămână două era moale după aia se bătea, iar dimineaţa mă dureau efectiv şoldurile. Nu ştiai atunci de burete. Apa era adusă de la distanţă şi spălam hainele şi cu zerul care rămânea, că era problemă cu apa“, rememorează Maria Şufană, în vârstă de 50 de ani, fostă soţie de oier, acum văduvă.

După Revoluţie, transhumanţa a murit. Nemaiputând să circule pe drumuri, dar nici pe terenuri care s-au retrocedat şi au devenit proprietăţi private, oierii timpurilor moderne şi-au făcut gospodării prin ţară, în Banat, în Crişana, în fostele bălţi ale Brăilei. Tradiţia a rămas însă sfântă. Acolo stau bărbaţii, iar femeile şi pruncii merg la ei, vara, să-i ajute. Pentru asta, elevii din Poiana Sibiului iau vacanţă de vară, în fiecare an, cu aproape o lună mai devreme.

„Familiie rămân aici, merg numai vara soţiile şi copiii, de aceea şi programul la şcoală e puţin altfel, e mai scurt, pentru ca să poată merge acolo când e mai mult de lucru la oi. Pentru a fi respectata programa, vacanţa de vară începe pe 15 mai, dar au celelalte vacanţe mai scurte, comasate puţin. Toţi oierii au casa aici, chiar dacă au mutaţie pe diverse judeţe. De sărbători sunt toţi aici“, explică Ilie Dăncilă, primarul localităţii Poiana Sibiului.

Oieritul modern merge bine

Constantin Şufană are patru feciori, trei dintre ei oieri. Stau cu oile într-o comună din Timiş, unde sunt „fruntea satului“, şi spune zâmbind că, faţă de oieritul pe care l-a practicat el, ce se întâmplă acum e „domnie“. Afacerile merg bine şi criza nu se simte, însă cerinţele pieţei s-au schimbat. Dacă pe vremea lui, cu lâna vândută ieşeai din iarnă, acum, pentru că este prost plătită, de multe ori oierii o aruncă sau îi dau foc.

„Baza e exportul, mai ales în cazul mieilor. Brânza şi restul merg pe plan local, la oraşe, la piaţă. Baza sunt, însă, mieii şi avem noroc cu exportul, cu italienii, cu ţările arabe. Eu vindeam lână şi, cu banii obţinuţi, scoteam oile din iarnă. Acuma mulţi aruncă lâna“, spune Constantin Şufană.

Maria Şufană are doi băieţi care stau cu oile în judeţul Alba. Au condiţii bune şi s-au extins, au făcut proiecte pe fonduri europene şi acum, pe lângă oi, fac şi agricultură. „Acum au casă bună, faci o baie când vrei, vii de la strungă, faci un duş, nu se compară. Nu merge rău oieritul, a fost noroc cu subvenţiile. Copiii mei se mai ocupă şi cu agricultura, au făcut două proiecte pe fonduri europene, au tractoare, au fermă, şi-au luat nişte pământ“, spune Maria Şufană.

Înapoi la porţile raiului

Astăzi, la Poiana Sibiului, doar 40 la sută din localnici se mai ocupă de oierit. Mulţi au devenit oameni de afaceri, şi-au vândut oile şi au pus pe picioare benzinării sau hoteluri. Modernismul nu i-a luat însă bătrânului oier un lucru de care vorbeşte cu sfinţenie: dragostea pentru muntele pe care l-a bătut ani de zile, cu picioarele încălţate în opinci. În fiecare vară, se întoarce smerit, cu emoţie, „la porţile raiului“.

„Îmi e dor de munte. Totdeauna am chinuit şi am dus o viaţă aspră, zarzavaturi nu mâncam, dacă mâncam o dată pe vară, de două ori, eram cineva. Mâncam numai produsele făcute la stână, însă nu există vară să nu mă duc să văd Munţii Carpaţi unde am crescut cu părinţii şi unde mi-am crescut şi copiii. Facem câte un foc, îmi iau cojocul de miel, bituşă se numeşte la noi, şi mă culc acolo. Îmi place, îmi amintesc cum dormeam lângă oi“, încheie Constantin Şufană.

Vezi si: