TRATATUL FISCAL si inceputul returnarii DATORIEI CATRE FMI/ Demontarea miturilor despre LENEA GRECILOR/ Cum face Germania PROECTIONISM/ Creditul si datoria publica: NOUL SISTEM SCLAVAGIST

28-02-2012 15 minute Sublinieri

SARACIE EUROPA

Guvernul a aprobat, marti, semnarea de catre Romania a Tratatului pentru stabilitate, coordonare si convergenta in UE, a anuntat purtatorul de cuvant al Guvernului, Dan Suciu. Tratatul impune reguli privind disciplina bugetara prin limitarea deficitului si a datoriei publice, document care urmeaza sa fie semnat de presedintele Traian Basescu, au declarat, pentru agentia Mediafax, surse oficiale. Protocolul de aderare la Tratatul de guvernanta fiscala a fost semnat, in urma cu o saptamana, de liderii coalitiei, presedintele PSD, Victor Ponta, declarand ca USL este de acord ca Romania sa semneze si sa ratifice Tratatul. […]

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, recent, că ar dori ca România să se numere printre primele state care aderă oficial la noul Pact fiscal european (Tratat privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţă în cadrul uniunii economice şi monetare).  Principala  noutate a Pactului este, de departe, aşa numita „regulă de aur”, care limitează deficitul structural al unei ţări la 0,5% din PIB. În România, adepţii acestei soluţii nu sunt puţini şi asta nu e deloc surprinzător din partea unui guvern a cărui obsesie majoră a fost controlul deficitului în detrimentul bunăstării populaţiei. Ce contează că satisfacţia românilor cu viaţa pe care o duc a scăzut de aproape două ori[1]de când s-a instalat criza, spre deosebire de sârbi sau bulgari, de exemplu, unde tendinţa a fost exact pe dos? Important e că am izbutit să diminuăm deficitul şi să fim copilul model al FMI, iar acum dăm buzna să fim şi elevul premiant al Uniunii Europene, semnând Pactul Fiscal. De ce facem asta, de ce atâta grabă?

Prima explicaţie pentru entuziasmul cu care e îmbrăţişată ideea Pactului ţine de o credinţă adânc implantată în rândul clasei politice, al intelectualilor şi ziariştilor autohtoni, care consideră că orice deficit bugetar este, esenţialmente, rău şi indezirabil, prin urmare trebuie extirpat. Şi viceversa – absenţa unui deficit denotă în mod obligatoriu o economie sănătoasă. Sorgintea acestei perspective inflexibile rezidă, la rându-i, în supoziţia caracterului ştiinţific al economiei şi a  naturii imuabile a legilor economice „la fel de implacabile ca şi legile fizicii”, conform spuselor Andreei Vass[2]. Or, asta deja sună a dogmatism, cine crede că ştiinţele sociale au acelaşi caracter riguros ca şi cele ale naturii, or nu ştie ce spune, or e în serviciul propagandei de partid. Dacă noi am înceta să fim oameni, economia ar putea fi o ştiinţă la fel de exactă ca şi fizica. Dar, pesemne că exact aşa percep fiinţa umană cei ce proclamă infailibilitatea legilor economice – ca pe nişte roboţi ce pot fi manevraţi după bunul plac de cei iniţiaţi în tainele ştiinţelor economice.

Dogmele economice şi cei ce cred în ele ne spun, prin urmare, că deficitul e obligatoriu dăunător pentru că a dus la apariţia crizei actuale din zona euro. Dezmăţul fiscal trebuie oprit pentru că el produce dezechilibre, declanşând astfel dezastrele economice. Cum am arătat altădată (aici[3])  şi aşa cum spune Daniel Dăianu în recenta sa carte apărută la Polirom (Când finanţa subminează economia şi corodează democraţia), necazurile Uniunii Monetare nu îşi au originea doar în excesele bugetare – „criza zonei euro nu este atât a datoriilor, cât a unui design greşit”. În afară de Grecia, în nici un alt stat dezastrul economic nu a fost provocat de iresponsabilitatea fiscală a guvernelor. Interesant e că aceşti opozanţi ai deficitului bugetar evită să spună o vorbă despre rolul supra-îndatorării private sau despre faimoasele Credit Default Swaps (CDS), care, speculând solvenţa statelor, ajung să fie posesoare ale unei puteri nepermise în ceea ce priveşte destinul unei ţări suverane.  

Un alt motiv pentru care deficitul este perceput obligatoriu ca fiind pernicios este acela că banii obţinuţi prin împrumut sunt cheltuiţi, vezi Doamne,  pentru pomeni electorale, în special ajutoare sociale[4]. Să trecem cu vederea fobia  faţă statul social a promotorilor acestui tip de argument,  e o inepuizabilă chestiune de ideologie. Ceea ce ei ignoră este o evidenţă de natură economică şi anume aceea că  în vremuri de criză  ajutoarele sociale sunt benefice şi necesare. În perioadele de recesiune, stabilizatorii automaţi, cum ar fi ajutorul de şomaj, au un rol sporit în atenuarea fluctuaţiilor ciclice şi conferă o mai mare stabilitate economică. Apoi, se mai crede că, fiind vorba de bani publici, deficitele sunt asociate cu corupţia, ceea ce este complet greşit, atâta timp cât noi, în România, am avut ani întregi în care deficitele erau mici şi corupţia mare.

Un alt motiv pentru care ne pripim să semnăm Pactul este nevoia de a ne alinia cerinţelor Uniunii Europene, de a face proba europenismului nostru. Ca ţară membră a UE, nu putem să nu semnăm acest tratat, este vorba de un test politic major![5] Pur şi simplu, nu ne putem permite nesemnarea Pactului!

Zău aşa?

Povestea urgenţei şi  caracterului obligatoriu al Pactului este …chiar o poveste. Acordul se adresează în primul rând statelor din zona euro şi va intra în vigoare abia după ce minim 12 state membre ale zonei euro îl vor ratifica – deci indiferent că România semnează sau nu, soarta Pactului va fi decisă de alţii. Apoi, chiar şi după intrarea sa în vigoare, el va rămâne deschis statelor UE care nu îl vor semna de la bun început. Ceea ce are să se întâmple se va întâmpla oricum, asta e condiţia noastră de  ţară periferică, indiferent că ne place sau ba.  Prin urmare de ce atâta grabă când nici nu suntem presaţi şi nici viitorul Pactului nu depinde de poziţia noastră? De ce ne îngrămădim ca apucaţii să sărim în barca istoriei ca fruntaşi, când oricum nu contăm?

O explicaţie ţine de agenda prezidenţială care viza deja schimbarea Constituţiei în sensul instituirii unui deficit de maxim 3% din PIB. Traian Băsescu a provocat criza din zona euro ca să poată schimba Constituţia – iată o glumă ce a circulat la un moment dat şi care spune totul despre suprapunerea perfectă dintre ordinea de zi de acasă şi cea de la Bruxelles. Dar e ceva mai mult decât atât în joc – e stahanovismul nostru în a semna tratate şi acorduri europene fără a ne gândi la capacitatea de a le pune în practică, acorduri cu care să ne fălim în anii electorali, dar care rămân literă moartă întrucât o dată semnate, o dată gratificaţiile simbolice şi politice culese, nimănui nu ii pasă de ceea ce se cheamă enforcement.  Ar fi superfluu şi redundant să mai invoc teoria formelor fără fond…Altceva este cel puţin la fel de neliniştitor – mimetismul orb atunci când vine vorba de Uniunea Europeană şi care atrofiază spiritul critic până la a-l lichida complet.

Nu am auzit nici o secundă ca cineva să pună în chestiune natura constructului politic pe care îl urmăm în toate cele cu sârg pioneresc. Dacă  o decizie vine de la Bruxelles, atunci este în mod obligatoriu benefică. Nimeni nu pune o  întrebare fundamentală: cărui fel de Europă ne alăturăm?

În presa străină sa vorbeşte despre Europa ca un muzeu al democraţiei, de criza democraţiei şi deficitul democratic, dar la noi aceste noţiuni sunt la ani lumină distanţă, pentru că aici orice criticism la adresa Uniunii Europene e considerat idolatrie. Iar despre idoli, ca şi despre morţi, numai de bine…Este patetică, dar şi hilară această teamă de provincial timorat care crede că în momentul în care va ridica vocea va fi ex-comunicat din sânul celor aleşi, neînţelegând că principala consecinţă a unei apartenenţei reale este  libertatea şi nu obedienţa necondiţionată! Recent, 12 şefi de guvern din UE au semnat o scrisoare deschisă, adresată Comisiei Europene şi indirect tandemului Merkozy în care solicită politici care să susţină creşterea economică. Noi facem apologia austerităţii, un concept drag Comisiei Europene, deşi ea şi-a arătat eşecurile cam peste tot pe unde a fost implementată. De ce nu se vorbeşte şi la noi despre predilecţia Europei pentru tehnocraţii lipsiţi de legitimitate populară, care azi decid soarta naţiunilor de pe continent? Dar despre trecutul profesional al acestor tehnocraţi, majoritatea foşti angajaţi ai Goldman Sachs, gigantul care a conspirat împreună cu  guvernanţii la camuflarea datoriei Greciei? Aici, în bârlogul nostru dâmboviţean, continuăm  să zămislim mitul unei Europe care e citadela democraţiei, ignorând că această Europă se constituie tot mai puţin ca o Europă a cetăţenilor şi tot mai mult ca una a bancherilor. O Europă care salvează Grecia cu condiţia ca aceasta să legifereze obligativitatea plăţii datoriilor către bănci, preţul pentru aceasta fiind sacrificiul a milioane de cetăţeni greci, deci europeni – o astfel de Europă în slujba cui se află?

Pentru cine mai are îndoieli, iată aici[6] un raport  întitulat O Comisie captivă,  care descrie modul în care corporaţiile fac legea la Bruxelles – de exemplu, în procesul de elaborare a politicilor financiare sunt implicaţi mult mai mulţi angajaţi ai marilor corporaţii (229) decât  funcţionari ai Comisiei (159). În fine, raportul e vechi de trei ani, lucrurile sunt ştiute, se dezbat, dar nu la noi, cei ghemuiţi confortabil în braţele unui euro-optimism naiv. […]

[…] Daca ar fi fost o solutie actuala atat de buna din perspectiva economica a Romaniei probabil ca ar fi fost DEJA promovata si implementata de pleiada de corifei ai economiei romanesti. Regulile fiscale de acest gen nu sunt o noutate si prin urmare existau surse facile de inspiratie.

Chiar si semnand tratatul, Romania ar trebui sa inteleaga corect implicatiile, costurile si sa negocieze:

1)    ridicarea restrictiilor de munca si circulatie ale romanilor macar in toate tarile co-semnatare ale tratatului (ca si contrapartida la costuri)

2)    amanarea momentului implementarii si negocierea unei traiectorii de convergenta laxa bazata pe nevoile si particularitatile economiei romanesti (pentru diminuarea costurilor).

Romania ar trebui sa amane si sa negocieze traiectoria de convergenta la acesta regula un numar de ani, 3-5, pana cand reuseste sa-si refaca ritmul de crestere non-inflationist al economiei iar “reformele” structurale performeaza. Aceasta refacere a potentialului, in lipsa altor surse de finantare, trebuie realizata prin investitii publice in sistem de Triumvirat (stat, investitori privati straini, investitori privati locali).[…]

Argumentele sustinatorilor care nu considera necesare negocieri pe marginea tratatului sunt in mare:

1) Noul tratat este o noua ancora pentru Romania asemeni aderarii la Nato si la Uniunea Europeana.

Daca aderarea la Nato si la Uniunea Europeana satisfacea cele 3 criterii de decizie pentru alegerea unei ancore nationale externe importante, pactul fiscal nu le bifeaza. Cele trei criterii sunt sa sporeasca avutia nationala, sa creasca bunastarea locuitorilor si sa asigure vitalitatea institutiilor economiei de piata.

Incapacitatea de a guverna fara tinte venite din exterior pentru cei care au creionat pozitionarea economica a Romaniei in ultimii 20 de ani este unul din principalele motive pentru diferentele dintre Romania si Polonia.

Definirea acestui tratat drept o noua tinta nationala este doar un semn de oboseala, a faptului ca abilitatile sunt inferioare pozitiei detinute in aparatul de stat in conditiile globale actuale si a incapacitatii de a administra fara o reteta impusa din exterior.

2) Reduce risipa banilor publici prin disciplinarea decidentilor.

Aceasta regula nu afecteaza destinatia cheltuirii banului public. Este nostim sa-ti imaginezi o transformare atat de ampla a subiectilor umani care peste noapte sa reduca doar de la propriile avantaje si sa pastreze destinatiile cu valente pentru intreaga societate. Suplimentar este nefezabil in a imagina un salt imens in rentabilitatea investitiilor doar pentru a reduce cheltuielile si o sporire dramatica a eficientei cheltuielilor. Investitiile corecte au potentialul de a se replati. In momentul de fata, doar cu reduceri de cheltuieli si fara investitii nu se poate asigura sustenabilitatea finantelor publice iar punctul atractor de 60% datorie din PIB se va atinge relativ repede.

3) Asigura sustenabilitatea finantelor publice si mentinerea datoriei statului in jurul valorii actuale.

Dupa cum am aratat in opinia “Impozite mai mari ? Nu. Dobinzi reale mai mici !” sustenabilitate finantelor publice se poate realiza la nivele diferite ale datoriei. Nu este mai putin sustenabila o datorie de 20% decat una de 40% din PIB, dupa cum istoria recenta a Romaniei o poate demonstra. Important este sa se inteleaga legatura intre deficit primar, datorie, dobanda reala, curs de schimb si crestere economica. In conditiile in care inca avem politica monetara nationala iar jumatate din datorie este in moneda locala am putea opera usor in sensul reducerii dobanzii reale daca cresterea economica este incerta iar cursul nemiscat.

Dupa cum sugereaza exemplul Spaniei cu un deficit structural in jur de 1% pe perioada ’99-’07, aceasta regula nu este o conditie suficienta pentru sustenabilitatea finantelor publice. Fara o abordare de ansamblu in care sa se priveasca toate componentele si implicatiile inclusiv datoria privata si dinamica si structura economiei, analizele de sustenabilitate raman un ghid superficial pentru deciziile si politicile publice.

In conditiile mentinerii unei tinte pe termen mediu si lung in jurul unui deficit structural de 1% din PIB si NU a unui excedent dupa refacerea economiei, Romania se confrunta cu o valoare prezenta de peste 14% din PIB datorie suplimentara ceea ce aduce punctul atractor de 60% (datorie/PIB) extrem de aproape. […]

5) Ajuta Europa sa-si reia cresterea.

Pe calculele DB, deficitul structural al Uniunii Europene era in 2011 de 3.2%. Daca acesta converge brutal la 0.5% in conditiile unei situatii recesionare si cu somaj ridicat (rata somajului in EU-27 la decembrie 2011 era de 9.9%) este greu de vizualizat traiectoria de iesire din starea recesionara doar cu inovatie si optimism. Suplimentar, problemele diferitelor tari sunt extrem de diverse iar o abordare uniforma este contra productiva.

6) Daca s-ar fi implementat acum cativa ani, Romania ar fi fost intr-o pozitie economica mai buna in prezent.

Discutia nu este legata de ce ar fi fost daca s-ar fi implementat in trecut ci este legata de oportunitatea implementarii in acest moment. Momentul actual se caracterizeaza cel putin prin: potentialul economiei a fost afectat de mixul de politcii macroeconomice implementate in criza; este situat mijlocul perioadei de reformare a statului si reprezinta un punct incert al ciclului economic. Referitor la trecutul recent exista numeroase masuri care ar fi trebuit luate in mod diferit atat fiscale cat si monetare si de credit. Exemplul Spaniei care a sustinut un deficit structural in jur de 1% in toata perioada din ’99 pana-n ’07 sugereaza faptul ca o astfel de regula simpla nu ar fi fost suficienta pentru eliminarea problemelor. Pe acelasi exemplu, mentinerea unui deficit structural de 1% pe fondul unui bule imobiliare creeaza dezechilibre importante pe fondul dezumflarii acesteia. […]

Potentialul economiei, un punct sensibil

[…] Exista numeroase probleme cu estimarea unei marimi neobservabila.

Exista diferente de estimare prin utilizarea diverselor metode iar acestea pot fi destul de mari 1.5% -2%. Daca in Elvetia regula numita “debt brake” foloseste metode statistice recomandarea OECD favorizeaza metodele structurale. Ca si exemplu a diferentelor intre modele, inclusiv in Germania anului 2011, Guvernul Federal clameaza ca economia opereaza sub potential iar Bundesbank, peste potential. Calculul deficitului structural se bazeaza pe aceasta estimare iar utilizarea a diferite metode pot genera diferente de peste 0,5%.

Binenteles ca Europa va recomanda o metoda clar descrisa pentru aceasta regula. Metoda ”buna” nu este neaparat oportuna pentru o economie in “tranzitie” ca cea a Romaniei.

Folosesc termenul de economie in tranzitie pentru ca fara sa cunosti numele tarii dar afland ca s-a crescut TVA-ul peste noapte, inca se realizeaza reforme structurale cu rezultat incert fara o pregatire temeinica, exista forta de munca greu de comensurat operand in sectorul agricol, se produc modificari masive ale datelor macro (in 2008 cresterea realizata a PIb-ului real desi a fost calculata initial la 8.2% a fost ulterior ajustata la 7.1%), ruperi in seriile de date, greu de identificat pozitia pe ciclul economic, cicluri economice eratice, mix de politici macroeconomice contraintuitiv etc. nu califica Romania decat ca si economie in tranzitie.

Exista deja evidenta anecdotica cu utilizarea unei reguli privind deficitul structural in alte economii care sugereaza ca desi regula pare robusta si ne prociclica, exista situatii si situatii. De exemplu Gordon Brown dupa ce a introdus regula in 1997 a fost nevoit sa “modifice” ciclul economic pentru a avea spatiu de imprumut. In timpul lui Osbourne s-a modificat estimarea de PIB potential semnificativ ceea ce l-a fortat sa reduca masiv cheltuielile excat intr-o perioada economic dificila.

Ciclurile economice nu evolueaza asemeni pozei din manual, asemeni unei sinusoide in jurul trendului economic. Ciclurile economice pot fi eratice ceea ce face ca excedentul generat pe crestere sa nu poata sustine nevoia din perioada in care sunt necesare resurse. Eratismul in venituri poate veni pe multiple cai. De exemplu, in cazul Romaniei deoarece cresterea din 2011 a fost rezultatul unei surprize agricole, zona slab fiscalizata, veniturile nu au crescut peste cele bugetate proportional cu diferenta intre cresterea realizata si cea bugetata. Exista diferenta intre ciclurile din economiile emergente si cele mature (M. Uribe 2012)

Dupa perioade extinse de recesiune urmate de cresteri modeste potentialul de crestere a unei economii este diminuat datorita deprecierii capitalului, lipsei de investitii, reducerii capitalului uman, incertitudinii etc. In cazul Romaniei probabil ca este prea devreme de estimat cat de mult a fost afectat potentialul economiei de abordarea autoritatilor romane dar diferitele estimari sugereaza o diminuare semnificativa.

Deoarece metoda filtrului HP in general se ajusteaza in jos mai repede decat cea utilizand functia de productie, o implementare in acest moment a regulii bazata pe norme europene, nu doar ca prinde economia cu un potential diminuat si implicit spatiu fiscal mic dar se si risca o prima ajustare in jos asemeni surprizei neplacute mentionate in cazul Osbourne.

Concluzii intermediare

Ca prime concluzii este necesar ca momentul inceperii implementarii sa fie ales cu grija si mai ales dupa ce potentialul de crestere economica a economiei a fost sporit. […]

Probabil ca este de inteles de ce s-a vandut Petrom pe mai putin de 7 miliarde euro (ultimele date privind profitul nu ar trebui sa mai lase dubii asupra valorii companiei) si Sidex pe mai putin de 2 miliarde Euro ca si tichet de intrare in Uniunea Europeana.

Spatiul de modificare si negociere inspirat de exemple functionale in lume

In conditiile existentei costurilor cu intrarea prea rapida in aceasta regula stricta in faza recesionara a ciclului economic si fara refacerea potentialului economiei exista argumente peremptorii pentru ca autoritatile macar sa negocieze ridicarea restrictiilor de munca si circulatie a romanilor macar in toate tarile co-semnatare. Un argument suplimentar pentru a sustine aceasta cerere este acela ca nu se poate sustine completarea contructiei economice a Europei prin acest tratat fara a permite flexibilizatea totala a pietei muncii si a calatoriilor pentru semnatari.

Tot pentru reducerea costurilor este necesara amanare implementarii. Probabil ca 3-5 ani sunt suficienti pentru refacerea pe alte baze a ceea ce s-a distrus in ultimii 3 ani. […]

Concluzii

Tratatul usureaza justificarea de catre autoritatile tarilor mari a finantarii fondurilor de stabilitate care alimenteaza tarile cu probleme. Este un pas catre consolidarea politicilor fiscale si imixtiunea centrala in gestiunea nationala. Nu rezolva problemele actuale ale Europei si prin pierderea de grade de libertate in politicile nationale poate chiar sa o agraveze intr-o prima etapa. Nu rezolva problemele de incredere ale investitorilor care tocmai au renuntat la 53.3% din investitia in titluri grecesti. Este o maniera neimplicata, aparent corecta, de a rezolva viciile de desen ale arhitecturii uniunii. Printre altele, problemele de competitivitate, lipsa transferurilor fiscale raman teme de viitor.

Romania ar trebui sa inteleaga corect implicatiile, costurile si sa negocieze:

1)    ridicarea restrictiilor de munca si circulatie ale romanilor macar in toate tarile co-semnatare ale tratatului fiscal (ca si contrapartida la costuri)

2)    amanarea momentului implementarii si negocierea unei traiectorii de convergenta bazata pe nevoile si particularitatile economiei romanesti (pentru diminuarea costurilor).

Nota noastra:

Ce scop nobil! Sa nu mai traim pe datorie. Dar cum? Ca incepand cu 2012 trebuie sa dam imprumutul incheiat cu FMI inapoi. Cum face asta? Pai prin indatorare, cum altfel?

Si prin vanzarea tuturor resurselor proprii si a companiilor strategice, ca sa existe certitudinea ca niciodata nu vom mai putea scapa de creditorii nostri…

Începând din acest an, trebuie să rambursăm banii luaţi cu împrumut de la FMI, în urma acordului care ne-a permis să traversăm criza financiară mondială feriţi de turbulenţe majore. Propriu-zis şi foarte probabil, doar dobânzile vor fi achitate, în timp ce sumele din principal vor fi înlocuite cu sume atrase de pe pieţele financiare private, adică „rostogolite” la dobânzi superioare celor precepute de FMI.

În tabelul de mai jos, apar sumele totale ce vor trebui achitate de BNR şi Ministerul Finanţelor, exprimate în lei la cursul leu – DST ( abreviat XDR în engleză ) valabil luni, 20 februarie 2012. Am ales moneda naţională din motive de uzanţe contabile europene, dar şi de percepţie mai corectă a dimensiunii efortului financiar făcut, prin raportare la PIB.

Plăţi pentru rambursarea împrumutului luat de la FMI 2012 – 2015:

Prima observaţie este că operaţiunea de conversie a datoriei dinspre instituţia financiară mondială spre pieţele private implică aproape 9% din PIB pe parcursul a cinci ani. 70% din această presiune pe gestiunea finanţelor publice se va concentra în 2013 şi 2014.

Anul 2012 apare, din această perspectivă, ca un an de exerciţiu pentru ce va urma şi ca un examen de imagine pentru percepţia investitorilor străini sau români. Evident, se vor putea rostogoli inclusiv dobânzile, sau se poate lua decizia, puţin probabilă de diminua soldul datoriei. […]

Două treimi dintre germani se opun alocării împrumutului de 130 de miliarde de euro Greciei, în condiţiile în care Angela Merkel va trebui să obţină luni în parlament un vot pentru deblocarea fondului de salvare, scrie Reuters.

Mai mult, peste 60% dintre germani sunt de părere că statul elen nu va reuşit să-şi plătească datoriile şi va intrat în faliment, cu toate că grecii sunt cei mai muncitori europeni, potrivit celor mai recente date ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Econmică (OCDE).

Astfel, grecii lucrează, în medie, 2.017 ore pe an, cu 40% mai mult decât germanii care bifează anual circa 1.408 ore. Grecia se clasează pe locul trei în topul statelor cu cele mai multe ore de lucru pe an, fiind devansată doar de Coreea de Sud şi de Chile. În acelaşi clasament, Germania ocupă penultima poziţie, respectiv locul 33.

Cum au ajuns grecii să lucreze mai mult decât germanii

“Piaţa muncii din Grecia este compusă în mare parte din liber profesionişti, în principal fermieri şi comercianţi, care tind să petreacă mai multe ore la muncă”, susţine Pascal Marianna, unul dintre statisticienii OCDE în ceea ce priveşte trendurile de pe piaţa muncii.

Al doilea motiv care ar putea explica discrepanţa în ceea ce priveşte orele de muncă din Germania şi Grecia, l-ar putea reprezentan inegalităţile din sectorul persoanelor care lucrează cu jumătate de normă, potrivit analistului. “În Germania circa unu din patru angajaţi lucrează part-time”, în vreme ce în Grecia, numărul lor este mult mai mic, a declarat Marianna pentru BBC.

Două treimi dintre germani nu mai vor să-i ajute financiar pe greci

Circa 62% dintre germanii chestionaţi în cadrul unui sondaj realizat de institutul de statistică Emnid, unul dintre cele mai mari din Germania, nu susţin acordarea celor 130 de miliarde de euro Greciei, în vreme ce 33% sunt de acord cu alocarea banilor pentru statul elen, scrie Reuters. Presa germană a scris în repetate rânduri articole împotriva aprobării planului de salvare financiară, printre motive fiind enumerată şi lenea poporului grec. Un sondaj similar realizat în septembrie arăta că 53% dintre germani se opuneau unui nou pachet de ajutor financiar, în timp ce 43% erau de acord.

Germanii sunt din ce în ce mai îngrijoraţi că banii oferiţi Greciei sunt aruncaţi “într-un puţ fără fund”, după cum a precizat şi ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble. Mai mult, temerile lor sunt alimentate de criza datoriilor de stat din zona euro care ar putea afecta prosperitatea Germaniei, pe fondul scăderii exporturilor, scrie Reuters. […]

Germania impune reforme radicale în stânga și-n dreapta, mai puțin în propria ogradă. Păcat.

Numirea lui Mario Monti ca premier al Italiei trebuie să le fi dat fiori farmaciștilor germani. Nu pentru că s-ar fi temut de prestația acestuia la cârma guvernului de la Roma, ci pentru că, în calitate de comisar UE pentru competiție, domnul Monti a promovat liberalizarea unor servicii profesionale cum ar fi avocatura, medicina sau farmacia.

Ca premier, a forțat liberalizarea economiei italiene și acum propovăduiește beneficiile acestei măsuri în rândul marilor economii europene. Recent, a zis că în Germania „se mai pot face multe în această privință“.

Puțini sunt cei care îi cer Germaniei să se reformeze. Capacitățile imense de producție, excedentele comerciale și o piață solidă a muncii au făcut ca cea mai mare economie europeană să fie mai degrabă invidiată decât criticată. Așa se face că până și președintele Nicolas Sarkozy a ajuns să promită că va transforma Franța într-o nouă Germa­nie. Și totuși, imensa mașinărie de pro­ducție a Germaniei stă în același garaj cu o căruță – firavul sector al serviciilor. În intervalul 2000-2007, valoarea adaugată în sectorul serviciilor de piață a crescut în medie cu 2,2% pe an, comparativ cu o medie de 3,1% în cadrul economiilor din OCDE. În serviciile de business (dedicate companiilor), productivitatea a crescut cu 0,9% pe an în Germania, față de 1,7% în OCDE.

Lipsa de performanță în acest sector frânează bunul mers al economiei. Potrivit unui raport de țară publicat de OCDE săptămâna trecută, până în 2020, creșterea potențială a PIB-ului Germaniei va scădea sub 1%, odată cu îmbătrânirea populației. În plus, ponderea investițiilor în PIB este mult sub media economiilor G7, de unde și excedentul comercial constant. Germania are o serie de deficiențe și în sistemul educațional, în cel financiar sau în problema imigrației, însă niciuna nu se compară cu problema reglementării serviciilor.

„Aruncând o privire asupra economiei germane, într-adevăr, protecționismul din jurul profesiilor liberale iese în evidență“, spune Andreas Wörgötter, de la OCDE. Numai farmaciștii calificați au voie să dețină farmacii (maximum patru). Niciun alt tip de unități comerciale nu mai poate vinde medicamente, nici măcar fără prescripție medicală (OTC-uri). Cam acestea sunt regulile la care sunt supuse în Germania profesiile liberale, sector în care lucrează 4,2 milioane de oameni și care reprezintă cam 10% din PIB.

Aceste norme reglementează tot, de la cine are voie să ofere un tip de serviciu, cantitățile pe care le poate comercializa, la tipul de promovare la care poate recurge. În multe branșe, non-specialiștii nu au intrare. Iar sectorul manufacturier (Handwerk), în care lucrează 5,1 milioane de nemți din circa 150 de ramuri, de la brutari la instalatori, funcționează efectiv după propriile sale reguli. În privința reglementării serviciilor profesionale, Germania ocupă abia locul 21 în rândul celor 27 de state ce figurează în studiul OCDE.

Asta deoarece, atunci când vine vorba de rezervarea anumitor profesii exclusiv absolvenților din respectivul domeniu, Germania se poartă mai degrabă ca un stat sudic, fixat în propriile sale metehne, decât ca o țară nordică și adaptabilă. Potrivit unui studiu realizat de Comisia Europeană în 13 țări, cu o singură excepție, Germania are cele mai multe profesii „rezervate“. […]

În timp ce BCE este pe cale de a face băncilor un nou cadou de 500 de miliarde de euro, patronul acesteia a afirmat răspicat că, pentru a ieşi din criză, ţările supra-îndatorate nu au altă alegere decât cea de a aplica o politică de rigoare extremă. […]

 

Modelul social european este mort!“. Niciodată vreun bancher central nu vorbise cu atâta brutalitate de criza în care ne aflăm. Declaraţiile italianului Mario Draghi, succesorul lui Jean-Claude Trichet, într-un lung interviu acordat ziarului Wall Street Journal, vineri 24 februarie, sunt atât de violente, prin ceea ce implică, încât nu le-ar fi putut face nicăieri altundeva decât în “biblia” finanţelor mondiale. Chiar şi Jean-Claude Trichet era ceva mai precaut în limbaj atunci când încerca să explice popoarelor europene ce le aşteaptă.

Potrivit lui Mario Draghi, fost bancher la Goldman Sachs şi noua statuie a Comandorului monedei în Europa, salvarea euro-ului va avea un preţ ridicat. El a spus că nu există “nicio scăpare” faţă de punerea în aplicare a unor politici de austeritate foarte severe în toate ţările supra-îndatorate, ceea ce implică renunţarea la un model social bazat pe securitatea muncii şi o redistribuire socială generoasă.

Acest model pe care Europa şi-a bazat prosperitatea după al doilea război mondial a dispărut (“has gone“), consideră Mario Draghi, amintind jurnalistului de la WSJ formula economistului german Rudi Dornbusch: “Europenii sunt atât de bogaţi încât îşi pot permite să plătească oamenii ca să nu muncească“. […]

De la epurare, la reforme structurale

Şi nimeni nu-i poate spune că acalmia actuală pe pieţe înseamnă că s-a sfârșit criza. Dovada că nu este cazul va veni miercuri 29 februarie, atunci când băncile vor veni să caute pe lângă BCE sprijinul fără de care sistemul financiar nu poate ţine. Fără perfuzia băncilor centrale, în SUA cu reducerea  cantitativă [Quantitative easing, QE, reducerea aproape la zero a ratei directoare de dobândă] a Federal Reserve, în Europa cu operaţiunea de finanţare pe termen lung [LTRO] a BCE, totul s-ar prăbuşi! Chiar şi China a ajuns să-şi sprijine băncile în dificultate. Bine aţi venit în lumea crudă a “lumii QE“.

Prin această luare de poziţie foarte severă, Mario Draghi face apel la o conştientizare. El consideră că-i mai bine să se treacă imediat printr-o epurare riguroasă şi reforme structurale pentru a restabili încrederea pieţelor, decât a trăi zece ani grei sub presiune. […]

[…] Criza datoriilor continua, dar nu strica uneori sa gandim cu captele noastre. Cand Madagascarul a fost invadat de francezi (prin 1895), iar gen. Galliani a fost instalat la putere, primul lucru  pe care acesta l-a facut a fost sa aboleasca sclavia. Al doilea a fost sa puna taxe atat de mari incat nimeni nu putea sa le plateasca. Fireste, cei care nu le achitau erau obligati la munca fortata pana la “stergerea datoriei”. Anii trec, iar in 1981-1982, tara intra intr-o criza a datoriilor dupa ce se imprumutase de la prietenii francezi ca sa investeasca.

Haiti. Fosta colonie spaniola si apoi franceza, Haiti e cel mai elocvent exemplu privind datoria suverana. Haiti a fost o naţiune fondată de foşti sclavi. S-au batut cu mai toti cei care au atentat la suveranitatea tarii. Ca sa recunoasca micul stat, Franta le-a cerut in 1825 o “spaga” de 150 milioane de franci vechi (18 miliarde de euro echivalent). Cum n-au vrut sa plateasca, francezii le-au impus un embargo si pana la urma haitienii nu au avut incotro.

Antropologul Jean-Claude Galey, in “Creditors, Kings and Death: determinations and implications of bondage in Tehri-Gathwal (Indian Himalayas)”, poveste un obicei intalnit in anii `70  in Himalaya de Est, potrivit caruia castele sarace erau tinute intr-o datorie permanenta de catre castele mai avute, rambursarea imprumuturilor fiind facuta sub forma de munca prestata pe pamantul creditorului.

In trecut, cand un Stat cucerea un altul, invinsul platea un tribut. Acum, invinsul e obligat sa ia un credit. Care invingator nu e nici el mai breaz, doar ca e mai privilegiat. In fond, asa cum exista detinuti de lux si puscariasi ordinari, asa si cu tarile: desi in aceeasi oala, unele sunt “mai egale” cu altele. Cu datorii mai mari, scot revolverul si te intreaba: “Iei si tu un credit sau te impusc?”


Categorii

1. DIVERSE, Acordul cu FMI, Criza datoriilor suverane, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “TRATATUL FISCAL si inceputul returnarii DATORIEI CATRE FMI/ Demontarea miturilor despre LENEA GRECILOR/ Cum face Germania PROECTIONISM/ Creditul si datoria publica: NOUL SISTEM SCLAVAGIST

  1. Daca ei sint baieti destepti, rezulta ca restul sint baieti prosti!

  2. Pingback: Irlanda supune TRATATUL FISCAL referendumului/ Austeritatea e o PROSTIE/ Condamnati sa alegem intre Al Patrulea Reich si SUE? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: ”FRATIA BANCHERILOR” si experimentul global prin care conduc lumea/ UNIUNEA BANCARA – primul pas catre STATUL FEDERAL EUROPEAN - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: Analiza importanta a lui George Friedman despre urmatoarea statie a crizei: COSMARUL SOMAJULUI MASIV, perspectiva DESTRAMARII UNIUNII EUROPENE si resurgenta MISCARILOR POLITICE ANTISISTEM - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare