NICOLAE PURCAREA, o marturie vie a Rezistentei anticomuniste: “In inchisoare am invatat sa iau bucata de paine cea mai mica” (VIDEO)

• Ziuanews: În dialog cu Nicolae Purcărea, o mărturie vie a Rezistenței anticomuniste

„După toate prin câte am trecut, bătrânețea e un fleac!”, susține, la cei 90 de ani ai săi, Nicolae Purcărea – unul dintre partizanii mișcării anticomuniste care au doborât toate obstacolele, indiferent dacă acestea s-au numit Poarta Albă, experimentul Pitești, Gherla, Jilava sau Aiud.

Primul deținut politic de care am auzit în viața mea a fost un bătrân simpatic, de pe strada pe care mi-am petrecut prima parte a copilăriei. Mai târziu aveam să aflu că a scris o carte, pe care am și citit-o! La vremea aceea, însă, am reținut povestea de dragoste cu soția lui, care l-a așteptat mai bine de 10 ani, și am sărit peste pasajele care descriau cu lux de amănunte zilele grele de carceră. Și – probabil ca mulți dintre tinerii din ziua de azi – am rămas multă vreme cu întrebări, lucruri neclare despre cei care au făcut închisoare politică. Mai ales când am aflat că mulți dintre ei au fost membri sau simpatizanți ai Mișcării Legionare. Chestiunea nu e nici azi clarificată de manualele de istorie, iar cercetătorii încă se bat în argumente. Linia de demarcație între „erou” și „călău” este – în unele cazuri – una destul de înșelătoare, având în vedere că anumiți deținuți au trecut de partea cealaltă a baricadei, devenind turnători sau chiar torționari. Deschiderea dosarelor de la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității a încurcat lucrurile și mai tare, în loc să le limpezească.

La jumătatea lunii februarie, Academia Română și Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului au lansat „România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist”. E vorba de două volume la care au lucrat ani de zile zeci de cercetători. Primul dintre ele prezintă instituțiile statului comunist, modul în care funcționau acestea, locuri de detenție și o listă a personalităților care au fost întemnițate sau au murit acolo. Cel de-al doilea analizează în amănunt represiunea din perioada comunistă.

La doar o zi după această lansare, Studioul „Horia Bernea”, de la Muzeul Țăranului Român, era neîncăpător. Oameni de toate vârstele veniseră la o altă lansare. E vorba despre o carte la care a lucrat un singur om și care cuprinde o parte importantă din viața lui: 20 de ani, cât a fost arestat și a trecut prin închisorile comuniste de la Pitești, Gherla, Poarta Albă, Aiud, Jilava, Periprava, urmați, apoi, de alți câțiva ani de domiciliu forțat în Bărăgan.

Dor de Aiud

Autorul cărții – un volum de memorii sub titlul „Urlă haita…” – este un bătrân firav, care se mișcă greu, dar nu refuză pe nimeni dintre cei care-i cer autografe sau răspunsuri. Nicolae Purcărea, la cei 90 de ani ai săi, a venit tocmai de la Brașov să-și lanseze cartea. Într-un colț al sălii, în jurul lui, s-au strâns mai mulți bătrâni. Niciunul nu are mai puțin de 85 de ani. Au în comun amintiri din închisorile comuniste. Din unele aflu frânturi, pe altele le descopăr pe îndelete. Unul dintre bărbați spune, la un moment dat, că îi este dor de Aiud.

„Da, domnișoară! Îmi este dor de închisoarea de la Aiud! De atmosfera de acolo, unde se strânseseră atâția intelectuali. De lecțiile de istorie, sau de matematică, sau de latină pe care le țineam acolo, între noi. Și-mi este dor de Paștele pe care l-am trăit acolo. Între noi, a fost o atmosferă atât de înălțătoare și n-am mai trăit niciodată așa ceva! Oamenii se miră și astăzi: cum ați putut trăi cu 100 de grame de pâine pe zi? Uite că am trăit și am ajuns și la 90 de ani. Așa a vrut Dumnezeu. Fără el, n-am fi trăit nici măcar o zi!”

Bătrânul îmi mărturisește că este tatăl rapsodului Tudor Gheorghe. Îl cheamă Ilie Tudor. Pe când avea doar 14 ani, a devenit unul din cei 70 de copii din toată țara care urmau „să-și înceapă viața sub aripa protectoare a Legionarilor”. Ca și alți legionari, avea să fie arestat și să stea ani de zile la închisoare de la Aiud – de care mărturisește acum că îi e dor – și în Delta Dunării, la tăiat de stuf.

Mulți dintre foștii deținuți politici își recunosc simpatiile legionare. Unii și le exprimă și azi. S-au reunit într-o Asociație intitulată „Totul pentru Ţară”– așa cum se numea și partidul înființat, la sfârșitul lui 1934, de Corneliu Zelea Codreanu și Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. Membrii ei susțin că asociația înseamnă „prietenie, devotament şi luptă”, că este „o mare familie bazată pe camaraderie și respect, scopul asociației fiind acela de a populariza adevărul istoric despre Legiune și Căpitan”. Au și o publicație-manifest, de atitudine naționalistă, „Buciumul”. Se delimitează, însă, de acțiunile extremiste din trecut. Susțin doar caracterul anticomunist, naționalist și religios al mișcării. De altfel, cei mai mulți dintre ei au ajuns în rândurile acestei mișcări pe când erau foarte tineri. Este și cazul lui Nicolae Purcărea. Avea doar 13 ani când începea să simpatizeze cu Frățiile de Cruce, care împărtășeau convingeri legionare. Povestește că s-a înrolat în gruparea legionară pentru că era impresionat de cântecele acesteia.

„Cruce lângă cruce dacă s-ar pune, n-ar ajunge tot Canalul”

La 18 ani, Nicolae Purcărea e arestat și condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activitate legionară și terorism”. A fost închis mai întâi la Brașov, pentru ca mai apoi să ajungă și în alte închisori, precum cele din Văcărești, Pitești sau Alba Iulia. E pus în libertate, însă, patru ani mai târziu, grație deciziei mareșalului Antonescu de a elibera toți minorii din închisori, cu intenția ascunsă de a-i înrola pe toți în armată și de a-i trimite pe front. Pe front ajunge și Nicolae Purcărea. În același an, este arestat din nou sub învinuirea de „prim dușman al poporului”. Iar din acest moment începe un adevărat periplu prin penitenciarele comuniste, culminând cu închisoarea de la Pitești, unde erau duși – „pentru reeducare” – toți studenții, apoi, cu munca de la Canal, pe șantierul-închisoare Poarta Albă.

„La Canal, lozinca era < Dă-i până mori! >. Cred că acolo ar putea fi cimitirul deținuților politici. Cruce lângă cruce dacă s-ar pune, n-ar ajunge tot Canalul”.

„Mai crezi, bă, în Dumnezeu?”

Nicolae Purcărea povestește celor care s-au strâns în sala Muzeului Țăranului Român chinurile prin care a trecut. Povestește fără resentimente, fără gânduri de răzbunare și fără să afișeze o falsă împăcare. E un bătrân blând și liniștit, ajuns, cum spuneam, la 90 de ani. Foști deținuți politici glumesc între ei, spunând că nu au bătrânețe și că vor fi tineri, în spirit, până vor închide ochii.

„După toate prin câte am trecut, bătrânețea e un fleac! O iarnă întreagă am stat într-o celulă fără geamuri. Atunci am descoperit că frigul poate să doară. Cea mai grea încercare, după torturi fizice și psihice, era atunci când gardianul te întreba < Mai crezi, bă, în Dumnezeu? >. El știa că Dumnezeu ne ține în viață. Zilele de sărbătoare erau crunte. Ne obligau să luăm cuminecătura, care era, de fapt, făcută din fecale. Țurcanu (n.r. – Eugen Țurcanu este un fost deținut politic, care, în închisoare, a devenit informator al comuniștilor și unul dintre torționarii deținuților) făcuse în loc de cruce un falus imens din pâine și săpun și trebuia să mergem să-l sărutăm și să ne închinăm. Iar în loc de prohod, spunea tot felul de măscări… Acuma, dacă mă întreabă cineva ce am învățat după 20 de ani de pușcărie comunistă, răspunsul ar fi să iau bucata de pâine cea mai mică. Și mai știu că nu cel care ține bâta în mână e puternic, ci cel care rezistă loviturilor”.

După închisoare, a urmat domiciliul forțat la Lățești, în Bărăgan.

„Faptul că ne puteam bucura de soare și de lumină, că puteam să ne vizităm între noi, să avem o comunicare, însemna enorm. Rudele veneau uneori în vizită și se mirau cum putem să trăim în condițiile acelea de sărăcie, în case din chirpici, fără nimic al nostru. Pentru noi, însă, era un soi de libertate, de care ne bucuram enorm”.

Din când în când, bătrânul este cuprins de nostalgie și de emoție când își amintește de zilele de închisoare. Nu permite lacrimilor, însă, să-i oprească povestea. Pe lângă credință, ceea ce l-a ținut în viață în pușcăriile comuniste a fost faptul că a învățat să sculpteze. Acum, este un apreciat sculptor popular.

[…]

• Brasovul tau: “Urlă haita”, o carte document despre ororile comunismului

A  îndurat  mai mult de 20 de ani  de teroare în închisorile şi lagărele de muncă,  fiind arestat, pentru  prima oară, când avea 18 ani. În 1941, după ce mareşalul Antonescu a ordonat închiderea tinerilor legionari, Nicolae Purcărea a fost unul dintre cei 5.000 de manifestanţi care au ieşit în stradă împotriva acelei  decizii. A fost arestat apoi şi condamnat la 15 ani de închisoare pentru activitate legionară şi terorism. La 89 de ani, Nicolae Purcărea a povestit despre trecerea sa  prin cele mai îngrozitoare carcere comuniste în cartea de memorii “Urlă haita“.

Tânărul liceean Nicolae Purcărea mergea cu prietenii lui în 1940 la şedinţe educative, care  nu aveau nimic politic. Asta a fost mişcarea legionară pentru grupul lui, care era însufleţit mai mult de cântecele  patriotice. Nu purtau arme, iar lupta antisemită nici nu exista şi nici nu ştiau  de aşa ceva atunci. În 1942, a intrat la închisoare. Acolo, a început să înţeleagă ce era de fapt mişcarea legionară, dar atitudinea anticomunistă nu şi-a schimbat-o niciodată. I se confirma prin temniţele prin care a trecut  cât  de  nociv era acest regim pentru România. Din paginile cărţii “Urlă haita”, cititorii vor putea afla teroarea la care erau supuşi deţinuţii, ori cum au fost trataţi la Canal cei transferaţi de la Piteşti, care făceau parte din „Brigada Slăbănogilor“, numită aşa pentru că era formată din  bărbaţi care aveau greutatea unor copii de 10 ani.

“De-a lungul timpului Carol, Antonescu, comuniştii ne-au hăituit. Au muşcat din sufletul nostru până nu am mai putut” a mărturisit  Nicolae Purcărea, fost deţinut politic. “Lupta şi suferinţa lui se confundă cu lupta şi suferinţa întreagului neamului românesc” a spus Octav Bjoza,  preşedinte Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic.

După ce în 1964, a ieşit din ultima temniţă, Aiud, Nicolae Purcărea a încercat să-şi croiască o nouă viaţă. S-a dedicat meşteşugului în lemn şi i-a învăţat şi pe alţii această artă. Nu i-a fost însă deloc uşor să uite  ororile pe care le-a trăit. Cu înţelepciunea vârstei,şi-a aşezat pe hîrtie memoriile din cele 2 decenii trăite între gratii.

“La anii pe care îi am, am scris cu prudenţă, cu înţelepciune dar şi cu dragoste” a mărturisit Nicolae Purcărea. “Urlă haita“ este o carte document pe  care trebuie să o citească toţi cei care vor să afle ce s-a întâmplat în  perioada comunistă.

Legaturi: