VASILE VOICULESCU, “marele poet și samariteanul medic” si RADU GYR, “ingerul liric” al osanditilor din temnitele comuniste (40 de ani de la mutarea la ceruri) – POETII LUI DUMNEZEU ARUNCATI IN IADUL INCHISORILOR

28-04-2015 24 minute Sublinieri

vasile-voiculescu-in-arest

Cititi si:

***

Fericiti cei prigoniti:

Confesiunea unui scriitor şi medic

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice!

Îmi cereţi să vă spun despre credinţă, măcar despre credinţa mea!

D-lor, m-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit că ştiu să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată de val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?… Mă întrebaţi despre credinţa şi expresia ei lirică, despre artă şi credinţă?… Vă voi răspunde în ceea ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutori, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e nesimţit. Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios în mare şi ocean…

Credinţa adevărată e aşijderi acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel ca această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi menţinere graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund… credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deșuruba în cuvinte oricât de măiestre.

D-lor, după mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul adevărat, bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă, sunt vechi legături de pură dependență. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăși o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să fie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă care mai poate împreună arta şi credinţa a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muțeşte, cu buzele sufletului.

D-lor, mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturie conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în fata D-voastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind în fața cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc pentru D-voastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafața noastră.

D-lor, eu socotesc credincioşia o însuşire organică, un temperament, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit chipurile şi categoriile în ordinea spirituală decât cea psihică şi biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, micile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau această tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri fundamentale ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul tipul picnic, mic şi celălalt tipul atletic – între ele se aşează toate celelalte corcituri.

Spiritul l-aş recunoaşte între altele măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioșia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi stare morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioșie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale…

D-lor, n-am nici un merit să cred, m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă-ntoarcă, cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată… Aţi văzut ce socoteli lungi şi încurcate trebuie să faci ca să explici unor persoane o problemă, pe care alţii o intuiesc numaidecât! Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr de zeci de cifre… Fericiţi cei ce nu au nevoie de logaritme mistice sau religioase ca să-L afle pe Dumnezeu. Ce simplă e credinţa! D-nelor, iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş pune între fericirile de pe munte şi aceasta: fericiţi câţi se nasc credincioşi. Despre unul ca acesta a spus Domnul prin gura psalmistului “Încă din pântecele maicii tale te-am ales. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credinţa.

Departe de mine a socoti credincioşia ereditară. E cu atât mai mare preţul celor care capătă credinţa mai târziu, cu lupte şi exerciţii, după mari încercări şi eforturi, aşa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educaţie o rasă de japonezi atleţi, graţie unui regim special de mâncare şi de practică fizică.

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi şi numai educaţia modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv: aşa cum ne orăşenizează trupul, ne alterează şi spiritul. D-lor, nu ştiu dacă e de rigoare să repet toate banalităţile care însoţesc confesiunile de acest soi. Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută, de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravilă, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Biblia cu Vechiul şi Noul Testament. Păstrez şi acum Psaltiri şi Ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al căror rost l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, şi mama şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălţat puţin, am trecut noi copiii la rând, să le citim lor.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât mai pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş, stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… Nu e nici poezie, nici proza… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă … Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare, şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti, plină de o mare, de o nespusă, ai zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci, ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât şi aşteptam cu siguranţă, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiță-n păr, că voi avea noroc… Mama mă adora… Surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatec, cu un cer albastru dreasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sf. Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat, era desigur în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumosul din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranță care să-mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi nu l-am formulat niciodată. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic, despre care nu mă pot înşela: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină aşteptând ceva încă şi mai minunat. Refăceam experiența edenică? Eram iarăşi primul nostalgic după Paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios, şi astăzi când arar mă duc departe acasă, locul cu predilecţie mi-e tot acolo, în fundul grădinii, astăzi săracă în flori, cu tot orizontul îngustat, aceeaşi vastă aşteptare tăbară asupra mea ... E trepiedul Sibilei din mine, apucată de reverii şi aşteptări ca de oracole. O aşteptare de la nord, din munţi. Şi rămân acolo, aşa, până ce amurgul îşi strânge coada de păun de pe culmea Panataului – şi luceafărul îmboboceşte în văzduh.

Mai târziu, acea aşteptare s-a coborât din cer sub pământ: am ajuns căutător pătimaş de comori, nu pentru tezaure în sine, ci ca să mi se împlinească soarta proorocită.

Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă, jumătate pământeană jumătate divină. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături de prigoane pentru vrăjmaş – protecţie pentru aleşi, le râvneam. Până astăzi am rămas un iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blând şi ascultător, de mână cu Maica Sfântă. E poate şi icoana autorităţii tatălui, fără umbră de ştirbire în casa noastră de atunci. Sfinţii mei favoriţi afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Isac şi Iacob, am dormit ca ei cu capul pe piatră şi am aşteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului cu Samuel. Am luptat împotriva Filistenilor cu Samson, am cântat cu David, păzind oi şi am plâns cu profeţii. Am ştiut Vechiul Testament de la capăt la celălalt, – ca pe un epos – încât idilica Evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră.

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară din prima copilărie. Datinile care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era Liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunată Vinere, când cântam Prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţam împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a învierii, au pus peceți indelebile pe-o amintire ce n-aş vrea să o pierd niciodată. Sunt emoţii neştirbite, a căror intensitate o simt la fel acolo în amintire şi astăzi. Sufletul nostru, măcar în copilărie, prinde, fără să ştie, în placa lui sensibilă, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară şi să se fixeze în conştiinţă, chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în diverşi reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Astfel, misterioasa impregnare rămâne pururi negativă, sau se şterge – mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, un înger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii… Întreb şi acum pe sora mea, care nu-şi aminteşte şi crede că am visat. Impresia mea e însă aşa de tare şi vie, ca şi când aş avea o vedenie. Mă întreb iarăşi alergând prin grădină la mama care țesea la război ca să-i spun cu uimire şi oarecum speriat de bucurie că mica şi zdrențuita cărţulie de cinci bani, epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a pâlpâit ca o vietate, dându-mi un semn. D-lor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot… Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica – Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte. Sub un nuc imens aveam biserica şi altarul după nişte perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăşi mama consimţea să vie uneori la slujba mea şi să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Şi mureau foarte mulţi… Credeţi că a pierit vreunul necreştineşte, fără slujba înmormântării sau neîngropat? Gropiţe după gropiţe, săpate cu săpăluge de grădină, se înşiruiau mormintele puişorilor jeluiţi, toţi cu cruci de beţişoare la cap şi asta nu o dată, ci veri întregi şi ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce ne-au adus într-o toamnă iernatică moartea a vreo câteva sute de rândunici apucate de zăpadă şi adăpostite în pod, în porumbar, prin casă. Toate au răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aş fi făcut-o.

Amintirea rândunicilor înmormântate în pământul copilăriei mele înalță şi azi aripi în sufletul meu.

Toate acestea mi-au fost, în fond, o comoară de unde am cheltuit şi din care-am trăit după ce-am plecat de acasă, de la 6 ani, în şcoli, printre străini. Pentru examene m-am rugat şi-am dat în genunchi la icoane, până în primele clase de liceu. Multă vreme, dorul de acasă, vitregia vieţii de internat şi de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset Psaltirea pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David. Încetul cu încetul însă impresiile s-au acoperit cu praful oraşelor şi credinţa am uitat-o. N-a fost o apostazie, nici măcar tăgadă sau luptă. Am trecut prin studii ştiinţifice şi prin toate vămile materialismului numai cu mintea, nu cu sufletul. Până şi socialismul, atotbiruitor pe atunci, a trebui să îmbrace pentru mine o haină sentimentală, poporanism, ca să ader la el. D-lor, nu mai eram religios, nu mai eram creştin, dar tot cu Felix Dantec şi alţi iluştri atei, nu eram nici păgân, nici ateu. Rămăsesem credincios prin temperament. Un simţ al orientării de natură religioasă mă purta şi atunci prin viaţă. N-am avut nici o criză de credință. Şi pe încetul aşteptarea cea de la început pusă în alţi termeni acum intelectuali, nu mistici, a pus iar stăpânire pe mine.

Instinctul m-a dus la filozofie şi la metafizică. Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie şi morală. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi pare rău. El m-a condus la Upanişade şi la Buda. Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui William James cu experienţa lui religioasă.

Dar şi la medicină aceeaşi uitare de credinţă: nici sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul spitalelor nu era D-zeu. Studiul e aşa de mecanizat în nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul clinic, încât adevărul, primul bolnav e cel pe care-l întâlneşti după ce scapi de şcoală. D-lor, viaţa socială cu răspunderea şi greutăţile ei a început iarăşi să răscolească vechiul instinct aproape uitat. Şezusem până acum pe o redie a mării şi făcusem semne cu degetul pe nisip. Anii de studiu trecuseră însă. Viaţa m-a zvârlit în mare şi trebuia să înot. Căsătorit acum şi cu copii, surghiunit într-o plasă de munte care cu toţi cei 60 de km în lung, 60 în lat, se strânge ca un laţ de hingher, am început să scot capul din apă şi să trag aer în sus. Numai aşa mă puteam ţine deasupra. Am dat din mâini violent, m-am agitat, adică am scris lucruri din fericire azi pierdute.

Am alergat la tot ceea ce atunci, sunt mai bine de 30 de ani, ispitea o minte înţărcată de credinţă, şi hrănită ştiinţificeşte, materialist, pozitivist, evoluţionist. Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost D-zeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai cauta sâmburul în chaosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus în roadele ramurilor noastre. La o parte adică cu fastele şi archivele cosmogoniilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaşi. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul, cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut, am rămas îndelung la teosofie, de la gnoza la Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet. Saint Yves D’Alveidre, Eliphas Levy şi Papus, până la modernii Schure, Rudolf Steiner, M-me Blawatzky, Annie Besant şi câţi alţii.

Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât în Dumnezeu. El e unica libertate a omului.

Am respins de la început spiritismul, atât cel radical al lui Alan Kardec, cât şi cel pseudo-științific al lui Crooks.

Am cultivat cu emoţie pe Carly, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck ca să mă-ntorc apoi la Platon, şi la neoplatonicieni.

Vă mărturisesc, m-a interesat această preumblare şi m-am complăcut aşa cum mi-ar place să mă plimb într-o galerie închisă cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia de violet mistic.

Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi-am ieşit afară cu ochii pe cer. Culorile acelea erau numai calităţi ale ei, nu era lumina esenţială. Câte ceva din aceste studii şi transmigraţii se reflectă în poeziile mele. Vedeţi, ca pe o masă de joc de noroc, bila minţii mi-a alergat şovăind pe dinaintea fiecărui număr. Dar bila nu s-a oprit. Se împotrivea înclinarea temperamentală a tablei, fundamentul organic al alcătuirii. Credinţa mă poartă mai departe spre acel loc fără număr de unde nu mai e nici o întoarcere.

D-lor, aşteptarea cea mai sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care deşi ascuns, nu-mi e necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură care isbește visul şi basmul unei vieţi e că are să vie.

Nu vă ascund că ştiinţa poate interpreta această întoarcere spre credinţa ca o involuţie, o înapoiere la mentalitatea primitivă a omului necivilizat. Ca pe o slăbire şi o eclipsare a funcţiilor superioare ale creierului, năpădite de răscoală funcţiilor subordonate, interioare, localizate sub scoarţă şi care a pus mâna pe cârmuire. Complexe vechi magice, străvechi refulări, ştiinţa lui James Williams le respecta şi le recunoştea puternica lor realitate sacră…, mai mult ca ştiinţa de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea ştiinţifică de psihologie fiziologică ne-am descoperit noi sufletele aici. Dacă n-ar fi fost ascultate de fiecare dintre Dvs, cu emoţia propriei lor confesiuni, în identitatea de sentimente şi sinceritate, aceste mărturisiri pentru Dv ar fi ridicole copilării, iar pentru mine inutile profanări.

Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-a apropiat de credinţă. Unilateral aş fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât am avut loc pe unde să străbată experienţe complexe, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţă de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal. Căci e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale – bucuria şi durerea – la care se limitează materialismul, trebuie să adăogăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii… şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie.

Dar numai în credinţă ne putem construi un spaţiu de viaţă mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii şi înălţimii în infinit.

(Vasile Voiculescu, confesiune rostită în fața studenţilor de la Teologie din București – Revista Gândirea, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405)

vasile-voiculescu-1

”Era un om deosebit de bun și nu dorea să suferim din cauza lui. Mila și credința lui erau extraordinare”

La numai câțiva pași, după ce scap de aglomerația stației de metrou Unirea, vacarmul se aude tot mai slab. Grăbesc pașii spre liniștita stradă Principatele Unite. În dreapta, se profilează pe cerul clar cupola emblematică a Patriarhiei, iar în partea stângă, număr în gând străzile cu denumiri evocatoare – Ienăchiță Văcărescu, Muzelor Olimpului – ca într-un ritual pe care-l repet a câta oară? – pe acest itinerar de suflet. Mă emoționează gândul că poate și acum patruzeci de ani, casele aveau aceiași ochi care-l priveau pe el, că pașii mei vin acum pe urmele Magului călcând aceleași pietre ce-i primeau fericite pașii. Din curțile cu aspect aproape rural, copiii se vor fi oprit o clipă din joacă privind atenți la trecătorul blând, cu barbă albă și înfățișare de sfânt.

Ca și el, voi suna la portița casei din strada Olimpului, voi urca scările și-mi va deschide aceeași mână, mă va întâmpina zâmbetul dulce al frumoasei sale fiice, zâmbetul doamnei Gabriela Defour Voiculescu. Este și aici un fel de Casă memorială a poetului, aici unde a locuit sufletul său și unde numeroși scriitori și împătimiți de Voiculescu caută urmele sale devenite sfinte. Aici, doamna Gabi îmi arată cu dragoste câteva din lucrurile care aparținut, lucruri simple, devenite fără de preț, înnobilate de privirea poetului.

Iată – spune doamna Gabi, Icoana Mântuitorului despre care ne-a spus că o avea prezentă în memorie, în timpul detenției. O dată pe zi, la o anumită oră, cu ochii închiși își reprezenta această imagine a lui Iisus, rostindu-și ”Rugăciunea inimii”.

Pe acest glob pământesc cumpărat de tata de la anticar, mama însemna cu mici stegulețe liniile frontului Celui de-al Doilea Război Mondial, întârziind adeseori cu arătătorul pe Orașul-lumină, acolo unde cele două surori mai mari ale mele Marta și Sultănica erau plecate la studii.

Iată și oglinda de cristal cu ramă masivă de stejar, în fața căreia tata își făcea gimnastica.

Din cărțile sale au rămas foarte puține exemplare, o parte fiindu-i confiscate, o parte risipite. Câteva cărți cu autograf, câteva obiecte mici și icoane vechi pe care mi le-a dăruit întregesc zestrea de suflet pe care o păstrez cu pioșenie.

– Despre cel mai tragic episod din viața scriitorului Vasile Voiculescu și a familiei sale, v-aș ruga să ne relatați, doamnă Gabi, câteva secvențe pe care le păstrați în amintire.

– În anul 1958, s-a procedat la arestări în masă, victime fiind nu numai intelectualii acuzați de uneltire împotriva noului regim, dar chiar și cei care n-au vrut să-și pună condeiul în slujba comunismului.

Fiind un om de mare probitate morală, tata n-a vrut să mintă, mințindu-se. La insistențele scriitorilor Zaharia Stancu, Șerban Cioculescu, sau Mihail Sadoveanu, a rămas neclintit în hotărârea de a nu colabora.

Nu l-au iertat și l-au arestat. L-au luat din locuința noastră din strada dr. Staicovici 34, după o percheziție răvășitoare și umilitoare. I-au confiscat manuscrisele, cărțile și tot ce li s-a părut suspect.

Vreme de patru ani n-am mai avut nici o veste de la el, neștiind măcar dacă mai era în viață. La numeroasele memorii pe care le-am înaintat oficialităților, n-am primit nici un răspuns. Vă puteți imagina disperarea neputinței noastre, mai ales că aflasem că Barbu Slătineanu și matematicianul Plăcințeanu care fuseseră ridicați cam în aceeași perioadă, muriseră în timpul anchetei.

Scrisorile ne erau cenzurate și oprite și-mi amintesc cum am comunicat surorilor de la Paris, despre arestarea lui, scriindu-le că: pe câinele nostru ”Bucucu”[1] l-au luat hingherii și nu-l putem găsi nicăieri.

Am fost în obiectivul securității făcându-ni-se – ca și mai multora în situația noastră – onoarea unei supravegheri continue.

Am trăit astfel, suportându-le cu docilitate vizitele, disperând uneori, alteori nădăjduind. Eu – deși aveam două licențe (în Istoria artelor și Limba franceză) – n-am putut profesa, din cauza dosarului meu ”pătat”, obținând cu greu un post de bibliotecară.

Pe la începutul lunii mai 1962, fratele meu, doctorul Radu Voiculescu a primit vestea eliberării tatii din penitenciarul Aiud și aflând că se găsește în așteptare la Dispensarul T.B.C. din Turda, l-a transportat cu trenul acasă, în condiții extrem de dificile. În închisoare, tata s-a îmbolnăvit de tuberculoza coloanei vertebrale, o formă din cele mai grave. Practic, nu se mai putea ține pe picioare, având dureri foarte mari. Era atât de slab, că abia l-am recunoscut. Din nefericire, nu putea suporta morfina care i-ar mai fi alinat durerea, iar xilina pe care i-o administra fratele meu Ionică avea un efect de prea scurtă durată. Internat în Spitalul T.B.C. Foișor, a fost tratat cu kanamicină, medicament care i-a produs o surzenie subită. A fost cumplit, a fost lucrul pe care l-a suportat cel mai greu. Comunicam scriindu-ne bilețele. Nu mai voia nici să vorbească, se ruga numai lui Dumnezeu să-l absolve de viață și de chinuri.

Împărțea camera cu cele două surori ale lui, mai vârstnice – Florica Ștefănescu și Maria Ivănescu. Casa noastră fusese rechiziționată și aduși locatari noi, în camerele mai bune. Cei trei bătrâni bolnavi erau înghesuiți într-o cămăruță mică, fără lumină a cărei fereastră dădea în calcanul casei vecine. Nu încăpeau trei paturi, una dintre bătrânele mele mătuși dormea pe un bufet, unde își amenajase o saltea la care ajungea urcându-se pe un scăunel. N-am să uit niciodată imaginea sorei mele Sultănica venită de la Paris să-l vadă pe tata, prăvălită peste pat, acoperindu-l aproape, cu bogatul ei păr blond, hohotind de-un plâns nestăpânit, iar el, primindu-i într-o tăcere absolută ploaia de lacrimi.

– Cine îl vizita la patul de suferință?

Deși atât de grav bolnav, tata și-a păstrat luciditatea și – în general – refuza vizitele, știind că venind să-l vezi, îți asumi anumite riscuri. Poate că nici nu voia să fie văzut în starea de grav bolnav. Totuși, câțiva prieteni mai apropiați ne călcau pragul. Îmi amintesc de câțiva dintre ei, ca Nicu Stănescu avocat și editor, Lascarov-Moldoveanu scriitor, părintele Bulacu, părintele Octavian – duhovnicul tatei, profesorul egiptolog Constantin Daniel și Șerban Cioculescu. Știu că o dată, când Șerban Cioculescu i-a adus portocale, l-am atenționat asupra pericolului ce-i pândește pe cei care vin la tata, dar el m-a liniștit rugându-mă să nu-mi fac griji în privința sa.

– Despre perioada detenției, vă povestea câte ceva?

– Nu, nu voia să răspundă întrebărilor noastre, uneori insistente, legate de anii în care a fost închis. Evita astfel de discuții asigurându-se că e mai bine așa pentru noi, să nu știm nimic. Era un om deosebit de bun și nu dorea să suferim din cauza lui.

Mila și credința lui erau extraordinare.

Aș vrea să vă spun, că după moartea mamei, în 1946, s-a retras în asceză. A iubit-o foarte mult și cred că ”Sonetele” sunt inspirate de marea lor iubire distilată în retortele timpului. Scria tot timpul, mânca puțin. În biroul lui se pripășise un șoricel, dar nu ne-a lăsat să-i punem cursă. Nici ochiul de geam spart de la camera sa nu ne-a lăsat să-l reparăm, pentru că în el își țesuse pânza un mare păianjen cu cruce pe care nu concepea să-l deranjeze, să-l alunge. Iubea mult animalele și copiii. Pe fetița mea Daniela o lua cu el în Cișmigiu, unde își făcea de obicei plimbările. Dacă n-ar fi fost arestat, sunt sigură că tata ar mai fi trăit și ar mai fi scris mult.

– De ce credeți, doamnă Gabi, că a fost supranumit de contemporani ”medicul fără de arginți”?

– Tata a profesat medicina toată viața. Chiar de la începutul carierei nu lua bani pentru consultații de la bolnavii săraci, ba mai mult, din banii săi le cumpăra uneori medicamente. În Primul Război Mondial a fost mobilizat pe frontul din Moldova, funcționând ca medic la Spitalul militar din Bârlad. Acolo s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, dar nici în perioada convalescenței n-a părăsit spitalul, rămânând să dea în continuare îngrijiri răniților și bolnavilor, victime ale epidemiei de tifos și febră tifoidă.

Volumul de poezii ”Din țara zimbrului” este rodul impresiilor și trăirilor sale din acea perioadă.

A fost un mare patriot, îl preocupau problemele țării și acorda o mare importanță situației Ardealului.

Aș mai aminti o situație relevantă pentru statura lui morală. Când în anul 1941 a primit Premiul Național de Poezie, el n-a conceput să folosească banii primiți, pentru nevoile familiei; și în ciuda protestelor mamei, i-a donat unei biserici din Ardeal, pentru cumpărarea unui clopot. Considera poezia o ofrandă, nu mijloc de câștig.

– Stimată doamnă Gabriela Defour Voiculescu, vă mulțumesc pentru emoționantele dumneavoastră evocări. Cu ce ați dori să încheiem convorbirea noastră?

– Cu un fragment dintr-o scrisoare trimisă mamei pe când era medic la o circă sanitară rurală, pe când avea numai 27 de ani. Mama se numea Maria, dar el i se adresa în scrisori cu ”Dragă Lica”.

Iată fragmentul edificator asupra aspirațiilor și destinului său:

”Caut fapte și cugete în mine și-n afară de mine, în oameni, în cărți… și nu găsesc. Simt nevoia de a face ceva mare, deosebit, măcar de nu s-ar cunoaște toată mărimea decât după o sută de ani și măcar de-aș suferi pentru acel ceva – nu știu ce, faptă sau cuget – măcar de-aș suferi întreaga mea viață lipsurile, foamea, luptele!”

București
Ianuarie 1992

(Mărturia Gabrielei Defour în dialog cu Măduța Sabina – Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, pp. 31-35)

1. Nepoata Daniela, la care dr. Voiculescu ținea foarte mult, îi spunea acestuia ”Bucucu” în loc de ”Bunicu”.

*

Vasile-Voiculescu

”L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic ”doctor fără de arginți””

de Radu Gyr

Pe V. Voiculescu l-am întâlnit prima oară, la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altădată. M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă.

L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului ”Limpezimilor” pe care-l vizita adesea și-n redacția ”Gândirii”, unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul ”Pârgăi” – totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice (avea 21 de ani mai mult decât mine).

Era cel mai devotat amic al lui Pillat, amândoi formând un cuplu sufletesc, o fraternitate ce-i amintea pe Oreste și Pylade. Îl am și-acum în fața ochilor, răsturnat într-un fotoliu din biroul dragului său prieten, cumpătat în gesturi și cuvinte, mai mult visător și celest, decât simplu pământean, de parcă ar fi stat mereu de vorbă cu îngerii și heruvimii. Totuși, extrem de uman în manifestările sale, domol și blând, medic lipsit de orice venalitate, asemănător biblicilor ”doctori fără de argint”, Voiculescu găsea mereu prilejuri de-a ajuta bolnavii săraci. Se grăbea să meargă oriunde îl chemau, lângă paturile celor suferinzi și chiar le dăruia medicamente plătite din punga sa. Creștin ortodox convins, iubea toate viețuitoarele, păsări și animale, cu o paradoxală dragoste franciscană. Acest franciscanism se vădește, de altfel și-n unele versuri proprii, înrudindu-i lirica autohton-ortodoxă cu poezia mistică a catolicilor Francis Jammes și Rainer Maria Rilke. Ciudat mi se pare însă, faptul că prin 1930-1935, ”franciscanismul” a fost chiar ”la modă” în cercul unor scriitori bucureșteni, nelimitându-se la o simplă atitudine literară, ci devenind un adevărat cult religios pentru ”sărăcuțul din Assisi”, venerație împărtășită – printre alții – și de Ion Marin Sadoveanu care, în catedrala catolică a orașului, aprindea lumânări la icoana sfântului adorat.

Curioasă era și structura psihologică a lui Voiculescu, cu flagrante contraste. Creștinul ardent, asociat intelectualului rafinat, cu o vastă bibliotecă în minte, se complăcea totodată în superstiții și practici magice, obsedat de mituri populare, de farmece, de un univers omenesc și zoologic înzestrat cu puteri miraculoase. Această stranie dedublare îi caracteriza deopotrivă viața și poezia. Omul, frecventat de îngeri și poetul ce cultiva adesea o lirică religioasă în ”tablouri” încântătoare, sugerând picturile de-o grație naivă ale unor Fra Angelico, Giotto și Botticelli, avea violente tresăriri lumești. Sub înfățișarea sa de Crist îngândurat și sub o autentică cucernicie, se refula o senzualitate de faun, izbucnind când și când, în versurile din culegerea ”Destin” (1933), preludiu al sonetelor erotice, apărute postum. Astfel, de sub pântecul ”Dansatoarei” care ”începe să culeagă văzduhul cu piciorul… o neagră porumbiță așteaptă să-și ia zborul”, sau ”Pe luntrea cărnii Evei plutești către abis”, contraste de stihuri eterate și imagini vibrând de senzualism. Refulări crispate, erupții erotice, urmate de sublimări celeste, de angelice purificări – așa cum le descoperim în ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”, în ”traducerea imaginară” a lui Voiculescu – mărturisesc simultan și pe deplin, adevărata sa fire. Dar nu ne vom mira prea mult în fața unei asemenea alcătuiri sufletești, dacă vom rememora faimosul și elocventul vers al lui Victor Hugo: ”Un poete est un monde enferme dans un homme” !… O lume de telurice tentații și lacome pofte trupești, alternând cu alta a candorilor și-a ”urcuș”-ului în zone paradiziace.

Seraficul și – în același timp – dionisiacul poet Voiculescu nu se mărginea să-mi fie doar un minunat coleg de breaslă, oricând afabil și afectuos, ci, o dată, spre sfârșitul iernii anului 1932, când fetița mea, în vârstă abia de un an, contractase o pneumonie, bunul și generosul medic a răspuns îndată solicitării părintelui îngrijorat și a venit la căpătâiul micuței bolnave. După consultație, am vrut bineînțeles să-i achit cuvenitul onorariu. El s-a simțit profund jignit și – aruncând banii pe masă – mi-a spus: Procedând astfel, mă rănești în dragostea mea de om și creștin!

Blândul samaritean care, în profesiunea sa, colindase cândva satele pentru a ”doftorici” pe betegii și nevoiașii lor, a înțeles să scrie și o carte de popularizare a medicinei ”Toate leacurile la îndemână” (1935), încă un semn al netârguitei lui dăruiri.

L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic ”doctor fără de arginți. I-am citit toate volumele de poezii, așteptându-le cu nerăbdare să iasă de sub tipar și-i știu pe dinafară – și acum – multe bucăți, ca de pildă ”Pe decindea Dunării” – splendidă resurecție a unui secular și frust peisaj autohton, din care reproduc câteva strofe:

Pe decindea Dunării, la vale, / Printre triste miriști cu ciulini, / Trece-n baltă, legănat agale, / Un chervan cu coviltir de rogojini / … Omul stă cu capul gol și mână, / Înfundat în maldărul din car; / Și-ațipit, cu jordia în mână / se tot duce drum fără hotar. / Cât un urs, întins, el dormitează / Peste sarica din patru piei de oi, / Numai ghioaga aprigă-l veghează, / Ghintuită cu alămuri noi / … ,,Foaie verde, firul peliniții / Cântă cărăușul cătinel / Și treziți, cu el odată cântă sciții / Ce-au trecut, cândva, prin stepă ca și el!

Poezia lui Voiculescu, variată și – aș putea spune – contradictorie ca tematică, surprinde tocmai prin diversitatea și înnoirea motivelor abordate. Versuri viguroase și aspre evocă priveliștea agrestă ori carpatică, lângă elementarele energii vitale ale naturii și colțurosului om campestru, cu ecouri ancestrale; poemelor cu expresii pietroase, cioplite parcă din silexul dacic, sugerând un climat de primitivism rural, le urmează ”poeme cu îngeri”, creând o pitorească și insolită lume, amestec de paradis terestru și rustic tărâm domestic, unde angelicele făpturi, aclimatizate mediului uman, își pierd adesea ingenuitatea diafană, pentru a deveni simple prezențe agricole, săvârșind munci hesiodice. Erotismul constituie apoi, cea de-a treia și uimitoarea ipostază a liricii lui Voiculescu, revelată mai ales, în ultimele sonete de dragoste, editate după moartea scriitorului.

Critici care, ca Al. Piru, au văzut în autorul ”Urcuș”-ului un poet quasi-monocord, ”în esență pictural sau narativ”, cu excepția poemelor postume, au greșit, firește. În realitate, lirica lui Voiculescu se diferențiază ca teme, de la ”Țara zimbrului” la ”Pârgă” , de-aici la ”Poeme cu îngeri” și de la acestea la ”Destin”, fără să mai amintim excelentele sonete citate și bogăția lexicului atât de inedit, împrospătat cu vocabule nu numai regionale, dar și cu o culoare arhaică.

Ultima oară, l-am întâlnit pe mai vârstnicul și blajinul meu coleg din casa lui Ion Pillat, în începutul lui februarie 1944. Era terifiat la auzul veștilor ce anunțau catastrofe militare și capitale răsturnări social-politice și îndeosebi, îl înspăimântau incertitudinile. Cuprinși amândoi, de o tristă presimțire, ne-am strâns îndelung mâinile și ne-am privit în ochi, ca și cum ne-am fi luat rămas-bun întru eternitate. Eu plecam spre un viitor sumbru, cutreierat de ură și suferințe, el pornea spre descoperirea unui neașteptat clocot liric și spre adâncirea pietății creștine care avea să-i fie supremul refugiu…

Credința religioasă deviată cu timpul, într-un patos mistic și ajunsă aproape la paroxism, în anii bătrâneții poetului, i-a cauzat blândului dar prea zelosului ortodox, mari necazuri. Încercând să se inițieze în practica ascezei și frecventând un cerc de teologi avizați, febrilul creștin, după ce cunoscuse durerea pierderii soției sale, a trebuit să cunoască și amărăciunea întemnițării. Celor câțiva ani de detenție le-au succedat săptămâni întregi de mizerie și chinuitoare boală , sfârșite – unică consolare – în rugăciuni fierbinți și-n moarte.

Marele poet și samariteanul medic s-a stins din viață la 26 aprilie, 1963.

(Radu Gyr – Calendarul meu. Prieteni, momente și atitudini literare, Editura Ex Ponto, 1996, pp. 149-151)

gyr

Radu Gyr – prințul neîncoronat al metaforei

În cei 14 ani de detenție, dintre care 8 executați la Aiud, asumându-mi riscurile de a fi descoperit și pedepsit de temniceri, am învățat – printre altele – și cincizeci-șaizeci de poezii concepute în ”Zarcă”, sau pe celular de prințul neîncoronat al metaforei, poetul Radu Demetrescu – Gyr. El a creat, cu migala unui șlefuitor de diamante, poezii de o incontestabilă frumusețe lirică și etică. Majoritatea le-am învățat prin pereții celulelor.

Nemaiavând ce pierde (decât lanțurile), în ceasuri de restriște, deținuții politici au obligat zidurile să li se supună și zidurile li s-au supus, devenind cu timpul, prietenii și sprijinitorii lor.

Scrise pe câte un crâmpei de geam, pe o plăcuță de lemn prețuită ca un tezaur, sau pe curelele pantalonilor, peste care se aplica cu studiată pricepere un strat de săpun, poeziile bardului craiovean au fost memorate de mii de osândiți și purtate ca o flacără olimpică din pușcărie în pușcărie.

Poeziile lui erau vânate cu precădere. Nu există vreo arestare, în care victima să nu fie întrebată de călăi: ”Unde ai ascuns poeziile lui Radu Gyr? Și câte poezii ai învățat de la el ?[1]

Era un adevărat concurs de întrecere creativă între cei doi titani ai condeiului: Radu Demetrescu – Gyr și Nichifor Crainic.

Mi-aduc aminte că prin anii aceia, tocmai învățam poezia, sau mai bine-zis balada ”Iancu Jianu” când, antrenat în meșteșugul cuvintelor, Nichifor Crainic crează și el balada lui ”Baldovin și Mădălina”. Amândouă aceste balade aveau să vadă lumina tiparului după revoluția din 1989, sub alte denumiri.

[…]

Revenind la Radu Gyr, trebuie spus că în ”Zarcă”, iadul cu regim sever unde era încarcerat, până la ultimul ungher al celularului nou, nu era om să nu fi învățat câteva stihuri ale lui Radu Gyr și ale multor altora, prin carcere, frig, foamete, prețul fiind împins uneori până la limitele morții.

Activitățile intelectuale erau strict interzise și pedepsite exemplar.

Datorită sistemului de recepție – uneori deficitar – al alfabetului Morse, multe din poeziile lui au fost chiar înregistrate greșit. Nu li se poate reproșa acestor iubitori de frumos reaua credință, din moment ce – pentru a și le însuși – își riscau uneori și viața.

Cu poetul meleagurilor craiovene, nu am stat în celulă, dar aveam să-l cunosc într-o împrejurare dramatică pentru mine. Ca mulți alți confrați de suferință, în timpul detenției, datorită în mare măsură subnutriției și a faptului că am făcut toată iarna lui 1958-1959 în cămașă, m-am îmbolnăvit grav de tuberculoză pulmonară, detalii care se găsesc în mai multe articole ale mele.

Într-o zi, am fost scos din secție și dus să mi se administreze pneumotorax. Era și aceasta o șansă de supraviețuire. Se mai încercase și cu pneumoperitoneu, dar nu dăduse rezultate. Aveam cavernă subclavicular dreaptă și compresarea bazelor pulmonare se dovedise a fi apă de ploaie.

Nu știu ce s-a întâmplat, dar în momentul când mi s-a introdus acul aparatului între cele două pleure, am leșinat. Doctorul Marola, medicul – deținut la vremea aceea, se făcuse pământiu la față, după câte am aflat. Când mi-am revenit, eram întins pe o targă și scos pe culoarul spitalului având drept paznic pe caraliul care mă adusese. Dar el era obișnuit cu ”mortăciunile” și sigur că nu eram primul pe care trebuia să-l ducă în secție sau la morgă.

Prudent, mi-am aruncat ochii, grijuliu, în lături. Din partea opusă venea un alt temnicer, trăgând după el o mogâldeață de om, cu capul ascuns într-o zeghe. În Aiud, ca de altfel peste tot, nu aveai voie să te vezi deținut cu deținut, dar mai ales cu cei din ”Zarcă”, fiind socotiți periculoși datorită pregătirii lor intelectuale.

Când se întâmpla de erai chemat la vreo anchetă și te intersectai cu un alt deținut, trebuia să te întorci cu fața la perete având capul bine acoperit cu vestonul, ca nu cumva ”bandiții” să se recunoască între ei.

– Ce-i cu ăsta, de ce nu-și ascunde fața cum scrie în regulament? întrebă noul venit, aruncându-mi o privire bănuitoare.

– Lasă-l – silabisi paznicul meu – este pe trei sferturi mort: un bandit mai puțin!

Atentă la discuții, mogâldeața din fața mea a prins, preț de o clipă, să desfacă laturile zeghei. Doi ochi vioi, am avut impresia că mă cercetează de sus până jos, făcându-mi cu degetul la gură un semn care putea să fie interpretat ca o invitație la prudență, sau ca o creștinească încurajare.

Afară ploua mărunt și trist, ca într-o poezie de Bacovia.

La câteva minute după această ciudată întâlnire, purtat pe targă de doi deținuți de drept comun, aveam să aflu de la doctorul Marola, în drumul către secție, că mogâldeața ce mă sfredelise cu privirea o câtime de secundă, nu era altul decât poetul răsfățat al metaforelor – Radu Demetrescu – Gyr.

(Gheorghe PenciuCandidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 206-208 apud ”Literatorul” nr. 12 / 1991)

1. Afirmația este generalizată forțat însă se bazează pe o realitatea că într-adevăr poezia rezistenței anticomuniste a fost vânată în mod sistematic de Securitate, fiind probă suficientă la dosar pentru condamnări aspre.

Radu-Gyr-Sfintii-Inchisorilor.Info_

Legaturi:


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Poezie, Radu Gyr, Sarbatori, comemorari, sfinti, Vasile Voiculescu, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare