Incep presiunile pentru schimbarea legii offshore!/ ZACAMINTELE DIN MAREA NEAGRA, MAI MARI DECAT ESTIMARILE OFICIALE?/ Va reusi ROMÂNIA sa creasca productia interna agroalimentara?/ DEZINDUSTRIALIZAREA SI POLITICA SALARIILOR MICI – reteta tranzitiei românești postcomuniste

• Stiripesurse: SCANDAL în coaliție din cauza Legii Off-shore: ALDE cere URGENT modificarea actului, după ce Liviu Dragnea s-a declarat mulțumit

Deputatul ALDE, Varujan Vosganian, și-a exprimat, luni, nemulțumirea în privința adoptării legii Off-shore, afirmând că nu a existat dialog între membrii coaliției de guvernare, parlamentarii formațiunii fiind puși ”într-o situaţie delicată”, și a cerut Guvernului să modifice de urgență actul normativ.

“Având în vedere faptul că faţă de ceea ce noi am dorit să apară în lege în text nu reflectă în totalitate voinţa legiuitorului, se impune o intervenţie de urgenţă pe actul normativ. Pot să vă spun, ca legiuitor, că sentimentul meu este că voinţa noastră de a îmbina un anumit tip de impozitare mai redus decât onshore, dar în orice caz suficient de ridicat trebuie să se combine şi cu recuperarea costurilor de operare, care sunt foarte mari în zona offshore şi în acest sens se impune o modificare de urgenţă a actului normativ. Toate deciziile se iau prin consens în coaliţie, dialog există în coaliţie, însă nu a existat pe acest act nromativ”, a afrimat Varujan Vosganian după şedinţa grupului ALDE.

Deputatul a susţinut că propunerea făcută şi adoptată în comisie a pus grupul ALDE într-o situaţie delicată, scrie mediafax.ro.

“Eu cred că propunerea care a fost făcută şi care a fost adoptată în comisie a fost o propunere care pe noi, care eram membrii ai comisiilor reunite din partea ALDE, ne-a pus într-o situaţie delicată. Eu cred că pentru o mai bună acuratețe a procedurii legislative e nevoie de discuţii prealabile”, a mai susţinut Vosganian.

El a cerut Executivului să adopte o ordonanță de urgență pentru modificarea legii Offshore.

Camera Deputaţilor a adoptat, pe 9 iulie, în calitate de for decizional, proiectul care stabileşte măsuri pentru exploatarea gazelor din Marea Neagră, cu 175 de voturi pentru, 30 împotrivă şi 30 de abţineri.

• Romania Curata/ Lucian Davidescu: Domnule președinte Iohannis, când ne vorbiți și despre gazele din Marea Neagră?

Stimate domnule Președinte,

Supun atenției dumneavoastră subiectul gazelor naturale din Marea Neagră, întrucât consider că importanța lor este suficient de mare încât să impună o abordare publică de la cel mai înalt nivel în stat. Motivele:

– Miza financiară pentru bugetul public este de cel puțin 10 miliarde de euro, bani pe care statul român a fost la un pas să îi rateze. Ar fi bani destui pentru construirea a 1.000 de kilometri de autostradă, de care România duce așa mare lipsă.

– Dacă în Marea Neagră sunt mai multe gaze decât se știe deja, atunci miza se multiplică proporțional. Deja vorbim de sume suficient de mari încât să schimbe substanțial destinul națiunii pentru următorii 100 de ani.

– Securitatea energetică a țării depinde de politica de exploatare a resurselor. Taxarea modestă nu doar că păgubește bugetul, dar grăbește golirea zăcămintelor în timp scurt, astfel încât în 20 de ani România se poate trezi în situația de a nu-și mai putea acoperi nici măcar consumul propriu.

– Actualii concesionari gravitează mai degrabă în jurul intereselor ruse, astfel că problema capătă puternice valențe de siguranță națională.

– Există întrebări legitime care sugerează că în tot procesul de până acum ar putea exista elemente de mare corupție sau chiar de înaltă trădare. Combaterea corupției este una dintre marile priorități ale mandatului dumneavoastră.

Lobby-ul pentru extracția gazelor cu beneficii minime pentru România a început de ani de zile și continuă și azi mai intens decât oricând.

Este umilitor pentru România când concesionarii participă la dezbaterile parlamentare cu dreptul la cuvânt și este umilitor când negociază cu guvernul emiterea de ordonanțe de urgență care să întoarcă voința Parlamentului.

Din aceste considerente, ar fi bine-venit dacă ați lua o poziție publică față de această situație.

Sunteți, din punct de vedere legal, cel mai informat om din România. Spuneți-le românilor despre ce au, la rândul lor, nevoie de a cunoaște. La ce sunt îndreptățiți să se aștepte de pe urma gazelor din Marea Neagră.

Domnule președinte, în campanie ați făcut multe promisiuni – unele s-au îndeplinit, altele nu. „Dacă ajung preşedinte, o să avem mai mulţi investitori germani. Asta pot să vă promit din start”

O promisiune bine-venită pentru economie, dar startul a fost ratat iar investițiile au scăzut.

Este în regulă! Știe toată lumea că președintele, cu toată bunăvoința, nu are puterea de a influența deciziile de investiții. Dar cu datoria morală față de alegători ați rămas…

În cazul exploatărilor din Marea Neagră, aveți puterea de a face ceva. Puteți ajuta cetățenii să conștientizeze problema, puteți indica direcția corectă pentru politicieni și administrație, puteți ajuta concesionarii să își clarifice așteptările față de acest subiect.

Când un președinte de partid – cum este Liviu Dragnea – ia problema în propriile mâini, petroliștii cred poate că mai este loc de negocieri.

Când un președinte de țară – cum este Klaus Iohannis – iese și le spune „plătiți!”, vor ști că trebuie să plătească.

Sau, dacă sunteți de părere că nu trebuie să plătească prea mult, spuneți-o public, ca să știm și noi. Cu toate rațiunile, ca să înțelegem, că până acum am auzit doar minciuni.

Ca președinte, îi datorați poporului măcar adevărul!

---

P.S. Într-o notă mai personală – am sperat, la fel ca mulți dintre cei care v-au votat, la o schimbare majoră a felului în care președinția își va înțelege rolul și datoria față de societate. În seara zilei de 12 noiembrie 2014, a ultimei dezbateri dinainte de vot, trimiteam acest mesaj staff-ului dvs, de campanie (în partea de sus apare răspunsul primit două zile mai târziu).

• INPOLITICS: UPDATE DEZVALUIRI-BOMBA: ROMANIA ARE MAI MULT PETROL DECIT EMIRATELE ARABE

Președintele Comisiei pentru Industrii a Camerei Deputaților, Iulian Iancu, a făcut aseară afirmații spectaculoase în emisiunea Alessandrei Stoicescu de la Antena 3, unde a vorbit cu Ion Cristoiu despre recent adoptata lege a offshore-ului și despre rezervele de petrol ale României, în general.

În emisiune, deputatul PSD a devoalat, la un moment dat, un episod interesant produs în decembrie 1973, în cadrul vizitei oficiale făcute de Nicolae Ceaușescu la Casa Albă, la invitația lui Richard Nixon.

”În 1973, Ceaușescu face o vizită în SUA. Acolo, partenerii americani îl iau, îl duc într-o anumită încăpere și focalizează din satelit casa lui de la Scornicești” a povestit deputatul PSD.

”Și îi demonstrează, prima dată, că văd tot ce se întîmplă în spațiul aerian – și întîmplător, în ziua aia trecuseră trei avioane -, și casa lui în detaliu. Dar, i-au spus, nu pentru a-ți arăta casa ți-am făcut această demonstrație, ci ca să știi că în jurul casei tale și în acea regiune există cărbune, este lignit. Iar în Marea Neagră – și au focalizat Marea Neagră – aveți gaze, petrol și titan. Iar gaze și petrol mai mult decît Emiratele Arabe; ați fi cei mai bogați din regiune. Veniți, vă dăm licența pentru platforme și valorificați-vă singuri bogăția pe care o aveți acolo. Acela a fost momentul în care au început prospecțiunile în Marea Neagră, cînd a început realizarea platformelor (de foraj marin n.n.) și momentul cînd am început să punem cu adevărat în evidență toate perimetrele. Deci nu astăzi s-au pus în evidență, ci din 1973 sunt puse în evidență” a mai spus Iancu.

Parțial, spusele deputatului sunt contrazise de faptele istorice: la vremea respectivă, România știa și fără americani că există petrol în Marea Neagră, pe baza prospecțiunilor deja făcute fiind demarat, în 1972, un program de valorificare a resurselor platformei continentale a Mării Negre, în cadrul Institutului Român pentru Cercetări Marine din Constanţa.
Pe baza studiilor efectuate acolo s-a hotărît construirea în România a primelor platforme de foraj marin, pioniera ”Gloria” începîndu-și activitatea în 1976.

Dacă existența petrolului în mare era, deci, cunoscută deja, e posibil, însă, ca tehnologia prin satelit a americanilor să fi permis evaluarea riguroasă a resurselor, iar dacă spusele lui Iancu sunt susținute de realitate, țara noastră ar trebui să urce într-o bună zi mai mult de 20 de locuri în topul producătorilor de petrol, Emiratele Arabe fiind pe locul 7 mondial. (B.T.I.)
UPDATE: Fost șef din Comisia SIE confirmă dezvăluirile lui Iancu
Într-un comentariu postat pe Facebook vizavi de dezvăluirile deputatului Iulian Iancu, fostul parlamentar liberal Măhăiță Calimente, care s-a aflat în conducerea Comisiei SIE, confirmă, și el, informațiile:
”Afară de poveștile cu americanii și cu Ceușescu, restul celor spuse de dl Iancu sunt adevărate. Zăcămintele sunt foarte mari, cu mult mai mari decât se estimează astăzi Și de la americani și de la români se știe de aceste zăcăminte de la începutul anilor 70. Incapacitatea noastră, sau limita ei, s-a văzut chiar în anii lui Ceaușescu, pentru că, dacă apelam la tehnologia americană, altfel arătau lucrurile acolo. Acum însă zona a devenit vitală pentru Europa” a scris liberalul, menționînd că ceilalți mari jucători europeni pe piața petrolului sunt Norvegia, care nu este membru UE, și Marea Britanie, pe cale de a ieși din UE.

• Ziarul Financiar: OPINII PRIMITE LA REDACŢIE – MARINAS MARIUS ŞI CRISTIAN SOCOL, ASE BUCUREŞTI. Ceapă din Olanda, sare din Turcia şi mere din Polonia. Cum putem folosi programarea economică pentru a reduce dezechilibrul din comerţul cu bunuri al României?

Lipsa strategiilor de politici publice în industrie şi agricultură în primii ani ai tranziţiei a produs haos şi a majorat deficitul comercial al României. Consumăm ceapă din Olanda, mere din Polonia, morcovi din Grecia, cartofi din Franţa, bere din Mexic, sare din Turcia, fasole din Liban… pentru a da numai câteva exemple din domeniul produselor agroalimentare.

În plin război protecţionist la nivel mondial este nevoie ca România să se uite detaliat la cauzele deficitului comercial şi la modul în care acest dezechilibru poate fi estompat prin programare orientativă şi diplomaţie economică agresivă. A analiza motivele pentru care România importă bunuri pe care altădată le exporta masiv pe pieţe diverse este un prim exerciţiu necesar de realizat. Al doilea pas constă în propunerea de politici publice care să ajute la stimularea producţiei interne pentru unele dintre grupele de bunuri care acum se importă.

I. Analiza structurii deficitului comerţului cu bunuri

Deficitul comerţului cu bunuri a fost de 6,9% din PIB în anul 2017, cu 2,9 puncte procentuale mai mare decât nivelul minim din 2013 (4% din PIB), dar sub valorile înregistrate atât înainte de criza economică (peste 16% din PIB în 2007 şi 2008), cât şi în condiţii de scădere economică (cel puţin 7,5% din PIB în 2009 şi 2010)

Peste 50% din deficitul comerţului cu bunuri din 2017 a fost generat de comerţul cu bunuri intermediare şi numai 16% de comerţul cu bunuri de consum (incluzând pe cel cu automobile).

Analiza structurii deficitului cu bunuri şi a dinamicii acestuia în perioada 2005-2017 conduce la următoarele concluzii:

Soldul comerţului cu bunuri de consum este unul de natură ciclică – scade în perioadele cu creştere economică ridicată (deoarece veniturile interne şi consumul cresc semnificativ mai mult decât cele externe, iar ritmul importurilor îl depăşeşte pe cel al exporturilor de bunuri de consum) şi se îmbunătăţeşte (devenind chiar excedentar) în perioadele cu un ritm mai redus de majorare a consumului sau de reducere a acestuia. Astfel, deficitul comerţului cu bunuri de consum a crescut de la 1,7% din PIB în 2007 la 2,1% din PIB în 2008, după care, în contextul crizei economice şi al relansării lente a economiei, a existat o mărire a surplusului comercial de la 0,3% din PIB în 2009 la 2,6% din PIB în 2013. Odată cu creşterea veniturilor şi cu diversificarea preferinţelor către bunuri de import, s-a înregistrat un deficit de 0,4% din PIB în 2016 şi de 1,1% din PIB în 2017.

Soldul comerţului cu bunuri de capital (de investiţii) are o componentă ciclică preponderentă, dar şi o componentă structurală, aceasta din urmă fiind rezultatul dispariţiei anumitor ramuri industriale interne producătoare de utilaje/instalaţii etc. Astfel, creşterea economică anterioară crizei s-a reflectat în majorarea deficitului cu bunuri de capital la 5,3% din PIB în 2007, după care a urmat o reducere semnificativă a investiţiilor şi a cererii de bunuri de capital (inclusiv din import), astfel că deficitul a atins un minimum de 1% din PIB în anul 2010. Relansarea economică, dar şi creşterea absorbţiei de fonduri europene (inclusiv a subvenţiilor pentru agricultură) au condus la majorarea cererii de bunuri de capital (de exemplu, importurile de tractoare au fost de 0,45% din PIB în 2016, ca urmare a amplificării importurilor cu 83% în numai 3 ani) şi la creşterea, respectiv stabilizarea deficitului la aproximativ 2% din PIB.

Soldul comerţului cu bunuri intermediare are cea mai mare importanţă în soldul total al comerţului cu bunuri, caracterizându-se printr-o componentă structurală mai pregnantă comparativ cu cea ciclică. Astfel, deficitul comerţului cu bunuri intermediare s-a situat peste 9,3% din PIB în perioada 2005-2008, după care s-a redus la aproximativ 7% din PIB în 2012, ca urmare a unei cereri interne mai scăzute. Datorită unor investiţii străine directe în producţia de componente pentru industria auto (precum investiţia Daimler în cutii viteză), deficitul comerţului cu bunuri intermediare a atins un nivel minim de 3,2% din PIB în 2016. Componenta structurală este influenţată, printre altele, de importurile de combustibili (4 miliarde de euro în anul 2017, numai importurile de uleiuri de petrol, coduri 2709 şi 2710) şi de importurile de anumite produse chimice, în contextul reducerii activităţii petrochimice în economia României. Componenta ciclică este rezultatul importurilor de materiale/componente şi a exporturilor acestora în concordanţă cu dinamica producţiei industriale. De altfel, sectorul auto din România (cu excepţia Dacia şi Ford) se bazează pe realizarea şi exportul de componente, în condiţiile importării materialelor necesare acestora.

În anul 2017 au existat 891 categorii de bunuri (coduri CAEN cu 4 cifre) cu un deficit comercial cumulat de 39 mld euro, respectiv 240 de categorii cu surplus commercial cumulate de 26 mld euro. Pentru a evidenţia structura deficitului comerţului cu bunuri am inclus în tabelul următor primele 10 categorii de bunuri. (conform mărimii deficitului) structurate pe cele trei categorii – bunuri de consum, bunuri de capital şi consum intermediar.

Din categoria bunurilor de consum (incluse în tabel), cele mai mari creşteri ale importurilor în ultimii 4 ani s-au înregistrat la: brânză şi caş +81%; televizoare şi monitoare +77%; ciocolată +76%; carne de porc + 75%; produse de brutărie +75%; citrice +60%; telefoane +46%; cafea +44%; calculatoare +36%.

Din simpla enumerare de mai sus, rezultă că majorarea veniturilor populaţiei a generat creşterea semnificativă a importului de bunuri de strictă necesitate, chiar într-un ritm mai mare decât importurile de bunuri de folosinţă îndelungată. Explicaţia constă în diversificarea preferinţelor consumatorilor odată cu creşterea veniturilor, în contextul în care hipermarketurile promovează produse din import, unii producători autohtoni ajung mai greu la consumatori, iar oferta internă s-a diminuat semnificativ (de exemplu, efectivele de porcine, de vaci de lapte s-au redus).

2. Măsuri de reducere a deficitului comerţului cu bunuri. Studiu de caz pentru produsele agroalimentare

Agenda de Programare economică orientativă va fi promovată în câteva etape. Prima cuprinde analiza detaliată a structurii comerţului de bunuri. În a doua etapă se vor identifica clusterele în care România are avantaje competitive şi se vor propune politici de stimulare a producţiei autohtone în aceste domenii, de la facilităţi generale acordate investitorilor plus scheme de ajutor de stat ţintite în aceste domenii, ajutor privind obţinerea de licenţe pentru producţie până la creşterea cuprinderii în învăţământul dual şi tehnic în vederea calificării forţei de muncă.

Schemele de ajutor propuse/garanţiile guvernamentale sunt promovate şi de alte ţări, mult mai dezvoltate. De exemplu, Olanda are o schemă de garanţii pentru companiile cu potenţial de crestere, garanţii pentru IMM, credite fiscale pentru cercetare-dezvoltare s.a.

Revenind la România, măsurile de politici industriale promovate în ultimii ani mai ales pentru ramurile cu valoare adăugată ridicată (de intensitate tehnologică medie şi riridcată) îşi arată efectele pozitive – contribuţia industriilor medium and high tech la creşterea economică este substanţială. Existenţa unor resurse de gaz consistente ce vor intra pe piaţa internă în următorii zeci de ani poate fi un bun motor de refacere /consolidare a industriei chimice şi petrochimice plus subramurile industriale complementare.

Programele de politici agricole promovate de conducerea Ministerului Agriculturii (Daea-Botănoiu) au dat roade. Fără intervenţionismul concretizat în 4,7 miliarde euro subvenţii acordate fermierilor în ultimul an şi jumătate, 2.000 km de canale cu apă gratuită, fără cele 1,2 milioane ha irigate cu 825.000 contracte de irigaţii semnate deficitul în domeniul produselor agroalimentare ar fi crescut făcând incertă creşterea economică 6.9% în 2017 şi nu atingea 5% în 2018. În plus, aceste programe de intervenţie vor stimula oferta agregată pe termen lung, cu efecte pozitive în soldul balanţei comerciale.

Ca să nu mai vorbim că inactivarea Programelor de Tomate româneşti (buget cheltuit de 32 milioane euro pentru 11.000 beneficiari), Dezvoltarea Raselor de Suine Româneşti Bazna şi Mangaliţa (4,5 milioane lei, cu o subvenţie de 250 lei / purcel) şi a celui de Colectare şi Comercializare a Lânii (36 milioane lei, 36 mii tone) ar fi cauzat deteriorarea balanţei comerciale. Asocierea producătorilor ar fi o măsură care ar amplifica efectele pozitive ale acestor programe şi ar îmbunătăţi gradul de prelucrare pe lanţul de produse agroalimentare.

România încă are şansa consumului unor produse agroalimentare gustoase, de calitate şi sănătoase. În lipsa programării economice orientative vor deveni obişnuinţă alertele alimentare privind roşiile fără gust din Turcia, merele pline de pesticide şi ouăle cu salmonella din Polonia, cartofii cu bacteria Putregaiul Brun din Egipt şi fructele şi legumele congelate pline de bacteria Listeria din Ungaria.

Autori: Marinas Marius şi Cristian Socol, ASE Bucureşti

• Jurnalul national: Cătălin Zamfir: Ne-au trebuit 14 ani ca să ajungem la nivelul economic din 1989

Economia românească s-a prăbuşit imediat după Revoluţie şi a ajuns la fundul sacului în anii 1992- 1993. Peste două milioane de locuri de muncă au dispărut în primii trei ani, fabricile se restructurau sau se închideau pe bandă rulantă, PIB-ul în termeni reali a ajuns la 70% din valoarea pe care o avea în 1989.

Aproape jumătate din oameni erau săraci în condiţiile în care salariul minim era un pic peste jumătate (58,9%) din valoarea reală pe care o avea în 1989, iar pensia ca putere de cumpărare ajunsese la 56,3% din valoarea din 1989.

Cum trăiau românii în 1993? Care sunt cauzele pentru care România a ratat tranziţia şi rămas şi astăzi printre cele mai sărace ţări din Europa am aflat de la profesorul Cătălin Zamfir, directorul Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române.

Jurnalul Naţional:Cum arăta economia românească în anul 1993? Cât de grea a fost tranziţia de la economia socialistă la capitalism?

Cătălin Zamfir: Tranziţia în România a reprezentat un şoc. Există  indicatori globali produşi de instituţiile statistice româneşti şi europene care ne arată cum au stat atunci lucrurile. PIB-ul, care este cel mai sintetic indicator al stării unei economii, a cunoscut imediat după 1990 o cădere cu 30%. În numai trei ani, din 1990 până în 1993,  PIB-ul a ajuns în jur de 70% din nivelul din 1989. Acesta a fost primul şoc, după care au avut loc creşteri foarte mici. Apoi, a mai fost un al doilea şoc, în 1999 când PIB-ul a ajuns la 77% din valoarea din 1989. Revenire a fost înceată, iar nivelul din 1989 s-a atins abia în anul 2004.Deci ne-au trebuit 14 ani ca să ajungem de unde am plecat. Deşi toate țările foste comuniste au cunoscut șocuri economice la începutul tranziției, în România lucrurile au fost extrem de grave. România a suferit cel mai mult, celelalte ţări şi-au revenit mult mai rapid. Spre exemplu, Polonia, Cehia şi Ungaria au reuşit în anul 1993 să-şi atingă nivelul economic pe care-l aveau în anul 1989, Slovenia în 1994, Bulgaria în 1998, dar noi abia în 2004.

J. N: De ce în România a fost altfel?

C. Z: Întotdeauna sunt mai mulţi factori. În primul rând, a fost o strategie a tranziţiei axată pe privatizare, o privatizare totală, realizată rapid, „cu orie preț”. Întreprinderile practic au dispărut, până-n 2000 industria a căzut până la 45% din nivelul din 1989, deci practic s-a dezindustrializat ţara. În fiecare an era o listă cu întreprinderi care trebuiau privatizate pe nimic. Ideologia de atunci era că noul proprietar va reuşi să realizeze o relansare a întreprinderilor”

Marile întreprinderile au ajuns la fier vechi

J. N: S-a întîmplat voit sau întreprinderile erau foarte vechi, depăşite moral şi cu tehnologii învechite?

C. Z: Asta a fost ideologia justificativă a dezindustrializări. Orice întreprindere este o capacitate productivă, care are şi elemente viabile şi elemente care trebuie eliminate. Însă, atunci, în România, în loc să se caute dezvoltarea întreprinderilor şi scoaterea lor din dificultate s-a mers, mai degrabă, pe vinderea lor, cum se zicea pe atunci, și pe ”un leu”. De regulă ”investitorii” străini. Ei şi-au făcut o socoteală foarte simplă și rațioanlă. Au calculat dacă este mai eficient să facă investiţii enorme ca să intre într-o piaţă internaţională destul de dificil de prevăzut sau să vândă tehnica  la fier vechi. Era clar că vânzarea la fier vechi aducea imediat mult mai mult decât preţul pe care l-au dat pentru cumpărarea fabricilor. Apoi, mai tîrziu au vândut şi terenul. Deci a fost o privatizare care a stimulat vânzarea pe bucăţele ale marilor întreprinderi şi nu revigorarea lor. Foarte multe dintre întreprinderile care au ajuns la fier vechi aveau mari șanse de dezvoltare. Și erau importante penru eonomica românească.

„Tranziția românească a fost obsedată de teoria statului rău. Intervenția statului trebuia evitată, iar întreprinderile privatizate”.

J. N: Şi agricultura a pierdut teren în primii ani ai tranziţiei…

C. Z: Da, este o altă cauză a căderii economiei românești. În 1989 în agricultură erau întreprinderile de stat destul de eficiente şi cooperative agricole. Alte ţări în tranziţie, printre care şi Ungaria, nu au desfiinţat cooperativele. La noi, politic, a existat o furie împotriva ideii de cooperativă, deși cooperativa este o practică cu rezultate foarte bune în aproape toate țările. S-a dat pământul înapoi, a dispărut tehnologia, clădirile, sistemul de irigaţii, toate au fost distruse. Numai erau nici măcar cai şi pluguri şi astfel agricultura a ajuns mult mai slabă decât era între cel două războaie. Toate analizele arată că sub 5 hectare de proprietate nu poţi să fii eficient economic. O agricultură cu proprietăți de sub 5 ha, reprezentând peste 80% din toate proprietățile de terenuri agricole, nu are nicio șansă. E nevoie de comasări de terenuri. Ne-am întors mult înainte de anul 1938. Și abia în anul 2000 agricultura românească a ajuns la 65% din producţia pe care o realiza în 1989.

Cine este vinovat pentru greşeli

J. N: Cine se face responsabil pentru aceste strategii catastrofale care s-au luat în primii ani după revoluţie?

C. Z: Întregul proces de tranziţie este determinat de factorul politic pentru că politicul a luat deciziile fundamentale care au stat la baza reformelor şi a monitorizat întregul proces. Toate guvernările au fost responsabile, însă toată tranziţia din România a fost sprijinită de organizaţiile internaţionale, de Banca Mondială, de FMI. Am avut nevoie de împrumuturi şi acestea au fost mereu condiţionate de deciziile politice.

J. N: Au greşit aceste instituţii?FMI, Banca Mondială?

C. Z: Da. Instituţiile internaţionale au accentuat prioritatea privatizării ”oricum”. Nu s-a pus problema reformării întreprinderilor de stat pentru că orice economie în lume are şi întreprinderi de stat. Aceste companii au fost ignorate şi paradoxul este că ele, din ce în ce, au devenit tot mai ineficiente, unele s-au autodistrus. Întreprinderile de stat au început să fie exploatate de căpuşele din jur.  Întreprinderile încă de stat au fost lăsate pradă proastei administrații și mai ales reglementărilor cel puțin neglijente ale managementului lor. Ele au fost exploatate în interesul ”băieților deștepți”. Neglijarea managementului întreprinderilor de stat a avut mereu ca argument că statul este un prost administrator. Prima formă a corupției tranziției a apărut ca mijloc de exploatare a întreprinderilor de stat de către micile întreprinderi private care roiau în jurul lor. Multe întreprinderi de stat au fost astfel distruse, înainte de a fi privatizate.

„În jurul întreprinderilor de stat au roit tot felul de căpuşe, firme mici care furnizau pe bani mulți de ce acestea aveau nevoie sau vindeau produsele făcute în fabrică, evident cu profit substanțial. Deci o mulțime de intermediari. Aceste căpuşe au exploatat întreprinderile de stat în parteneriat cu conducerile lor care nu avea nici un interes să le dezvolte”

Două milioane de români au rămas pe drumuri

J. N: Cum trăiau românii în 1993 în condiţiile în care atâtea întreprinderi se restructurau, privatizau sau desfinţau ?

C. Z: În 1989, în România erau vreo 8,4 milioane de salariaţi. Oamenii primeau un salariu acceptabil pentru data respectivă, chiar dacă nu prea aveau ce face cu el pentru că magazinele erau goale. Ce s-a întîmplat între 1991şi 1993? Din 8,4 milioane de locuri de muncă s-a ajuns la 6,4 milioane, deci două milioane de români au rămas fără locuri de muncă.

J. N: Unde s-au dus aceşti oameni, cu ce au trăit ei?

C. Z: Puțin mai mult de jumătate din cei eliberați din industrie au fost preluați prin pensionare anticipată. Pensionarea anticipată a dus la o scădere substanțială a a standardului de viață: salariile au fost înlocuite cu pensii mult mai mici. Aici găsim o sursă importantă a sărăcirii.  În plus, în acea periadă s-au relaxat şi procedurile de pensionare pe caz de boală: de la 208 mii de pensionari pe caz de boală în 1990 s-a ajuns la 882 mii în 2007, deci a avut loc o creștere a ”bolanvilor” de peste patru ori. Restul, de aproape un milion de salariaţi, au rămas neangajați: șomeri, activi în economia nesalarială, formală sau informală, plecați în Vest să-și caute de lucru.

Trebuie spus că în perioada tranziției s-a produs o schimbare radicală a structurii ocupării pe domenii. Ponderea ocupării în agricultură în totalul ocupațiilor a crescut de la 27,5% în 1988 la 40,8% în 2000, însă oamenii care s-au întors la ţară au trăit cei mai mulţi sub pragul sărăciei. O parte s-au angajat în sfera serviciilor, singurul sector al economiei care a crescut comparativ cu 1990.

O anumită compensare ocupațională a fost oferită de migrația în Vest pentru a obține locuri de muncă, dar asta s-a întâmplat mai mult după intrarea în Uniunea Europeană. Migrația pentru muncă a reprezentat o alternativă la neocupare sau la salariile prea mici din România. În 2013, numărul celor născuţi în România care trăiau în străinătate se apropia, acordând credit datelor Băncii Mondiale, de 3 milioane şi jumătate. O proporţie covârşitoare dintre ei, peste 85%, se aflau în Uniunea Europeană, Italia şi Spania concentrează mai mult de jumătate.

De ce avem salariile şi pensiile cele mai mici din UE

J. N: Acestea este motivul pentru care pensiile sunt atât de mici în România?

C. Z: Asta este o presiune ideologică incorectă, şi mă exprim aşa ca să nu spun că este o minciună. Cei care spun asta ştiu că în România cheltuielile din PIB pentru pensii sunt cele mai mici din Europa.  Cam 9% din PIB în timp ce celelate ţării au între 11-13% din PIB. Da, noi avem o problemă că avem prea mulţi pensionari pentru că am crescut artificila numărul lor ca să relaxăm tensiunea asupra locurilor de muncă; avem şi probleme cu îmbătrânirea, dar acesta este un proces european, iar noi nu suntem în vârf din acest punct de vedere.Adevărata problemă este că dăm prea puţin din PIB la pensii, iar PIB-ul nostru este mai mic decât al majorităţii ţărilor. Problema este că se pare că se coace o nouă criză economică, decalajul dintre România şi standardele europene chiar dacă în unele privinţe a mai scăzut, dar nu mulţumitor, în alte domenii am dat înapoi. În prezent trebuie să acceptăm că România se află într-o situaţie care preseză de urgența identificării de noi direcţii de creştere.

J. N: Dar salariile cum au evoluat între 1990 şi 1993?

C. Z: S-au prăbuşit încă din primii ani şi au ajuns la aproape jumătate din salariile din 1989. Vorbim de salariul real, nu de cel nominal care sigur a luat-o în sus, însă şi inflaţia era de 300%. Vorbesc de puterea de cumpărare a banului. Sunt calcule făcute de Institutul de Statistcică. Şi puterea de cumpărare a pensiilor a scăzut mult mai mult decît salariile şi cam toate veniturile cu excepţia profitului a scăzut enorm.

J. N: Cum ne putem explica de ce a căzut salariul şi pensia la jumătate?

C. Z: În 1989 puterea de cumpărare era oarecum virtuală. Ce ai fi putut cumpăra dacă magazinele ar fi fost pline. Apariţia bunurilor a dus dintr-o dată la creşterea preţurilor şi s-a produs o devalorizare a veniturilor pe care le ai. Şi atunci oamenii au realizat că ei nu mai au bani. Valoarea reală a salariilor a ajuns la nivelul din 1989 abia în 2007-2008.

“Obsesia dezvoltării economice prin atragerea de investitori străini a dus la păstrarea sub pragul decent a salariilor, astfel că la aproape 3 decenii de la revoluție România are cele mai mici salarii din Europa. Abia începând cu 2017 a început programul politic de creștere proiectată a salariilor”

J. N: Comerţul se făcea atunci prin angrouri şi consignaţii. Acum se face în supermarketuri şi mall-uri…

C. Z: Mall-urile sunt proprietatea investitorului străin. Problema economiei româneşti este nu numai că nu mai are industrie şi agricultură, dar nu are nici capital. E problema deficitului de capital. E cazul să începem să analizăm marile greşeli politice ca să nu le mai repetăm. Noi nu procedăm cum se procedează într-o economie reală, să impozităm diferit profitul consumat și mult mai puţin pe cel investit. În foarte multe ţări profitul reinvestit nu se impozitează, la noi nu s-a vrut să se facă acesastă distrincţie, deci noi nu i-am încurajat pe noii patroni. Să investească pentru că ar fi avut de câştigat reinvestind. Noi i-am încurajat să se ducă în occident şi să consume profitul făcut în România.

J. N: Se vorbeşte despre creşterea economică bazată pe consum. Ce părere aveţi despre mutaţiile apărute în sectoarele economiei româneşti în anii tranziţiei?

C. Z: E jenant să repetăm că industria şi agricultura aproape s-au înjumătățit, dar au crescut serviciile. Întrebarea este care servicii? Cel mai mult a crescut comerţul, a fost o explozie a comerţului pentru că până în 1990 comerţul era ţinut în jos. A explodat probabil până la nivelul normal al unei societăţi modern. Dar s-ar putea considera că s-a ajuns la un nivel de plafonare. E greu ca economia să continue să crească tot din comerț. Trebuie să relansăm industria şi agricultura, deci producţia de bunuri. Este semnificativ că specialiştii au început să lanseze acum o temă nouă, reindustrializarea. E o direcţie, să vedem cum o aplicăm. Asta a fost situația în 1993. E bine să înțelegem ce s-a întâmplat și să devenim mai înțelepți. Cred că ne aflăm într-o conjunctură în care începem să înțelegem ce trebuie să facem pentru ca viitorul să nu mai repete trecutul.”

Prima estimare a sărăciei a realizat-o ICCV în 1994, cu date din anul 1993-94. Lucrarea oferă următoara imagine: sărăcia se plasa în jur de 40% din populația Romniei. 49,2% dintre familiile standard cu două salarii, unul mediu și unul minim cu 2 copii, se plasa sub standardul decent de viață. În 1989, numai 23% dintre familiile standard erau în această situaţie critică.