Parintele Serafim Rose despre “reformismul” liturgic al pr. Al. Schmemann si TEOLOGIA ACADEMICA INFLUENTATA DE MODA APUSEANA SI DE DUHUL LUMESC

“… asemenea periodice şi conferinţe sunt oglinda majorităţii tinerilor răsfăţaţi, egoişti şi frivoli de azi care, venind către religie, se aşteaptă să găsească o «spiritualitate cu confort», ceva ce este uşor de acceptat pentru minţile lor imature, prostite de «educaţia modernă»”.

*

“Adevăraţii «romantici» ai vremurilor noastre sunt reformatorii ortodoxiei pariziene care, defaimând autentica Tradiţie ortodoxă, doresc să înlocuiască autentica concepţie ortodoxă cu un surogat lumesc bazat pe gandirea apuseană modernă”.

*

“Lipsa de putere a ortodoxiei, aşa cum se exprimă şi se trăieşte in mare parte astăzi, este fără indoială produsul sărăciei şi al lipsei de seriozitate a vieţii contemporane. Ortodoxia de azi, cu preoţii, teologii şi credincioşii ei a devenit lumească“.

***

Teologia academică modernă

“Teologia predată ca ştiinţă cercetează de obicei lucrurile istoric şi, ca urmare, ele sunt inţelese in chip exterior. Intrucât nevoinţa patristică şi experienta lăuntrică lipsesc, acest tip de teologie este plin de nesiguranţă şi de intrebări“ (Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, 1975).

“Din punct de vedere practic, cel mai hine este să nu crezi că stii  prea multe şi să primeşti cu simplitate credinţa ce iţi este transmisa” (Pr. Serafim Rose, 1979}.

Pr. Serafim a trăit intr-o vreme când se vorbea printre savanţi şi intelectuali despre o „renaştere patristică” in Ortodoxie. Aceasta avea un aspect pozitiv, prin faptul că multe texte patristice rare au fost făcute cunoscute lumii moderne; dar Pr. Serafim a simţit şi o parte negativă. Intre erudiţii şi teologii din vremea sa, el a observat o nouă şcoală, despre care spunea că crea „o abordare cu totul nouă a Ortodoxiei”, şi in scrierile sale a căutat să infătişeze pericolele acestui demers.

Noii teologi proveneau in primul rând din ceea ce criticii numeau „şcoala pariziană” de gândire ortodoxă, compusă din membri ai intelectualităţii ruse. În „Parisul rusesc” al anilor ’30, unde trăiau zeci de mii de ruşi ce fugiseră de comunism din patria lor, şcoala pariziană includea savanţi conservatori precum Vladimir Lossky (+1958), gânditori liber-cugetători şi liberali precum Nicolai Berdiaev (+1948) sau foşti filosofi marxişti precum Peter Struve (+1944) şi Pr Serghie Bulgakov (+1944).

Centru teologic al comunităţii emigranţilor era Institutul Teologic Sf. Serghie din Paris. Decanul său, Pr. Serghie Bulgakov, şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii apărând un sistem de idei eretice, condamnate mai târziu de Biserica Rusă atât in Uniunea Sovietică, cât şi in lumea liberă. Sistemul său, „sofiologia”, a constituit o asemenea ameninţare la adresa integrităţii invăţăturii ortodoxe, incât in 1937 Arhiepiscopul Ioan Maximovici a scris un lung tratat patristic impotriva lui.

Invăţăturile Părintelui Serghie nu au reprezentat in nici un caz poziţia intregului Institut, la care predau şi savanţi ortodocşi mult mai atenţi in ce priveşte prezentarea credinţei, Pr. Georges Florovsky (+1979) fiind cel mai tradiţionalist dintre aceştia. Este interesant faptul că insuşi Ivan Konţevici, pe care Pr. Serafim il socotea un adevărat transmiţător al tradiţiei teologice ortodoxe studiase şi el la institutul Sf. Serghie. Fiind deja format duhovniceşte la Mănăstirea Optina din Rusia, Konţevici a primit ceea ce era mai bun din tot ce oferea Institutul.

Cu toate acestea, in ciuda faptului că Institutul cuprindea o mare varietate profesori care adeseori aveau păreri divergente, membrii mai liberali ai corpului profesoral i-au adus reputaţia de centru al teologiei moderniste din diaspora rusa. In mintile multora, mai ales din Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granitelor, „ortodoxia pariziană” a devenit un termen asociat cu modernismul teologic.

In urma celui de-al Doilea Război Mondial, câţiva dintre invăţaţii ortodocsi din Paris şi din alte părţi ale Europei  au emigrat in America şi s-au alăturat corpului profesoral al principalei şcoli teologice a Mitropoliei Americane, Seminarul Sf. Vladimir din Crestwood, New York. Printre aceştia se aflau doi invataţi de la Institutul Sf. Serghie, Gheorghe Fedotov (+1951) şi Pr. Georges Florovsky [Pr. Georges Florovsky a fost decanul Seminarului Sf. Vladimir din 1949 pana in 1955]. Apoi, in anii ’50, membrii noii generaţii de invăţaţi de la Institutul Sf. Serghie au venit să predea la Seminarul Sf. Vladimir: Pr. Alexander Schmemann (+1983) [Pr. Alexander Schmemann a devenit noul decan al Seminarului in 1962, urmat dupa moartea sa de Pr. John Meyendorff], Pr. John Meyendorff (+1992) şi Serghie Verhovski (+1986) Aceasta a fost generaţia care a devenit influentă in timpul vieţii Părintelui Serafim, in special prin persoana Pr. Schmemann şi a Pr. Meyendorff.

Ca adevăraţi fii ai eterogenei şcoli teologice din Paris, noua generatie de teologi academici era în unele privinţe tradiţionalistă, iar in altele mai modernistă. Respingând erorile precedentelor generaţii de teologi liber cugetatori (mai ales „sofiologia” Părintelui Serghie Bulgakov), ei au căutat sa supună istoria, Tradiţia, Scriptura, invăţătura patristică, liturgica şi practica ortodoxă criticii academice moderne. Ei au luat parte la recentele mişcări teologice, in special la „mişcarea liturgică” şi mişcarea de „reintoarcere la izvoare” (ressourcement), din romano-catolicismul şi protestantismul contemporan.

Nu e greu de inţeles de ce Pr. Serafim a simţit că nu poate fi părtaş la demersul critic al noii generaţii de teologi de la Paris şi de ce l-a văzut ca pe un lucru primejdios. Aşa cum s-a văzut, cu mulţi ani in urmă el respinsese academia modernă din pricina „scepticismului promovat de sistemul academic” pe care il vedea prezent în ciuda „integrităţii celor mai buni dintre reprezentantii sai”. El privea criticismul academic modern ca pe un produs al raţionalismului omului apusean contemporan, in care omul îşi asumă o poziţie superioara inaintaşilor săi şi işi foloseşte darurile intelectuale spre a supune istoria şi Traditia analizei critice. Aparent, avem de-a face cu o critică obiectivă, dar in realitate spunea Pr. Serafim, „ea seduce oamenii in slujba unei evanghelii a subiectivismului şi a necredinţei”, căci invăţatul modern inlocuieşte in mod inevitabil vechile sensuri cu altele noi, intemeiate pe propriile concepţii. Incă inainte de  intrarea sa in Biserica Ortodoxă, Pr. Serafim respinsese acest tip de demers in favoarea celui al adevăraţilor reprezentanţi ai tradiţiei […]. Mai târziu, după ce a intrat in Biserică, acelaşi demers esenţial i-a fost predat de către sfinţii purtători ai Tradiţiei creştin-ortodoxe, incepând cu Arhiepiscopul Ioan: un demers caracterizat prin smerita credincioşie faţă de Tradiţie şi prin iubirea recunoscătoare faţă de Sfintii Părinţi care au transmis-o.

Critica raţionalistă a tradiţiei creştine provenea din protestantism şi romano-catolicism. Observând accentuata dezintegrare spirituală adusă acestor confesiuni de către critică, Pr. Serafim era foarte tulburat văzând cum ea işi face loc şi in Biserica Ortodoxă. Amara sa experienţă cu academia modernă şi repunerea demersului ei îl făceau să reacţioneze puternic atunci când vedea cum acest tip de demers este adus spre a fi aplicat tradiţiei ortodoxe

„In emigraţia rusă”, scria el, „«teologii» noii şcoli […] sunt nerăbdători să se pună in acord cu modele intelectuale, să citeze cele mai recente cercetări romano-catolice sau protestante, să adopte total tonul «degajat» al vieţii contemporane şi in special al lumii academice” .

Altundeva, el nota următoarele in ce priveşte studiul Traditiei patristice ortodoxe de către savanţii apuseni eterodocşi:

„O astfel de «patrologie» este doar erudiţie raţionalistă care, intâmplător, are ca subiect invăţătura patristică… Când invăţaţii ortodocşi iau din invăţătura acestor erudiţi pseudo-patristici sau îşi fac propriile cercetări in acelaşi spirit raţionalist, urmările pot fi tragice; căci aceşti invăţaţi sunt socotiţi de către mulţi drept «purtătorii de cuvânt» ai ortodoxiei şi sentinţele lor raţionaliste sunt socotite a fi parte a «autenticei concepţii patristice», amăgind astfel o mulţime de creştini ortodocşi“.

Pentru noii universitari ortodocşi, observa Pr. Serafim,

„intreaga Ortodoxie s-a transformat intr-o serie de «probleme» nemaipomenit de importante in sine, probleme la care doar câţiva din elita academică au cât de cât «soluţii»”.

Printre teologii veniţi de la Paris in America erau câţiva care priveau critic demodata evlavie ortodoxă, mai ales pe cea din Rusia prerevoluţionară. Ei credeau această „evlavie” (cuvânt pe care-l foloseau in sens peiorativ) era rezultatul unor nefericite „excrescenţe culturale” ce trebuiau reevaluate şi inlăturate strat cu strat de către invăţaţii moderni. Ei spuneau că ortodoxia ajunsese in “robia apuseană” şi că teologia sa, in veacurile mai recente, ajunsese a fi dominată vital de „influenţele apusene”, vorbind despre găsirea de „noi căi ale teologiei ortodoxe”, despre „stăpânirea istoriei” in mod intelectual, „restaurând” astfel ortodoxia in forma considerată de ei pură. Aceasta, spuneau ei, era sarcina noii mişcări teologice ce se ivise in anii 1920-1930.

Pr. Serafim înţelesese faptul că asupra Ortodoxiei se exercitaseră, „influenţe apusene” in veacurile recente, dar, de la Arhiepiscopul Ioan şi de la celelalte “verigi vii”, invăţase că influenţele erau exterioare şi nu schimbaseră inima Tradiţiei ortodoxe, a cărei continuitate rămăsese neintreruptă. Pr. Serafim a spus cândva intr-o conferinţă: “In ce priveşte problema influenţei apusene, Arhiepiscopul loan avea o părere foarte echilibrată”. Acest lucru îl văzuse mai ales in atitudinea Arhiepiscopului Ioan faţă de Mitropolitul Petru Movilă, personalitate a Bisericii din veacul al XVII-lea, omul cel mai blamat pentru a fi adus Ortodoxia rusă in „robia apuseană”.

„Mitropolitul Petru”, spunea Pr. Serafim „a fost acuzat de a fi fost foarte influenţat de Occident; iar unii ar vrea chiar să-l  inlăture complet, zicând că nu e ortodox. Insă Arhiepiscopul Ioan avea multă cinstire faţă de el, şi în atitudinea sa putem vedea ceva foarte important referitor la intreaga problemă a influenţei  apusene. […]

Au fost câteva situaţii in care Mitropolitul Petru a folosit fraze venite direct la latini şi care nu există la Părinţii mai vechi. Dar nu trebuie să ne supărăm prea tare pentru aceste cazuri. Tradiţia ortodoxă este tradiţia Adevărului şi, ca atare, Tradiţia însăşi indreaptă greşelile ori de câte ori o afirmaţie depăşeşte masura, trece puţin peste limită. Catehismul Mitropolitului Petru Movilă, de a fost mai târziu corectat de către un teolog grec. După aceea a fost incă o dată corectat in Rusia de către Mitropolitul Platon şi, in sfirşit, de către Mitropolitul Filaret al Moscovei [Mitropolitul Filaret al Moscovei (1782-1867)], marele ierarh şi principalul responsabil de abolirea învăţării teologiei in limba latină”.

Incă din 1957 Pr. Serafim citise în scrierile lui Rene Guenon despre felul  in care universitarii moderni cercetează o religie tradiţională spre a găsi “ceva ce poate fi făcut să se intre in cadrul propriei concepţii”, iar apoi pretind ca aceasta reprezintă forma „primitivă şi adevărată” a religiei, „pe când restul formelor, după părerea lor, sunt doar coruperi târzii in comparaţie cu ea”. Aceasta, după părerea Părintelui Serafim, descria însuşi modul de abordare al moderniştilor purtători de cuvânt ai ortodoxiei: ei nu readuceau ortodoxia la o presupusă puritate pierdută, ci o „renovau” conform concepţiei moderne. Desi dezavuează roadele Reformei, ei fac de fapt exact ceea ce spusese Guenon ca face protestantismul:

„expune revelaţia tuturor discuţiilor ce urmează traseul  interpretărilor pur omeneşti […], dând naştere dizolvantului «criticism» care, in mâinile aşa-zişilor «istorici ai religiilor», a devenit o armă ofensivă impotri oricărui fel de religie“.

Pentru Pr. Serafim un exemplu al acestui fenomen era cartea părintelui Alexander Schmemann, Introducere in teologia liturgică (1961) care cuprinde o critică academică a intregii substanţe a slujirii ortodoxe. Argumentele cărtii se păreau Părintelui Serafim mai curând protestante decât ortodoxe. Abordarea subiectului de către Pr. Alexander incerca intr-adevăr să urmeze liniile sus-pomenitei „mişcări liturgice” din protestantism şi romano-catolicism. Gândirea fusese influenţată considerabil de către savantul liturghist anglican Dom Gregory Dix [Cartea lui Dix, The Shape of the Liturgy (1945) avea in acea vreme un impact enorm asupra denonimatiunilor protestante], dar incă şi mai mult fusese influenţata de către gânditorii romano-catolici francezi ai mişcării [Pr. Jean Meyendorff scrie: “Este limpede ca conceptia teologica a Parintelui Alexander s-a conturat in anii petrecuti la Paris. Da, desi influenta unora dintre profesorii sai [ortodocsi rusi] a fost decsiva, el a trait intotdeauna intr-o lume spirituala mai larga. Anii patruzeci si cincizeci au constituit o extraordinara renastere teologica in romano-catolicismul francez, anii <<reintoarcerii la izvoare>> si ai <<miscarii liturgice>>. Tocmai din acest mediu a invatat Pr. Schmemann <<teologia liturgica>>, o <<filosofie a vremii>> si adevaratul inteles al <<misterului pascal>>. Numele lui Jean Danielou, Louis Bouyer si ale inca catorva sunt strans legate de formarea cugetului parintelui Schmemann” (Pr. John Meyendorff, “A Life Worth Living”, St. Vladimir`s Theological Quarterly, vol. 28, nr. 1, 1988)]. Deşi mişcarea din urmă provenea din rândul clericilor şi al ierarhilor romano-catolici, demersul lor critic i-a dus la concluzii similare protestantismului, devenind un factor decisiv in reformarea Bisericii Romane la Conciliul II Vatican.

Incercând să depăşească „robia apuseană” a liturgicii ortodoxe, Pr. Alexander, spune Pr. Serafim, „a devenit el insuşi robul ideilor raţionaliste protestante privitoare la teologia liturgică”, bazându-se in critica Tradiţiei ortodoxe pe izvoare, ipoteze istorice şi metodologii apusene, heterodoxe. In cartea sa, Pr. Alexander priveşte principalele stadii ale dezvoltării dumnezeieştilor slujbe ca pe nişte manifestări istorice obişnuite, formate ca rezultat al schimbării imprejurărilor istorice, respingând abordarea scriitorilor ortodocşi care socoteau intreaga istorie a slujbelor ca fiind „dumnezeieşte aşezată şi proniatoare“. Asemeni invăţaţilor protestanţi şi câtorva romano-catolici moderni, el pune intr-o  lumină indoielnică schimbările petrecute la inceputul epocii constantiniene  privindu-le nu ca pe nişte noi forme de exprimare a aceleiaşi evlavii, ci mai curand ca pe o reformare a interpretării slujirii şi ca pe o abatere de la spiritul si formele liturgice timpurii. Natura adevărată şi „eshatologică” a slujirii, spune el, a fost parţial acoperită de „evlavia misteriologică”, ca şi de „individualismul ascetic” provenit mai ales din monahism. In mod corespunzător, ideea teologica a ciclului slujbelor — pe care, pe urmele invăţatului iezuit Jean Danielou, îl numeşte „sanctificarea timpului” — fusese „acoperită şi eclipsată de stratul secundar din tipic”. Acest „strat secundar” cuprinde exact acele elemente pe care protestantismul le dezavuează: impărţirea în clerici şi laici, distincţia intre praznicele Bisericii şi „zilele de rând”, proslăvirea sfinţilor, cinstirea sfintelor moaşte etc. El îşi exprimă indoiala in privinţa „completei temeinicii liturgice a ortodoxiei”, deplânge prezenta „evlavie liturgică” şi pretinde că Biserica trece printr-o „criză liturgică”.

Cartea Părintelui Alexander Schmemann a fost aclamată şi de invăţaţii ortodocşi, şi de cei neortodocşi. Insă modul ei de abordare a stârnit ingrijorarea unuia dintre profesorii de la Seminarul Sfânta Treime din Jordanville, Pr. Mihail Pomazanski. Fiind unul dintre ultimii teologi in viaţă care absolviseră academiile teologice din Rusia prerevoluţionară, Pr. Mihail s-a simţit dator să scrie o recenzie, a cărţii părintelui Alexander. Tipărit iniţial in ruseşte, articolul a fost tradus de catre Pr. Serafim şi tipărit in Cuvântul Ortodox. Pr. Serafim socotea că este foarte bine scris: imparţial, cu o expunere clară a învăţăturii ortodoxe.

Despre autorul Introducerii in teologia liturgică, Pr. Mihail scria:

„El plăteste tribut metodei ce domină complet ştiinţa contemporană: lăsând deoparte ideea umbririi dumnezeiescului har şi conceptul de sfinţenie al celor ce au rânduiala liturgică, el se limitează la o simplă înlănţuire de cauze şi efecte. Astfel pozitivismul se strecoară în zilele noastre in ştiinţa creştină, in sfera istoriei Bisericii cu toate ramurile ei. Dar dacă metoda pozitivistă e recunoscută ca un principiu funcţional ştiinţific in ştiinţă, in ştiinţele naturii, el nu se poate in nici un caz aplica unei religii vii şi nici vreuneia din sferele vieţii creştine şi ale Bisericii, in măsura in care rămânem credincioşi”.

In prezentarea articolului Părintelui Mihail Pomazanski către cititorii revistei Cuvântul Ortodox, Pr. Serafim scria:

“Ca sa fim corecti, trebuie sa notam ca Pr. Schmemann nu se vede pe sine ca un <<reformator>> si, neindoielnic, ramane ca alte suflete mai putin simtitoare, altă generaţie indepărtată de la viata autenticei Ortodoxii, să tragă inevitabilele concluzii iconoclaste din părerile deja protestante ale Pr. Schmemann”.

Trebuie spus de asemenea că „reformele“ Părintelui Alexander Schmemann erau, de fapt, o tentativă sinceră din partea sa de a imbunătăţi morala din parohiile contemporane, de a ridica conştiinţa şi participarea credincioşilor ortodocşi peste nivelul nominalismului. Intr-adevăr, el nu era doar un savant, ci si un preot ortodox, un păstor preocupat de sporirea credinţei turmei lui Hristos. Intr-un articol el scria că „falimentul financiar al Mitropoliei dezvăluie şi reflectă starea ei duhovnicească — o stare de apatie şi demoralizare”. Boala era diagnosticată in mod corect, dar, după părerea părintelui Serafim, tratamentul era greşit. Intâi-stătătorul Mitropoliei, Mitropolitul Irineu, incercase să ajute, salvând măcar o parte din practica liturgică a Bisericii Ruse. Dar Pr. Schmemann credea că enoriaşii nominali ar fi găsit că şi acest minimum este lipsit de sens.

“El crede”, scria Pr. Serafim, „că Tipicul trebuie revizuit in lumina cunoaşterii noastre despre dezvoltarea sa istorică, in lumina celorlalte traditii ş.a.m.d. Intr-un cuvânt, slujbele trebuie  făcute sa fie pe gustul poporului falimentar duhovniceşte! Pr. Schmemann porneşte de la o situaţie rea, şi o face şi mai rea, cerând stabilirea unui nou tipic, un nivel mai scăzut, pe care următoarea generaţie a Mitropoliei îl va găsi, fără indoială, tot aşa de «lipsit de sens» si prea impovărător!”

Aici Pr. Serafim a văzut efectele criticismului academic modern asupra vietii Bisericii: procesul, care incepe cu criticarea nivelului rânduielii tradiţionale, sfirşeşte de obicei prin scăderea acestui nivel. Aşa cum observa Pr. Serafim, noua şcoală de gânditori ortodocşi

„adaptează credinţa la nivelul scăzut al constiinţei duhovniceşti de astăzi; fireşte, există şi excepţii, dar aceasta e tendinta generală”.

Pr. Serafim a văzut aceeaşi orientare promovată la nivel popular de către revista pentru tineret a Mitropoliei, Concern.

„O nouă rubrică despre «eliberarea femeii»”, nota el, „este editată de o isteaţă tânără convertită: «Când m-am convertit la Ortodoxie, am simţit că sunt conştientă de majoritatea problemelor cu care aveam să mă intâlnesc in Biserică. Ştiam despre scandalosul naţionalism ce divide Biserica, despre certurile şi taberele care imbolnăvesc parohiile, ca e ignoranţa religioasă…» Apoi titulara de rubrică incepe să pledeze in favoarea «reformării» perioadei tradiţionale de patruzeci de zile pentru imbisericirea femeii după naştere, ca şi a altor atitudini din «lumea veche» pe care «luminatul» american modern le găseşte «nedrepte». Poate că ea nu a intâlnit niciodată un cleric autentic sau un mirean ortodox care să-i poată explica sensul sau să-i transmită tonul modului de viaţă ortodox autentic; poate că dacă ar fi intâlnit un asemenea om, nici n-ar mai fi dorit să-l inţeleagă şi nici să priceapă că cele mai grave dintre «problemele» unui convertit de astăzi nu ţin de mediul ortodox atât de uşor de criticat, ci mai curând de cugetul şi atitudinea convertitilor insisi. Stilul de viaţă oglindit in Concern nu este cel ortodox şi insuşi tonul revistei  face aproape imposibilă orice apropiere de stilul de viaţă ortodox. Asemenea periodice şi conferinţe sunt oglinda majorităţii tinerilor răsfăţaţi, egoişti şi frivoli de azi care, venind către religie, se aşteaptă să găsească o «spiritualitate cu confort», ceva ce este uşor de acceptat pentru minţile lor imature, prostite de «educaţia modernă»”.

Părintele Serafim a scris şi impotriva incercărilor de a cobori standardele Bisericii, atunci când reformiştii ortodocşi s-au adunat in 1971 pentru a pregăti un „al optulea Sinod Ecumenic”. Evident, acest sinod trebuia să facă pentru Ortodoxie ceea ce făcuse Conciliul II Vatican pentru Romano-Catolicism cu şase ani in urmă. Unul dintre rapoartele aflate pe agenda de lucru, intitulat „Revizuirea prescripţiilor bisericeşti privitoare la post in conformitate cu nevoile epocii noastre”, propunea ca, intrucât majoritatea credincioşilor ortodocşi nu mai ţin in intregime postul ortodox, acesta să fie făcut mai uşor, pe potriva lor, „spre a se evita problemele de conştiinţă create de încălcarea asprelor prescripţii bisericeşti”.

„O astfel de abordare”, scria Părintele Serafim, „este total neortodoxă si constituie o imitare vădită şi grosolană a spiritului Reformei din Biserica latină care a dus, in final, la desfiinţarea totală a postului. Rânduiala ortodoxă a postului nu are scopul de a «evita problemele de conştiinţă», ci mai curând de a-i chema pe credincioşi către un nivel de viaţă creştină mai anevoioasă, plină de insuflare şi smerenie; dacă ei nu reuşesc să se ridice la înălţimea cerinţelor, pot măcar să vadă cât de departe este viaţa lor de dreptarul, de norma care rămâne intotdeauna la fel. Ideea papistaşă, intemeiată pe coruptul principiu modern al autosatisfacţiei spirituale, este aceea de a da «dispense» speciale de la canon (idee ce a pătruns deja şi in anumite jurisdicţii ortodoxe), sau de a schimba canonul insuşi, astfel incât credinciosul să-l poată, implini cu uşurinţă, dobândind astfel simţământul satisfacţiei de a se fi «supus legii». Este exact diferenţa dintre vameş şi fariseu: omul ortodox se simte mereu păcătos, neajungând să implinească inaltele cerinţe ale Bisericii (in duh, nu in literă), pe când omul modern vrea să se simtă indreptăţit, fără nici o mustrare de conştiinţă fiindcă nu reuşeşte să atingă cerinţele Bisericii“.

Astfel, Părintele Serafim a văzut că remediul apatiei nu este revizuirea dreptarului vieţii şi al practicii ortodoxe, ci infăţişarea intregii Tradiţii ortodoxe ca cel către care să tindă oamenii.

„Noi, ultimii creştini”, scria el, „suntem departe  de viaţa normală a evlaviei ortodoxe; de aceea trebuie să ne străduim incă şi mai mult spre a ne intoarce la acea viaţă normală! Dar cât de plină de insuflare este calea către ea!”.

Iar altundeva scria că „predania firească a Ortodoxiei” se poate face

să nu le scuze păstoriţilor păcatele şi deprinderile lumeşti, ci sa-i indemne mereu către o viaţă duhovnicească mai inaltă”.

Deşi teologii ortodocşi din noua şcoală nu s-au gândit niciodată că sunt rupţi de Tradiţia ortodoxă, Pr. Serafim îi vedea deconectaţi de la Tradiţia vie şi autentică a Bisericii şi de smeriţii ei purtători.

„In zilele noastre atât e confuzie”, scria el, „când o sută de voci contradictorii pretind a vorbi in numele Ortodoxiei, este esenţial să ştii in cine să te increzi ca purtător de cuvânt al adevăratei Ortodoxii. Nu e suficient să pretinzi că vorbeşti in numele Ortodoxiei patristice, trebuie să fii in autentica Tradiţie a Sfinţilor Părinţi; nici să-i descoperi doar in universitatea modernă sau in seminar, ci să primeşti efectiv Tradiţia lor de la proprii tăi părinţi. Cel ce explică in mod iscusit invăţătura patristică nu este in această tradiţie, ci este doar cel care, neincrezându-se in propria judecată sau a semenilor săi, işi intreabă totdeauna părinţii care este abordarea potrivită a Sfinţilor Părinţi şi cum să-i inţeleagă”.

Scriind despre Pr. Nicolae Deputatov din Australia, in vârstă de optzeci de ani, una dintre verigile vii de legătură cu Tradiţia, Pr. Serafim nota că asemenea teologi adevăraţi

„de regulă nu se găsesc in academiile ortodoxe şi nici la pompoasele «conferinţe teologice». Ei trebuie căutaţi in locuri smerite, şi de obicei nici nu poartă numele de «teologi». Ei inşişi nu ar indrăzni să numească transmiterea tradiţiei teologice ortodoxe mai mult decât «credincioşie faţă de Sfinţii Părinţi» — dar tocmai această credincioşie şi această smerenie îi scot in evidenţă ca purtători ai autenticei Tradiţii ortodoxe, calităţi care le lipsesc celor mai renumiţi «teologi ortodocşi» de azi”.

După moartea Arhiepiscopului Ioan, călăuza părintelui Serafim către Sfintii Parinţi a fost Arhiepiscopul Averkie, căruia Arhiepiscopul Ioan le spusese fraţilor sa i se adreseze ori de câte ori aveau vreo intrebare.

„Arhiepiscopul Averkie”, scria Pr. Serafim, „este in autentica tradiţie patristică, cum numai puţini alţi părinţi ortodocşi în viaţă mai există. Ucenic al marelui teolog şi sfânt ierarh al secolului al XX-lea, Arhiepiscopul Teofan al Poltavei, Arhiepiscopul Averkie este un purtător şi un transmiţător pe linie directă şi neintreruptă a autenticei invăţături patristice, care este în primejdie de a fi eclipsată de generaţia actuală de «tineri teologi» cu educaţie apuseană şi plini de mândrie. In anii din urmă, glasul său a răsunat şi a tunat ca niciodată până acum […] în strădania de a da adevărata invăţătură ortodoxă creştinilor ortodocşi care pierd cu repeziciune sarea Ortodoxiei“.

Arhiepiscopul Averkie insuşi s-a referit la fenomenul noilor teologi.

„Vai”, scria el, „ce puţini sunt in vremea noastră, chiar printre cei educaţi, şi uneori chiar printre «teologii» contemporani şi cei din rândul clerului, care să inţeleagă corect ce este Ortodoxia şi in ce constă esenţa ei. Ei abordează problema in mod cu totul exterior şi formal şi o rezolvă prea primitiv, ba chiar naiv, trecându-i complet cu vederea adâncimile şi nevăzându-i defel plinătatea conţinutului duhovnicesc”.

Pentru mintea Părintelui Serafim era clar că spiritul teologiei academice moderne nu putea fi amestecat în mod fericit cu viaţa monahală. Deşi, in principiu, unii dintre noii teologi vorbeau favorabil despre monahism, in acelaşi timp dădeau vina în cea mai mare parte pe influenţa monahală pentru evlavia şi tradiţiile bisericeşti pe care ei le dezaprobau. Vedeau tradiţia monahal-ascetică ca fiind oarecum in opoziţie cu ortodoxia „laică” pe care o aveau ei vedere, in loc să o vadă pe cea dintâi ca pe pricinuitoarea şi insuflătoarea celei de-a doua. Insă, aşa cum scria Pr. Serafim, experienţa monahală, departe de a eclipsa experienţa Bisericii, dă, de fapt, tonul pentru intreaga Biserică:

„Tocmai slujbele călugăreşti sunt luate ca model al slujirii in viaţa bisericească, fiindcă monahismul exprimă cel mai limpede idealul către care tinde intreaga Biserică credincioasă. In orice vreme, starea monahismului este, de obicei, unul dintre cei mai buni indicatori ai stării duhovniceşti a intregii Biserici sau a oricăreia dintre Bisericile locale; şi, în mod similar, măsura in care parohiile locale din lume tind către idealul slujbelor bisericeşti este cel mai bun indicator al stării dumnezeieştii slujiri ce se săvârşeşte in ele”.

Mai mult, Pr. Serafim afirma că unul dintre principalele locuri in care se face transmiterea naturală a Ortodoxiei este mănăstirea,

„unde nu numai incepătorii, ci şi mirenii vin să inveţe atât din atmosfera unui loc sfânt, cât şi din convorbirea cu vreun bătrân cinstit de ei in mod deosebit”.

Altundeva, împotrivindu-se ideii că teologia ortodoxă fusese pentru o vreme cu totul in „robia apuseană”, Pr. Serafim arăta că

„adevărata tradiţie patristică a veacurilor recente […] trebuie căutată mai mult in mănăstiri decât in universitaţi”.

Fără indoială, se gandea la unele locuri sfinte precum Optina şi Muntele Athos, unde invăţătura patristică era pusă, in primul rând, in practică şi apoi raspandită in toată lumea ortodoxă.

Imbrăţişând Ortodoxia tradiţională care dăduse atâţia sfinţi — inclusiv unul pe care-l cunoscuse personal, Arhiepiscopul Ioan — Pr. Serafim se indoia ca „restaurata” ortodoxie a teologiei academice moderne va aduce aceleaşi  roade. Pe cât işi putea da seama, aceasta işi pierduse deja simtământul evlaviei ascetice in care fuseseră crescuţi sfinţii. Intr-un articol pentru Cuvântul Ortodox, el se străduia să explice de ce:

„Lipsa de putere a ortodoxiei, aşa cum se exprimă şi se trăieşte in mare parte astăzi, este fără indoială produsul sărăciei şi al lipsei de seriozitate a vieţii contemporane. Ortodoxia de azi, cu preoţii, teologii şi credincioşii ei a devenit lumească. Tinerii care vin din căminele lor confortabile şi primesc sau caută (ortodocşii prin naştere şi convertiţii nedeosebindu-se in această privinţă) o religie care să nu fie prea indepărtată de viaţa de răsfăţ pe care au cunoscut-o; profesorii şi conferenţiarii al căror mediu este lumea academică unde, se ştie, nimic nu este luat în serios in mod definitiv, ca o chestiune de viaţă şi de moarte; şi insăşi atmosfera academică de automulţumire lumească — toţi aceşti actori se unesc spre a produce o atmosferă artificială, de seră, in care, indiferent ce s-ar spune despre inaltele adevăruri sau experienţe ortodoxe, prin insuşi contextul in care se spun şi în virtutea orientării lumeşti a vorbitorului şi a ascultătorului, nu pot pătrunde in adâncurile sufletului, ca să producă acea profundă dăruire ce era de obicei normală pentru creştinii ortodocşi”.

Pr. Serafim era una cu teologii ortodocşi academici in strădania de a conştientiza pe oameni asupra inţelesului şi izvoarelor credinţei ortodoxe. Insă, in primul rând, dorea să le insufle noilor generaţii nevoinţa ascetică, podvig: „accentul pe trăirea vieţii duhovniceşti, şi nu pe discuţiile despre ea”. Podvig, nevoinţa, fusese ceea ce îi făcuse pe toţi cei ce erau „verigi vii” să devină bărbaţi si femei cu viaţă sfântă şi tot ea putea să dea naştere la şi mai multă sfinţenie pe pamântul american. Aşa cum spunea Arhiepiscopul Averkie,

„Ortodoxia e o credinta ascetică care cheamă la nevoinţă ascetică in numele smulgerii  patimilor păcătoase şi al sădirii virtuţilor creştine”.

Iar după invăţătura Sfântului Ioan Scărarul şi a altor Sfinţi Părinţi, inainte de a incerca să teologhiseşti trebuie să biruieşti patimile.

Aproape in fiecare număr din Cuvantul Ortodox, părinţii de la Platina prezentau viaţa unui nevoitor, a unui adevărat cunoscător de Dumnezeu. Ştiau că ceea ce-l insuflă cel mai mult pe om către nevoinţă este tocmai dragostea faţă de aceşti nevoitori. Pr. Serafim nu vedea această dragoste pentru nevoitori în revistele noilor teologi.

„Iar fără dragostea de sfinţi”, scria el, „ortodoxia noastră e oloagă şi simţul direcţiei dispare, căci ei sunt pildele pe care să le urmăm”.

In 1973, părinţii au inceput să publice Vieţile pustnicilor din Rusia de Nord, scriindu-le şi compilându-le cu multă trudă din mai multe izvoare rare. Scopul lor declarat, spuneau ei, era acela de a le da „nu doar ca exemple de istorie moartă, ci ca tradiţie vie”. Insă deşi le tipăreau separat in fiecare număr, unul dintre teologii academici de frunte i-a mustrat in scris pe „cei ce cheamă la o pustie inexistentă”, privind, evident, aceste Vieţi ca pe un apel la un „romantism” religios cu totul in afara condiţiilor vieţii contemporane. Când in sfarşit părinţii au tipărit toate Vieţile intr-o carte, pe care au intitulat-o „Thebaida Nordului“, Pr. Serafim a răspuns acestei critici în felul următor:

„De ce trebuie să-i insuflăm pe tinerii ortodocşi de azi cu chemarea Thebaidei Nordului, care are in ea ceva atractiv şi cumva mai accesibil pentru un zelot al veacului al XX-lea decât stearpa pustie egipteană? In primul rând, viaţa monahală descrisă aici nu a dispărut cu totul de pe pământ; este incă cu putinţă de a găsi obşti monahale ortodoxe ce predau invăţătura duhovnicească a Sfinţilor Părinţi şi a duce o viaţă monahală ortodoxă chiar in secolul al XX-lea — cu pocăinţă pentru cât de departe suntem de Vieţile vechilor Părinţi in aceste vremuri… Căutătorul înţelept işi poate afla «pustia» chiar in acest sterp secol XX.

Dar cartea de faţă nu e destinată doar acestor norocoşi.

Fiecare creştin ortodox trebuie să cunoască Vieţile Părinţilor pustiei care, impreună cu Vieţile Mucenicilor, ne dau modelul vieţii de nevoinţă creştină. Şi chiar şi aşa, fiecare creştin ortodox trebuie să ştie de Valaam, de Solovki, de Svir, Siya, Obnora şi Lacul Alb, de Schitul de la Sora şi de oamenii asemeni ingerilor care au locuit acolo inainte de a se muta la cer, ducând viaţa duhovnicească ortodoxă la care este chemat orice ortodox, după puterea lui şi după imprejurările vieţii sale. Fiecare creştin ortodox trebuie să fie insuflat de viaţa nevoinţa lor, atât de indepărtată de căile lumii. Nu este vorba de nici un «romantism.» Adevăraţii «romantici» ai vremurilor noastre sunt reformatorii ortodoxiei pariziene care, defaimând autentica Tradiţie ortodoxă, doresc […] să înlocuiască autentica concepţie ortodoxă cu un surogat lumesc bazat pe gandirea apuseană modernă. Viaţa duhovnicească a adevăratei tradiţii monahale este norma vieţii noastre creştine şi trebuie să ne informăm mai bine asupra ei înainte de Infricoşata Zi din urmă, când vom fi chemaţi să dăm socoteală de viata noastră uşuratică. Nu vom fi judecaţi pentru ignorarea vocabularului «teologiei ortodoxe» contemporane, dar cu siguranţă vom fi judecaţi pentru că nu ne-am ostenit pe calea mântuirii. Dacă nu vom trăi ca aceşti sfinţi, măcar să sporim mult prea slabele noastre strădanii pentru Dumnezeu şi să aducem prinos lacrimile fierbinţi de pocăinţă şi necontenita invinuire de sine pentru a ne putea apropia de dreptarul desăvarşirii, pe care Dumnezeu ni l-a arătat prin minunaţii Săi sfinţi”.

Iată, intr-adevăr, cuvinte tari la adresa teologilor academici din vremea vieţii Părintelui Serafim. Aşa vedea el lucrurile in 1975. In anii următori el a continuat să vadă modernismul din teologia academică ca pe o problemă semnificativă, dar a inceput să-şi concentreze atenţia asupra unei alte probleme pe care a ajuns s-o privească ca fiind mai urgentă: fariseismul din rândul tradiţionaliştilor. Pe măsură ce credinţa sa se maturiza şi experimenta tot mai adânc ce inseamnă a fi creştin, vedea mai limpede nu numai nevoia de a fi credincios Tradiţiei pentru a scăpa de cursele modernismului, ci şi nevoia de a cultiva virtuţile creştine de temelie, adică mila şi smerenia, spre a evita capcanele unei mentalităţi „tradiţionaliste” de uz propriu. Aşa cum vom vedea, această adâncire a percepţiei a dus la o schimbare a tonului scrierilor sale publicate. În ultimii săi ani, continuând să se ocupe de problemele din Biserică, nu o mai făcea aşa de mult în spirit polemic, cât mai curând cu intristare. Aşa cum avea să scrie în acei ani, „discursurile impotriva nebuniilor curente nu au efect decât atunci când ne punem pe noi inşine în situaţia respectivă, văzand-o ca pe propria noastra problemă“.

(in: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

Legaturi:

***