SFANTA PREACUVIOASA MAICA NOASTRA PARASCHEVA CEA MILOSTIVA – FECIOARA CU INIMA DE MAMA. “Sfanta Parascheva este prietena ta cea mai buna, care n-o sa te dezamageasca niciodata!”

Părintele Arhim. Andrei Coroian:

Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Parascheva cea milostivă

Fecioara cu inimă de mamă

Sfânta preacuvioasa Maica noastră Paraschiva este una dintre cele mai distinse ,,Doamne cereşti”, din acelea care fac parte din alaiul sfintelor fecioare, apropiate Maicii lui Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria. Ea se aseamănă Împărătesei cereşti, fiind mult-milostivă şi în acelaşi timp mult iubită şi venerată de către credincioşii creştini. Sfânta Cuvioasă Paraschiva păzeşte şi ocroteşte cetatea Iaşilor de peste trei sute şaizeici de ani [anul acesta se împlinesc trei sute şaizeci şi doi de ani de la aducerea moaştelor sale (1641-2013)] şi adună în capitala Moldovei sute de mii, şi chiar milioane de închinători în cursul unui an calendaristic şi bisericesc.

Dar ea este nu numai ,,grabnic ajutătoare” şi ,,mult folositoare” celor ce i se roagă şi îi cer ajutorul, ci şi un model de viaţa sfântă în toată plenitudinea ei. Gândirea şi trăirea duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ne-a lăsat această scurtă învăţătură, mult repetată de marele părinte şi învăţător duhovnicesc contemporan, Cleopa Ilie, anume că pentru a te mântui, neexcluzând învăţătura Bisericii ortodoxe: ,,credinţă, har şi fapte bune”,

mai este necesar:

“să ai faţă de Dumnezeu o inimă şi un comportament de fiu; către aproapele tău (adică către orice om din lume) să ai o inimă şi un comportament de mamă; iar faţă de tine însuţi să ai inimă, atitudine şi comportament de judecător“.

În Sfânta Paraschiva se oglindeşte desăvărşit această învăţătură atât de profundă de sintetizatoare şi cuprinzătoare în acelaşi timp a Sfinţilor Părinţi. Tânără copilă şi-a descoperit vocaţia de fiu (fiică) duhovnicească a Părintelui ceresc, aprinzându-şi iubirea faţă de Fiului Său, dulcele Mire ceresc, Iisus Hristos.

S-a născut la anul 1025, într-o familie evlavioasă şi bogată, dintr-un sat de pe malul Bosforului, numit Epivat, astăzi Selim-Paşa. La numai opt anişori aflată în biserica satului la Sfânta Liturghie, din citirea Sfintei Evanghelii, a reţinut cuvintele Mântuitorului:

“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34),

şi a înţeles că i se adresează personal, trecând la aplicarea lor practică în viaţa sa de zi cu zi.

A început a se ruga lui Dumnezeu ore în şir, unindu-se duhovniceşte cu El, dar mai ales a început să arate mila şi iubirea Lui faţă de cei săraci cu care Atotputernicul se identifică, împărţindu-şi săracilor şi scăpătaţilor hainele ei frumoase şi luminoase. De fiecare dată pleca de acasă îmbrăcată ca o prinţesă şi se întorcea înapoi îmbrăcată în zdrenţe murdare, spre marea supărare şi dezamăgire a iubitorilor săi părinţi. Aceştia au ameninţat-o, au pedepsit-o şi au bătut-o, dar totul a fost în zadar.

La treisprezece-paisprezece ani a fugit de-acasă la o mănăstire, fară ca părinţii să o mai afle vreodată. Atât de mult s-a aprins în inima şi-n sufletul ei iubirea dumnezeiască încât avea un singur gând şi un singur dor arzător, care îi stăpânea fiinţa: acela de a urma lui Iisus Hristos, Fiului lui Dumnezeu, în simplitate, în sărăcie, în suferinţe şi în sfinţenie, şi aceea de a fi o fiică ascultătoare Părintelui Său.

Uitând cu totul de casa părintească, de părinţii care ar fi vrut să o căsătoarească şi de fratele său Eftimie, care mai târziu şi el s-a călugărit şi ajuns episcop, s-a dedicat unor nevoinţe uimitoare pentru vârsta ei. Postea aspru, gustând păine şi apă doar la două–trei zile; priveghea toată noaptea făcând rugăciunii cu lacrimi şi multe metanii până la pământ; dormea pe jos şi practica multe alte nevoinţe pusniceşti pe care le practică bărbaţii sfinţi, îmbunătăţiţi.

De acolo, la vâsta de douăzeci de ani a mers în Ţara Sfântă şi a mai trăit vreme de patru-cinci ani pustnică în pustia Iordanului. Aici a suportat frigul, foamea, arşiţa dogoritoare din Orient, dar mai ales multele ispite aduse de către draci. Stim ce înseamnă aceasta din vieţile multor sfinţi, cu ce îndârjire îi loveşte satan pe acei care se dedică postului şi rugăciunii neîncetate în locuri izolate. Stim cum pe un mare sfânt cuvios contemporan, Gheron Iosif Isihastul din sfântul munte Athos, ani de-a rândul demonii îl băteau fizic, cu bâte şi ciomege, provocându-i răni foarte dureroase pentru timp îndelungat. În aceste dureri sfinţii sunt mângâiaţi doar de Dumnezeu sau Maica Domnului.

Sfânta Paraschiva a suportat şi ea cu tărie aceste răni, dureri şi lovituri, din marea ei iubire pentru Domnul. Iar El o mângâia cu harul Său şi o iubea pentru curăţia, înţelepciunea şi iubirea ei jertfelnică.

La doar douăzeci şi patru de ani i-a trimis veste printr-un înger luminos că o cheamă la Sine, spre a-I fi mireasă în cămara de nuntă cea cerească. Îngerul i-a spus să se întoarcă în locurile natale şi acolo să-şi dea sufletul. Aşa a făcut! A mai trăit un an acolo, unde altădată fusese prinţesă, ca o străină cerşetoare.

Apoi a murit şi a fost îngropată în cimitirul străinilor. După un timp oarecare sfintele ei moaşte au fost descoperite în chip minunat în urma unei vedenii pe care un creştin milostiv cu numele Gheorghe a avut-o. Acesta a îngropat în acelaşi cimitir un marinar în acelaşi mormânt, neştiind despre trupul neputrezit şi înmiresmat al Sfintei Paraschiva, iar noaptea a văzut-o în vedenie pe sfântă în chipul unei împărătese plină de strălucire cerească, spunându-i:

“Să duci moaştele mele la loc de cinste în biserică”.

Aşa s-a întâmplat, sfintele ei moaşte au stat în biserica ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Epivat o sută şaptezeci şi cinci de ani, unde au făcut nenumărate minuni şi vindecări de boli. În anul 1235 au fost mutate la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar unde, de asemenea, au făcut multe minuni. După o sută şaiezeci de ani au fost mutate la Belgrad, unde au stat o sută douăzeci şi cinci de ani, de unde în anul 1520 au fost duse la Constantinopol. De aici ele au fost aduse la Iaşi de către domnitorul Vasile Lupu la anul 1641. Acesta tocmai isprăvise în anul 1639 frumoasa sa ctitorie ,,Biserica Sfinţii Trei Ierarhi” şi pe propria sa cheltuilă a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice către Înalta Poartă, o sută cinzeci de pungi de galbeni şi, apoi, încă cinzeci către Sultan, primind moaştele sfintei Paraschiva de la Patriarhie şi permisiunea de la Înalta Poartă pentru a le aduce în Moldova.

Primirea Sfintei Paraschiva la Iaşi a fost făcută cu multă evlavie de către domnuitor, mitropolitul Varlaam, şi întreg clerul şi poporul din Moldova. Aici, la Iaşi, Cuvioasa stă de trei sute şaizeci doi de ani, devenind ocrotitoarea Moldovei şi cea mai iubită sfântă de pe cuprinsul Ţării noastre. Aici a făcut şi face cele mai multe minuni, dintre care cea mai mare este desigur cea de la 26-17 dec. 1888, cand, în urma unui incendiu, a fost ars Paraclisul, unde se păstrau sfintele moaşte, de la Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarhi. O mare minune: flăcările au mistuit totul din biserică, s-au topit candelabre, sfeşnice, cădelniţe, chiar şi racla de argint, dar moaştele au rămas neatinse. Ele, spre marea minune şi spre întărirea credinţei credincioşilor, stăteau învăluite în jăratec şi neatinse. Doar lemnul, perna şi veşmintele de sub sfântul ei trup au fost puţin atinse de fum. Martori oculari spun că Sfânta stătea pe jăratec în mijlocul flăcărilor ca o împărăteasă pe tron.

Din multele minuni şi vindecări pe care le face Sfânta Cuvioasă Paraschiva celor care îi cer ajutorul am aminti doar două.

În anul 1955 o familie din Iaşi aveau certuri şi neînţelegere în casă. Înr-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi, copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la sfânta Paraschiva şi s-a rugat cu lacrimi ca să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând omul acasă, după o oră, bate cineva la uşă. Era soţia! Avea chpul palid şi îngândurat.

– Unde ai fost femeie? Ce s-a întâmplat?

a întrebat-o soţul.

– Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid,

a răspuns femeia.

– De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 (20) seara, pe când venea un tren cu mare viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede de mână şi mă aruncă afară de linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului. După, m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acel cumplit păcat şi m-am întors acasă.

– Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră dormea, iar eu mă rugam la Cuvioasa Paraschiva. Ea era aceea, nu fiica noastră! Ea te-a salvat! Să-i mulţumim că te-a salvat de la o dublă moarte, sufletească şi trupească.

Şi s-au rugat împreună. De atunci a existat multă pace, armonie şi bucurie duhovnicească în acea familie.

A doua este cea întâmplată unui inginer din Iaşi, bolnav de plămâni. Fiind internat în spital pentru operaţie, mama sa se ruga pentru el. Timp de două săptămâni medicii au amânat operaţia, iar apoi au consatata că tumoarea dispăruse în chip miraculos. Atunci i-au spus bolnavului:

– Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie! Nu mai aveţi nimic, întoarceţi-vă sănătos acasă. Cineva se roagă lui Dumnezeu pentru Dumneavoastră!

Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Paraschiva este grabnic ajutătoare şi mult folositoare celor ce îi cer ajutorul. Ea este fecioara cu inimă de mamă, care a iubit desăvâşit pe Dumnezeu, închinându-i fecioria ei, dar şi pe oameni, ca o mamă bună. Acelaşi lucru îl face şi din cer, de aproape o mie de ani. La Iaşi, ea uneşte cerul cu pământul. An de an, milioane de oameni se întâlnesc acolo cu Dumnezeu şi îşi împacă sufletul cu El, prin mijlocirile ei.

Sfinţii aceasta fac: duc lumea la cunoştinţa lui Dumnezeu şi o împacă cu El, iar pe Dumnezeu îl fac milostiv, blând şi iertător, şi-L împacă cu lumea. Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Paraschiva a chemat şi alţi mari sfinţi în această lucrare a ei spre o mai mare bucurie a credincioşilor. De aceea, în ultimii douăzeci de ani, au fost aduse la Iaşi multe alte sfinte moaşte spre mângâierea pelerinilor şi întărirea credinţei adevărate în Dumnezeu.

De aceea, cu recunoştinţă, ne îndreptăm gândurile noastre spre Sfânta Paraschiva, şi ne rugăm ei cu bucurie şi mulţumire să mijlocească iertarea păcatelor noastre, să vindece, cu darul ei primit de la Hristos, bolile noastre sufleteşti si trupeşti, să ne călăuzească pe calea curăţiei şi a fecioriei mult plăcută lui Dumnezeu, să ne călăuzească pe calea răbdării, a bunătăţii, a milosteniei şi a blândeţii, să sporim prin mijlocirea rugăciunilor ei şi prin plida vieţii ei credinţa noastră şi iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Ca şi în cer, când o vom vedea să-i cântăm:

Bucură-te, Sfântă Cuvioasă Paraschiva mult folositoare!

***

• Doxologia:

Ionela-Cristina Răciu: Sfânta Parascheva, mă mai recunoști în marea pelerinilor?

Mi-aduc aminte că pe la începuturile studenției aterizam ca o pasăre obosită la rândul de închinători, cam întotdeauna apăsată de una sau alta din grijile de om mare – căci așa mă considerau toți, dintr-odată, și cum să le spun că-mi venea să fug unde văd cu ochii, de frică și intimidare? Instinctiv, număram cam câți oameni sunt înaintea mea, calculam cât mai durează până plec spre casă, ajungeam la racla Sfântei Parascheva, spuneam o rugăciune scurtă în gând, primeam mir pe frunte de la vreun părinte și o luam din loc val-vârtej.

Sfânta a avut răbdare cu mine și m-a primit mult timp așa. Eram „plângăreața cu petițiile”: „dacă se poate, Cuvioasa, te rog să trec sesiunea asta cu bine, că nici de data asta n-am terminat de învățat toate cursurile”. „Am nevoie de niște bani de taxă, te rog, fă cumva, de unde știi tu, trimite-mi…” „Mi-e dor de mama, mi-e dor de nu mai pot de-o mângâiere, alină-mă tu.” Câte și mai câte! Alteori, rugăciunea mea suna a disperare, aș putea spune chiar obrăznicie: „Nu mai pot! Nu mai pot, nu mai găsesc nici o portiță, chiar n-ai de gând să faci nimic de data asta?!”.

Modul în care Sfânta Parascheva a lucrat în viața mea a fost uneori foarte discret, voalat, iar alteori am văzut limpede cum lucrurile se așezau parcă milimetric, în așa fel încât să-mi fie bine. Și nu doar pe moment, ci în perspectivă.  Am început să pricep  de ce mama mi-a zis odată, la un hram, după ce ne-am închinat la moaștele Cuvioasei și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cristina, indiferent ce-o să ți se întâmple în viața asta, nu contează c-o să fie vorba de bucurii sau necazuri, să ții minte un lucru: Sfânta Parascheva este prietena ta cea mai bună, care n-o să te dezamăgească niciodată!”.

Viața a făcut să înțeleg ce înseamnă situațiile care ne aduc la marginea răbdărilor. Căci în lumea asta sunt oameni care au mâncat, cred, cuptoare întregi de pâine înmuiată-n lacrimi amare! Tot Sfânta m-a învățat să mă deschid spre oameni, să-i văd ca pe copiii care au fost cândva, ca pe inimi care poartă doruri, nevoi, dureri, daruri. Sfânta m-a școlit cu răbdare despre acceptarea voii și lucrării lui Dumnezeu în viața mea. M-a cucerit câte un pic, în timp, și am înțeles că Sfânta Parascheva chiar nu mă părăsește niciodată, nici măcar atunci când eu parcă uit de puterea mijlocirii sale.

Lângă racla Cuvioasei Parascheva am purtat cele mai de preț discuții cu mine însămi și cu Dumnezeu. Am înțeles că Sfânta mă așteaptă să-i duc toate cererile și nevoile mele, să las la picioarele ei bocceluța cu poveri, dar că e important să fac asta necondiționat, fără să-mi lipesc inima de un anumit rezultat. Simt că e suficient să-i spun ce mă doare – ori doar atât, că mă doare –, iar ea se va ocupa de problema mea într-un mod neașteptat de frumos și imposibil de bănuit. În lumea sfinților, ședințele de rezolvare a crizelor omenești se țin altfel ‒ în capul mesei e Hristos, prezent nemijlocit, iar Sfânta Parascheva mijlocește pentru noi rugându-L față către Față. Grabnic ajutătoare și deosebit de convingătoare! Din minunile pentru care dau mărturie mii și mii de oameni am aflat că Sfânta a recuperat case pierdute, a vindecat bolnavi fără speranță – de la boli mentale, atacuri cerebrale, cancer terminal, până la cazuri care au scăpat fără operație –, a găsit lucruri pierdute sau furate, a reunit familii destrămate, a dăruit prunci soților, a luminat mințile elevilor și studenților, de au făcut carte și au ajuns oameni în viață, a rânduit căsătorii binecuvântate, a apărut în vis sau aievea oamenilor, schimbându-le pentru totdeauna inimile și sensul vieții. Și încă neștiute sunt atâtea dintre minunile și intervențiile ei!

Săptămâna trecută, într-o seară, intru în catedrală și fac rapid o cruce. Am întârziat cam mult cu treburile zilei, ușile se închiseseră la fix, acum era și trei minute. Dar, a nu-știu-câta-oară, cineva a deschis și m-a chemat înăuntru. Fără ca eu să mă agit, fără să ciocănesc, fără ca nimeni să știe că aștept pe-afară. E modul în care lucrează Sfânta. În liniște, discretă, elegantă, fără brizbrizuri duhovnicești. E pur și simplu stilul ei, inconfundabil.

În catedrală era lumină multă, candelabrele erau aprinse ca duminica la Liturghie. Nu mai erau alți închinători. Numai Cuvioasa, părintele de la raclă și doamna care termina de făcut curățenia. Liniște deplină și o încremenire a timpului. Tihnă și bucuria de a mă ruga în genunchi, lângă Sfânta Parascheva, fără ca nimeni să mă grăbească, fără ca nimic să mă distragă. Venisem tot așa, cu cârca de probleme, de griji. Mă gândeam că acuși începe forfota hramului Cuvioasei, agitația, „dezordinea” de care se plâng mulți în oraș ‒ deranjați, iată, nu de valurile de gunoaie din urma concertelor în aer liber, ci de mirosul busuiocului și de pelerinii care se mai așază uneori pe bănci, cu bagajele lângă ei, să-și mănânce bucata de pâine sub cerul liber.

Sărutând mâinile Sfintei, mintea mea s-a golit. Era de parcă liniștea din catedrală a năvălit toată, ca aerul de munte, în mine. M-am simțit acasă, împreună cu prietena mea cea mai bună, am simțit că-i aparțin, că mă iubește cu o dragoste fără hotar, fără condiții și fără sfârșit. Și am înțeles că așa cum mă primește pe mine ca să-mi odihnească sufletul, așa cum mă umple de daruri și de bucurie prin simpla închinare la moaștele sale, cinstite de Dumnezeu cu harul Său, la fel se întâmplă cu fiecare dintre pelerinii care-i trec pragul pe parcursul anului și la sărbătoarea hramului. Se împrietenește cu fiecare și vorbește pe limba lui, om cu om primește ceea ce nădăjduiește să primească ‒ dragostea care nu dezamăgește niciodată.

Să mă mai întreb atunci de ce oamenii stau câte o zi și-o noapte la rând, să se închine pentru câteva clipe? De ce vin de peste tot din țară ori își iau concediu special ca să vină din America sau din Franța sau de oriunde mai vin, pentru a participa la hramul Sfintei?

Anul acesta, la procesiunea „Calea Sfinților” a plouat torențial. Ieșea abur când deschideam gura să vorbesc. În fața mea, din hainele fraților de rugăciune șiroia ploaia ca din streașină. S-a umplut bulevardul, din mal în mal, nu doar de șuvoaie de apă, ci și de fluviul cald al pelerinilor care cântau troparul Sfintei Parascheva, mergând în urma cinstitelor sale moaște, ale Sfintei Maria Magdalena și ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ieșiseră mame și medici la toate ferestrele Maternității „Cuza”, pe lângă care a trecut convoiul, și cântările pelerinilor au luat-o-n sus, urcând etajele clădirii, răspândindu-se odată cu lumina pe la geamuri, plutind în aer odată cu tămâia. Ploaia pogora peste noi, iar rugăciunile noastre urcau la cer. Mi-a trecut prin minte oare ce-i face pe toți oamenii aceștia să fie aici, atât de drepți, de bucuroși, de ce și-au luat cu ei copiii, nepoții, de ce zâmbesc și slavoslovesc, deși le-au înghețat mâinile pe lumânări sau pe mânerul umbrelei?

Este darul sfinților și-al lui Dumnezeu!  Într-o mare de oameni, Sfânta Parascheva ne recunoaște pe toți cei care ne-am îndreptat vreodată un gând cât de mic spre ea, ne așteaptă ca pe prietenii cei mai dragi, să o sărbătorim de ziua ei și îi cheamă s-o cunoască pe toți cei care încă nu știu ce daruri le-a pregătit ea deja.

Miezul lui octombrie e vremea culegerii roadelor duhovnicești care să ne hrănească până la hramul de anul viitor. Să-i ducem Sfintei Parascheva în dar rugăciuni, flori și inimi deschise, ca să plecăm încărcați cu har, cu binecuvântare, cu ajutor dumnezeiesc, cu minuni în toate buzunărașele sufletului și cu încredințarea că acolo, Sus, Cineva ne iubește și a rânduit ca aici, pe pământ, îmbrățișarea Sfintei Parascheva să ne cuprindă pe toți!

***

A auzit Cuvioasa Parascheva rugăciunea tuturor

Omul apăsat de povara grijilor materiale păşeşte cu greu pe cărarea îngustă şi anevoioasă care duce la mântuire. Ezită, se poticneşte şi, dacă nu imploră sprijinul sfinţilor, este tentat să pornească pe căile bătătorite ale patimilor înșelătoare.

În infinita Sa înţelepciune, Dumnezeu a rânduit ca moaştele sfinților să fie răspândite, ca nepreţuite daruri, în toată lumea creştină.

Prin prezenţa la Iaşi, în Catedrala Moldovei, a moaştelor Sfintei Parascheva, noi, românii (şi nu numai), am dobândit o vistierie du­hovnicească fără de preţ, un etern izvor de ajutor, atât în alungarea pământeştilor ispite, în depăşirea dificultăţilor materiale, a suferin­ţelor trupeşti, cât şi în răstignirea numeroaselor patimi.

În sfânta catedrală s-au rostit, de-a lungul vremii, rugăciuni cât nisipul mărilor: în gând, în şoaptă, în duioase gesturi de smerenie, în stropi fierbinţi de lacrimi, în glas de acatist, în arşiţa privirilor pier­dute, în suspine disperate, individuale sau colective.

A auzit Cuvioasa Parascheva rugăciunea tuturor, dăruind, după taina rânduielilor divine, flori ale bucuriilor imediate sau mai înde­părtate, ca nişte cununi ale răbdării. Aici, s-au adăpat cu putere şi speranţă orfani, văduve, studenţi, soţii înlăcrimate, purtând jugul căsniciei împletit cu durere, suferinzi în haina disperării sau a resemnării, nedreptăţiţi osânditi de semenii lor, tineri căsătoriţi dorindu-şi copii, nevinovaţi copleşiţi de mrejele vrăjmaşului şi acoperiţi de stropii prea fierbinţi ai stresului zilnic.

Toţi cei care au alergat la „buna sfătuitoare“, „mâna vindecării“, „liman lin şi neinviforat“, „turnul biruinţei“, în fiecare an, pe 14 octom­brie, ascultă chemarea inimii, revărsându-se în râul de pelerini. În pofida multor obstacole, pelerinii îşi exprimă lângă sfintele moaşte recunostinta, se întăresc cu „hrana duhovnicească“, se simt mai bogaţi lângă acest „mărgăritar nepreţuit“, apoi se întorc acasă, „propovă­duind cu mărire şi cântări toate minunile“ dobândite ca nişte flori tainice ivite dintr-un „crin răsădit în grădina cea de sus“.

La moaştele Sfintei Parascheva, „trandafir neatins de viermele trufiei“, rugătorii vor fi mereu ca un râu ce îşi întoarce valurile de mulţumire către „izvorul vieţii şi al milostivirii“. Ei, închinătorii, în­demnaţi de scânteia conştiinţei, nu vor da uitării promisiunile făcute: să-şi spele haina patimilor, să fie mai generoşi, să îngenuncheze citind, cât mai des, acatistul Sfintei, cea „vrednică mijlocitoare către Domnul“.

Prof. Maria Olaru, Iaşi

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, volumul I, Editura Doxologia, 2011, pp. 17-18)

***

Protosinghel Valerian Radu: Tuturor vom spune minunile tale!

În inima oraşului Iaşi se află Catedrala Mitropolitană care adă­posteşte moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei şi a tuturor celor care, cu credinţă, cer ajutorul ei.

Cuvioasa, o fecioară care a trecut la Domnul la vârsta de 27 de ani, L-a iubit atât de mult pe Hristos, încât L-a rugat să nu mai plece de la ea. Hristos a răspuns rugăciunilor ei, binecuvântându-i trupul cu prezenţa harului făcător de minuni chiar și după moarte.

Ea este mult folositoare prin faptul că dăruiește lumina lui Hristos sub forma vindecărilor miraculoase, sfințind, izvorând mir, împlinind ruga tuturor celor care cred în binecuvântarea Domnului prin sfinţii Săi.

Timpul petrecut lângă sfintele moaşte mi-a dat prilejul să constat o afluență impresionantă de oameni, de diferite vârste şi profesii, din ţară şi din străinătate, care, cu lacrimi smerite, cereau Sfintei rezol­varea problemelor cu care se confruntau. Mulţi dintre ei reveneau, multumindu-i pentru ajutorul dat, plângând de fericire; alţii plecau cu speranţa că ocrotirea Sfintei nu va întârzia.

Este incontestabil faptul că această mulţime de pelerini constituie o mărturie a minunilor pe care Cuvioasa Parascheva le-a săvârșit ca răspuns la cerinţele lor sincere, adeseori pline de durere, dar motivate, cu smerenie, de nădejdea în binefacerile ei. Aceste fapte minunate descoperă pedagogia divină a Sfintei Treimi, pronia lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa.

Fericirea celor care au simţit binecuvântarea harului adevereşte că, în esenţa minunii, „se află Cineva mai tare decât vântul, decât focul, decât potopul, boala şi moartea”.

Prin intermediul minunilor mijlocite de sfinţi, Dumnezeu cheamă pe oameni la starea de sfinţenie, în virtutea creării lor după chipul Său (Facerea 1, 26-27). Este o invitaţie spre asemănarea cu Dumnezeu, spre actualizarea realităţii ontologice a omului, exprimată tainic în Psalmul 81, 6: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt» ”. Acest progres spiritual înseamnă înnoirea omului, che­marea de a vieţui veşnic cu Mântuitorul, sfânt şi desăvârşit în El.

Prin lucrarea harului divin „«eu-l» sfinţilor dobândeşte o trans­parenţă tot mai mare pentru Hristos şi pentru semenii lor”.

Astfel, abundența binefacerilor Sfintei Parascheva îi atrage pe oameni la ea, transformându-i din oameni trupeşti în oameni duhov­niceşti, izbăvindu-i, astfel, de neştiinţă duhovnicească, uitare şi nepăsare.

Sfânta, ca model al umanităţii celei noi, ne învaţă că numai cel ce trăieşte în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este om adevărat, iar acest lucru este o necesitate pentru a deveni precum „Hristos-Cu­vântul lui Dumnezeu, prin har”.

Protosinghel Valerian Radu

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, volumul I, Editura Doxologia, 2011, pp. 13-15)

Va recomandam si: