SFANTUL STARET VARSANUFIE DE LA OPTINA – marturisiri, pilde, invataturi de mantuire: “Daca privim cu atentie viata noastra, vom vedea ca ea toata este PLINA DE MINUNI, numai ca deseori trecem pe langa ele cu indiferenta”
- Sfantul Varsanufie de la Optina ne impartaseste din TAINELE ESENTIALE ALE LUPTEI PENTRU MANTUIRE
- Sf. Varsanufie de la Optina: “Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos…”
- Sf. Varsanufie al Optinei despre vremurile din urma si despre realitatile eshatologice: FERICIT CEL CE CITESTE CUVINTELE CARTII ACESTEIA…
- CU CE GANDURI SA PORNIM IN ANUL CEL NOU?
- Sfantul Varsanufie de la Optina despre IDOLATRIA FRUMUSETII, CERCETAREA INIMII, RUGACIUNEA PENTRU DUSMANI, SPOVEDANIA DEASA
***
Din CONVORBIRILE STAREŢULUI VARSANUFIE DE LA OPTINA CU FIII LUI DUHOVNICEŞTI
(1907-1912)
1907
Bunicii si strabunicii mei au fost negustori milionari in Samara. Lor le apartinea o strada intreaga, numita strada Kazan. Toata familia noastra s-a aflat intotdeauna sub ocrotirea deosebita a icoanei Maicii Domnului din Kazan.
Cand eu aveam trei-patru ani, impreuna cu tatal meu mergeam des la biserica si de multe ori, cand stateam langa icoana Maicii Domnului, mi se parea ca Nascatoarea de Dumnezeu se uita la mine din icoana si zambeste si ma cheama. Eu fugeam la tatal meu.
– Tata, tata, Ea este vie! – repetam eu.
– Cine, copilasul meu?
– Nascatoarea de Dumnezeu.
Tata nu ma intelegea. Odata, cand aveam sase ani, s-a intamplat urmatorul lucru: noi locuiam in vila de pe mosia noastra din Orenburg. Casa noastra se afla intr-un parc urias si era pazita de paznici si caini, astfel incat nu era posibil ca o persoana straina sa patrunda acolo fara sa fie observata. Odata ma plimbam impreuna cu tatal meu prin parc si, deodata, nu pot sa-mi dau seama de unde, a aparut in fata noastra un batran. Apropiindu-se de tatal meu, el a spus:
„Ţine minte, parinte, ca acest copilas, la timpul sau, va scoate suflete din iad”.
Dupa ce a spus aceasta, el a disparut. In zadar l-au cautat apoi peste tot, nici unul dintre paznici nu l-a vazut.
Mama mea a murit atunci cand eu am venit pe lume si tatal meu s-a casatorit a doua oara. Mama mea vitrega era o femeie adanc credincioasa si nemaipomenit de buna, astfel incat i-a tinut pe deplin locul mamei mele. Şi pot sa spun chiar ca nici mama mea naturala nu ar fi putut sa imi dea o asemenea educatie. Ea se destepta foarte devreme si in fiecare zi mergea cu mine la utrenie, netinand cont de varsta mea frageda.
Era dimineata, foarte devreme. Eu ma trezeam, insa nu vroiam sa ma scol. Camerista o ajuta pe mama sa se spele, iar eu ma infofoleam in patura. Mama deja era gata. Ah, Pavel inca doarme – spunea ea – adu-mi incoace apa rece – ii zicea cameristei.
Intr-o clipa eu ieseam din patura.
– Mamico, dar eu m-am trezit deja!
Ma imbracau si impreuna cu mama mergeam la biserica. Era inca intuneric bezna, iar eu ma prabuseam in nametii de zapada si paseam in urma mamei.
Insa ei ii placea sa se roage si acasa. Citea acatistul, iar eu cantam cu glas tare si subtire in toata casa:
– Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi!
La noua ani am fost dat la gimnaziu. Anii de scoala au trecut repede. Apoi am intrat la serviciu si m-am instalat in Kazan, sub acoperamantul Imparatesei Ceresti. Cand am implinit douazeci si cinci de ani, mama a venit la mine cu propunerea de a ma casatori. Pentru staruinta ei, eu m-am apropiat pentru prima data de femei si am intrat in discutie cu ele.
„Dumnezeul meu! Ce plictiseala de neindurat – am gandit eu – toate vorbesc numai despre trasuri, vesminte, palarii. Despre ce voi vorbi cu sotia cand ma voi casatori? Mai bine nu, renunt la aceasta”.
Au mai trecut cinci ani. Mama a inceput sa ma sfatuiasca din nou:
„Gandeste-te, Pavlusa, ca poate inca vrei sa te casatoresti, dar sa te uiti atent la domnisoare, poate iti place vreuna dintre ele”.
Eu am ascultat-o pe mama, asa cum am facut si prima data, insa am avut aceeasi impresie din discutiile cu femeile si m-am hotarat in suflet sa nu ma casatoresc. Cand am implinit treizeci si cinci de ani, mama mi-a spus din nou:
„Ce-i cu tine, Pavlusa? Tot te feresti de femei? Curand vor trece si anii tai si nimeni nu va mai veni dupa tine! Ia seama, ca apoi sa nu regreti!”.
Ca ascultare, am implinit dorinta mamei si am intrat iarasi in discutie cu femeile. In ziua aceea, la unii dintre cunoscutii nostri s-a dat un mare ospat. M-am gandit ca voi intra in discutie cu cea care se va intampla sa stea langa mine. Şi, deodata, langa mine a aparut un preot, care se distingea printr-o viata duhovniceasca inalta si a purtat cu mine o discutie despre rugaciunea lui Iisus. Eu am fost asa de captivat, ascultandu-l, incat am uitat cu desavarsire de intentia mea de a vorbi cu domnisoarele. Cand s-a terminat ospatul, mie mi s-a intarit hotararea de a nu ma casatori, lucru pe care i l-am si spus mamei. Mama s-a bucurat foarte tare. Ea intotdeauna si-a dorit ca eu sa-mi inchin viata Domnului, insa niciodata nu mi-a vorbit despre acest lucru. Domnul m-a condus pe cai nevazute spre monahism.
Din mila lui Dumnezeu l-am gasit la Optina pe batiuska Ambrozie, care m-a binecuvantat sa intru in manastire.
In anul dinaintea intrarii mele in schit, in a doua zi a Nasterii lui Hristos, eu ma intorceam de la liturghia de dimineata. Era inca intuneric si orasul tocmai incepuse sa se trezeasca. Deodata s-a apropiat de mine un batranel, cerandu-mi milostenie. Eu mi-am adus aminte ca nu imi luasem portofelul, iar in buzunar aveam cu totul douazeci de copeici. I le-am dat batranelului si i-am spus: „Iarta-ma, nu am mai mult la mine”. Acela mi-a multumit si mi-a dat o prescura. Eu am luat-o, am pus-o in buzunar si am vrut numai sa ii spun ceva sarmanului, dar el nu mai era. In zadar m-am uitat in jur, el disparuse fara urma. In anul urmator, in aceeasi zi, eram deja in schit.
Daca privim cu atentie viata noastra, vom vedea ca ea toata este plina de minuni, numai ca deseori noi nu le observam si trecem pe langa ele cu indiferenta.
Sa ne dea Domnul minte ca sa petrecem cu bagare de seama zilele vietii noastre, sa lucram cu frica si cu cutremur la mantuirea noastra. Amin.
***
2 iunie 1910
Eu as vrea sa continui cu voi discutia despre trecerea peste hotare. Voi stiti deja ca trebuie sa intelegeti acest lucru duhovniceste. A trece peste hotarele patimilor noastre inseamna a ne izbavi de ele complet si a le inlocui cu cele opuse lor – cu virtutile. Cand treci granita, trebuie sa ai la tine pasaportul. Tot asa, biruind patimile, noi dobandim o noua infatisare – pasaportul pentru Viata Vesnica.
Fiecare patima este o boala a sufletului; invidia, mania, zgarcenia nu sunt trupesti, ci sufletesti. Daca se vindeca trupul bolnav, cu atat mai mult trebuie sa fie vindecat sufletul bolnav. Pentru lupta cu patimile exista manastirile. Cu toate acestea, nici mirenii nu sunt scutiti de aceasta lupta, daca vor mantuirea. Iata ca si in schitul nostru se duce lupta. Nimeni nu devine dintr-o data despatimit. Unul este mandru, altul – desfranat, daca nu cu simturile, atunci cu gandurile, al treilea este atat de rau, incat trebuie sa treci pe langa el cu frica, al patrulea este zgarcit, tine la fiecare copeica, astfel incat spui fara sa vrei: pentru ce a mai venit la manastire? Al cincilea este rob al pantecelui, isi doreste numai sa manance. „Doar ai fost deja la masa” – i se spune. „Ce masa mi-au dat mie, mi-au dat putin” – raspunde si mananca pe furis in chilie, isi randuieste si o gustare (intre masa de pranz si masa de seara) si una la miezul noptii si asa mai departe. Acesti oameni constientizeaza singuri pacatele lor si se caiesc pentru ele, insa la inceput indreptarea se face incet. Staretii experimentati in viata duhovniceasca se uita la ei cu ingaduinta: el este incepator, ce sa astepti de la el? Insa vor trece douazeci si cinci de ani si vom vedea ca stradaniile nu au fost in zadar. Din rob al pantecelui a devenit postitor, din desfranat – feciorelnic, din mandru – smerit si asa mai departe. In lume sunt putini cei care stiu despre aceasta lupta.
La intrebarea cum sa te mantuiesti, cei bineintentionati raspund ca trebuie sa te rogi lui Dumnezeu pentru mantuire, iar daca te vei ruga, te vei mantui. Şi nu ies din acest cerc. Dar, printre altele, trebuie stiut ca rugaciunea omului impatimit nu il mantuieste. Ţelul, unicul tel al vietii noastre consta in a dezradacina patimile si a le inlocui cu cele opuse lor – cu virtutile. A incepe aceasta lupta este un lucru mai bun decat toate: desi in noi exista toate patimile, totusi unele sunt intr-o masura mai mare, altele – intr-o masura mai mica. Trebuie sa stabilim care patima domneste in noi si sa ne inarmam impotriva ei. A duce lupta cu toate patimile dintr-o data nu este posibil – ne inabusim. Dupa ce am biruit o patima, trecem la dezradacinarea alteia si asa mai departe.
Omul, care a ajuns la despatimire, dobandeste oarecum o diploma pentru dreptul de a intra in Imparatia Cereasca, devine prietenul ingerilor si al sfintilor. Omul care nu a biruit patimile, nu poate fi in rai; el este retinut la chinuri. Dar sa presupunem ca el a intrat in rai. Cu toate acestea el nu este in stare sa ramana acolo si nici el insusi nu vrea. Pe cat de greu ii este omului needucat sa fie intr-o societate bine educata, pe atat ii este si omului impatimit sa fie in adunarea celor despatimiti. Invidiosul si in rai ramane invidios, cel mandru nici in Ceruri nu devine smerit. Oamenii cu conceptii opuse nu se inteleg unul pe celalalt si deseori isi fac rau.
Nu demult eu am primit o scrisoare de la o fiica duhovniceasca. S-au intors de la Optina cu totii intr-o stare sufleteasca plina de bucurie, dar au intrat in vorba cu o necredincioasa, care se intorcea tot de aici.
– Ce este deosebit la Optina – a intrebat ea – ma mir ca se straduiesc multi sa mearga acolo.
– Dar dumneavoastra ati fost la vreunul dintre stareti?
– Nu, dar pentru ce sa merg acolo?
– De ce ati hotarat asa? Iata, prietena dumneavoastra gaseste multa multumire sufleteasca cand vorbeste cu staretul Varsanufie.
– Ea are o alta structura sufleteasca, iar eu la Varsanufie nu voi merge niciodata. Nu neg ca el este un psiholog deosebit si ca stie sa analizeze totul bine, insa nu exista har in el.
Se tulbura un suflet tanar, auzind aceste afirmatii.
Intr-adevar, eu personal nu sunt nimic. Domnul face totul. Precum soarele il lumineaza pe un om si astfel el devine luminos (desi acest lucru nu depinde de el), tot asa si harul lui Dumnezeu lucreaza prin mine, pacatosul. Daca vine un om credincios, atunci imi este dat sa ii spun ceva spre folos. Cu cei necredinciosi este mai greu. Uneori Domnul nu imi descopera nimic despre ei si nu stiu ce sa le spun, dar ma uit la icoana si ii sfatuiesc sa se roage. Cum sa ne rugam, spun ei, aceasta o stim si fara dumneavoastra. Insa fara Dumnezeu, fara credinta si fara fapte nu se mantuieste omul.
Este cunoscuta povestirea evanghelica despre locuitorii din Capernaum, unde Domnul Insusi nu a putut sa faca minuni si S-a mirat de necredinta lor. Sunt multi oameni necredinciosi pretutindeni – si in lume, si chiar in manastire. La noi in schit, in timpul parintelui Ambrozie, era un calugar pe nume Teodosie, care mergea permanent la batiuska. Odata, venind la el, i-a spus:
– Iata, batiuska, sunt deja douazeci de ani de cand sunt legat de sfintia voastra si tot nu am puterea sa marturisesc un gand.
– Ce fel de gand?
– E foarte greu sa spun, deoarece gandul este impotriva sfintiei voastre, batiuska.
– Pai, ce iti spune gandul? Ca eu sunt desfranat? Ucigas? Hot?
– Nu, mai rau.
– Uneltitor?
– Nu, mai rau.
– Nu il marturisi acum – a spus poruncitor parintele Ambrozie.
Şi dupa cum s-a exprimat parintele Teodosie, i-a cazut lacatul de la gura.
– Batiuska, – a grait el – desi eu ma folosesc permanent de sfaturile sfintiei voastre, totusi nu cred ca aveti har, ci aveti darul judecatii drepte.
– Totusi – a raspuns parintele Ambrozie – si acesta inseamna ceva.
Au trecut cativa ani. Parintele Ambrozie deja murise, iar calugarul Teodosie, citind odata Proloagele, cu uimire a aflat un loc, in care se povesteste urmatoarea intamplare. Odata niste asceti renumiti, in randul carora era si cuviosul Antonie cel Mare, s-au adunat si au hotarat care virtute este mai importanta decat toate. Unul a spus – rabdarea si a fost contrazis: cineva anume a fost rabdator, insa a cazut. In cele din urma toti au fost de acord ca cea mai importanta virtute este judecata duhovniceasca (dreapta socotinta). Atunci a inteles Teodosie ca batiuska cel raposat a avut un dar duhovnicesc nepretuit.
Cuvintele mele sunt simple, usor de inteles si pentru un copilas de cinci ani, insa in ele se ascunde sensul intregii vieti. A invata sa ne luptam cu patimile noastre este foarte important, absolut necesar. Calauza cea mai buna sa fie pentru voi citirea Vietilor Sfintilor. Lumea a parasit deja de mult aceasta lectura, insa nu va asemanati cu lumea – si citirea va va mangaia mult. In Vietile Sfintilor noi gasim indrumari despre cum sa ducem lupta cu duhul rautatii si sa ramanem invingatori. Domnul sa va ajute!
23 decembrie 1910
Savarsirea rugaciunii lui Iisus este foarte importanta. In schitul Optina toti calugarii sunt obligati sa faca in fiecare zi cincisutimea, adica pravila alcatuita din 300 rugaciuni ale lui Iisus, 100 – ale Maicii Domnului, 50 -ale Ingerului pazitor si 50 – ale tuturor sfintilor. Desi aceasta pravila este obligatorie numai pentru calugari, totusi ar fi bine daca si mirenii ar savarsi-o, dupa putere.
De asemenea este bine ca in fiecare zi sa se citeasca psalmii 90 si 50. Psalmul 90 „Cel ce locuieste in ajutorul Celui Preainalt” este folositor sa se citeasca de trei ori pe zi: dimineata, la miezul zilei si seara. In miezul zilei pe om il ataca mai ales diavolul desfraului, iar acest psalm il alunga departe. Apostolul Petru spune:
„Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8).
De aceea trebuie intotdeauna sa facem rugaciunea lui Iisus, care este o arma puternica impotriva vrajmasului! Domnul a spus:
„… in numele Meu demoni vor izgoni…” (Marcu 16, 17).
Aceasta rugaciune ii descopera omului tainele vesnice ale lui Dumnezeu.
In Siberia se nevoiau doi prieteni – Vasilisc si Zosima. Ultimul era un om invatat, iar primul era chiar analfabet. Netinand cont de o asemenea diferenta, ei se iubeau sincer si se completau unul pe altul. Vasilisc, desi era analfabet, se distingea printr-o viata duhovniceasca inalta. Savarsirea neincetata a rugaciunii lui Iisus ii aducea o desfatare de nespus si il ducea in adancul cunoasterii lui Dumnezeu. Deseori, cand Zosima venea la Vasilisc, acesta era intr-un asemenea extaz duhovnicesc, incat nu putea sa poarte o discutie obisnuita. Vasilisc ii spunea lui Zosima adevaruri inalte, pe care acela le nota si dupa aceea chiar edita o carte, insa multe lucruri nu ajungeau in ea, deoarece Vasilisc nu ii ingaduia sa noteze tot.
Savarsiti si voi, fiii mei, dupa putere, aceasta rugaciune, caci ea va pazeste de orice rau. Savarsind-o! Veti dobandi treptat blandetea, smerenia si nerautatea. Sa va cunoasteti lipsurile voastre si sa nu doriti sa il osanditi pe aproapele vostru. Fata de cei potrivnici purtati-va cu blandete, iar fata de dusmani – cu bunavointa. Aceasta rugaciune sfanta va fi pazitorul fecioriei voastre. Daca cineva dintre voi vrea sa se casatoreasca, atunci ea il va indeparta de orice om rau si va aduce un om bun si credincios pentru a se ajuta reciproc pe drumul vietii.
Exista trei drumuri: casatoria, fecioria si calugaria. Fiecare drum poate duce in Imparatia Cereasca. In casatorie – prin implinirea in numele lui Hristos a obligatiilor de mama si sotie; in feciorie – prin inchinarea ei lui Dumnezeu; in calugarie – prin lepadarea de toate pentru Imparatia lui Dumnezeu. Eu nu va chem in manastire, caci in timpul acestei decaderi a vietii monahale uneori este mai usor sa te mantuiesti in lume. In fiecare drum al sau omul ar trebui sa Il caute sincer pe Dumnezeu si sa tinda catre El. Desigur, drumul monahal este un drum imparatesc si cine, intrand in manastire, va fi un adevarat calugar, se va invrednici de mare rasplata.
Cu cativa ani in urma a avut loc o intamplare interesanta. Intr-o pustie un frate s-a hotarat sa iasa din manastire. In ajun si-a adunat lucrurile lui si a invitat cativa frati sa vina la el in ziua urmatoare, sa isi ia ramas bun. A fagaduit ca vor bea ceai si, s-ar putea, si votca. In ziua urmatoare au venit invitatii si s-au mirat. Toate lucrurile fusesera din nou asezate, iar calugarul sedea pe lavita, dupa cat se parea, fara sa se pregateasca sa plece. Unde era masa? Unde era samovarul?
– Samovarul sta pe raft – a fost raspunsul.
– Totusi, daca doriti, eu il pun.
– Ce inseamna aceasta – daca doriti? Doar tu ne-ai chemat sa ne ospatezi ca sa-ti iei ramas bun!
– Dar eu, fratilor, nu mai plec nicaieri. Domnul m-a invatat minte.
Şi calugarul a povestit despre vedenia lui din vis. El s-a invrednicit sa vada locasul pregatit calugarilor; prin frumusetea lui era incomparabil mai bun decat locasurile mirenilor. Aceasta povestire a produs asupra tuturor o impresie puternica. I-au relatat egumenului, iar acela – arhiereului. Arhiereul a socotit ca visul este duhovnicesc. El a fost tiparit intr-o carticica aparte.
Oricum sa te mantuiesti, numai sa te mantuiesti! Domnul ii cheama pe toti in Imparatia Lui:
„Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine“ (Apoc. 3, 20) – spune Hristos.
Fericiti sunt aceia care aud glasul urmeaza!
[…]”
(din: Staretul Varsanufie de la Optina, “Mostenire duhovniceasca“, Editura Egumenita)
Legaturi:
- “Familia ortodoxa”: STALPII DE FOC DE LA OPTINA
- STARETII DE LA OPTINA (11 oct.) – povatuitori duhovnicesti de mare pret pentru toata vremea
- AFORISME DUHOVNICESTI de la Staretii sfinti ai Optinei
- Sfintii de la Optina: “POCAINTA ESTE RAVNA INIMII”
- STARETII DE LA OPTINA ne invata RUGACIUNEA ADEVARATA
- STARETII DE LA OPTINA (11 octombrie). RUGACIUNEA DE DIMINEATA a ultimilor stareti, ACATISTUL si RUGACIUNE PENTRU IZBAVIREA DE ANTIHRIST. Sfaturi duhovnicesti si profetii
🙂
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa va miluiasca si sa va acopere cu Sfantul Acoperamant!