Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)

7-01-2010 Sublinieri

ilarion_troickij

Crestinismul sau Biserica? (I)

Fără Biserică nu există Crestinism; există doar învătătură crestină care, de sine stătătoare, nu poate „să înnoiască pre Adam cel căzut”.

Dacă acum ne întoarcem privirea de la Biserica descoperită în Noul Legământ către starea de fapt a istoriei Crestinismului, vom vedea că acest concept este tocmai cel ce a stat la temelia conceptiei crestine, modelându-i realitatea. Mai înainte de orice altceva, crestinii s-au socotit drept mădulare ale Bisericii. Obstea crestină se numea pe sine „Biserica”, preferând acest nume oricărei alte denumiri. Cuvântul „Biserică” apare de o sută zece ori în Noul Legământ, dar cuvinte precum „Crestinism” sau alte cuvinte cu acest tip de terminatie sânt cu totul necunoscute în Noul Legământ. După pogorârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor si apostolilor a luat fiintă Biserica în chip de obste văzută, cu o legătură duhovnicească între mădularele ei.

La început nu a existat un sistem de învătare mai cuprinzător. Credinta lui Hristos era înfătisată prin câteva dogme din cele mai generale. Nu era nimic de învătat în Crestinism si rareori se cerea vreo punere de acord în enunturi abstracte. Ce oare însemna pe atunci a fi crestin? În vremurile noastre auzim tot felul de răspunsuri de tipul: „A fi crestin înseamnă a recunoaste învătătura lui Hristos, a încerca să împlinesti poruncile Sale”. Si încă acesta ar fi unul dintre cele mai bune răspunsuri de acest fel! Însă primii crestini răspundeau acestei întrebări în chip cu totul diferit. Încă de la primele pagini ale istoriei sale, Crestinismul ni se înfătisează sub forma unei obsti bine alcătuite si de un cuget. Nu existau crestini în afara acestei obsti. A veni la credinta în Hristos, a te face crestin – însemna a te uni cu Biserica. Acest lucru este exprimat în mod repetat în cartea Faptelor Apostolilor, unde citim că „Domnul adăuga Bisericii în toate zilele pre cei ce se mântuiau”. Fiece nou credincios era ca o ramură altoită pe trunchiul vietii Bisericii.

Iată un exemplu încă si mai caracteristic. Prigonitorul Saul, „încă suflând cu îngroziri si cu ucideri împrotiva ucenicilor Domnului” (Fap. 9, 1), a suferit o minunată convertire pe drumul Damascului, ajungând a urma lui Hristos. Avem aici o descoperire aparte a lui Dumnezeu către om. În Damasc, Domnul l-a trimis pe Anania să-l boteze pe Saul. Apoi Saul a călătorit la Ierusalim spre a se alătura ucenicilor de acolo si, după ce Varnava i-a înstiintat pe Apostoli despre el, era împreună cu ei. Astfel, până si viitorul mare Apostol pe care, în vedenia lui Anania, Domnul l-a numit vas ales, îndată după convertire s-a unit cu Biserica, adică cu obstea văzută. Avem aici dovada scrisă că Domnul nu doreste să-i stie pe slujitorii Săi în afara Bisericii.

Este usor de înteles pentru ce Sfântul Apostol Pavel vorbeste cu atâta stăruintă despre Biserică în epistolele sale: el nu făureste o învătătură despre Biserică, fiindcă chiar în vremea convertirii sale Pavel cunoscuse tocmai această Biserică si nu altceva, după cum îsi aminteste mai apoi: „Că ati auzit de petrecerea mea oarecând, întru cea iudaicească credintă, căci cu covârsire prigoneam Biserica lui Dumnezeu, si pustiiam pre ea”. Saul nu a prigonit pe adeptii vreunui unei învătături oarecare, ci tocmai Biserica, ca o valoare bine definită, perceptibilă chiar si celor din afară.

apostoli-biserica

După mărturia celui ce a alcătuit cartea Faptele Apostolilor (Sfântul Luca), cea dintâi obste crestină era aproape deplina înfăptuire a conceptului de Biserică. Multimea celor ce au crezut, citim în Faptele Apostolilor, aveau toti o inimă si un suflet (Fap. 4, 32). Este vrednic de observat că în veacul al patrulea, când se lămurea dogma privitoare la Sfânta Treime, unii dintre Sfintii Părinti foloseau analogia cu primii crestini spre a explica unitatea Sfintei Treimi.

Cât de clar se definea întâia obste crestină se vede în chip minunat dintr-un stih din cartea Faptelor Apostolilor care a trecut oarecum neobservat: „Iară din ceilalti nimenea cuteza a se lipi de ei, ci îi mărea pre ei norodul” (Fap. 5, 13) [44]. Deci, pe de-o parte, convertirea la Crestinism este văzută ca unire cu Biserica, iar pe de altă parte, „din ceilalti nimenea cuteza a se lipi de ei”. Nu este oare cât se poate de limpede că, chiar de la început, când ucenicii directi ai lui Hristos erau încă în viată, Crestinismul era o societate vizibilă – Biserica – fiindcă pe atunci ea nu era ceva teoretic, ci viaţa însăsi? Da, în cele dintâi veacuri Biserica era deja opusul scolii. Scoala era aproape un cuvânt de ocară pentru vechii crestini. „Scoala” era numele obstilor eretice ce se despărtiseră de Biserică, cum se poate vedea din lucrările Sfântului Irineu din Lion si ale lui Ipolit Romanul. Folosind acest nume ei subliniau că, după părerea lor, în afara Bisericii nu există viată crestină, ci este doar locul unei scoli a rationalismului, a filosofiei scolastice.

Putem aduce dovezi chiar si din afara Bisericii. Se stie preabine cum au deformat protestantii ideea de Biserică, propovăduind o învătătură despre o Biserică „nevăzută”. Învătătura cu pricina este atât de cetoasă, întunecoasă si nedeslusită, încât un theolog lutheran, într-un raport oficial către Dieta de la Speyer din 1875, declara:

„Învătătura noastră protestantă despre Biserică se distinge încă printr-o asemenea neclaritate si inconsistenţă, încât s-ar putea numi călcâiul lui Ahile al Protestantismului” .

Cu toate acestea protestantii încearcă uneori să pună învătătura lor despre Biserică pe seama Crestinismului timpuriu. Unii învătati protestanti declară în chip hotărât că întemeierea Bisericii văzute contrazice Crestinismul evanghelic si că l-a deformat. Acesta, de pildă, a fost punctul de vedere al lui Rudolf Sohm. Însă mai târziu, chiar în studiile protestante, nu se mai aud asemenea voci hotărâte privitor la Biserica primelor veacuri. Eruditia străină Bisericii ajunge încet să-si dea seama de adevărul că Biserica si Crestinismul erau concepte identice si complet inseparabile unul de altul încă de la început.

ilarion-troitki-sf

Deformarea constiintei Bisericii prin influentele apusene

„Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică” .

Asa îsi mărturiseste orice crestin ortodox credinta în măreţul adevăr al Bisericii. Dar cu greu se va găsi vreun alt articol din Simvolul Credintei care să fie mai putin înţeles de către inima omului care l-a rostit cu buzele, decât acest al 9-lea articol unde se înfăţisează adevărul despre Biserică. În parte, lucrul este de înteles, căci în acest al 9-lea articol din Simbolul Credintei omul mărturiseste legătura sa cu obstea văzută a celor ce urmează lui Hristos. Prin aceasta, în scurtele cuvinte ale mărturisirii, el se învoieste cu toate adevărurile învătate de Biserică, recunoscută drept păstrătoarea învătăturii lui Hristos. Pe latura practică, ne dăm consimtământul, o dată pentru totdeauna, a ne supune tuturor acelor legi prin care Biserica atinge telurile existentei sale si potrivit cărora este ocârmuită ca societate trăitoare pe pământ. Se pare deci că nu gresim exprimându-ne gândul că adevărul Bisericii, mai presus de orice alte adevăruri, atinge însăsi viata fiecărui crestin, definindu-i nu numai credintele, ci si viata.

petru-cel-mare

Petru cel Mare

A recunoaste Biserica înseamnă mai mult decât simpla visare despre Hristos: înseamnă a trăi în chip crestinesc, urmând calea dragostei si lepădării de sine. Pentru aceea, adevărul Bisericii este opusul principiilor de viată ce s-au strecurat încetul cu încetul chiar si în constiinta si atitudinea comunitătii religioase rusesti – desi, fireste, aceasta s-a petrecut mai ales în rândurile asanumitei societăti intelectuale. În tristele vremuri pentru Biserică din vremea domniei lui Petru I, pătura de sus a societătii rusesti s-a îndepărtat de viata bisericească a neamului si a început a duce o viată în părtăşie mai degrabă cu alte popoare europene decât cu ruşii. Supunându-se influentei apusene în toate sferele vietii, societatea rusească nu a putut scăpa de influenta confesiunilor apusene asupra formării propriilor atitudini religioase. Aceste confesiuni au fost pe bună dreptate numite „erezii împotriva dogmei si esentei Bisericii, si împotriva însăsi credintei sale”, de către un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe si al pământului natal, A. S. Homiakov. El nu gresea defel socotind tăgăduirea Bisericii drept cea mai caracteristică trăsătură atât a Romano-Catolicismului cât si a Protestantismului.

Adevărul Bisericii a fost grav deformat în Apus, după ce Roma a căzut din Biserică. În Apus, Împărătia lui Dumnezeu a început a fi văzută mai mult ca o împărătie pământească. Biserica Latină a întunecat conceptul crestin de Biserică în constiinta mădularelor ei prin legalistele sale calcule ale faptelor bune, prin relatia ei mercenară cu Dumnezeu si prin falsificarea mântuirii. Latinismul a dat nastere unei odrasle legiuite, desi foarte neascultătoare, sub forma Protestantismului.

Protestantismul s-a creat din pământul umanismului, care nu era un fenomen religios; dimpotrivă, toate ideile lui principale sânt pur pământesti, omenesti. El a creat respectul pentru omul în starea sa naturală. Protestantismul, care a mutat temeiurile umanismului în domeniul religiei, nu a fost un protest al constiintei crestine a Bisericii din vechime împotriva formelor si normelor create de papismul medieval, asa cum adeseori vor să pretindă theologii protestanti. Departe de asta: Protestantismul a fost un protest în exact acelasi plan. El nu a reasezat vechiul Crestinism, ci numai a înlocuit o deformare a Crestinismului cu alta, iar noua minciună era cu mult mai rea decât cea dintâi. Protestantismul a fost ultimul cuvânt al Papismului, ducându-l la concluzia sa logică.

Adevărul si mântuirea sânt date dragostei, adică Bisericii – iată

Tiara Papala

Tiara Papala

constiinta Bisericii.

Papismul, căzând din Biserică, a schimbat această constiintă, proclamând că adevărul este dat unei persoane separate, Papa, care chiverniseste mântuirea tuturor. Protestantismul nu a făcut decât să se împotrivească, zicând: „De ce adevărul s-a dat numai Papei?” – si a adăogat: „Adevărul si mântuirea sânt deschise fiecărui ins în parte, independent de Biserică”. Astfel fiece individ a fost promovat la rangul de Papă infailibil. Protestantismul a dat câte o tiară papală fiecărui profesor german, si astfel, cu nenumăratii săi papi, a nimicit cu totul conceptul de Biserică, înlocuind credinta cu ratiunea fiecărei persoane în parte. El a înlocuit mântuirea în Biserică cu o închipuită încredere în mântuirea prin Hristos, în egoistă izolare fată de Biserică.

Fireste, în practică protestantii s-au îndepărtat de principiul lor de căpetenie încă de la început si, pe căi ocolite, prin contrabandă, ca să spun asa, au introdus unele elemente ale dogmei despre Biserică, recunoscându-i o oarecare autoritate, desi numai în domeniul dogmei. Fiind o anarhie religioasă, Protestantismul pur, asemenea oricărei anarhii, s-a dovedit cu totul imposibil si, prin aceasta, ne-a dat mărturie despre adevărul de netăgăduit că sufletul omenesc este prin firea sa înclinat spre Biserică. Însă trăsătura de temelie a Protestantismului a fost bineplăcută omenestii iubiri de sine si voirii de sine de toate felurile, căci iubirea de sine si voirea de sine au primit un fel de blagoslovenie din partea Protestantismului – fapt ce se vădeste astăzi în nesfârsita divizare si sectarismul Protestantismului însusi. Protestantismul este cel ce a proclamat deschis cea mai mare minciună dintre toate: că poti să fii crestin tăgăduind Biserica. Cu toate acestea, legându-si membrii de unele autorităti si legi bisericesti obligatorii, Protestantismul intră într-o contradictie fără sperantă: chiar după ce a despărtit pe individ de Biserică, el pune totusi limite libertătii sale. De aici răsare necontenita răzvrătire a protestantilor împotriva celor câtorva jalnice rămăsite de constiintă bisericească ce încă se mai păstrează de către reprezentantii oficiali ai denominatiunilor lor.

Nu este greu de înteles că Protestantismul corespunde unei conceptii aproape în întregime păgâne, general acceptate în Apus. Acolo unde cultul individualismului înfloreste luxuriant, găsindu-si prorocii în filosofia la modă si cântăretii în arta literară, fireste că idealul lui Hristos în privinta Bisericii nu-si poate afla loc – căci el tăgăduieste iubirea de sine si voirea de sine din oameni si cere dragoste de la ei toti. În societatea rusească contemporană există o influentă directă a Protestantismului. Întregul nostru sectarism rationalist rusesc îsi are rădăcinile ideologice în Protestantism, din care descinde în chip direct. La urma urmei, de unde vin toti misionarii sectari, dacă nu din tările protestante?

Toate punctele de dezacord între acesti sectari si Biserica Ortodoxă vin din tăgăduirea Bisericii în numele unui închipuit „Crestinism Evanghelic”. Însă, chiar si independent de Protestantism, multi ajung acum să tăgăduiască Biserica, asimilând, îndeobste, atitudinea vest-europeană ce s-a dezvoltat în afara Bisericii si care este cu totul străină, si chiar vrăjmasă duhului Bisericii. Tot mai mult din trufasa ideologie vest-europeană pătrunde în obstea noastră. Literatura rusă, care mai nainte propovăduia dragostea si renasterea morală, mai ales în lucrările marelui Dostoievski, a început în ultimii ani să se plece în fata vest-europeanului Baal al individualismului semeţ. Când în societatea noastră ortodoxă dragostea este alungată de mândrie si iubire de sine (numite „nobile” – desi Sfintii Părinti ai Bisericii vorbesc despre iubire de sine si mândrie doar în legătură cu diavolul), când lepădarea de sine este înlocuită cu întemeierea în sine, iar blânda supunere este înlocuită cu mândra voire de sine – atunci o ceaţă groasă învăluie adevărul Bisericii, nedespărtit legat de idealuri cu totul opuse.

De-a lungul anilor, poporul rus a părăsit obiceiul de a se îmbiserici si a început a pierde cunoasterea Bisericii ca viată nouă în Hristos. Cândva, în vremuri mai bune, I. T. Pososkov lăsa mostenire fiului său această sarcină:

ITPosokov„Eu, fiule, cu tărie îti las mostenire si te leg cu jurământ să te alipesti de Sfânta Biserică Răsăriteană, maica ce te-a născut… si să rupi de tine pe toti cei ce sânt vrăjmasi ai Sfintei Biserici, si să nu ai nici un prietesug cu dânsii, căci sânt vrăjmasii lui Dumnezeu”.

După cugetul lui Pososkov, un vrăjmas al Bisericii este, negresit, un vrăjmas al lui Dumnezeu. Multi oameni au si pierdut o asemenea limpezime a gândului si, putin câte putin, s-a format în zilele noastre cea mai cumplită măsluire a credintei lui Hristos. Acesti oameni privesc credinta dintr-un punct de vedere pur abstract,ca o culegere de învătături ce pot fi supuse la tot felul de experimente. Crestinismul, în întelesul de viată bisericească si de omenire născută din nou prin Hristos Mântuitorul,este aproape uitat. Hristos Însusi a spus că El a zidit Biserica. Dar oare mai vorbeste acum cineva despre această Biserică? Nu; acum se preferă să se vorbească despre Crestinism – ba încă si Crestinismul este socotit un fel de învătătură filosofică sau morală. „Crestinism” – a ajuns să sune la fel ca Neokantianism sau Nitzcheanism!

Cititi continuarea la:

Sf. Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI

(din: Sfantul Arhiepiscop Ilarion Troitki, Crestinismul sau Biserica. In fata crestinismului antihristic. Editura Egumenita, Bucuresti, 2005)

ilarion_troiski_sf-crestinismul_sau_biserica_in_fata_crestinismului_antihristic


Categorii

Dogme/ erezii, Ecumenism, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Razboiul nevazut, Sfantul Ilarion Troitki, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Retrospectiva SAPTAMANII UNITATII ECUMENISTE la Bucuresti. UN PASTOR CALVIN a predicat in catedrala patriarhala despre… “dreapta credinta” (cea ecumenista), iar PF DANIEL despre miscarea ecumenica (FOTO+VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - R
  2. Pingback: Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde -
  3. Pingback: MIRCEA VULCANESCU, FILOSOFUL MARTURISITOR, APARAND PREDANIA ORTODOXA: Restituiri de mare actualitate, scrieri apologetice si polemice INEDITE (I) -
  4. Pingback: Vladica Hierotheos Vlachos alaturi de IPS Serafim de Pireu: LUMEA S-A SATURAT DE VERBALISM TEOLOGIC, E NEVOIE DE OAMENI ARZAND DE CREDINTA VIE! -
  5. Pingback: NEVINDECATA RANA A ECUMENISMULUI: ”saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina” sau FARISEISMUL IUBIRIST - Recomandari
  6. Pingback: Sf. Nicolae Velimirovici despre TEOLOGII DE MODA NOUA care cauta sa-L imbrace pe Hristos in purpura STIINTEI MINCINOASE | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Du
  8. Pingback: PARINTELE IOANNIS ROMANIDIS, urmator al Marelui Grigorie Palamà si luptator neintrecut impotriva RATIONALISMULUI TEOLOGIC: “…Asta-i o intelegere papistasa despre primirea dogmelor. Dogma trebuie sa ajunga experienta!” | Cuvântul Ortodo
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate