Sf. Nicolae Velimirovici despre TEOLOGII DE MODA NOUA care cauta sa-L imbrace pe Hristos in purpura STIINTEI MINCINOASE

18-03-2010 Sublinieri

“… In vremurile din urma toate bisericile eretice s-au apucat sa construiasca ziduri de sustinere pentru Evanghelie din teoriile stiintifice. Si-au impropriat multe teorii stiintifice ca pe ceva absolut, desi cei mai mari oameni de stiinta ai veacului nostru au incetat sa mai considere chiar si cunoasterea pozitiva (ca sa nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.

Precum ostasii lui Pilat L-au imbracat pe Domnul Hristos in purpura ieftina, iar Irod in haina alba, tot astfel si teologii eretici L-au imbracat pe Mantuitorul in hainele ieftine ale filosofiei pagane si ale stiintei mincinoase. Asta pentru ca, pasamite, sa-L imbrace mai frumos si sa-L impodobeasca! Dar in ambele cazuri Hristos este in egala masura batjocorit si injosit.

Credinta ortodoxa este singura din lumea care a pastrat credinta in Evanghelie ca singur adevar absolut, care nu are nevoie de sprijin si de sustinere din partea niciunei filosofii sau stiinte lumesti. De aceea cand rostim al noualea articol al Crezului: Intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica noi intelegem prin “una Biserica” Biserica Ortodoxa, si aceasta din motivele de mai sus.

Teologii eretici au dat Bisericii Ortodoxe un nume de batjocura: “biserica impietrita” (Harnack, “Das Wesen des Chrisentums”). De ce? Pentru ca, pasamite, aceasta Biserica “nu merge in pas cu vremea” sau pentru ca “nu se adapteaza vremurilor”! Insa tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, ca ea nu merge in pas cu vremea, nici nu se adapteaza vremurilor, potrivit poruncii Sfantului Apostol Pavel: Nu va potriviti dupa acest veac! (Rom. 12,2).

Cum ar putea vesnicia sa se potriveasca cu vremelnicia? Cum s-ar putea adapta absolutul la ceea ce este trecator? Cum s-ar putea impaca Imparatia cereasca cu imparatiile pamantesti? Cum s-ar intovarasi ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Daca toata lumea zace in minciuna, precum a fost spus, oare binele vesnic il vom imprejmui si il vom sprijini cu raul, iar lumina cereasca o vom intari cu fumegoasele focuri din carbuni si petrol?

Exista, intr-adevar, si unii teologi in Biserica Ortodoxa, care merg pe urmele teologilor eretici, considerand ca Evanghelia nu este destul de puternica ca sa se sustina singura pe sine si sa se apere de furtunile lumesti. Lor le insufla respect cugetele si metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafara se mentin in Biserica Ortodoxa doar asa – de dragul mentinerii. (…)

Biserica Ortodoxa ii respinge pe asemenea teologi si nu ii recunoaste ca fiind ai sai, dar ii rabda din doua motive: primul, pentru ca ii asteapta sa se pocaiasca si sa se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingandu-i sa faca din rau in mai rau, adica sa-i impinga cu capul in jos in prapastia ereticilor, marind prin aceasta numarul ereticilor si pierzand sufletele lor. Acesti teologi nu sunt purtatori ai constiintei si si simtirii ortodoxe, ci madulare bolnave ale comunitatii Bisericii. Purtatorii constiintei si ai simtirii ortodoxe sunt poporul, monahismul si preotii de parohii.

A zis Domnul nostru cel slavit: eu nu primesc slava de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai opusa acestei atitudini a Mantuitorului. Ei cauta slava de la oameni. Ei se tem de oameni. Din aceasta cauza ei se agata de asa-zisii oameni “slaviti” din istoria omeneasca, ca sa sprijine Evanghelia si ca sa fie mai placuti oamenilor acestei lumi. Ei se indreptatesc pe sine, zicand: “ca sa ii dobandim!” Dar, o, cat de amar s-au amagit! Cu cat mai mult lingusesc lumea – ca prin aceasta, chipurile, sa atraga lumea la biserica -, cu atat acea lume lingusita fuge mai departe de Biserica. Cu cat se arata ei mai culturalizati, neinduhovniciti, adaptati vremurilor, cu atat lumea ii dispretuieste mai mult. Cu adevarat, nu se poate sa fii placut si lumii, si lui Dumnezeu. In afara de aceasta, fiecare crestin iscusit stie ca inca se mai poate face placut lui Dumnezeu prin adevar si dreptate, in timp ce lumii nu i te poti face placut nicidecum, nici prin adevar, nici prin minciuna, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru ca Dumnezeu este vesnic si neschimbator, in timp ce lumea este trecatoare si schimbatoare.

Domnul nostru cel slavit a mai zis evreilor si acestea: Cum puteti sa credeti (in Evanghelie, in Vestea Mea de Bucurie) cand primiti slava unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o cautati? Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definitie cu totul suficienta a pozitiei lor si o judecata potrivita a lui Dumnezeu asupra lor. Daca ar cauta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede in Evanghelia lui Dumnezeu si nu s-ar intoarce nici la stanga, nici la dreapta. Dar ei vor slava si lauda de la oameni, de aceea tind sa dovedeasca si sa sprijine marturia lui Dumnezeu cu marturiile oamenilor. Acesta este un pacat si o greseala. Este un pacat si o greseala si daca nu ar cauta slava de la oameni pentru ei insisi, ci pentru biserica lor. Pentru ca se aduce o jignire Celui Preainalt, atunci cand marturiei Sale i se adauga marturia omeneasca ca si confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbeste!

Care sunt consecintele unei astfel de ploconeli a ereticilor in fata lumii? Distrugatoare. Intr-adevar, distrugatoare din punct de vedere al intregii vieti, individuale si sociale, a popoarelor eretice. Distrugatoare din punct de vedere al credintei, al politicii, al moralei, al casatoriei – vai, din toate punctele de vedere. Caci legatura noastra cu Hristos, Vestitorul Vestii de Bucurie, determina cu precizie matematica toate celelalte legaturi ale noastre cu toti si cu toate.

In timp ce Hristos a spus: Fara Mine nu puteti face nimic, lumea eretica in sute de feluri a exprimat acest gand: “Fara Hristos putem face totul!” Toata cultura moderna este indaratnica fata de Hristos. Toate stiintele moderne se intrec intre ele care va lovi mai puternic in stiinta lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei impotriva stapanei sale – revolta stiintelor lumesti impotriva stiintei ceresti a lui Hristos. Dar toata aceasta revolta se sfarseste in zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta intr-o masura si cu o claritate nemaiintalnita: Zicandu-se pe sine a fi intelepti, au innebunit (Rom. 1, 22).

Cu adevarat nu se stie unde este mai mare nebunia lumii moderne, departata de Hristos: oare in  experienta personala a individului sau in casatorie; oare in scoala sau in politica; oare in sistemul economic, sau in prescriptiile legale; oare in razboi sau in pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplina a acestor doua lucruri: vulgaritatea si brutalitatea. Si acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate si brutalitate. Minciuna si violenta in triumf deplin.

Sa se rusineze teologii eretici si mai-marii bisericilor si popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stapani si conducatori ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce sa se rusineze. Caci precum necugetatii galateni, tot asa si ei au inceput in duh si au sfarsit in trup. Ei sunt principalii vinovati pentru ca aceste popoare au iesit de pe calea cea dreapta si au inceput sa schiopateze cu ambele picioare, inchinandu-se cand lui Dumnezeu in Ierusalim, cand viteilor de aur in Samaria.

Caci precum odinioara necredinciosii evrei au calcat porunca dupa porunca a lui Dumnezeu si au mers dupa dorintele lumii si ale inimii lor, tot asa au facut si ei cu stiinta lui Hristos, stapanul peste toate stiintele. Ei au macinat pe dedesubt si au daramat dogma dupa dogma; au distrus porunca evanghelica dupa porunca; au lepadat canon apostolic si patristic dupa canon; cuvintele sfintilor le-au luat in ras; pildele de nevointa le-au numit legende.

Cea mai grea lovitura asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea ca s-au indoit de dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au indoit doar, iar altii s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un sir de negari ale realitatilor duhovnicesti, precum negarea existentei ingerilor si a demonilor, negarea Raiului si a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfintilor si a dreptilor, negarea postului, negarea puterii crucii si a valorilor rugaciunii, si asa mai departe.

Intr-un cuvant, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea si echivalarea inca de la desprinderea Apusului si  a Rasaritului, si cel mai intens in ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pamantului, pe Hristos celorlati “intemeietori de credinte”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credinte israelite, musulmane si pagane. Toate acestea, chipurile, in numele “tolerantei” si in “interesul pacii” dintre oameni si popoare. Insa acesta este chiar inceputul si originea celor mai scandaloase razboaie si revolutii din istoria lumii. Pentru ca adevarul nu se lasa niciodata echivalat cu jumatatile de adevar si cu minciunile.

Ideea teosofica ca adevarul se gaseste raspandit prin toate credintele, filosofiile si misterele, a precumpanit si la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, si in crestinatate trebuie, pasamite, sa fie ceva adevar, precum si in islam si in hinduism, ori in budism, la Platon si Aristotel, in zend-avesti, precum si in tantrele si mantrele tibetane. Daca ar fi asa, atunci corabia omenirii ar pluti pe intunecatul ocean al vietii fara de nadejde, fara capitan si fara busola.

Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvant nemaiauzit: Eu sunt adevarul? Nu a spus: Eu sunt o parte din adevar, ci Eu sunt adevarul. Si inca: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare, El este intregul adevar si intreaga lumina. Pe langa aceasta, El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte si singura cale spre viata vesnica. Pe langa aceasta, si afirmatia Sa, ca doar El Il cunoaste pe Dumnezeu – nu l-ati cunoscut, a spus evreilor, iar eu Il stiu pe El; si daca as as spune ca nu Il stiu, as fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a inselat sau ne-a inselat?

Sa ne ierte Dumnezeu ca si punem aceasta intrebare. Nu o punem noi; ereticii si-au pus-o lor demult si neintrerupt ii raspund cand intr-un fel, cand intr-altul; o data precum evreii, ca Hristos a inselat, iar altadata precum teosofii, ca S-a inselat El singur. Pentru noi aceasta intrebare nu exista.

Popoarele ortodoxe cred si marturisesc ca Iisus Hristos este unicul si singurul Mesia, Mantuitorul lumii, rascumparatorul neamului omenesc din pacat, innoitorul, Fiul lui Dumnezeu intrupat din Fecioara Maria si de la Duhul Sfant, Dumnezeu din Dumnezeu, plinatatea adevarului, izvorul vietii, biruitorul mortii, incepatura invierii, singura cale dreapta catre adevaratul tel, judecatorul viilor si al mortilor.

Exista pana acum ceva nelamurit, care constituie deosebirea fundamentala intre Biserica noastra Rasariteana si bisericile eretice apusene. Dar inainte de a explica aceasta diferenta, trebuie sa explicam ca noua era pentru bisericile eretice apusene nu incepe nici de la reforma, nici de la revolutia franceza, ci din secolul al zecelea, de la despartirea Apusului crestin de Rasaritul crestin.De atunci s-a ivit in crestinatatea apuseana adaptarea si echivalarea. Aceasta si este esenta noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului cu care ei se falesc. Pentru Biserica Rasariteana nu exista nici era noua, nici era veche, de cand Hristos s-a aratat lumii, ci ea este tot aceeasi si deopotriva de adevarata, indiferent de vremuri si de ocazii si de conjuncturi.

Totusi, diferenta fundamentala dintre Biserica Rasariteana si Apuseana de la marea schisma din anul 1054 pana astazi consta in intelegerea diferita a Evangheliei lui Hristos. Apusul in acea vreme si chiar mai inainte de aceea a iceput sa inteleaga Evanghelia ca o teorie, iar apoi si ca una din multele teorii despre lume si viata, in vreme ce Rasaritul intelegea Evanghelia ca nevointa si practica. De aici s-a ajuns la aceea ca Dogmatica a devenit in Apus o stiinta curat teoretica, adica una din multele filosofii, in timp ce in Rasarit a fost si a ramas pana in ziua de astazi o stiinta practica.

Dogmatica este o stiinta practica. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la inceput a fost o stiinta practica. Aceasta au stiut-o apostolii, sfintii si ascetii Bisericii Rasaritene, si s-au straduit ca fiecare dogma sa o implineasca in ei insisi, in viata lor.

De pilda, dogma Sfintei Treimi, despre Dumnezeul intreit si unul, a parut multor laici, ba inca si teologilor eretici, cea mai abstracta dintre toate dogmele. Insa in Mineiele Bisericii Rasaritene se spune despre multi sfinti cum prin nevointa s-au facut pe sine “lacasuri ale Sfintei Treimi”. Caci ei si-au indumnezeit si mintea lor, si inima, si vointa; pe toate trei le-au umplut de Duh Sfant ca pe niste vase, precum in pilda lui Hristos despre cele trei masuri de faina.

Preafrumos a exprimat aceasta slavitul Apostol Pavel prin cuvintele: Oare nu stiti ca trupul vostru este locas al Duhului Sfant, ce locuieste intru voi, pe care Il aveti de la Dumnezeu, si nu sunteti ai vostri? (I Cor.6, 19). Bineinteles, unde este Dumnezeu-Duhul Sfant, acolo este si Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul, Treimea Sfanta, nedespartita, neamestecata si de viata facatoare. De aceea se si spune in stihirile de lauda la unii sfinti: “Si ai fost lacas al Sfintei Treimi”.

Toate slujbele dumnezeiesti din Biserica Rasariteana, ca si multe rugaciuni, incep cu invocarea Sfantului Duh: “Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului…vino si Te salasluieste intru noi”. Noi ne rugam deci ca Duhul lui Dumnezeu sa vina si sa Se salasluiasca intru noi. Aceasta nu se intampla imediat, ci dupa indelungate nevointe in rugaciune, post, milostenie si truda; si abia cand prin toate acestea, si prin dese lacrimi si suspinuri se curateste inima, atunci Duhul Se salasluieste in inima, ca sa indumnezeiasca si inima, si mintea, si vointa. Atunci Dumnezeul cel Preainalt locuieste in om si lucreaza totul in toate.

Mintea, inima si vointa reprezinta treimea omului. In sufletul pacatos si patimas aceasta treime nu se afla in unitate si in armonie dumenzeiasca, ci este dezbinata si lipsita de armonie. In acest caz, omul este ca o casa dezbinata in sine, care nu poate sa dainuiasca, ci este sortita sa se prabuseasca. Pe o astfel de casa a sufletului nimic nu o poate mantui de la pieire decat pocainta si credinta in Evanghelie.

Daca totusi omul cunoaste adevarul, adica realitatea Domnului si Mantuitorului sau, Mesia al lumii si Vestitorul ceresc, atunci incepe a se preda Lui in intregime si a-si deschide inima sa pentru primirea Lui, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in sine. Atunci pentru el stiinta lui Hristos inceteaza de a mai fi teorie sau filosofie si devine regim practic de tamaduire, baie a renasterii si metoda de indumnezeire. Tot atat de reala precum sangele de pe cruce, tot atat de indispensabila precum painea si apa si tot atat de practica precum zidirea unei noi case”.

(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, 2009)

Legaturi:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului, Sfantul Nicolae Velimirovici, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “Sf. Nicolae Velimirovici despre TEOLOGII DE MODA NOUA care cauta sa-L imbrace pe Hristos in purpura STIINTEI MINCINOASE

  1. N-a fost şi nu e cu putinţă
    Să îţi păstrezi ortodoxia
    Curată, vie, sfinţitoare,
    Doar învăţându-i teoria.

    N-a fost şi nu e cu putinţă
    Să fii curat într-u Iisus,
    Amestecând ortodoxia
    Cu filozofii din apus.

    Sfinţii părinţi au pus în slove
    Trăirea faptelor credinţei,
    Studiul lăuntric, în asceză
    Nu presupunerea ştiinţei.

    Nu ne-au lăsat zestre vorbită
    În logica filozofiei,
    Nici titlurile doctorande
    Din rodul mort al teoriei.

    Nu au venit în faţa lumii
    Cu argumentele vorbite,
    Ci cu smerenia din fapte
    Prin viaţă sfântă, dobândite.

    Cu sărăcia ortodoxă
    De bună voe asumată
    Şi-n crucea vieţii personale
    În văzul tuturor purtată.

    Chilia le-a fost amfiteatru
    Şi nevoinţa curs de zi,
    Iar timp de studiu, toată viaţa
    Şi-au învăţat spre’a se smeri.

    N-au scris cuvinte din cuvinte,
    Nici cărţi din cărţi, nici teorie
    Că fiecare viaţă’n parte
    I-o carte scrisă-n vrednicie.

    Filozofia des citată
    De doctoranzii din apus
    E teoria netrăită,
    În crucea Domnului Iisus.

    I-o presupunere, un studiu
    Şi-o speculaţie a minţii
    De cei ce n-au purtat povara
    Şi crucea grea a nevoinţei.

    Şi–s puşi alăturea cu sfinţii
    Care-au cules din nevoinţă
    Dovada vie’a celor scrise
    În Adevărul de credinţă.

    Deaceia mulţi din cei ce’nvaţă
    Cu titluri mari s’mpodobiţi
    Dar strălucirea lor lumească
    I’arată cât sunt de smeriţi.

    Domnul nu nea adus credinţa
    De pe poziţii de putere,
    Ci din smerenie totală
    Din cruce şi din înviere.

    Ortodoxia fără fapte
    E doar o seacă teorie
    Care a dus şi duce pururi
    În fals, formal şi erezie.

  2. @ Nicolae Mirean

    Doamne ajuta!

    Urmaresc de ceva timp poeziile publicate de dumneavoastra pe acest site. Marturisec ca imi plac si as vrea sa le am pe toate intr-un singur fisier. Daca va las adresa de e-mail, mi le puteti trimite si mie?

    Multumesc!

  3. evenimentul zilei – un nou episod:
    http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889949/Preotii-obligati-de-Biserica-sa-reziste-in-casnicii-esuate/

    Este poate o continuare a episodului cu Sfanta Impartasanie?

  4. @ Daniel
    Daca va vor fi de folos nu am nimic impotriva, doar ca sunt pline de greseli asa cum ati observat. Eu nu le socot poezii. Le-am pus ca si comentarii si sunt reactia spontana la citirea textului de zi. Nu le-am acordat atentie din lipsa de timp. Daca doriti vi le trimit, dar cu tot cu aceste greseli pentru ca – sa ma iertati – nu am timp sa le revad si sa ma ocup de ele.

  5. @Florin

    Am citit…ih, cah…te iei cu mainile de cap, mai ales la comentarii: este unul de-si zice IQ100 care blasfemiaza, contreaza neargumentat – am avut si eu in trecut niste ‘meciuri’ cu el dar, tot greu de cap a ramas!

    Nu mai avem urechi de auzit, ochi de vazut, nu mai exista comunicare, comuniune intre oameni, nu mai exista rabdare, crucea pare/este/a devenit insuportabila, etc, ect….dracu’joaca sah cu noi si nu ne dam seama ca vrea sa ne dea MAT.

    Lumea nu mai are masura, ‘totul sau nimic’ parca tipa fiecare; materialisti si consumisti cum am ajuns, certurile, neintelegerile si, in cele din urma divorturile (chiar si din randul preotilor) vin din dorinta nebuna de acumulare de ‘bunuri’ ce dau senzatia de stabilitate, siguranta; este vorba de o lacomie nestapanita ce ‘multumeste’ pe moment dar nu-si ajunge siesi niciodata ; credinta a devenit indoielnica fiindca “multumirea pentru ceea ce are este, pana la urma, masura credintei fiecaruia” spune Pr.Iustin Parvu; in cazul preotului T.P si-a altor cazuri mi-arata ca oamenii, chiar cu o misiune mai speciala nu mai sunt dispusi sa se jertfeasca pe altarul casatoriei, sa se suporte, sa se ingaduie cat de cat….; sa zicem ca ea e mai slaba, dar el – preotul – are RUGACIUNEA alaturi de care, poate muta muntii din loc; acolo unde nu mai poate el/ea, poate Dumnezeu cu vrerea si puterea; greseala celor implicati (preotii) este de a se crede pe aceeasi treapta cu enoriasii – nu realizeaza ca, la fel ca monahul ei au fost chemati la o treapta superioara de slujire, mare fiindu-le rasplata dar si osanda de nu se vor ridica la masura asteptarilor/talantilor.

  6. Astfel de cuvinte n-ar fi putut fi rostite decat de către un Sfant inspirat de harul divin!
    Cu adevărat, precum mărturiseşte sfanta noastră Biserică, Domnul nostru Iisus Hristos este o Persoană din Sfanta Treime, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Mantuitorul lumii şi Unicul Adevăr. Spre deosebire de toţi ceilalţi întemeietori de religii(dacă ne este îngăduită o astfel de comparaţie), Iisus nu este doar un înţelept, un mare prooroc şi taumaturg, ci este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Din acest motiv, creştinismul, unica religie a mantuirii, este superior oricărei alte credinţe, oricărei religii; “religia iubirii” este superioară celorlalte religii, precum Dumnezeu-Omul(Iisus Hristos) le este infinit superior tuturor acelora, care au încercat să găsească adevărul prin propria putere, întemeind religii, sau sisteme filosofice. Hristos nu este doar “Cel mai mare Om, care a trăit vreodată”, precum mi-a spus un creştin neoprotestant(deşi Hristos este şi Om adevărat), ci este viaţa noastră, nădejdea şi sensul existenţei omenirii. Aşa să ne ajute Domnul nostru să credem şi să mărturisim, conform exemplului Sfantului Nicolae Velimirovici!
    Potrivit Sf. Nicolae Velimirovici, unii teologi eretici(oare această erezie aparţine doar teologilor, sau a devenit un curent de gandire foarte răspandit în societatea de astăzi?) au încercat să relativizeze creştinismul, comparandu-l cu celelalte religii şi afirmand că în sfanta noastră credinţă revelată ar exista doar o parte din adevărul împrăştiat prin toate religiile. Ce idee ilogică! În primul rand, această concepţie este contrară Revelaţiei, acesta fiind cel mai important argument. Totuşi, chiar şi din punct de vedere raţional, o asemenea idee năstruşnică este inacceptabilă, căci, precum s-ar exprima Blaise Pascal, “raţiunea neputincioasă îl va împiedica pe om să rătăcească chiar pană în acest grad”. De ce ideea aceasta este contrară raţiunii? Este simplu, nici nu este necesar să fii prea inteligent, ca să-ţi dai seama. 🙂 Aceşti adepţi ai “toleranţei”(ai unei pseudotoleranţe, ai unei toleranţe necreştine) susţin că noi, creştinii, avem Acelaşi Dumnezeu, Căruia I se închină adepţii iudaismului şi ai islamului, căci Divinitatea este unică, iar aceste trei religii sunt monoteiste. Deşi mărturisim unicitatea lui Dumnezeu, ne este imposibil de a accepta teoria acestor sincretişti, deoarece ar fi cu totul ilogic să ne imaginăm că Unicul Dumnezeu S-ar fi revelat în mai multe moduri contradictorii, inducandu-i pe oameni în eroare şi provocand conflicte între religii. Cum ar fi posibil ca Dumnezeul sincretist al acestor diletanţi să le fi spus creştinilor că Iisus este Fiul Său egal cu El, iar musulmanilor să le fi revelat faptul că Iisus este doar un prooroc(chiar mai puţin important decat întemeietorul islamului)? Cum ar fi acceptabil ca Dumnezeu să le fi spus creştinilor că Mesia a şi venit în lume, iar pe iudei să-i fi îndemnat să creadă că Mesia nu a venit încă? Să fim serioşi, nu putem accepta asemenea aberaţii sub niciun pretext! De aceea, dacă vom admite o asemenea aberaţie, precum ne avertiza părintele Nicolae Steinhardt, nu vom putea spune că “n-am ştiut”, ci vom fi strict responsabili pentru o astfel de apostazie, căci Adevărul, venind în trup, ni S-a revelat o dată pentru totdeauna. Mai mult decat atat, dacă ne-am ruşina de Hristos(ce păcat cutremurător!) şi am afirma că ne închinăm Dumnezeului evreilor şi al musulmanilor, L-am tăgădui pe Domnul(nu este nicio exagerare). De ce? Pentru că, potrivit învăţăturii Bisericii(de fapt, conform tuturor celor trei confesiuni creştine), Dumnezeu este unic în Fiinţă şi întreit în Persoane(Tatăl, Fiul şi Sfantul Duh). Aceasta înseamnă că, prin acceptarea ideologiei anticreştine, pe care încerc s-o combat, am tăgădui dumnezeirea Fiului şi a Sfantului Duh, negată de către celalte două religii monoteiste şi ne-am închina… unui idol.
    N-aş vrea ca cititorii acestui comentariu să mă creadă fundamentalistă, căci din mila lui Dumnezeu nu sufăr de această patimă. Evreii şi musulmanii sunt semeni ai noştri, creaţi după chipul lui Dumnezeu, fiinţe pentru care Hristos Domnul Şi-a vărsat sangele pe cruce. De aceea, potrivit cuvintelor Dumnezeului nostru, noi suntem OBLIGAŢI să-i iubim pe aceştia ca pe noi înşine şi chiar mai mult decat pe noi înşine, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi mai mult decat pe Sine. Dacă Domnul ne porunceşte să avem faţă de toţi oamenii(inclusiv faţă de cei de alte religii) o iubire atat de puternică(“Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu”), este clar că orice atitudine ostilă faţă de cei rătăciţi de la credinţă ne-ar face inaccesibilă intrarea în Împărăţia cerurilor. Totuşi, iubirea faţă de semeni trebuie să se manifeste prin fapte concrete, iar cea mai creştinească faptă de milostenie este întoarcerea celor rătăciţi la credinţă. De aceea, în opinia mea, datoria noastră este aceea de a fi blanzi şi iubitori faţă de credincioşii altor religii şi de a încerca să-i ajutăm(prin cuvintele noastre şi prin exemplul personal). În opinia mea, convieţuirea paşnică dintre noi şi credincioşii altor religii este absolut necesară, fiindu-ne poruncită în mod explicit de către Domnul Hristos, dar realizarea acestui obiectiv NU presupune din partea noastră tăgăduirea credinţei. Pentru a trăi cu necreştinii în mod paşnic, nu trebuie să-i amăgim pe aceştia(spre răul lor şi al nostru), spunandu-le că toţi ne închinăm Aceleiaşi Divinităţi, căci exemplul multora dintre Sfinţii Bisericii ne demonstrează faptul că putem avea o relaţie de iubire creştină cu toţi oamenii, păstrandu-ne credinţa şi apropiindu-i şi pe alţii de adevăr. Într-adevăr, trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii, dar tocmai din acest motiv, nu ne este îngăduit să fim nesinceri faţă de ei, ci să-i povăţuim cu iubire şi responsabilitate să-L cunoască pe Iisus Hristos, Dumnezeul Cel adevărat.
    Totuşi, aş fi de acord cu ideea, potrivit căreia Dumnezeul nostru este cinstit şi de către credincioşii celorlalte confesiuni creştine. Desigur, Biserica ortodoxă, cea “una, sfanta, sobornicească şi apostolească”(Simbolul Credinţei), este păstrătoarea adevărului revelat, “stalp şi temelie a adevărului” şi unica Biserică adevărată. Totuşi, celelalte confesiuni creştine, deşi au modificat unele adevăruri de credinţă(dogme) şi au căzut în erezii, Îl mărturisesc pe Dumnezeu(mă refer la confesiunile, care acceptă credinţa în Sfanta Treime). De aceea, cred că Domnul îi va milui şi pe ei, îi va număra între cei mantuiţi, căci potrivit cuvintelor Domnului, “cine nu este împotriva noastră este pentru noi”.
    Am o nelămurire: Sfantul Nicolae afirmă că teologii, care vor să demonstreze existenţa lui Dumnezeu prin argumente ştiinţifice, săvarşesc un păcat, dorind să sprijine cuvantul divin prin raţionamente omeneşti. Da, sunt perfect de acord cu ideea că adevărurile revelate sunt absolute, iar cele ştiinţifice răman relative, conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos: “Cerul şi pămantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. În acest sens, Sfantul Evanghelist Ioan ne încredinţează că mărturia lui Dumnezeu este “mai mare” decat cea a oamenilor, iar acest adevăr este evident. Totuşi, dacă un sceptic, un necredincios, sau un adept al unei alte religii ne-ar cere argumente raţionale, nu ar fi corect să încercăm să găsim astfel de argumente? Precum Hristos l-a încredinţat pe Toma de adevărul Învierii, îngăduindu-i să-L perceapă prin simţuri, nu avem şi noi datoria de a ne comporta într-un mod asemănător faţă de cei rătăciţi, găsindu-le argumente din domeniul, în care ei au încredere? Îmi veţi putea răspunde că faptul de a contrazice opinia unui sfant al Bisericii este o îndrăzneală neîngăduită şi o dovadă de orgoliu. Aveţi perfectă dreptate. Cu toate acestea, mi-am exprimat acest gand, pentru că ideea Sfantului Nicolae m-a derutat.Ştiu că, în mod indubitabil, opinia acestui sfant este cea corectă, dar… aceste idei mă derutează, mă simt puţin dezorientată. Oare dacă nu vom accepta niciun argument ştiinţific în favoarea credinţei noastre, nu-i vom sminti pe necredincioşi, aruncandu-i într-o şi mai mare lipsă de credinţă şi provocandu-le chiar o aversiune faţă de învăţătura cea adevărată, pe care vor ajunge s-o considere anacronică? Dacă vom refuza orice explicaţie ştiinţifică, nu ne vom asemăna acelui personaj din romanul “Patul lui Procust”, care şi-a lăsat prietenul să se sinucidă, pentru a nu-i da argumente raţionale? Nu vom da dovadă de o gravă lipsă de dreaptă socoteală? Aceste idei şi exemplul Sfantului Apostol Pavel, care, discutand cu filosofii atenieni, n-a ezitat să-şi susţină învăţătura prin citate din filosofia greacă, m-ar conduce spre concluzia că şi ştiinţa ar putea fi o călăuză spre Hristos. “aevărata ştiinţă duce la credinţă.” Totuşi, un sfant al Bisericii combate aceste idei, pe care le acceptasem şi de a căror veridicitate nu mă îndoiam. Ce să mai cred? Oare nu cumva sfantul îi combate de fapt tot pe ereticii, care, pentru a se adapta acestei lumi secularizate, Îl tăgăduiesc pe Hristos? Care este opinia dumneavoastră?
    “Dacă creştinismul reprezintă adevărul, atunci orice filosofie despre el este falsă.”(L. Wittgenstein)
    Doamne-ajută!

  7. @Laura:
    Sfantul Nicolae Velimirovici constata ca teologii eretici (in care se includ si teologii nostri ortodocsi doar cu numele) au operat o rasturnare a raportului dintre credinta si stiinta sau intelepciunea lumeasca. Pentru Sfintii Parinti, pentru Biserica, orice stiinta si intelepciune se intemeia pe credinta; asadar, un rationament “stiintific” era corect in masura in care corespundea credintei si doar astfel putea fi folosit. Asta in primul rand. In al doilea rand, stiinta si intelepciunea lumeasca, pentru cei care se puteau ocupa de ele, erau folositoare doar in masura in care “exersau” discernamantul, nefiind insa esentiale nici pentru mantuire si nici pentru viata duhovniceasca.
    Teologii apuseni au rasturnat insa raportul dintre stiinta/intelepciune lumeasca si credinta, dand un statut absolut si de certitudine primeia. Astfel, pentru ei, credinta se funamenteaza nu in ea insasi, ci in stiinta. Aceasta deriva a inceput demult, de fapt, asa cum spune si Sf. Nicolae, inca de la Marea Schisma. De altfel, ce am rezumat aici este si o parte din disputa dintre Sf. Grigorie Palama si ereticul Varlaam, acesta din urma sustinand preeminenta intelepciunii lumesti fata de cea duhovniceasca. Amanunte despre acest episod se pot gasi in Viata si invatatura Sf. Grigorie Palama de Par. Dumitru Staniloae.

    Asadar, nu este vorba de a condamna orice fel de rationament ce tine de intelepciunea omeneasca, de stiinte, fie ele umane sau naturale, care poate fi adus in sprijinul credintei. Ci este vorba de a nu mai valida credinta decat prin recursul la astfel de rationamente, ceea ce este o aberatie completa, dat fiind ca rationamentele din domeniul stiintific sunt lipsite de certitudine, tin de domeniul ipoteticului si speculatiei. Aceasta este condamnabil, nu faptul ca intr-o disputa pe teme de credinta te poti sprijini si pe rationamente ale stiintei omenesti. Sigur ca pot fi folosite, insa doar in masura in care ele corespund adevarului de credinta si doar pentru a imbogati argumentarea, dar nicidecum pentru a le aduce ca dovezi incontestabile de credinta. Pentru ca credinta nu se propovaduieste cu dovezi stiintifice, care nu schimba viata nimanui. Ah, ca sunt folosite apologetic, mai ales pentru a demonta nemerniciile cu iz de “stiintificitate” cu care se ataca credinta, asta e altceva. Dar apologia e un pic diferita de propovaduirea in sens larg a Evangheliei. Aceasta nu poate fi facuta in acest mod, deoarece cand propovaduiesti te adresezi inimii omului, iar inima nu va fi schimbata de discursuri rationale, stiintifice, ci de cuvant plin de har si de adevar, de cuvant dres cu sarea Duhului Sfant. Iar pentru a avea cuvant dres cu sare se cuvine sa ai viata duhovniceasca, si ajungem iarasi la necesitatea de a avea un raport corect intre credinta si intelepciune omeneasca, intre viata duhovniceasca si cercetare stiintifica…

    Ca sa exemplific:
    – in controversele legate de teoria evolutionismului, evident ca, apologetic, se pot folosi o serie de cercetari stiintifice pentru a demonta toate pretentiile de ridicate a acestei ipoteze (fanteziste) la rang de dogma stiintifica (ceea ce e un non-sens). Dar nu are sens prea mult sa insisti si sa cauti sa demonstrezi cu orice chip ca Dumnezeu l-a creat pe om. Nu pentru ca nu ar fi real acest lucru si ca nu ar exista si demonstratii stiintifice care sa duca la ideea respectiva, ci pentru ca nu asa vei convinge pe cei care resping din start creationismul. Asta pentru ca ei, de fapt, vor sa creada in evolutionism.

    – in schimb, in controversele iscate, de pilda, de un minciunoteolog ca pr. Lucian Grigorie, nu mai incape loc de “dezbateri stiintifice”. Fiind vorba de “inima credintei noastre”, cum spunea teologul J-Cl Larchet, aici trebuie marturisita deplin credinta noastra in puterea dumnezeiasca a Sfintelor Taine.

    As mai adauga doar ca, referitor la celelalte confesiuni crestine, cred ca cel mai sigur este sa urmam cuvantul Parintelui Rafail Noica privitor la acestea: nu este de competenta noastra sa afirmam de se mantuie sau nu. De competenta noastra este sa spunem care invatatura este adevarata si care are deplinatatea harului si a vietii si care nu. Iar aici dubii nu avem. Dar, iarasi, asta nu inseamna ca daca celelalte confesiuni nu au invatatura mantuitoare, membrii lor, mai cu seama membrii de rand, nu se pot mantui. Dar nici ca sigur se mantuiesc… Totul numai dupa mila si judecatile Domnului…

  8. @ Nicolae Mirean

    Doamne ajuta!

    Adresa mea este danielgh8@yahoo.com.

    Multumesc!

  9. Este oare posibil ca in curand in biserica, alaturi de “Ziarul lumina” (pe care nu il cumpara nimeni, dar il platesc preotii) sa gasim si EVZ???
    Doamne, miluieste-ne!

  10. Admin,
    Vă mulţumesc mult pentru răspuns. Chiar eram derutată, dar acum am înţeles exact ideea Sfântului Nicolae Velimirovici. Într-adevăr, precum spunea un părinte, unii dintre semenii noştri acordă ştiinţei o încredere excesivă, ca şi cum ştiinţa ar fi revelată, iar credinţa ar avea trebuinţă de dovezile ştiinţei. Sunt de acord cu opinia dvs, potrivit căreia trebuie să avem o ierarhie corectă a valorilor şi să înţelegem că noţiunile ştiinţifice sunt corecte în măsura în care corespund adevărurilor de credinţă, iar nu invers. Aşadar, putem folosi în susţinerea adevărului revelat argumente ştiinţifice(în special pentru a combate acele teorii pseudoştiinţifice, care urmăresc contestarea creştinismului), dar fără a încerca să fundamentăm credinţa exclusiv pe ştiinţă, căci propovăduirea Evangheliei se adresează în primul rând inimii şi mai puţin raţiunii. “Inima are raţiuni, pe care raţiunea nu le cunoaşte.”(Blaise Pascal) Într-adevăr, mi-aţi explicat foarte clar şi convingător ceea ce voiam să ştiu.
    În legătură cu această idee, mi-am amintit un cuvânt al părintelui Constantin Galeriu despre această temă. Astfel, părintele afirma că fiinţa umană are trei dimensiuni: este superioară lumii(prin relaţia cu Dumnezeu), faţă în faţă cu lumea(prin cercetarea ştiinţifică şi, în general, prin orice act de cultură) şi în interiorul lumii(prin viaţa biologică). Foarte interesnt! 🙂
    În legătură cu mântuirea credincioşilor eterodocşi, cred că avea dreptate pr. Rafail Noica, pentru că noi, care nu putem avea certitudinea propriei mântuiri, cu atât mai puţin vom putea cunoaşte viitorul sufletelor semenilor noştri. Mi-am amintit şi acea întâmplare cu un monah trăitor în pustie, care după ce l-a judecat pe un semen al său căzut în păcat, a fost întrebat de către un înger unde să ducă sufletul acelui păcătos(în rai, sau în iad), arătându-i astfel că doar Hristos are dreptul de a judeca acestea.
    “Există o carte a unui savant american, care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă, cum am eu nevoie de Securitate.”(Petre Ţuţea)
    Domnul să fie cu dumneavoastră!

  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Ierom. Ioan Buliga: TEOLOGII SA INVETE DIN SFINTELE CARTI, IAR NU DIN MINTEA LOR
  12. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – DE 55 ANI IN IMPARATIA LUMINII. Documentar video: Sfantul Nicolae al Serbiei (Viata Sfantului Nicolae, Episcopul Ohridei) -
  13. Pingback: Iata, a venit veselitoarea vreme a postului! Indrumar pentru prima saptamana a Postului Mare de la SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (+18 martie) -
  14. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – noul Gura-de-Aur († 18 martie), “un apostol al Ortodoxiei” si “un stalp al Bisericii” -
  15. Pingback: SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Du
  16. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI DESPRE SEMNELE DE LA DUMNEZEU: “… intrucat cutremurele vor fi foarte dese, popoarele vor trai intr-o frica neincetata” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI, NOUL HRISOSTOM, “Rugaciuni pe malul lacului”: “Sculati-va, o, pacatosilor si incepeti a suspina dinaintea Lui, fiindca doar mana Sa nu arunca cu pietre in voi” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: STII DE CE…? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate