SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE INAPOI! Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare?

15-11-2016 Sublinieri

15relig_1

Deunazi, Parintele Rafail Noica ne povestea, in conferinta sa:

Dacă aţi citit Autobiografia unui stareţ a Sfântului Paisie Velicikovski, el a avut experienţa asta în viaţa lui: un tânăr cu care mergea la mănăstire a zis: “Binecuvântează să merg să-mi văd părinţii să le spun la revedere şi vin şi ne întâlnim…” Și Paisie zice: “Dacă te duci, n-o să ne mai vedem.” S-a dus şi n-a mai revenit. În lume a rămas.

***

Fragment din introducerea cartii “PAISIE DE LA NEAMT – AUTOBIORGRAFIA SI VIETILE UNUI STARET”,

Un staret si autobiografia lui

“[…] In vointa de limitare la perioada tineretii sale, poate fi sesizat un alt motiv care va fi insufletit pe staretul nostru. Redactand Autobiografia, Paisie intelege sa faca o opera didactica, adica vrea sa lase ucenicilor sai o invatatura cu privire la viata duhovniceasca, dar urmareste acest scop cu o metoda deosebita. Cand luam in mana autobiografia unui om pe care geniul si sfintenia l-au facut celebru, ne astep­tam de regula sa gasim relatate acele fapte si evenimente de mare importanta care i-au ingaduit autorului sa ajunga la faima dupa care e cunoscut si apreciat. Abia intrati in ea, lectura Autobiografiei lui Paisie deceptioneaza. Ajungem sa ne intrebam: de ce oare autorul se limiteaza practic la a relata evenimente dintre cele mai comune si, mai mult inca, descriindu-le cu un lux de detalii perfect banale? Paisie consacra pagini intregi descrierii diverselor sale deplasari pe jos sau cu barca pe fluvii, intarzie istorisind micile ob­stacole intalnite; in alte pagini descrie minutios felul cum isi indeplinea ascultarile sau slujirile cele mai comune care ii fusesera incredintate in diversele manastiri, consacra capitole intregi pentru a povesti istoria unui prieten, sau cea a mamei sale care nu se putea consola cu plecarea lui.

Extrem de semnificativa in acest sens este relatarea a doua episoade ale sederii sale la schitul Traisteni. Intr-o zi i se incredinteaza sarcina de a pregati si coace painea pentru intreaga comunitate: tanarul Platon era insa atat de stan­gaci incat, pentru a putea avea ceva de mancat in acea zi, monahii au trebuit sa faca in ultimul moment o mamaliga rapida. In alta zi i s-a intamplat sa adoarma si sa nu auda toaca ce chema la slujba de noapte. Mai mult, era duminica. Tulburat, Paisie n-a mai indraznit sa vina la dumnezeiasca Liturghie. Staretul Paisie intarzie atat relatand aceste doua episoade incat, atat la sfarsitul unuia, cat si al celuilalt simte nevoia sa se explice si sa se justifice de ce anume a irosit atatea cuvinte pentru fapte in aparenta atat de neinsemnate, incheind aventura painii, el adauga: „Cu acest prilej am suferit mult de lipsa mea de experienta si, daca am intarziat povestind acest fapt, e numai pentru ca fratii care intra in soborul nostru sa nu se infricoseze pentru ca ar fi lipsiti de experienta in cutare sau cutare slujire de acest fel” (f. 93). Iar incheind cealalta povestire, afirma: „Am povestit toate acestea pentru a-i incuraja pe parinti si pe frati, mai cu seama pe cei tineri, care se gasesc sub stapanirea mea, ca ei sa se scoale si sa se duca cu sarguinta la slujbele bisericesti” (f. 107v).

sf-paisie-de-la-neamt_w709_h1000_q100Intentia este deci clara: faptele vietii sale trebuie sa ser­veasca drept invatatura ucenicilor sai. Citind Autobiografia, ei trebuiau sa-si invioreze in inima lor zelul pentru viata monahala si practica virtutilor. Pentru staretul si povatuitorul acum in varsta, faptele istorice devin un prilej de a invata si de a indemna pe calea cautarii lui Dumnezeu. Dar mai e ceva. Batran, renumit, venerat, celebru, staretul nu ezita sa dea la iveala imaginea unui Paisie diferit, fragil, stangaci, timid pana la limita ridicolului. In candoarea marturisirii deficientelor, intreaga descriere pare a trebui sa fie citita ca o contragreutate de smerenie in fata slavei si faimei marelui staret. Dar tocmai prin aceasta injosire, el intelege sa-si povatuiasca monahii, de care viata sa era in­tim legata. Daca vointa lui Dumnezeu ocarmuieste lucrarea si comunitatea marelui staret, ea ocarmuia si cautarea anilor sai tineri, prin care inca de la inceputuri intreaga sa viata apartine deja in constiinta lui Paisie ucenicilor sai carora le era predestinata. De aceea, el poate sa le-o faca cunos­cuta, simtindu-se, in ciuda tuturor deficientelor sale, partas impreuna cu ei la planul lui Dumnezeu cu privire la ei.

Intentia didactica dobandeste astfel o semnificatie par­ticulara daca tinem seama de convingerea care o sustine. Paisie n-o exprima direct, dar ni se pare ca o putem deduce din atmosfera generala a Autobiografiei sale si din ceea ce cunoastem cu privire la personalitatea sa. Pentru a o ex­prima mai bine sa ne servim de o comparatie cu o alta biografie a unui autor mult mai celebru si universal cunoscut; e vorba de autobiografia lui Gandhi[1]. Şi el, parintele Indiei moderne, nu relateaza decat evenimente din prima parte a vietii sale. Trece sub tacere evenimentele cu adevarat im­portante si decisive care l-au facut cunoscut lumii intregi. Impresia neta care se impune in mod evident chiar si la prima lectura, este aceea ca fara aceste experiente de tine­rete, aparent atat de putin relevante, nu am putea intelege intreaga dezvoltare care a urmat. Statura morala a lui Gandhi e deja intreaga in aceste evenimente cotidiene, traite pro­fund si in radicalitatea unei vieti tinzand in totalitatea ei spre experienta interioara. Intuim chiar in mod limpede ca, daca aceste mici incercari, aparent nu atat de grave nici hotaratoare, ar fi lipsit, el n-ar fi devenit omul pe care il cunoastem.

Nu intentionam, desigur, sa comparam cele doua auto­biografii si pe autorii lor. Vrem numai sa subliniem con­vingerea care ni se pare a le apropia. Şi pentru Paisie este valabil principiul tocmai citat: nu devii mare decat prin lucrurile mici. Ceea ce face maretia unui om sau sfintenia unui crestin e densitatea convingerii si a iubirii sale, fervoa­rea pentru idealul pe care vrea sa-l atinga. Evenimentele cotidiene reprezinta pentru Paisie humusul fertil pe care a putut germina si s-a putut dezvolta idealul sau monahal, in care era convins ca trebuia sa se intrupeze iubirea sa pentru Hristos. Cu cat acest ideal este mai inalt, cu atat el depinde mai mult de humusul in care creste si in care isi infige radacinile. Pe de alta parte, viata cotidiana nu se transforma in humus decat daca ea este inviorata interior, in mod constant, de zelul spre idealul intrevazut in inima sa.

Emblematic si semnificativ in aceasta perspectiva este comportamentul prietenului sau Dimitri, asa cum il descrie Paisie. Amandoi s-au asternut la drum in cautarea unei manastiri si parasisera deja lumea pentru a urma idealul lor comun. Prietenul insa are un moment de ezitare, arunca o privire inapoi, ca femeia lui Lot: vrea sa se intoarca sa o salute pentru ultima oara pe mama sa. E vorba de a mai astepta doar o singura zi, nimic mai mult. Paisie il implora: e o capcana! Prietenul nu intelege. Ce e mai omenesc, mai natural decat un scurt si ultim la revedere dat mamei? Unde se ascunde deci acest pericol atat de grav? Şi totusi previziunea lui Paisie se realizeaza: tocmai aceasta mica intarziere mult prea omeneasca il va face sa piarda pentru totdeauna drumul vietii monahale. Pe acest drum Paisie ramane singur: e tanar, lipsit de experienta, timid, temator, cu o sanatate fragila; fiecare eveniment poate sa-l zdro­beasca ca pe o coaja de ou. Şi, cu toate acestea, el nu se lasa descurajat si, mai cu seama, nu se intoarce inapoi. Tocmai aceasta atitudine va pune temeliile marii aventuri paisiene.

In climatul general al Autobiografiei, puternic caracteri­zata de experienta lucrurilor marunte si de cotidian, putem sesiza de asemenea cateva trasaturi caracteristice ale viito­rului mare staret. E suficient sa reamintim, de exemplu, cu pretul cator sacrificii si cu ce abnegatie transcrie Scara Sfantului Ioan Scararul, sau cu cata admiratie povesteste istoria acelui monah care a parcurs aproape doua mii de kilometri (in acea epoca!) pur si simplu pentru a copia o carte a Parintilor. Cum sa nu intrevedem deja ceea ce va fi pasiunea sa, zelul sau pentru activitatea literara in dome­niul patristic, sau mai bine zis, dragostea sa pentru Cuvantul lui Dumnezeu care, pentru el, include in chip inseparabil invatatura Parintilor. Tocmai acesta va fi unul din pivotii principali in jurul caruia se vor organiza marile comunitati paisiene. Sau, gandindu-ne la acea pagina uimitoare in care descrie calea cea mai simpla si cea mai sigura care duce la mantuire, si care consta in a nu judeca, nici a osandi pe aproapele, cum sa nu intrevedem deja inca de aici personalitatea sa viitoare, care va sti sa tina impreuna sute de monahi de nationalitati diferite, cu o atitudine ferma si blanda, plina de milostivire si de atentie?

Descrierea diferitelor detalii privitoare mai cu seama la viata din manastiri, care ne-a fost conservata gratie Autobiografiei, constituie un alt merit, deloc neglijabil, al acestei lucrari. Marturia pretioasa a lui Paisie ne permite reconsti­tuirea unei imagini vii a climatului religios al epocii. Putem sa ne facem o idee de felul in care se intrupau in viata co­tidiana, cu calitatile si defectele lor, particularitatile lumii ortodoxe, mai cu seama ale celei slave. Stilul descriptiv el insusi depinde in parte de compozitiile literare ale liturghiei bizantine. Pana si in felul in care sunt povestite ostenelile si primejdiile intalnite in cursul diferitelor calatorii, auzim rasunand invocatia liturgica neincetat repetata: „Pentru cei ce calatoresc pe mare si pe uscat, pentru cei ce patimesc, pentru cei robiti si pentru mantuirea lor, Domnului sa ne rugam!”

[…]

Elia Citterio

[1] Cf. Gandhi, Autobiographie ou mes expariences de verite, Presses Universitaires de France, Paris, 1964

(din: Cuviosul Paisie de la Neamt, Autobiografia si Vietile unui staret, urmate de Asezaminte si alte texte, Editura Deisis, Sibiu, 2002)

sfantul_cuvios_paisie_de_la_neamt_9

Legaturi:

***

***

 


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Razboiul nevazut, Sfantul Paisie de la Neamt (Velicicovschi), Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE INAPOI! Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare?

  1. Lumea trebuia să fie un templu, nu o măcelarie. Se aud doar țipetele mamelor. Pruncii nu sunt măcelăriți de barbari, ci de soldații care trebuiau să îi protejeze. Mercenarii caută prin toate grotele, de parcă inocenții erau teroriști. Mulți copii mor anonimi. Cine mai scrie în registre sub amenințarea avioanelor? În fața acestui tablou, Michael Ende poate scrie că lumea își pierde sensul, că e golită de orice prezență.
    Mintea sănătoasă nu poate concepe violența antiumană. Leucadia și Killian, Clement și Andrei, înecați, decapitați, arși, aruncați de pe stânci. Apostolii iubirii, acuzați de ură. Cei mai curați, acuzați de infamie. Neștiind ce are să urmeze, le era de ajuns că El înviase. Neștiind carte, le era de ajuns să se iubească unii pe alții. I-au iertat demult și pe călăi și pe instigatori. Scuipați, batjocoriți, umiliți, disprețuiți.
    Știau cine deformează adevărul și se opuneau manipulărilor. Erau singurii care îi iubeau pe sclavi. Pentru ei, adevărata înțelepciune este iubirea universală. Frumusețea îngerească. Deși catehumenii erau martirizați, catehezele erau zilnice (Cartagina anului 203). Învățau că nici un om nu poate fi conceput în afara relației cu El. Nu se alipeau de avuții, nu erau agresivi, nu cunoșteau frica. Iubirea iî indrepta spre El. Singura lor însănătoșire, ar zice J.C. Larchet, era asemănarea cu El. Fugeau de patimi, ca de șerpi ce mișcă-n voie. Nu aveau false îngrijorări, nu își creau boli. Nu auziseră despre iubirea care nu-i iubire.
    Nimic nu îi desparte de Hristos. Sunt uniți cu El de la botez. Cel scuipat la botez va căuta să se răzbune, dar nu va reuși. Ei s-au lepădat de cel scuipat la botez, nu vor să îl mai vadă. Nu mai cred nimic ce vine de la cel scuipat la botez, nu mai pot fi amăgiți, s-au deșteptat. Hristos le-a dăruit deja totul.
    Aflaseră că – în afara iubirii – nimic nu este real. Deși trăiau în Epoca Teribilă, erau teribil de fericiți. Nu lumea coruptă îi fericea. Știau că o fiară rănită nu îi mai poate vătăma, câtă vreme stau departe de lanțul cu care este legată. Pentru ei, Mielul devenise Păstor. Aveau acces la o medicină spirituală care îi scăpa de migrenele patimilor. Nu uitau să practice iubirea, după modelul primit.

  2. Marius Matei,

    Multumim de postare, excelent text! Vrei sa dai si sursa te rog?

  3. @ Doroteea:

    Parintele Marius Matei trimite, de regula, propriile compozitii, unele (sau toate, nu stiu) sunt publicate pe siteul Lumea credintei 🙂

  4. Sarut mana, parinte, si iertati!

    Mi a placut mult textul. Asa ca ma bucur sa aflu ca exista un loc unde pot gasi mai mult!

    @admin

    mersi! 🙂

  5. Foarte frumos text! Intr-o lume in care uratul a luat locul frumosului, pe care il mascareste ca un clovn, avem mare nevoie de astfel de lecturi.

    “Pe acest drum Paisie ramane singur: e tanar, lipsit de experienta, timid, temator, cu o sanatate fragila; fiecare eveniment poate sa-l zdro­beasca ca pe o coaja de ou. Şi, cu toate acestea, el nu se lasa descurajat si, mai cu seama, nu se intoarce inapoi. Tocmai aceasta atitudine va pune temeliile marii aventuri paisiene.”

    Asta imi aminteste de micul hobbit, Frodo, din Stapanul Inelelor, care si-a luat “crucea” de a purta inelul si a-l duce sa-l arunce in vulcanul care simboliza iadul. Batalia finala, de la portile iadului (“Black gate”, portile Mordorului), cand armata orcilor, mult superioara numeric inconjurase si era pe cale sa nimiceasca mica armata a oamenilor, situatia a fost salvata de acest mic hobbit care si-a purtat crucea pana la capat, de unul singur, si a reusit, dupa multe sacrificii, sa arunce inelul in lava din care fusese facut.

    https://www.youtube.com/watch?v=AZnymkpsCH0

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate