SFINTII MUCENICI ADRIAN SI NATALIA – pilda si rusinarea familiilor crestine de astazi
– articolul nu poate fi preluat, integral sau partial, fara acordul nostru –
Astazi sunt praznuiti Sfintii Mucenici casatoriti Adrian si Natalia, o intrupare desavarsita a sensului adevarat al familiei crestine, pe care astazi nu-l mai stie nimeni, in care astazi aproape nimeni (nici dintre cei asa-numiti “credinciosi practicanti”) nu mai crede. Nimeni nu mai crede ca sensul unirii in Hristos cu persoana iubita nu este sa fii fericit in lumea aceasta, nu este sa scapi de singuratate cu orice pret, nu este sa ai un “alibi” perfect pentru orice compromis cu lumea si lumescul “pentru … siguranta si bunastarea materiala a familiei”, nu este sa te rasfeti si sa te scalzi in desfatari fara mustrari de constiinta (ca… deh, sunt permise si la urma-urmei, nu suntem calugari, deci suntem dispensati de a trai prea duhovniceste), nu este sa-ti faci idol si scop in sine din iubirea fireasca si din persoana iubita si nu este nici macar sa ai neaparat copii, daca Dumnezeu nu ingaduie sau nu binevoieste aceasta! Sensul adevarat al unirii in Taina Nuntii este Incununarea vietii prin impreuna-trairea si marturisirea lui Hristos. Sensul ultim al insotirii crestine este redat de cantarea aceea dureros de frumoasa din Slujba Tainei Cununiei: “Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!“. Nu sunt invocati atunci, in Taina Cununiei, alti sfinti decat Mucenicii, iar “dansul” duhovnicesc al mirilor, cu nasii si cu preotii se face in acest timp in jurul Sfintei Evanghelii si al Sfintei Cruci, aratand care trebuie sa fie Centrul vietii familiei crestine.
Nu a contat pentru Sfintii Adrian si Natalia ca erau de abia un an si o luna casatoriti! Nu a contat ca erau tineri si cu o viata inainte! Nu a contat ca nu “se implinisera” ca familie prin dobandirea vreunui prunc! Nu a contat ca se iubeau foarte mult unul pe altul! Ce a contat pentru ei in ceasul prigoanei? Un singur “lucru”: HRISTOS! Pentru El au jertfit, adica si-au incununat si si-au implinit cu adevarat si in mod desavarsit dragostea lor! L-au iubit pe Hristos mai presus de orice! Si nu erau supra-oameni, nu erau “predestinati” sa fie sfinti! Erau oameni obisnuiti, la fel ca si noi, cu nimic mai presus de firea omeneasca. Nu alesesera pustnicia sau calugaria. Au ales viata in lume, dar fara sa aleaga viata lumeasca! Dar ce aveau atunci care sa le dea atata putere sa sacrifice TOTUL? Cum au putut?
Aproape “simplu”, am putea spune: au crezut cu adevarat in Hristos si au implinit efectiv prima si cea mai importanta porunca: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau”. Astazi oamenii au uitat totalmente de aceasta prima porunca, de parca ea ar fi… ultima! Astazi a-L iubi pe Hristos mai mult ca orice si a fi dispus sa jertfesti totul pentru El este calificat drept “habotnicie” si este echivalat cu o grava scranteala. Astazi “iubirea” este zeul/idolul nostru, dar nu Dumnezeu-Iubirea, ci “iubirea” umanista, acea “iubire” prea-omeneasca, acea iubire care sa ne faca fericiti in aceasta lume a pacatului si pentru care credem ca si numele lui Dumnezeu poate fi folosit ca justificare pentru toate balacelile si amagirile noastre. A vrea sa fii un om duhovnicesc, ca si crestin casatorit si vietuitor in lume este astazi aproape “interzis” 🙁
Sa citim mai intai din Sinaxarul online viata lor rezumata si vom continua apoi meditatia noastra la acest exemplu fabulos de … normalitate crestineasca!:
“Mucenicul Adrian si sotia lui Natalia au trait în cetatea Nicomidiei, pe vremea împaratiei lui Maximian. Iar la a doua înconjurare ce a facut Maximian prin împaratia sa, prigonind pe crestini, a prins 23 de barbati crestini care erau ascunsi prin pesteri, si au fost dati la multe chinuri. Pe acestia, mai înainte de a marturisi, i-a întrebat Adrian: “Pentru ce, fratilor, rabdati aceste nesuferite si grele chinuri?” Si, raspunzând, ei zisera: “Pentru ca sa dobândim bunatatile cele ce sunt gatite de la Dumnezeu, celor ce patimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate sa le auda nici cuvântul sa le povesteasca”. Acestea auzindu-le Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor sa-i scrie si numele lui cu crestinii, ca bucuros moare si el cu dânsii. Deci scriindu-l aceia si pe dânsul, îl bagara în fiare si la închisoare. Acest lucru aflându-l Natalia, femeia lui, si gândind cum ca poate a fost prins pentru altceva, si îngrijindu-se foarte suspina si plângea. Dar fiind înstiintata ca pentru Hristos l-au pus în legaturi si în temnita, îndata îmbracându-se în haine luminoase a alergat la temnita. Si intrând înauntru îl învata sa stea neclintit la chinuri, si ruga pe sfintii cei ce erau împreuna legati cu dânsul sa se roage pentru el. Atunci prin sfatuirea mucenicului Adrian se întoarse Natalia la casa ei.
Deci fiind adus sfântul la împaratul si marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, îl pusera cu fata în jos si–l batura cu toiege. Apoi, întorcându-l cu fata în sus, a fost batut si peste pântece, încât i se vedeau si maruntaiele. Mucenicul când patimea acestea era de 28 de ani. Dupa aceea lui si celorlalti sfinti li s-au taiat mâinile si picioarele. Apoi dându-si sfintii sfârsitul, si urmând a li se mistui trupurile lor în foc, Natalia a bagat mâna Sfântului Adrian în sânul ei si urma mergând dupa sfintele moaste si strângea sângele ce pica de la dânsii si se ungea cu el. Apoi fiind stins focul de o ploaie mare si grea, un om credincios, anume Eusebie, luând moastele sfintilor si punându-le într-un caic mic, le-a dus la Arghiropoli si le-a asezat aproape de Bizant. Acolo mergând mai pe urma Natalia, si-a dat sufletul la Dumnezeu si a fost îngropata lânga moastele cele mucenicesti”.
Daca eroismul Sfantului Mucenic Adrian poate fi mai usor de inteles si intalnim in fiecare zi in Calendar sfinti care au patimit la fel ca el (ceea ce pentru noi oricum pare de neinchipuit), mucenicia nesangeroasa a Nataliei este exceptionala si as zice ca este mult mai mare decat a lui Adrian. De aceea nu trebuie sa ne mire faptul ca Sfanta Natalia este numita si ea mucenita, cu toate ca nu a avut sfarsit mucenicesc! Dar sa ne gandim: care femeie, slaba si miloasa prin fire isi depaseste iubirea si mila fireasca, de sotul ei iubit si fata de… ea insasi, pana la urma si are taria nu numai sa priveasca torturile ingrozitoare si moartea in chinuri a omului ei cel mai drag, ci chiar sa se duca “sa-l invete sa sa stea neclintit la chinuri“?!
Natalia pare exact opusul sotiei Dreptului Iov. In timp ce aceea il invata pe Iov cel greu incercat sa huleasca pe Dumnezeu, “ca sa se usureze”, “ca sa se descarce” (cum am zice astazi), aceasta nu gandea nici draceste (sa huleasca), dar nici macar fireste. Nu sta sa se gandeasca sa-i crute cumva suferinta, sau sa se gandeasca la ea, ca ramane singura si, la o adica – nu-i asa? – la ce bun sa mori ca prostul in chinuri groaznice, cand te poti bucura de tinerete, de viata, de iubire… cand ai doar 28 de ani si o sotie frumoasa, si toata viata inainte sa te bucuri de ea… si, oare, nu e chiar pacat sa-ti lasi femeia pe drumuri, fara sprijin… N-a zis nici: “oameni suntem” cu totii, nu ingeri, iar ca oameni trebuie sa ne traim viata… Doar n-o trebui acum ca toti sa fim sfinti… Sa-i lasam pe altii sa fie sfinti, daca tin neaparat, iar noi sa ne traim frumos viata de familie, pe care abia am inceput-o, sa facem copii, sa ne bucuram…“), ci a calcat in picioare prin credinta ei fierbinte si adevarata orice patima omeneasca. A fost mai presus si decat Petru cel dinainte de Inviere, care voia sa-L opreasca de la Cruce, prin compatimirea lui, pe Mantuitor, si care pentru aceasta a fost aspru mustrat de Hristos: “Mergi inapoia mea, Satano, sminteala imi esti! Ca nu cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!“.
Sfanta Mucenita Natalia a trait “pe viu” si a dat “carne” prin exemplul ei acestui cuvant: “Cel care iubeste pe sot sau sotie mai mult decat pe Mine nu e vrednic de Mine“. In timp ce noi punem orice, si in primul rand pe noi insine, mai presus de Hristos… Si adesea nu ne rusinam sa ne folosim chiar de invocarea cuvintelor Lui (talcuite stramb, dupa bunul nostru plac, ca si cum Evanghelia ne-a fost data spre a ne indreptati prin ea patimile) pentru a ne justifica egoismul, lasitatea, iubirea de placeri, necredinta, apostazia… Pentru a ne confirma in patimile si in complacerile noastre si a ne sluji inchipuirii ca, daca traim viata de familie si viata in lume, avem dreptul sa lasam pe Hristos undeva de(o)parte, iar noi… sa ne traim viata! Cand Hristos ar trebui sa ne fie SINGURUL nostru sens, atat pentru casnicia si cat pentru toata existenta noastra!
De aceea Sfintii Adrian si Natalia ne sunt nu numai pilda, ci si rusinare pentru lipsa noastra de credinta si de iubire adevarata de Dumnezeu. Nu pentru ca “suntem oameni” nu putem si noi nici macar a suta parte din cat au putut ei, ci pentru ca nu suntem… crestini adevarati…:( Dar sa ne rugam Sfintilor Mucenici sa ne invete sa fim!
Sfintii Adrian si Natalia sa ocroteasca si sa binecuvinteze, intarind pe calea marturisirii pe toti fratii nostri casatoriti si pe toti cei care le poarta numele!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
AMIN! FRATE IN HRISTOS DOMNUL!
Cuvinte pline de foc şi îmbărbătare şi înţelepte şi…drepte!
Da!, lipsa lui HRISTOS din centrul vieţii, gândirii, personalităţii şi preocupărilor noasttre cotidiene (şi mai ales a acestora mărunte, dar care ne mănâncă cea mai mare parte din zi…) ESTE CAUZA SLĂBICIUNII ŞI LEŞINULUI ŞI NEPUTINŢEI noastre duhovniceşti. Am ajuns să fim FIERTURI DUHOVNICEŞTI (vorba Părintelui Paisie Aghioritul). Am ajuns să fim îmbrăcaţi şi învăluiţi şi înfăşuraţi într-o haină a AMEŢELII şi LIPSEI DE TĂRIE ŞI VIRTUTE!
Şi toate pleacă de la PREA MAREA şi MULTA MILĂ FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE (cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul în “Viaţa Lăuntrică”) şi de la LIPSA DE NEVOINŢĂ ÎNCORDATĂ şi mai ales de…noapte!
Dar în schimb oamenii care sunt pătrunşi şi de duhul lumii şi îmbibaţi de puterea şi lucrarea lui SUNT TARI CÂND LOVESC EI (după cum spune Sf. Prooroc David în Psalmul 72,vers.4) ŞI NU AU NECAZURI până la moartea lor.
Cred că a venit vremea să ne gândim foarte serios LA LEPĂDAREA ADEVĂRATĂ FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE, pentru că DOMNUL HRISTOS SPUNE că fără acesta NU PUTEM SĂ FIM UCENICI AI LUI (cf. LUCA, cap.14, vers.26 şi 33)!
DOMNUL să ne dea puterea DE A-I ÎMPLINI CUVINTELE! AMIN!
SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!
Doamne-ajuta cui ajuta si sporeste cui iubeste !
Pilda vrednica de pocainta si folos duhovnicesc !Amin !
Multumesc !
S U P E R B A povestea Sf Adrian si Natalia – asa mi se pare de fiecare data, dar parca, acum, citita si pe siteul acesta, e mai frumoasa ca oricand!
dc nici istoria acestor sfinti nu mai poate ‘misca ceva’ in indiferenta noastra, atunci nu cred ca mai poate fi altceva care sa ne miste! de-abia citind despre ei, intelegi ce apa de ploaie sunt toate povestile romantice siropoase…
este o prostie sa vrei o sotie de la Domnul cu ‘parametri’ clari (90-60-90, blonda sau bruna, slaba sau rotunjoara), caci oricum stie El cum sa-ti aduca una care ‘sa nu-ti fie urata’. insa, mai presus de orice, cu toata spaima si rusinea ca nimeni nu are vrednicia sa ceara asa ceva, cand ne uitam la slabiciunea noastra de credinta, cred ca oricine ar trebui sa cuteze a cere o sotie ‘nu ca sotia lui Iov, ci ca Natalia’. caci dc nu ceri, cum sa primesti, dc nu crezi, cum sa se implineasca, dc nu bati, cum sa ti se deschida?!?!
Viata sfintilor Adrian si Natalia este o pilda vie pentru noi,cand citesc ma umplu
de ravna pentru viata duhovniceasca si asi vrea sa am si eu dragostea pentru Hristos a acestora,vreau si eu sa marturisesc in fata lumii pe Domnul meu (si asi vrea si un rasuns daca se poate)si cum cred eu Ca-L pot marturisi,prin purtarea mea crestineasca,este din ce in ce mai greu sa fii crestin,daca porti batic lumea crede ca esti bolnav,daca nu te vopsesti lumea te inconjoara,daca nu te imbraci dapa moda lumii esti scos afara din ea,am familie si copii,eu inteleg mai bine dar copiii mei ar vrea o mama moderna ce sa fac…
Ma bucur de pilda Sfintilor Adrian si Natalia si asi vrea ca noi toti cei ce avem familie sa le urmam pilda si sa marturisim credinta noastra tuturor.Imi doresc din
tot sufletul sa am si eu dragostea petru Dl.Iisus a Sfintei Natalia curajul si taria
ei si puterea de a marturisi.In aceasta lume este din ce in ce mai greu sa fii crestin,pentru-ca societatea te scoate din ia si daca ai familie este foarte greu
Eu cred ca pe Hristos poti sa-L marturisesti si prin viata ta adica prin imbracaminte prin comportament si apoi sufleteste.ce ai im tine scoti si afara,va scru pentru-ca am unele nedumeriri,unii imi spun ca pe Dumnezeu i-L porti in suflet
si eu nu prea sunt de acord cu aceasta.
SLAVA LUI DUMNEZEU INTRU SFINTII SAI
NU SUNTEM VREDNICI DE BUNATATEA SI PRIETENIA SFINTILOR INTRE CARE STRALUCESTE CA UN LUCEAFAR PREAFRUMOS SI SFANTUL MUCENIC ADRIAN.
BUCURATI-VA,SFINTILOR ADRIAN SI NATALIA,PREALAUDATI SI NEINVINSI MUCENICI AI LUI HRISTOS.
Am sa va ridic problema unei altfel de mucenicii in cadrul familiei. Este vorba despre familiile crestine care au toti copiii care ii da Dumnezeu. A celor care nu fac nici o forma de planificare familiara. Voi cate astfel de familii cunoasteti? Ne deranjeaza ca altii ne ocupa tara si-n unele locuri nu se mai poate trai de ei dar uitam ca principalii vinovati suntem noi, cei din Biserica, carora ne este lene sa mai crestem copii.
Harul lui Dumnezeu vine acolo unde sunt copii si daca noi refuzam sa-i primim Cel Prainalt isi va intoarce fata de la noi. Sa nu uitam de Kosovo… Si inca ceva: crestinismul s-a raspandit in intreaga lume si prin exemplul crestinilor. Oare noi mai suntem exemple?
@Dragos
Nu cunosc astfel de familii cu multi copii;
– majoritatea au facut/fac unul, cel mult doi;
– iar cel unul (rar, doi….) face cat cei care ar fi trebuit sa fie pe langa celalalt/ceilalti doi si scot peri albi la propriu si/sau la figurat parintilor;
– reala dar trista mea constatare de dupa ’90 pentru cei ce au devenit parinti – cu foarte putine exceptii – s-au limitat doar la unul (rar la 2) cu toate ca nu erau stramtorati d.p.d.v. material iar pe cei nascuti i-au alintat peste masura, iar acum nu mai stiu pe unde sa scoata camasa acei parinti (prieteni, rude, colegi de serviciu, vecini…)cu ei datorita neascultarii, invartosarii inimii si rautatilor de tot felul;
– acum, referitor la asa-zisa mucenicie a familiilor care au toti copii lasati de Dumnezeu – mucenicie pana la urma aleasa de buna-voie si nesilita de nimeni pentru ca este greu sa cresti o armata de copii, sa-i ingrijesti, sa-i educi dar, atunci cand iti doresti lucrul acesta stii de la bun inceput ce te-asteapta, la ce te inhami cand alegi viata de familie, nu?
– adevarata ‘mucenicie’ vine doar din promiscuitate (placerea actului sexual cu asumarea consecintelor:nastere de prunci) dar si din lene, nemunca…personal – ma enerveaza si mi se pare injust cand vad apeluri facute la TV – de catre cei care cersesc bani pentru pamper-si si mancare cand, prefera sa traiesca in conditii mizere si nu muncesc, dar cer: casa, masa, toate cele…
– ca si-a intors fata Dumnezeu de la noi, ca ne stapanesc tiganii si alte neamuri datorita avorturilor e stiut – a spus-o Pr.ARsenie Boca! Ca, femeile si nu numai…nu-si mai doresc copii iarasi este o realitate! In Proloage spunea un sfant parinte ca, in vremurile din urma oamenii se vor salbatici din ce in ce mai tare impotriva lor insile si asupra urmasilor nedorind sa se mai nasca…
La multi ani, parinte Adrian!
***
@ Dragos:
Asa este, dar daca nu te preocupi sa-i educi cu adevarat crestineste, sa te lupti pe viata si pe moarte, practic, pentru ei ca sa nu ajunga slugile satanei si sa fie inhatati si ei cu totul de duhul lumii, in zadar faci si multi copii. Spun asta pentru ca in Biserica exista si asa ceva (desi Magda n-a cunoscut): in multe parti se vorbeste mult despre a naste multi copii, dar nu si despre a te ocupa de cum cresc ei (sau a te preocupa numai din punct de vedere medical, intelectual si psihologic). Nu e asa de greu sa-i nasti, cat este cumpit de greu sa-i cresti in Duhul lui Dumnezeu, sa nu-i lasi de izbeliste, prada lumii. Nu ne mantuim doar nascand prunci multi si inmultind neamul, daca nu ne straduim sa facem din acei prunci – multi-putini, cati ne da Dumnezeu – niste slujitori si traitori ai Cuvantului lui Hristos. Din pacate, pe asta se pune prea putin accent si se cerceteaza prea putin sau prea superficial. Nu am vazut pe prea multi sa-i doara inima si sa se nelinisteasca cu nelinistea cea buna pentru cum cresc sau cum vor ceste copiii lor in aceasta lume antihristica si ce e de facut pentru a-i salva. Din contra, am vazut multe familii care credeau ca mantuirea le e ca si asigurata daca fac multi copii, dar ai caror copii… n-as fi vrut in niciun caz sa fie prietenii si modelele copiiilor mei 🙁
Autorul a uitat sa mentioneze ceva. Ei de fapt doreau tot sa fie fericiti si impliniti, si asta urmareau. Nu asta e diferenta intre noi si acesti mucenici, ci altceva. Ei si toti cei care ii urmeaza sunt suficient de maturi duhovniceste incat sa stie unde sa caute aceasta fericire.
Propriu zis Sf. Natalia isi iubea atat de mult sotul incat era preocupata sa fie fericita cu el “pentru totdeauna”.
Contraziceti-ma daca gresesc!
@ Gabi:
🙂
Da, se poate spune si asa, daca dam termenilor de fericire si implinire sensurile lor autentice, duhovnicesti. Evident, noi ne refeream la modul de a intelege aceste notiuni indeobste, de catre lume.
Asa ca nu e greu sa traiesti crestineste, nu e supraomeneste sa devii mucenic, pur si simplu asta e firea noastra. Pur si simplu trebuie sa crestem duhovniceste prin credinta in Dumnezeu, pana sa ajungem sa deosebim binele de rau, incat sa alegem ce este bine.
“Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea.”(Antonie cel Mare)
@ Gabi:
Il citam pe p. Rafail Noica, din care si fratia-ta preiei implicit o sintagma, dupa cum intuim: Nu, nu este greu, este IMPOSIBIL! Da, Ortodoxia este firea omului, dar firea noastra orginara, nu cea cazuta in care traim, ci cea pe care o putem redobandi acum nu simplu prin “crestere” naturala, ci prin pocainta, prin jertfa si prin suferinta. Adica prin luarea Crucii si rastignirea eului nostru cazut!
@Magda
Parintii mei provin din familiii cu multi copiii si bunicii din familii cu si mai multi. Pe rand, i-am intrebat pe toti cum se descurcau atatia mai ales ca stateau in case mici, erau sate de munte. Numitorul comun era ascultarea. Nimeni nu iesea din vorba celor mai mari,parinti, frati si astfel viata mergea inainte cu mult mai putin stres decat la noi. Cuvantul rasfat nu se folosea in cresterea copiilor. O data cu introducerea ideiilor de libertate a copilului si de scoatere a lui de sub autoritatea parinteasca, promovate incepand cu “revolutia” franceza, viata de familie, cu copii, a devenit din ce in ce mai grea. Micii razgaiati au devenit, din bucurii ale parintilor, poveri.
Aceasta este o arma teribila a maculatorilor pt. scaderea populatiei pamantului: promoveaza rasfatul sub diferite forme si transforma astfel copii din ingeri in demoni. Dupa asta logic ca nu-ti vine sa mai ai copiii mai multi cand unul iti mananca sufletul.
@ admin
Referirea mea a fost la oamenii din biserica. De ei era vorba ca nu fac copii. Cealalta categorie nu intra aici in discutie.
Ziceati de prietenii copiilor dumneavoastra. Au prieteni care merg la biserica? Este minunat! Inseamna ca acolo exista o comunitate ortodoxa in care sunt si copii. Cate asemenea comunitati sunt?
Ceea ce vreau sa subliniez este un fapt: ne mintim crunt spunand ca nu facem copii pt. ca nu putem sa-i crestem astfel incat sa devina slujitori ai lui Hristos. Parintele Arsenie Boca sublinia acest lucru mai bine ca mine.
Frumoasa viata celor doi sfinti. Eu cunosc o familie a unui preot care de curand a primit al saselea copil pe care i l-a dat Domnul. Am asistat la o discutie in care doamna preoteasa era felicitata pentru curajul de a naste al saselea baiat. Raspunsul ei a fost :” Nu din curaj fac copiii ci din frica, din frica de Dumnezeu” Interlocutorul a mai intrebat-o daca ar mai veni si al copil…? Cu o fata senina si un zambet smerit a raspuns ca va primi toti copiii pe care ii da Dumnezeu.
Pentru noi este un exemplu de familie crestina,iar parintele este de o smerenie si o intelepciune deosebite….
@ admin
Continuare:
Cred ca vina pentru nenorocirea in care se afla tara noastra ne apartine in primul rand noua. Nasterea si cresterea copiilor reprezinta numai o fata a problemei. Am sa va dau un exemplu: cunosc familii care merg la biserica cu 1,2 max. 3 copii care merg la biserica si ai caror copii au probleme comportamentale. Toate aveau televizor in casa. L-am facut cadou cartile despre efectele televiunii asupra copiilor. Stiti cati au renuntat la televizor din casa. Nici unul. Cartile lui Virgil sunt excelente, le-au citit si apreciat, dar nu au facut nimic.
Un OM mult mai destept ca mine spunea: “multi oameni muncesc dar putini au spor”. V-ati gandit ca situatia de acum, cu blestematia asta de ecumenism, a fost ingaduita de Dumnezeu datorita fatarniciei noastre este din vina noastra. Sa ne aducem aminte de povestea celor 5 degete de la caderea Constantinopolului.
Cati duhovnici cunoasteti care sa nu ingaduie planificarea familiala?
@ Elly
Sa fiti atenta cate boli au copiii aceia, daca puteti, pe mai multi ani. Am observat ca numarul imbolnavirilor la copii este constant PE FAMILIE indiferent de numarul copiilor. Mai mult, la familiile cu multi copii, sunt, per total mai putine inbolnaviri. Observatia este facuta pe vreo 10 ani…
Sa va ajute Dumnezeu, in caz ca o sa va casatoriti, sa urmati exemplul acelei familii minunate!
@Dragos
“Parintii mei provin din familiii cu multi copiii si bunicii din familii cu si mai multi. Pe rand, i-am intrebat pe toti cum se descurcau atatia mai ales ca stateau in case mici, erau sate de munte. Numitorul comun era ascultarea. Nimeni nu iesea din vorba celor mai mari,parinti, frati si astfel viata mergea inainte cu mult mai putin stres decat la noi. Cuvantul rasfat nu se folosea in cresterea copiilor.”
– si-ai mei parinti tot din familii numeroase provin;
– dar vezi tu…asa cum mentionai exista respect, ascultare, si rusine (sa nu te faci de ras, sa nu dezamagesti pe cei apropiati tie, sa nu le inseli asteptarile) asa…de la sine, nu impus! Acum, si cu binele si cu raul parca vorbesti la pereti si-ti auzi doar propriu ecou! Nu stiu ce sa spun: i se da voie raului sa stea in loc de cinste, ii facem noi loc, se simte ca este la putere si cred ca a ‘obosit’ lumea asta de-atatea veacuri in luptele continue cu sine, cu ceilalti pentru putere, marire…imi da de gandit si ce spune psalmistul David : “instrainatu-s-au pacatosii de la nastere, ratacit-au din pantece, grait-au minciuni. Mania lor dupa asemanarea sarpelui, ca a unei vipere surde, care-si astupa urechile ei, care nu va auzi glasul descantatorilor; al vrajitorului care vrajeste cu iscusinta” (Ps.57 3-5) si “Fiii oamenilor: dintii lor sunt arme si sageti si limba lor sabie ascutita” (Ps.56 6) – faina descoperire, actuala si-atunci la acele vremuri si-acum, mai ales acum!
La Multi Ani parinte Adrian!
Adevar graiesti Dragos. Ecumenismul, problemele copiilor nostrii, ca si alte nenorociri, ce apasa astazi asupra vietii noastre crestin-ortodoxe, sunt pedeapsa lui Dumnezeu pt. pacatele noaste in primul rand. Trebuie sa plangem pacatele intregii lumi ca pe propriile nostre pacate. Diavolul ataca astazi pe 3 campuri: scoala, familia si biserica. Pe primele 2 lea cucerit deja…mai ramane sfanta noastra biserica. Doamne ai mila de noi, macar pe aceasta sa ne-o lasi neintinata.
@admin
Ca sa-l citez si eu pe Pr. Rafail Noica: “avem o gandire analitica” si cu asta gresim mult. Ortodoxia e ceva ce trebuie trait nu teoretizat.
Bineinteles ca e “imposibil” si cresterea de care vorbeam inseamna “pocainta”, dar judecand asa ramanem intr-o lucrare a inchipuirii din care nu vom putea iesi niciodata.
Uita-te ca limbajul Sfintilor Parinti e mult mai simplu. Lucrurile astea trebuie traite simplu, nu stiu cum sa zic, au in ele o filozofie negraita, dar totusi pentru a ajunge la ele trebuie sa actionam mai mult intuitiv, sa fim firesti.
Nu “comportamentul” trebuie sa devina corect, ci firea trebuie sa se schimbe, iar asta e mai mult decat sa imi inchipui eu cum trebuie sa actionez ca sa fie corect.
De aceea e mai importanta ascultarea decat nevointa in sine, pentru ca fara ascultare orice nevointa cultiva parerea de sine si nu aduce rod.
Faca Bunul Dumnezeu sa sporim cu totii duhovniceste! Iarta-ma!
@ Gabi:
Nu vad cu ce am complicat… Mai curand cred ca acum s-au complicat lucrurile, artificial, pentru ca nu ai inteles completarile simple pe care le-am facut… Nu am vazut nici unde incepe lucrarea inchipuirii de la ceea ce am spus noi. Inchipuire insa poate fi daca intelegem gresit “firescul”. Si asta este foart raspandit azi, crezandu-se ca firea cazuta, exprimata “sincer” este tot una cu “firea ortodoxa a omului”. Am adus precizari si nuante (teoretice, dar nu abstracte) pentru a se intelege corect ideea de “firesc”. Da, lucrurile acestea trebuie traite “simplu” (dar nu facil), dar cand sunt exprimate, trebuie exprimate nuantat si… chiar analitic, asa cum si pomenitul parinte facea, la conferintele la care era invitat. Cand traim in era “bablioniei sensurilor”, nicio nuanta in plus, daca are un scop practic, nu este de prisos, pentru ca… multi citesc, dar putini inteleg sensul corect al unor cuvinte, fiind formati in cu totul alta cultura decat cea a Duhului:
“Astazi caderea omeneasca a ajuns – si vreau sa trag o paralela – la o “Vavilonie” de al doilea grad. Nu neaparat limbile se mai impleticesc; ba, intr-un oarecare sens, limbile, amestecandu-se, redevin, oarecum, una. Sa ma iertati… Aproape 40 de ani lipsisem din Romania; am venit inapoi in Romania si gasesc alt popor, alt peisaj si alta limba. Daca n-as fi pribegit eu in Anglia si in Franta, eu n-as intelege romana voastra de astazi. Asta inseamna ca parte din [limbile] romana, engleza si franceza tind sa devina o singura limba… Insa de cate ori n-am vorbit engleza cu englezii, franceza cu francezii, romana cu romanii si nu ne-am inteles DELOC. Si de cate ori mi s-a intamplat, cand nu stiam inca o limba, si am vorbit cu suflete de un gand cu mine, de un duh cu mine… Si cu greu, din cauza lipsei de vocabular, dar ne intelegeam perfect. Vavilonia de al doilea grad este ca sensul cuvintelor se intelege in multe feluri in aceeasi limba. Criza noastra in Biserica este ca nu mai vorbim sensul cuvintelor Parintilor nostri in Duh. Toata “Filocalica” [cultura filocalică] este pentru noi o carte inchisa! … Cuvintele le intelegem – iar daca nu, avem un dictionar si le putem vedea acolo – dar sensul este altul. Si in aceste definitii, as vrea sa incerc sa va dau cateva exemple… Va spun ca daca v-as tine doua saptamani aici n-ar fi destul! De altfel, ar trebui sa se scrie un dictionar intreg…. Dar nu dictionarul si nu cultura la nivel intelectual este ce trebuie pentru a dezlega aceasta “vavilonie“, ci o duhovnicie – si o duhovnicie luminata si drept indreptata, care va restaura prin experienta vietii cuvantului, sensul lui originar, adevarat… “
@ Dragos:
Nu cred ca ne-am inteles. Noi pur si simplu accentuam o alta dimensiune esentiala despre care nu se prea vorbeste, fara a o nega pe cea adusa in discutie de tine. Da, si noi ne gandeam tot la cei din Biserica. De la ceilalti nici nu am vreo asteptare. Aici spuneam ca se insista (in unele parohii – cu care am sau am avut legatura, nu in toate, fireste; … probabil ca mai multe sunt cazurile de care zici tu, dar am evitat acele cercuri bisericesti care aproba “planningul” si alte “ciudatenii”, ca sa fiu bland…) prea mult pe a da nastere copiilor, multi fac asta, dar se limiteaza la atat, in schimb nu au nicio problema sa-si educe copiii dupa spiritul lumii. Nici ei (parintii) nu-si concep viata neaparat in termeni duhovnicesti, ci doar de morala elementara, as zice. Iar cel mai dureros cand te confrunti cu o atitudine (prezenta nu de mult si aici pe site, la unele comentarii) de suficienta si aroganta, de lauda de sine a celor care cred ca daca fac multi copii au facut cam totul si sunt dispensati inclusiv de la o minima smerenie… Dar asta e, poate, o experienta foarte personala. Poate totusi va fi folositoare cuiva….
nu se deschide acatistul!!!
@ Calin:
Ai dreptate, schimbasera adresa URL fata de cea de anul trecut, cand dadusem linkul. Acum am modificat, e cea corecta.
M-as bucura ca cineva sa se refere in comentarii si la esenta meditatiei noastre, si anume lupta cu duhul lumesc. Uneori duhul lumesc se camufleaza atat de bine, chiar sub aparente “duhovnicesti”, idolatrizand anumite forme sau anumite idei, OPRINDU-SE in loc si decupand din viata bisericeasca numai o singura felie care place… Cea mai periculoasa acum mi se pare ispita pe care as numi-o a evazionismului elitist para-duhovnicesc. Spunea cineva pe blogul lui Claudiu Tarziu, in alt context: “Ierarhia este deja in eshaton, acolo unde nu mai este umbra de durere, nici intristare, nici suspin. Sa speram ca nici viermi neadormiti”. As merge mai departe, preluand ideea, si as zice ca multi parinti, multe manastiri si parohii de pe la noi se afla (CU INCHIPUIREA) in eshaton, in “Lumina nezidita”, plutesc prin cerurile cele mai inalte (peste al treilea cer atins de Sf. Ap. Pavel) si vorbesc cu multa usurinta numai despre lucrurile cele mai grele si inalte… ba chiar, si mai grav, unii isi inchipuie ca le traiesc. Se cultiva mode duhovnicesti intr-un mod copilaresc, prin imitatie: rugaciunea lui Iisus fara indrumare si chiar in mod colectiv, impartasirea deasa (des) fara pregatire si fara durerea inimii, Filocalia, indumnezeirea, vederea Luminii taborice si energile necreate, iubirea de Dumnezeu inaintea fricii de Dumnezeu, bucuria Invierii fara Golgota si Cruce, “nu deznadajdui”, dar fara “Tine-ti mintea in iad”, imnele iubirii dumnezeiesti ale Sf. Simeon Noul Teolog (cartea despre care toti marii Parinti au spus ca este total nerecomandata celor ne-cercati), mistagogia Sf. Maxim sau teologia relaxata si dubioasa a lui Yannaras (de pilda), etc., etc…
Multi din epigonii parintilor Sofronie si Rafail (cu contributia unor erori ale celui din urma, dupa parerea mea, desi imi ramane la fel de drag sufletului si de urmat in multe, multe privinte) au creat o scoala a inchipuirii care nu este departe de primejdia inselarii, plutind prin sfere pe care nici macar nu le inteleg, cu atat mai putin nu le traiesc in duhul lor, limitandu-se a pastisa niste forme, a imita niste suprafete, niste aparente, fara sa poata prelua si fondul, si Duhul acestora. La fel si cu cititorii prea entuziasti ai lui Schmemann, care, desi are meritele sale indiscutabile, trebuie inteles si aplicat cu mult discernamant cand vorbeste despre Sfintele Taine. In spiritul real al parintilor nostri sfinti, trebuie sa coboram intai cu picioarele pe pamant, sa cultivam REALISMUL DUHOVNICESC, iar nu IDEALISMUL DUHOVNICESC, sa incepem cu primele trepte, fara sa avem indrazneala si pretentia sa ne urcam la cele inalte, ci preferand mai degraba sa ne statornicim in frica lui Dumnezeu, in pocainta, in durerea inimii, in marturisirea Adevarului si in mila, grija si slujirea fata de cel suferind, fata de cel nedreptatit si prigonit. Sa incepem cu cele mici si umilicioase. Sa ne luam Crucea in fiecare zi ca sa putem ajunge la Inviere. Sa plangem ca sa ne putem bucura. Sa ne tinem mintea in iadul realitatii, sa ne asumam toata durerea ei si dupa aceea sa vorbim despre nadejde si bucurie. AMIN.
@admin
Da, poate ca ar trebui sa vorbesc mai putin.
Vroiam sa spun doar ca lucrurile care sunt foarte complicate (pe buna dreptate) cand incercam sa le intelegem teoretic si sa le traim fara povatuire, devin paradoxal foarte usoare cand sunt traite pur si simplu in ascultare de duhovnic.
De aceea socot ca e primejdios sa teoretizam prea mult anumite lucruri.
Iertare inca o data!
Din Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose:
“Cum bine ştia Pr. Serafim, o astfel de schimbare nu vine de la sine. El nu aştepta ca virtuţile să vină în mod firesc ci, văzând în sine lipsa lor, se trudea în chip conştient să le dobândească, nădăjduind să fie întărit de Hristos. Fiecare zi aducea cu ea războiul nevăzut, privegherea şi lupta împotriva mişcărilor lăuntrice ale omului căzut. Făcea parte dintre aceia despre care Hristos spusese: Împărăţia Cerurilor sileşte-se, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt.11,12). lată ce povesteşte unul dintre vizitatorii schitului: „Pr. Serafim credea că adevărata viaţă a unui creştin ortodox este foarte grea şi că omul trebuie să o apuce să se ţină de ea nu doar cu tărie şi cu toată puterea, ci şi cu un fel de «îndărătnicie», cu tenacitate, ba chiar cu încrâncenare, fiindcă toate cele din lume, toate cele din această viată încearcă mereu să o fure de la noi, înlocuind-o cu o imitaţie ieftină. Ii iubea îndeosebi pe acei sfinţi cu un singur cuget, ce mergeau mereu înainte, indiferent de obstacole. Acesta era unul din lucrurile pe care le admira în chip deosebit la Arhiepiscopul Ioan (Maximovici), care îşi păstra neatinsă viaţa lăuntrică, indiferent ce se întâmpla în jurul său, rămânând mereu senin şi nepăsător faţă de ceea ce credeau ceilalţi despre el”
Neuitând niciodată necesitatea de a se sili pe sine în viaţa duhovnicească reştină, Pr. Serafim trăia conform cuvintelor Sfântului Macarie cel Mare, pe care şi le notase în jurnalul său duhovnicesc: ‘Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine mai înainte de toate să se silească către bine, chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru, şi să aştepte totdeauna cu neclintită credinţă mila Lui; să se silească a iubi, chiar de nu are dragoste; să se silească a fi blând, chiar de nu are blândeţe; să se silească a fi milostiv şi a avea inimă milostivă; să se silească a fi dispreţuit, iar când este dispreţuit, să îndure cu îndelungă-răbdare […]; să se silească spre rugăciune, chiar de este lipsit de rugăciune duhovnicească. Deci văzând Dumnezeu pe unul ca acesta că aşa se luptă şi cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi dă lui adevărata rugăciune a Duhului, îi dă lui adevărata dragoste, blândeţea, milosârdiile îndurărilor (Col. 3, 12) şi adevărata bunătate – într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului‘.” .
Mi-ar place sa citesc si despre viata unor oameni sfinti casatoriti care au trait in vremurile noastre si care au avut copii multi, dar nu la sens general: adica au avut o viata curata, erau blanzi,se rugau etc.
Mi-ar place sa citesc exemple clare din trairile lor: cum se comporta sotul si sotia in momentul in care apar greutati, ispite, nervi, suparare; cand copii merg la scoala si intalnesc alti copii mai putin familiarizati cu viata duhovniceasca si vin dezamagiti acasa; etc.
Cand cei casatoriti, traind intr-o lume comunista fara Dumnezeu, il descopera prin cartile sfintilor care au aparut dupa Revolutie, si incearca in acelas timp sa-I urmeze poruncile,dar nici sa devina niste “habotnici”, de care sa fuga cei din jur.
Nu este deloc usor cand, vine copilul de la scoala si intreaba de ce trebuie sa tina post miercurea sau vinerea cand ceilalti copii manaca orice vor, sau de ce trebuie sa se poarte frumos cu colega(ul) care o jigneste, etc…
Cred ca totusi Dumnezeu, te va judeca si dupa vremurile in care traim! Asa cred, dar poate ma insel…