STARETA MACRINA, sfanta ucenica a sfantului Iosif Isihastul, “cea asemenea cu ingerii” (†4 iunie 1995): “Acum, când aveţi putere, faceţi ce puteţi, căci pe toate le scrie Dumnezeu, pe toate, chiar şi firul de păr; nimic nu se pierde”

Va mai recomandam:

***

FAMILIA ORTODOXA, nr.6 (89)/ iunie 2016:

Stareţa Macrina Vassopulos „cea asemenea cu îngerii”

†4 iunie 1995

Din minunata ceată a copiilor după Duh ai Stareţului Iosif Isihastul am făcut până acum pomenire de mare parte a fiilor săi. A venit însă vremea să vorbim şi despre una din fiicele sale duhovniceşti, pe care Cuviosul Iacov Ţalikis o numea nu mai puţin decât „Maică a întregii Biserici” şi despre care Stareţul Efrem Katunakiotul spunea, uimit: „Această Maică e numai mireasmă”.

Stareţa Macrina s-a născut în binecredinciosul ţinut al Asiei Mici, care a dat Bisericii de-a lungul vremii multe „vase ale alegerii”, dintre care au strălucit în zilele noastre unii precum Cuviosul Paisie Aghioritul sau Stareţul Iacov Ţalikis. A cu­noscut ce înseamnă să fii pribeag şi străin pe lume încă de pe când avea un an, odată cu schimbul de populaţii din 1923, în urma căruia şi-au părăsit pământul strămoşesc milioane de greci.

Tânăra Maria arăta încă din copilărie o maturitate şi seriozitate puţin obişnuită pen­tru cei de vârsta ei, şi Dumnezeu a chemat-o spre a i se afierosi încă de pe atunci, după cum arată următoarea întâmplare: într-o zi, pe când se juca lângă casă cu alţi copii, cu simplitate pruncească, le-a spus că vrea să ajungă la Dumnezeu şi că ea crede că dacă vor pune multe mese şi scaune unul peste al­tul, ar ajunge la El; le-a cerut apoi să cânte cu toţii „Doamne miluieşte” şi să se roage împreună. Pe când se rugau, îşi aminteşte Maica, a simţit o dumnezeiască prefacere în lăuntru şi s-a zdrobit la inimă, începând să plângă. A fugit acasă, neştiind ce se întâm­plă cu ea, şi i-a spus mamei care o întreba ce păţise: „Vreau să mă fac monahie”. A fost cu adevărat o chemare de la Dumnezeu, căci nimeni până atunci nu îi vorbise despre mo­nahism,  nici nu văzuse monahi. Tatăl ei, încercând-o şi pricepând că e o lucrare de sus, a binecuvântat-o pe fetiţa de şapte ani zicând: „Să ajungi o bună călugăriţă, fata mea!”. Binecuvântarea părintească a prins ră­dăcini în „pământul bun” al inimii Mariei, şi a fost cultivată cu grijă în toţi anii petrecuţi în lume, până în clipa în care s-a învrednicit de tunderea în monahism.

Un an mai târziu, evlaviosul ei tată s-a mutat la Domnul, având o moarte cuvioasă. Stareţa îşi aducea mereu aminte de învăţătura sa de căpătâi: „Dacă cineva îţi va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Să arăţi numai dragoste, şi vei fi răsplă­tită de Dumnezeu”. Apoi, după încă un an, fetiţa a rămas orfană şi de mamă. În ciuda vi­tregiei vieţii de orfan şi a greutăţilor din acel timp, când întreaga Grecie era cuprinsă de sărăcie şi foamete, Maria se purta ca un om mare, având grijă şi de frăţiorul ei de patru ani. A fost silită să lucreze de la vârsta de nouă ani, pentru a se întreţine.

Domnul însă o mângâia duhovniceşte, şi o întărea în chemarea pe care i-o făcuse. Astfel, Maria s-a văzut odată într-o grădină plină de verdeaţă şi foarte frumoasă, unde s-a apropiat de ea o Femeie îmbrăcată în negru care ţinea de mână un Copilaş ca de trei ani. La un moment dat Copilaşul a început să alerge prin iarbă. Atunci Femeia a chemat-o pe Maria şi i-a spus că dacă-l va prinde pe Copilaş, va primi un dar. Ea s-a învoit bucuroasă şi, după multă oste­neală, l-a luat în braţe. Atunci Copilaşul a su­flat spre gura ei – şi îndată sufletul i s-a umplut de dulceaţă şi bună-mireasmă, iar acest gust i-a rămas mult timp în gură.

După această logodire în Duh, sub îndru­marea unui duhovnic din Volos provenit din obştea Stareţului Iosif Isihastul, Maria a înce­put să se nevoiască cu lucrarea Rugăciunii lui Iisus, pe lângă ostenelile de zi cu zi prin care îşi câştiga pâinea. Lucrătoarele de la fabrică şi-au amintit multă vreme de fetiţa al cărei chip strălucea şi a cărei gură răspândea bună-mireasmă. Tot atunci au apărut şi încercă­rile duhovniceşti, căci într-o dimineaţă, pe când mergea la lucru rugându-se, după cum obişnuia, cu metania, i s-a arătat diavolul şi i-a zis: „Ah, ce ţi-aş fi făcut dacă nu ţineai ceea ce ții în mână!”.

Ocrotirea cerească se făcea vădită în viaţa ce­lor doi orfani, căci, aşa cum spunea Stareţa mai târziu, au cunoscut numai oameni buni, care i-au ocrotit, i-au sfătuit şi le-au arătat multă dragoste, ca şi cum ar fi fost părinţii lor. Una dintre acestea a fost Victoria, mama Părintelui Efrem Filotheitul, care se spovedea la acelaşi duhovnic ca Maria (şi care a ajuns şi ea, mai târziu, Monahia Theofana). Maria mergea adesea la ea acasă, unde citeau şi se rugau împreună cu lacrimi şi metanii.

„Nu mai poţi?”

Anii celui de-al Doilea Război Mondial, cu ocupaţia germană, au fost foarte grei. Se murea de foame. In acele clipe grele, Dumnezeu o mângâia cu cercetările harului Său: într-o zi, Maria a hotărât să plece să vândă câteva lucruri din casă, pentru a avea ce mânca. Noaptea, pe când era găzduită la familia unor cunoscuţi, a auzit în odaia alăturată zgomote ca şi cum ar fi făcut cineva metanii până la pământ. S-a aplecat atunci spre gaura uşii şi a văzut o monahie înconjurată de lumină care se ruga. Un glas lăun­tric i-a vestit că este Sfânta Muceniţă Parascheva. In acei ani, din pricina strâmtorărilor, s-a îm­bolnăvit grav de pleurezie. Stătea singură în întu­neric în chiliuţa ei, rugându-se Maicii Domnului şi aşteptând să moară. La un moment dat, odaia s-a luminat şi a văzut apropiindu-se o monahie cu o cruciuliţă roşie brodată pe acoperământul capului şi purtând schima mare, care a întrebat-o cu multă dragoste: „Nu mai poţi?”. Maria i-a răspuns că nu se simte bine şi că nu are ce mânca. Atunci monahia a liniştit-o, spunându-i să nu se mai mâhnească, că o va vindeca ea, apoi a înve­lit-o cu o plăpumioară şi a mângâiat-o plină de dragoste. Îndată durerea şi istoveala au cedat şi a început să simtă bine. A doua zi a mers la doc­tor, care a constatat uimit că era cu desăvârşire sănătoasă. Atunci Maria s-a întrebat cine fusese acea monahie care o ajutase, iar lăuntric a primit încredinţare că fusese tot Sfânta Parascheva.

 „În osteneală Îl află omul pe Dumnezeu”

Încă de pe când vieţuia în lume, Maria întreţinea o corespondenţă duhovnicească cu Stareţul Iosif Isihastul. Acesta i-a prorocit că se va călu­gări şi va umbla mult căutând locul potrivit (pe care i l-a descris), până se va întoarce în Volos. Cuvântul s-a împlinit în 1954, când Maria, ală­turi de alte cinci surori duhovniceşti, care tră­iau şi ele ca monahiile în lume, au hotărât să întemeieze o obşte. Stareţul Iosif şi-a asumat povăţuirea micii frăţii până la adormirea sa din 1959, pe care a încredinţat-o apoi ucenicului său Efrem Filotheitul. Aşa au început surorile să trăiască în ascultare, în priveghere şi lucrând Rugăciunea lui Iisus. Stareţul Iosif era înştiinţat în Duh, prin dumnezeiescul har, despre starea lor duhovnicească şi le povăţuia în parte, după nevoia diferită a fiecăreia, prin scrisori.

În primii ani, Maria a continuat să lu­creze, făcând zilnic pe jos şapte kilometri. Întorcându-se odată acasă cu ea treizeci de ki­lograme de alimente, s-a simţit istovită de obo­seală. Ajunsă, în loc să se odihnească, s-a apu­cat să-şi facă pravila monahală, cu patru sute de metanii. Atunci a simţit o dragoste şi un har dumnezeiesc de negrăit, încât spunea mereu: „În osteneală Îl află omul pe Dumnezeu”.

După trei ani, în urma unei descoperiri a Stareţului Iosif, obştea a ales-o pe Maria ca întâi-stătătoare a lor. În 1963 s-a împlinit proro­cia Stareţului şi s-a sfârşit construcţia noii mă­năstiri în satul Portaria – Pilion, iar Maria a primit schima mare, luând numele Cuvioasei Macrina, sora Sfântului Vasilie cel Mare. Naşă de călugărie i-a fost Maica Theofana, mama după trup a Părintelui Efrem Filotheitul. Tunderea s-a săvârşit la slujba Pavecerniţei. Atunci Stareţa a văzut ca şi cum ar fi răsărit soarele în altar şi le luminează pe toate, de parcă ar fi fost ziuă. Timp de patruzeci de zile bucuria şi lumina n-au părăsit-o, iar lacrimile îi curgeau fără încetare. In primele zile de după tundere, de îndată ce privea icoana Judecăţii de Apoi aflată la intrarea în chilie, era răpită în duh, simţindu-se de parcă ar fi ars în flăcări. Multe zile nu a vrut să pună nimic în gură, ca să nu piardă gustul minunat pe care îl simţea.

„Doresc, Preasfântă, după frumuseţile Raiului…”

Multe virtuţi o împodobeau pe Stareţa Macrina, izvorâte din trăirea ei în Hristos şi din nevoinţele ei, dar mai cu seamă erau milostenia şi iubirea de străini, obişnuind să zică:

„Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îţi dă o sută. Dacă vom avea această credinţă, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea ne ajută şi ne întăreşte harul Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarea”.

Odată, la Vecernia Lăsatului-sec de brânză a venit la mănăstire o familie, iar Stareţa i-a spus unei surori să le dea o pâine, deşi ştia că era ultima, cu deplină încredere că Maica Domnului le va purta de grijă. După Pavecerniţă şi după ce fusese închisă mănăstirea, cineva a bătut la poartă cu insistenţă. Era un brutar, cunoscut al mănăs­tirii, cu o maşină plină de pâini proaspete. Erau atât de multe, încât maicile au făcut din ele pos­magi care le-au ajuns pentru tot Postul Mare.

Altădată, la mănăstire a venit un grup de închinători împreună cu un preot evlavios din Thessalonic. Nu erau pe atunci condiţii pentru a găzdui cum se cuvine atâţia oameni, dar Stareţa s-a îngrijit să le dea de mâncare şi să-i aşeze în trei camere, singurele disponibile. Necăjită că nu-i putea găzdui mai confortabil, a petrecut toată noaptea priveghind. Dimineaţă, la biserică, în­chinătorii s-au grăbit să-i mulţumească Stareţei că a umblat toată noaptea printre ei, acoperindu-i ca să nu răcească. Stareţa i-a încredinţat însă că nu ieşise deloc din chilie şi atunci şi-au dat cu toţii seama că fusese o minune a Maicii Domnului „Odighitria”, ocrotitoarea mănăstirii şi, drept mulţumire, i-au săvârşit paraclisul.

Stareţa Macrina avea şi darul rugăciunii, pe care îl dobândise încă din copilărie. Odată i-a cerut lui Dumnezeu, cu lacrimi, să-i arate cum să se roage pentru ca rugăciunea să fie curată şi nepătimaşă, iar sufletul să se poată uni cu Dumnezeu. In acea noapte i s-a arătat un înger înveşmântat în alb, care a învăţat-o cum să se roage potrivit cu stările duhovniceşti prin care trece. Astfel, când sufletul simte dragoste desăvârşită faţă de Dumnezeu, omul îşi înalţă mâinile. Când simte smerenie şi po­menirea Patimilor Domnului, îşi încrucişează mâinile pe piept şi îşi pleacă capul. Când e luptat de patimi şi simte zdrobire, se roagă cu mâinile la spate, ca un osândit. Apoi înge­rul i-a descoperit într-o vedenie chinurile ia­dului. De peste tot se auzeau plânsete şi tân­guiri pe care Stareţa nu le-a putut uita toată viaţa. După ce şi-a revenit, nu şi-a putut opri lacrimile vreme de zece zile. Bucuria simţită după cercetarea şi învăţăturile îngerului se îngemăna cu durerea pricinuită de vederea iadului. Mărturisea că de atunci simţea mai multă zdrobire de inimă la rugăciune.

Isihastă încercată, Stareţa Macrina se ruga pentru întreaga lume şi, mai cu seamă, pen­tru cei pe care-i cunoscuse cât trăise în lume. Se ruga şi pentru sufletele celor mutaţi de la noi nespovediţi şi neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Nu mai puţin o preocupa însă mântuirea mo­nahiilor sale. Cerea mereu să îi dea Domnul cuvânt viu, din experienţă, nu din cărţi, ca să străpungă inimile celor care o ascultau. Zi şi noapte o ruga pe Maica Domnului pentru toate sufletele pe care le avea în grijă.

In 1985, în timpul Liturghiei, pe când se cânta Heruvicul, Stareţa a avut o vedenie mi­nunată: se făcea că era în altar, şi vedea proscomidiarul îmbrăcat într-o catifea roşie; dea­supra era Sfântul Potir, înconjurat de limbi de foc, fiecare dintre ele purtând o scenă din Patimile Domnului. Pe când privea acestea, peste Sfântul Potir s-a revărsat o lumină de o strălucire atât orbitoare încât timp de câteva clipe a crezut că şi-a pierdut vederea. Această experienţă a Luminii Nezidite a umplut-o pe Stareţă de şi mai multă râvnă şi zdrobire de inimă pentru Dumnezeiasca Euharistie.

Îi plăcea să cânte la slujbe, şi în mod deo­sebit bogorodicina „Doresc, Preasfântă, după frumuseţile Raiului, mirosurile şi florile şi veselitoarea mireasmă, şi îngereştile glasuri ce pe Stăpânul Îl cântă”, prochimenul „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru” şi slava stihoavnei din Vinerea Mare „Pe Tine, Cel ce te îmbraci cu Lumina ca şi cu o haină”. Când cânta, îşi amintesc ucenicele ei, „chipul i se lu­mina de înţelesurile înalte ale cântărilor, aşa cum le trăia tainic în vremea Dumnezeieştii Liturghii şi a rugăciunii personale”.

Lucrarea Stareţei Macrina, precum lumina ce nu poate fi ţinută sub obroc, s-a răspândit cu timpul în afara mănăstirii din Volos. Ucenicele sale au ajuns la rândul lor Stareţe la alte mănăstiri.

Din Grecia, dar şi în Statele Unite ale Americii şi Canada, cu binecuvântarea şi sub povățuirea Stareţului Efrem Filotheitul, Cuvioasa Stareţă nu numai că a hrănit cu predania isihastă o mulţime de monahii, ci a contribuit şi personal, prin vizite şi sfaturi, la sporirea duhovnicească a nou-întemeiatelor mănăstiri. In 1992 a mers în acest scop în America. Pe când zbura pe deasu­pra Atlanticului, Stareţa a fost răpită într-o ve­denie, mărturisind mai târziu:

„Aşa cum ma­rea şi cerul sunt nesfârşite, tot aşa şi milostivirea lui Dumnezeu nu are sfârşit. Şi aşa cum este de nesfârşită milostivirea lui Dumnezeu, tot aşa trebuie să fie şi răbdarea omului”.

În America a trăit îndeaproape nevoinţa făcută pentru răs­pândirea monahismului dreptslăvitor şi s-a bu­curat mult văzând cum până şi copiii mici învaţă Rugăciunea lui Iisus.

„Ai adormit somnul Sfinţilor...”

In 1987, Stareţa Macrina s-a îmbolnăvit de can­cer la colon. A trebuit să se opereze la Londra. In noaptea de după operaţie, Stareţa a fost vizi­tată de nişte doctori în halate albe, negricioşi la faţă, care vorbeau în arabă şi au ajutat-o, cu nişte pansamente albe, să-şi scoată saliva din gură. Dimineaţa, Stareţa a vrut să le mulţumească şi le-a cerut celor din spital să-i cheme pe cei doi, însă descrierea făcută nu se potrivea cu trăsătu­rile niciunuia dintre medicii care lucrau acolo. Atunci şi-au dat cu toţii seama că a fost o mi­nune a Sfinţilor Fără-de-Arginţi Chir şi Ioan, a căror prăznuire era în acea zi.

Inainte de a se întoarce în Grecia, Stareţa Macrina, deşi slăbită, a ţinut să treacă pe la Mănăstirea Cinstitului Înainte-Mergător din Essex, pentru a lua binecuvântarea Cuviosului Sofronie, stareţul şi întemeietorul acesteia, care a primit-o cu multă dragoste.

La şapte ani de la operaţie, căpătând înştiinţare de sus, Cuvioasa Macrina le-a vestit maicilor că i „s-a sfârşit untdelemnul candelei vieţii”. O veche dorinţă era să se închine la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, care se păs­trează în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatopedi. Chiar în acea perioadă, Părinţii vatopedini sco­seseră Brâul la închinare prin întreaga Grecie. Aşa a ajuns şi la mănăstirea din Volos, unde i s-a făcut cuvenita primire, iar Stareţa, în ciuda neputinţei trupeşti, plină de evlavie şi zdrobire de inimă, i s-a închinat şi a spus: „Acum, după a venit Cinstitul Brâu, voi pleca“.

Cincisprezece zile mai târziu, în Duminica Sfinţilor Părinţi, pe 4 iunie 1995, după ce şi-a luat rămas-bun de la obşte, Cuvioasa Macrina s-a mutat în Cerurile pe care le cunoscuse încă din viaţa aceasta, pentru a cânta în veşnicie Domnului ei Cel mult-iubit.

Stareţul Efrem Filotheitul, ultimul Părinte duhovnicesc al Stareţei, rostea despre ea la înmor­mântare aceste cuvinte de-Dumnezeu-însuflate:

„Ai adormit, o, cap sfinţit şi Stareţă sfântă, Preacuvioasă Macrina! A amuţit gura ta cea binecuvântată, o, cea preacinstită în­tre monahii, care şaptezeci şi patru de ani neîntrerupţi ai lăudat pe Dumnezeul nostru cel Sfânt! Ochii tăi cei curaţi, care neîncetat priveau frumuseţea cea vrednică de iubit a Mântuitorului nostru, se liniştesc acum, o, Maică preacinstită! Mâinile tale cele fecioreşti, pe care, la privegherile tale de noapte, adesea le ridicai spre Preadulcele nostru Hristos, de curând s-au legat, o, sfântă Stareţă! Inima ta cea curată, care izvora rugăciune neîncetată, de curând a tăcut!

Ai adormit somnul Sfinţilor, preacinstită Macrina! Sufletul tău curat şi fără de patimă a zburat spre înălţime, spre Cel pe care L-ai do­rit din fragedă pruncie şi cu căldură L-ai urmat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Cel de mii de ori mai închinat şi mai dorit decât toate. Iar acum, curat şi mai adevărat – oglinzile desferecându-se – vezi faţă către faţă pe Cerescul Mire al sufletului tău, Împăratul Slavei.

O, binecuvântată adunare, cu adevărat sfinte moaşte înmormântăm noi astăzi! Trup fecioresc dăm astăzi pământului. îngropăm o adevărată monahie, după omul cel dinlă­untru, care a cinstit cum se cuvine Marea şi îngereasca Schimă a tagmei noastre mona­hale, cea asemenea cu îngerii. Petrecem la mormânt un trup sfinţit şi înduhovnicit, un lăcaş al lui Dumnezeu Atottiitorul, un sălaş al Duhului Sfânt.

Cei ce, prin lucrare şi prin vedere, şi prin însăşi experienţa lor au cunoscut-o pe Stareţa Macrina ştiu preabine că aceste cuvinte ale mele nu sunt exagerări sau laude, ci numai adevărul. Mi-e cu neputinţă să mai spun ceva. De altfel, această taină a întristării dătătoare de bucurie mai degrabă prin tăcere decât prin cuvinte am învăţat să o cinstim.

O, sfântă şi pururea-fericită Stareţă Macrina, călătoreşte acum spre Ierusalimul cel de sus, că­tre Iisus Hristos pe Care atât de mult L-ai iu­bit şi, stând înaintea sfintei şi de-viaţă-dătătoarei Treimi, roagă-te pentru noi toţi! Veşnica ta po­menire, vrednică de fericire şi pururea-pomenită sfântă Stareţă. Amin”.

Radu Hagiu

***

Stareţa Macrina Vassopoulos

„Ce credinţă avem noi, ortodocşii!”

“Astăzi a venit un creştin şi, de îndată ce a in­trat în mănăstire, mi-am spus: „Acest om are ceva bun în sufletul său”. Nu ştiu ce, dar o schimbare s-a săvârşit în sufletul meu. Avea un chip care strălucea. Inainte de a veni la ar­hondaric, vorbeam cu nişte mireni despre rugăciune, despre puterea ei şi despre cât de im­portant este ca omul să ia aminte la sufletul său. Rugăciune, nu numai să împlinim nu­mărul de şiraguri de metanii — desigur, şi asta este primită — ci ca să-L simţim pe Stăpânul nostru Hristos, să-L simţim în inima noastră; aceasta este adevărata rugăciune.

Aşadar, în timp ce discutam despre ce este rugăciunea, acela, auzind despre rugă­ciune, s-a schimbat înlăuntrul său şi faţa sa a strălucit şi mai mult. Am văzut ca o rază de lumină pe chipul său, iar el m-a întrebat: „Maică Stareţă, pot să vă vorbesc?” „Sigur că puteţi”, i-am răspuns.

„Mama mea a fost o femeie foarte evlavi­oasă, o femeie sfântă. Avea o astfel de acrivie în viaţa ei, de parcă ar fi fost o monahie ce trăia în lume. Deşi nu trăia în mănăstire, petrecea ca şi cum ar fi fost monahie, atâta evlavie avea. Intr-o zi — să fi avut vreo zece ani – mama m-aîntrebat: «Copilul meu, nu mergem şi noi la biserică, la Vecernie, să aprindem şi noi o lu­mânare?» «Să mergem, mamă». De îndată ce am intrat în biserică, pe mine parcă mă trăgea o putere spre pangar. Când am ajuns acolo, am văzut o monahie foarte înaltă, pe a cărei mandilă era brodată o cruciuliţă roşie. Mă ui­tam la ea, se uita şi ea la mine. Mama mer­sese să se închine la icoane. Ceva inexplicabil mă atrăgea s-o privesc tot mai mult. Când îmi aduc aminte, mă cuprind fiorii. Ce frumu­seţe, ce înfăţişare plăcută, chipul ei strălucea! Eu priveam, iar ea mă privea şi-mi zâmbea; nu mă mai săturam s-o privesc. Chipul ei deve­nise strălucitor, iar acea strălucire de lumină ce strălucea pe chipul ei a venit în inima mea.

Atunci nu am mai putut şi am strigat: «Mamă, mamă!» «Ce ai? Ce-ai păţit, copilul meu?», m-a întrebat ea. «O femeie care sea­mănă cu Maica Domnului stă aici la pangar», i-am spus eu. «Unde este, copilul meu? Unde este, copilaşul meu?», mă tot întreba mama. Dar mama nu o vedea. „Iat-o, mamă, aici este, la pangar. N-o vezi? Priveşte ce înaltă este, ce frumoasă, foarte frumoasă! Mamă, străluceşte!”. De îndată ce am strigat, acea monahie a pornit încet spre Altar, a deschis Sfintele Uşi şi a intrat înăuntru.

Asta nu pot s-o uit. Oriunde merg sau stau, acel chip îl văd mereu înaintea mea. Şi de atunci am început să citesc Paraclisul Maicii Domnului. O iubesc mult. Maică Stareţă, o astfel de dragoste pe care o am faţă de Maica Domnului nu se poate spune.

[…]

Ce măreţie! Ce credinţă avem noi, ortodoc­şii! Gândiţi-vă: dacă şi acum, om matur, o vede înaintea lui, după atâta vreme. Nu uită nicide­cum acest chip. Ia uitaţi ce face Dumnezeu! Ce a sădit în sufletul acestui om, încă din vârstă copilărească! Şi, când povestea, strălucea chipul său de plinătatea Harului de care era plină inima sa.

Ce lucru minunat este ca Stăpâna noastră Născătoarea-de-Dumnezeu să se arate unor oameni, ca să ne arate măreţiile pe care le-a pregătit Dumnezeu în Cer şi dragostea pe care o are pentru noi! Ce minunat! De aceea vă spun că Maica Domnului este vie.

Altădată, într-o seară a venit o creştină şi mi-a spus ce a simţit ea aici în biserică, în vremea Vecerniei: „Maică Stareţă, am mers să mă închin la icoana Maicii Domnului şi am simţit că mâna ei este caldă. După aceea am lipit şi obrazul meu de mâna ei, apoi de obra­zul ei şi mi s-a încălzit obrazul. Ce Har mare aveţi aici! Mult vă iubeşte Maica Domnului. Aici este foarte vie Stăpâna Născătoare-de-Dumnezeu, încât şi mâna şi faţa ei pe care le-am atins le-am simţit calde”.

[…]

„De ce nu vii acum să mă ajuţi?”

O oarecare femeie, pe nume Hrisovalantu, se nevoia în lume, iar Stareţul nostru o avea drept maică duhovnicească şi o cinstea mult. Era foarte virtuoasă şi milostivă. Tot ce avea dădea milostenie. Pe oricine vedea îl chema şi îi dădea milostenie. Stareţul ne spunea despre ea, atunci când ajunsese la sfârşit: „Numai Cuviosii Părinţi, asceţii, pustnicii văd aceste lucruri, nimeni altul nu le vede. Vedea tre­când pe dinaintea ei tot ce dăduse: saltele, plăpumi, pături. Tot ce dăduse”. Şi spunea: „Ce lucruri de diamant! Ce aurării! Eu nu am dat nici o plapumă de aur. Ce este aceasta?”. Vorbea singură şi noi o auzeam. Spunea: „Ce saltele de aur, ce pături de aur sunt acestea? Ce lucruri frumoase sunt acestea!“. Aşadar, tot ceea ce dăduse treceau pe dinaintea ochilor ei şi le vedea. In ceasul morţii sale le-a văzut. Şi şoptea: „Hai, Gheronda! Hai, Gheronda! Vino odată, Gheronda! A sosit ceasul meu, a venit îngerul, hai, Gheronda!”. De îndată ce a venit, la ora zece, s-a împărtăşit şi în acea clipă s-a sfârşit.

Această femeie îl iubea mult pe Sfântul Ioan Botezătorul. Postea, la fiecare prăznuire a sa făcea priveghere de toată noaptea şi nici apă nu bea. Odată, după ce s-a îmbolnăvit de cancer şi avea dureri insuportabile, a spus: „Cinstite Înaintemergătorule, eu te-am iubit, te-am cinstit, dar tu de ce nu vii acum să mă ajuţi?”. Atunci i s-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul în chip de călugăr, ţinând în mână un mic felinar, iar cu cealaltă mână o ţinea pe fiica ei, care murise mai înainte, şi a întrebat-o: „Ce ai?” „Nu vezi ce am? Nu mai pot de dureri. Mor”. „Nu te mâhni”, i-a spus Sfântul; „Nu mai ai vreo injecţie? Fă-o şi nu te va mai durea”. Apoi a dispărut Sfântul, au dispărut şi durerile şi a plecat din cele de aici fără durere. Pe atunci oamenii aveau multă silire de sine.

[…]

„Dai una şi Maica Domnului îţi dă o sută”

…De multe ori vă trimit să-mi aduceţi pâine pentru lume. Iar aceasta înseamnă milostenie. Această pâine în Cer va deveni… nici eu nu ştiu ce va deveni. În Cer aceste pâini vor fi de aur. Unul a aruncat la mânie cu o pâine şi ea L-a mântuit. Cu cât mai mult când o dai cu inimă bună. Ai văzut că alaltăieri nu am avut pâine? Aţi observat? Spuneam: „Am dat-o şi nu mai avem pâine”. Şi îndată ne înştiinţează brutarul, spunându-ne: „Veniţi de luaţi patruzeci de kilograme de pâine de la doamna Maria!“. Aţi văzut cum le rânduieşte Maica Domnului? Nu lasă pe nimeni. Dai una şi Maica Domnului îţi dă o sută. Dar numai când avem această credinţă.

Când dăm un lucru, o sută ne va da înapoi Maica Domnului. Orice dăm din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântare de la ea. De aceea Harul Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarea ne întăreşte şi ne ajută. Pentru aceasta trebuie să-i păstrăm un deosebit respect şi multă dragoste, şi fiecare lucru să-l preţuim.

[…]

“Cum a urcat Hristos pe Golgota?”

Îmi aduc aminte că odată urcam un drum anevoios şi aveam treizeci de kilograme gre­utate în spate. Atunci eram la Staghiates. Aveam greutate şi pe umeri, şi în mâini. Era în miezul zilei, căldură, şi eu urcam cu atâta greutate. Dar am spus în sinea mea: „Hristos urcă acum cu Crucea. Cum a urcat Hristos pe Golgota? Aşa voi urca şi eu”. Şi în acea clipă în care suiam cu osteneală si nu mai pu­team, iar faţa mi se făcuse ca pânza neagră, am simţit cum două mâini îmi ridică greuta­tea din spate. Aşa cum mă împingeţi voi câ­teodată, când trebuie să urc, astfel am urcat şi atunci, atât de uşor încât nici măcar nu am transpirat. După aceea am lăsat acea greutate şi am mers de am făcut patru sute de metanii. M-am umplut de bucurie. Ce a fost aceasta? A fost o răsplată de la Dumnezeu, am simţit-o în inima mea. Nu pot uita asta. A rămas întipărită în sufletul meu.

De aceea acum, când aveţi putere, faceţi ce puteţi, căci pe toate le scrie Dumnezeu, pe toate, chiar şi firul de păr; nimic nu se pierde. Aşa cum le-a văzut naşa Monahiei Evpraxia. Şi un ghem mic de aţă pe care l-a dat pen­tru a surfila călcâiele ciorapilor unui copil, şi acel lucru atât de mărunt s-a aflat în Cer. Şi a spus: „Chiar şi acesta s-a aflat?” „Da. Ai vă­zut că nimic nu se pierde?”, i-a răspuns înge­rul păzitor. Şi chibriturile pe care le dăduse şi tot ceea ce dăduse, le-a văzut pe toate, o grămadă întreagă. S-a pierdut ceva? Pe toate le-a adunat Hristos. Chiar şi paşii pe care îi face cineva, atunci când se osteneşte, toţi se scriu. Să se scoale cineva, să facă ordine şi curăţe­nie, pe toate să le facă, şi Harul lui Dumnezeu îi va da multă putere şi multă bucurie în su­flet dacă va lucra pentru Hristos. Harul lui Dumnezeu îl întăreşte pe om şi-i aduce bucu­rie duhovnicească şi veselie în suflet.

„Maica Domnului, dă-mi puţină cunoaştere”

Trebuie ca omul să facă multă răbdare, foarte, foarte multă răbdare. Şi nu numai pentru viaţa călugărească trebuie răbdare, ci şi pen­tru cea lumească, pentru că în viaţa lumească este mai rău.

Să vedeţi ce trag mirenii si de la copii, şi soţii unul de la altul. Cele pe care le aud în fiecare zi sunt mai presus de înţelegere. Câte aud de la fiecare despre copiii săi şi despre familia sa! Era o femeie pe care mult o ti­raniza bărbatul ei. Nu ştia carte deloc şi o ruga pe Maica Domnului, spunând: „Maica Domnului, dă-mi puţină cunoaştere ca să pot citi această cărticică şi vei vedea câte Paraclise îţi voi face, numai să-l îndrepţi pe bărbatul meu care mă chinuieşte”.

Şi a luminat-o Dumnezeu şi a învăţat Paraclisul fără greşeală. A ajuns să-l spună de şaptezeci de ori pe noapte. Mă credeţi? S-a li­niştit şi bărbatul şi s-a pocăit, apoi s-a spove­dit şi s-a împărtăşit. A devenit ca un mieluşel.

După aceea femeia în genunchi mulţumea lui Dumnezeu, spunând: „Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că măcar acum, la sfârşit, m-ai ajutat”. Datorită Paracliselor Maicii Domnului şi a credinţei femeii, bărbatul ei a devenit un mieluşel.

[…]

„Uitaţi-vă ce face Dumnezeu!”

Unui tânăr evlavios îi spuneau părinţii săi: „Ce viaţă este aceasta pe care o duci? Mergi să te distrezi, să-ţi găseşti femei, să-ţi trăieşti viaţa…”. Tânărul s-a deznădăjduit auzind acestea şi s-a gândit să meargă în Patmos, în acea insulă pustie, ca să se liniştească. De în­dată ce a ajuns în insulă, a mers la un hotel. A doua zi dimineaţă a ieşit să vadă insula. Pe drumul pe care mergea s-a apropiat de el o tânără cu scopul de a-i pângări curăţia. S-a gândit că diavolul a îndemnat-o şi s-a luptat cu multă bărbăţie împotriva poftei. S-a întors la hotel mâhnit din pricina răutăţii diavolu­lui. Dar de îndată ce a intrat în cameră a vă­zut o lumină cerească şi pe Hristos înaintea lui, Care-l privea cu multă dragoste, zâmbindu-i. Mintea omului nu-şi poate închi­pui acestea. Atunci a fost înştiinţat lăuntric că datorită faptului că s-a împotrivit „propu­nerilor” părinţilor lui şi a stat cu bărbăţie îm­potriva acelei femei, a fost ajutat de Harul lui Dumnezeu şi l-a cercetat Hristos. Şi îndată a spus: „Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai mângâiat atât de mult, că m-ai întărit şi ai alungat de mine pe acest demon”.

Gândiţi-vă ce face diavolul! Părinţii să-i trimită pe copiii lor la păcat! Dar uitaţi-vă ce face Dumnezeu! Se arată şi oamenilor din lume. Cât de mult l-a ajutat Harul lui Dumnezeu pe acest tânăr! Dar oare pe noi nu ne va ajuta dacă ne vom dărui cu totul Lui şi când dragostea noastră va fi fierbinte, iar nu falsă?

„Pentru aceasta a strălucit Harul…”

Un suflet foarte virtuos, care trăia în multă înfrânare şi asceză, a avut odată o vedenie în somn, în care s-a încrezut şi a căzut în înşelare. Aceasta era o piedică duhovnicească serioasă şi duhov­nicul ei, care o povaţuia, nu putea s-o facă sa-­şi înţeleagă înşelarea şi s-o lepede din cugetarea ei. Însă Dumnezeu a îngăduit ca ea să-mi spună mie: “Ascultă, Macrinuţa”, mi-a spus ea mie, „toate cele pe care le-am văzut au fost o înşe­lare”. In ultimele ei clipe, după ce s-a împărtăşit, s-a aşezat, a venit medicul, i-a făcut injecţia şi i-a spus că mai sunt cinci minute. Atunci a venit şi duhovnicul ei, iar eu i-am spus despre el, după care l-am chemat şi a spovedit-o. A spus ceea ce nu spusese până atunci: „Sunt în înşelare. Mă înşeală cutare lucru”. Între timp eu mă rugam cu şiragul de metanii şi spuneam: „Dumnezeule, ajut-o să-şi dea seama de această greşeală a ei”. După ce s-a spovedit, mi-a spus: “Acea vede­nie pe care am avut-o a fost o înşelare. Xenia a fost în înşelare”. In acea clipă am văzut cum au strălucit dinţii ei şi a ieşit o lumină din gura ei. Dinţii ei erau parcă de diamant, de aur. I-am spus duhovnicului ei ceea ce am văzut, iar acela mi-a spus: “A spus ceea ce o apăsa şi a plecat; şi pentru aceasta a strălucit Harul lui Dumnezeu. Acum a plecat ca un înger…“.

Din: Stareţa Macrina Vassopoulos — „Cuvinte din inimă”

(Ed. Evanghelismos, 2015)

***

17 aprilie 2015 – Lansare la librăria Sophia:

Stareţa Macrina Vassopoulos,
Cuvinte din inimă,
editura Evanghelismos, 2015.

Invitaţi:
maica Anastasia Igiroşanu
părintele Gheorghe Iordan