Chipuri exemplare de MAICI DUHOVNICEȘTI din zilele noastre: GHERONTISSA TEOFANA, mama STARETULUI EFREM FILOTHEITUL si MAICA MARIA din AUSTEN (Olanda)

27-04-2018 Sublinieri

Ziarul Lumina:

Maica Teofana, ucenica și mama starețului Efrem Filoteitul

Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din insula Thassos este un metoc al mănăstirii atonite Filoteu. Aici și-a petrecut ultimii ani din viață gherontissa Teofana, mama părintelui Efrem Filoteitul, înainte de a trece la Domnul, în 1986. La mănăstire și în general în familia duhovnicească a părintelui Efrem Filoteitul, toată lumea o numea pe gherontissa Teofana bunica, în timp ce starețul Iosif Isihastul era bunicul. Deși a trăit mulți ani în lume, a avut trei fii, dintre care unul a devenit călugăr atonit și un stareț cu mare înțelepciune, gherontissa Teofana a ajuns la mari înălțimi duhovnicești, reușind să combine în mod armonios maternitatea cu, ulterior, chemarea monahală.

Gherontissa Teofana, pe numele său de mireană Victoria Moraitis, avea cu adevărat o dragoste de mamă pentru toți oamenii. Era o persoană severă, dar strictețea ei izvora din dragoste. Era, înainte de toate, severă cu ea însăși și apoi cu sufletele care din mila Domnului îi fuseseră încredințate în grijă. Îi plăcea să viziteze locuri noi și să meargă în diverse excursii. Dar după ce casa ei a luat foc, atunci când s-a petrecut o minune legată de această întâmplare, gherontissa și-a predat pe deplin inima lui Hristos. La scurtă vreme, Dumnezeu i-a trimis un povățuitor duhovnicesc.

„Noi toți luați la un loc nu valorăm cât Victoria”

După cum se povestește în cartea Starețul meu Iosif Isihastul, părintele Efrem Karaiannis, unul dintre ucenicii starețului Iosif Isihastul, care părăsise Sfântul Munte și se retrăsese pe insula Volos, a devenit duhovnicul întregii familii, ba chiar al întregii comunități din care făcea parte și Victoria cu familia ei. Unele persoane s-au căsătorit, iar alți membri ai acestei comunități au ales calea monahală. Victoria se remarca dintre toți aceștia prin modestia ei, dragostea pentru Dumnezeu și darul rugăciunii, al privegherii și prin lucrarea milosteniei. Părintele Efrem, duhovnicul ei, ajunsese să spună: „Noi toți luați la un loc nu valorăm cât Victoria“.

Și soțul Victoriei, Dimitrie Moraitis, era un om credincios. Mergea la biserică, dar nu avea același zel ca soția sa. Cu toate acestea, Victoria nu a întâmpinat niciodată dificultăți pe calea vieții ei duhovnicești din partea lui. De exemplu, Victoria s-a nevoit mult cu postul, atât în cadrul perioadelor de post rânduite de biserică, cât și în afara lor. De câte ori se pregătea pentru Sfânta Îm­părtășanie, Victoria respecta cele trei zile de post negru denumite triimeron, prevăzute de tradiția greacă. În timpul acestor trei zile nu se atingea de mâncare. În ziua în care se împărtășea, mânca puțin după ce primea Sfânta Împărtășanie, iar în ziua următoare începea din nou cele trei zile de post negru.

Noaptea se scula adesea și se nevoia cu rugăciunea, închizându-se în bucătărie. Se ruga în genunchi cu lacrimi și bătea numeroase metanii. Fiul ei Ioan, viitorul stareț Efrem, obișnuia să-i spună: „Mamă, când termini rugăciunea, trezește-mă ca să ne rugăm puțin împreună“. Astfel, încă din copilărie, datorită mamei lui, starețul iubea privegherea de noapte. Copil fiind, îi era greu să stea vreme îndelungată la rugăciune, dar încerca să se trezească şi să se roage măcar puțin, atât cât îi era cu putință.

Soțul gherontissei Teofana i-a îngăduit să respecte postul aspru și viața de rugăciune, dar nu a încercat să-i imite nevoința. Era ceea ce se numește un creștin moderat. Avea un mic atelier de tâmplărie, unde lucra cu fiii săi, învățându-i meseria încă din fragedă pruncie. Visul lui era să le lase lor atelierul drept moștenire. În cele din urmă, Nicolae, fratele cel mare al starețului Efrem, a fost cel care a moștenit atelierul.

Cât de puternică e rugăciunea unei mame?

Dimitrie și Victoria au avut patru copii. În 1924 li s-a născut o fiică, Elena. Victoria fusese orfană și încă de la vârsta de 11 ani a fost silită să facă menaj în casele vecinilor pentru a-și procura banii de mâncare. Uneia dintre femeile la care lucra i s-a făcut milă de ea și s-a purtat foarte frumos cu ea, ajutând-o chiar să se mărite. De aceea, prima fiică a Victoriei a primit numele acestei doamne, Elena. Elenitsa, cum era ea alintată, a murit din păcate în fragedă copilărie. Apoi Victoria a mai născut trei băieți: Nicolae, în 1926, Ioan, viitorul stareț Efrem, în 1928, și Hristos, în 1930.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Grecia s-a aflat sub ocupație, și orașul Volos, ca și alte orașe, s-a confruntat cu o mare foamete. Locuitorii trebuiau să adune iarbă ca să supra­viețuiască. În același timp, erau amenințați de armata de ocupație, dar, în aceste vremuri de restriște, rugăciunea Victoriei a salvat viața ei și a familiei. De multe ori, starețul și frații săi au scăpat de la moarte printr-o minune.

În acești ani, Ioan și frații săi, ca să își ajute familia să supra­viețuiască, comercializau orice: covrigi, chinină, nasturi, chibrituri… Într-una din zile când Ioan și Nicolae merseseră la piață ca să facă negoț, piața a fost înconjurată de armata nazistă care amenința să îi împuște pe toți cei prezenți. Nicolae părăsise piața numai cu câteva minute înainte, dar Ioan era printre cei care trebuiau împușcați.

În ultimul moment, locuitorii i-au convins pe germani să elibereze femeile și copiii. Ioan avea 15 ani, dar părea mai tânăr din cauza lipsei de mâncare și a sănătății șubrede. În acea perioadă, în Grecia, băieții purtau pantaloni scurți atât iarna, cât și vara. Starețul era cu un cap mai scund decât băieții de vârsta lui și încă purta pantalonii scurți. La vremea aceea, oamenii purtau hainele până se zdrențuiau. Lucrul acesta l-a salvat: datorită staturii sale, constituției slabe și a hainelor, germanii l-au luat drept un băiețel și i-au dat drumul, în timp ce au împușcat toți adolescenții și bărbații maturi.

Mulți oameni erau spânzurați în acea perioadă. Trăiau într-o atmosferă de spaimă și teroare. Numai credința și rugăciunea au susținut-o pe Victoria și familia ei. Când a început bombardamentul, în timp ce toți vecinii s-au retras în adăposturile subterane și în buncăre, Victoria a refuzat să își părăsească locuința, îngenunchind în rugăciune dinaintea icoanelor. Atât era de puternică credința ei.

Încă de la început, Victoria a știut că unul dintre copiii ei avea să devină călugăr. A primit înștiințare de la Domnul în două rânduri în acest sens. Iată cum relatează această întâmplare minunată Elena Ksenitsa, una dintre fiicele duhovnicești ale starețului Efrem încă de la vârsta de 12 ani (acum are șaizeci și cinci):

„Gherontissa Teofana i-a povestit mamei mele despre cele două semne primite de la Dumnezeu în legătură cu starețul Efrem: Au fost ca niște viziuni între vis și realitate. Prima oară a văzut trei coroane care se înălțau către cer. Primele două erau coroane de lauri, în timp ce a treia, care s-a îndreptat către Sfântul Munte, era de aur. La vremea aceea era însărcinată și încă nu știa câți copii urma să aibă.

După nașterea celui de-al treilea copil, starețul Efrem, în primele patruzeci de zile după naștere, pe când se afla între vis și realitate, a auzit o voce: „Victoria, vino și privește-ți fiul, un stareț venit din Sfântul Munte”. S-a gândit uimită: „Cum poate să fie aceasta. Abia i-am dat naștere. Când a avut vreme să ajungă călugăr?” Cu toate acestea a ieșit și l-a văzut pe copilul ei de-abia născut sub înfățișarea unui ieromonah în veșminte de stareț, împodobite cu aur și flori.

„Nu cu jumătăți de măsură, ci exact așa cum v-am cerut!”

Știind că Ioan avea să urmeze calea monahală, Victoria a fost foarte strictă cu el. Era totuși o mamă iubitoare. Fratele cel mare, Nicolae, își amintește că le cerea copiilor să îi respecte întocmai indicațiile: „Nu cu jumătăți de măsură, ci exact așa cum v-am cerut!”

În 1947, starețul Efrem a plecat în Sfântul Munte. Tatăl lui nu a fost de acord și nu i-a dat binecuvântarea să se călugărească pentru că avea nevoie de ajutor la atelierul de tâmplărie. Atunci mama sa l-a ajutat să plece pe ascuns. În acest caz s-a împotrivit voinței soțului ei pentru că știa că voia lui Dumnezeu era ca fiul ei să se călugărească.

Când Ioan a împlinit 19 ani și a primit binecuvântarea de la duhovnicul familiei, părintele Efrem, ca să plece în Sfântul Munte, mama sa l-a ajutat să își pregătească călătoria în taină. Tatăl său, cunoscând marea dorință a fiului său de a merge în Sfântul Munte, îl controla cu strictețe și îi cerea să îl anunțe de câte ori pleca și oriunde mergea. Ioan mergea în mod regulat la biserica parohială pentru a urma niște cursuri de cateheză. Tatăl său i-a interzis însă să meargă la aceste cursuri ținute de către părintele Efrem, duhovnicul familiei. În ziua în care a plecat în Sfântul Munte, mama sa l-a sfătuit să îi scrie un bilet tatălui în care să îl anunțe că mergea la cateheză. Starețul Efrem spunea adesea în predicile sale că chiar și acest detaliu era adevărat, căci câte lecții de ­cateheză nu avea să îndure în Athos?

Ioan a scris un bilet, și-a luat lucrurile și a plecat în port, unde urma să se îmbarce. Când a revenit de la lucru, tatăl său a întrebat-o pe Victoria unde se află fiul lor. Ea i-a dat biletul și după ce l-a citit, tatăl s-a calmat. Mai târziu, după ce trecuse cu mult ceasul la care Ioan ar fi trebuit să se întoarcă de la cateheză, tatăl său s-a îngrijorat și a început să-și interogheze soția. În cele din urmă, ea a fost obligată să îi mărturisească adevărul. Tatăl a ripostat supărat: „Nu se va întâmpla aceasta”. S-a suit pe bicicletă și a mers în port sperând să-și mai găsească fiul şi să-l aducă înapoi acasă. Pe drum însă, a căzut de pe bicicletă și s-a rănit rău, astfel încât nu a mai putut să-și urmeze drumul și a fost nevoit să revină acasă singur. Starețul mărturisește că aceasta a fost în mod evident voia lui Dumnezeu ca el în ziua aceea să se îmbarce spre Athos.

Tunsă în viața monahală

Fiul i-a trimis mamei o singură scrisoare din Sfântul Munte: „Aici mamă nu ne spălăm cu apă, ci cu lacrimi”. Apoi mulți ani nu a mai primit nici o veste de la el. După cum știm, prima oară când Efrem a părăsit mănăstirea a fost conform voinței starețului Iosif, după moartea acestuia, ca să-și viziteze orașul natal, Volos, și ca să își asume îndrumarea duhovnicească a surorilor care la vremea aceea locuiau într-o casă din satul Stagiares, regiunea Pelion. Atunci și-a reîntâlnit prima oară mama și ea nici nu l-a recunoscut, într-atât se schimbase fiul ei în anii petrecuți în aspră nevoință duhovnicească.

În 1962, cu binecuvântarea starețului Efrem, surorile au cumpărat teren în Portaria ca să construiască acolo o mănăstire. Icoana făcătoare de minuni care se aflase în casa surorilor din Stagiares a fost transferată pe dată în noua locație.

După ce a fost transferată icoana, au început să facă reparații și să înfrumusețeze locul. În 1963, surorile s-au mutat la Portaria. Părintele Efrem a tuns-o în monahism pe cea dintâi maică, propria sa mamă, Victoria, care a primit numele de Teofana și pe prietena acesteia, care a fost numită Matrona. Părintele Efrem a ales numele mamei sale după cel al împărătesei Teofana, soția împăratului Leon cel Înțelept. Starețul avea mare evla­vie la ea și de aceea a numit-o în cinstea acestei împărătese și mai apoi multe dintre starețele și monahiile tunse de el au primit acest nume.

Cea dintâi și cea mai bună dintre ucenice

După tundere, gherontissa Teofana s-a întors acasă. Soțul său murise, dar fiul cel mai mic, Hristos, nu era încă căsătorit. A rămas cu el până la căsătoria acestuia, după care s-a întors în mănăstire.

La scurtă vreme, starețul Efrem a tuns-o în călugărie pe Maria, care a primit numele Macrina și care avea să devină stareța mănăstirii din Volos. Maica Teofana a fost nașa ei de călugărie. Maica Macrina o considera adevărata ei stareță și mamă duhovnicească. Mulți ani au împărțit aceeași chilie și s-au nevoit împreună în rugăciune, așa cum obișnuiau și în casa Victoriei, când se închideau noaptea în bucătărie pentru a se ruga împreună ore întregi. Erau femei de adâncă rugăciune. Localnicii dau mărturie că au văzut cum doi stâlpi de foc se înălțau către cer: erau rugăciunile maicilor Teofana și Macrina.

Așadar, gherontissa Teofana a devenit cea dintâi și cea mai bună dintre ucenicele fiului său. După spusele maicilor, avea ascultare adevărată și rugăciunea neîncetată, de aceea avea și numeroase ispite.

Prima la biserică

Gherontissa Teofana a locuit în Portaria până în 1983, când starea ei de sănătate nu i-a mai permis să stea în zonă. Starețul Efrem a decis să o transfere atunci la nou-înființată mănăstire a Sfântului Arhanghel Mihail din insula Thassos. În ultima parte a vieții sale pe insulă, maicile mărturisesc că gherontissa era mereu prima la biserică. Întotdeauna rămânea în picioare în timpul slujbelor. Nu se așeza niciodată. Întotdeauna se ruga cu metanierul, de care nu se despărțea. Dar din cauza rugăciunii neîncetate a avut multe de îndurat de la demoni. Le-a povestit surorilor că de îndată ce intra în chilie să se odihnească înainte de privegheri, demonii apăreau și nu îi dădeau pace, o strigau: „Hei, babo! Babo!” O trăgeau din toate părțile și îi aruncau pătura. Odată au supărat-o într-atât încât nu a putut dormi deloc în seara aceea. În cele din urmă au părăsit-o cu puțin ­înainte de începerea slujbei și maica a ațipit. Atunci a bătut toaca, chemându-le pe maici la slujbă. Văzând că nu a venit la biserică, maica Isidora a mers la ea la chilie ca să o trezească. A bătut la ușă, iar maica Teofana, crezând că sunt demonii care s-au întors să o chinuiască, a strigat: „Plecați! Nu ne mai loviți!” Mai târziu a povestit că demonii au bătut-o întreaga noapte și nu au lăsat-o să doarmă.

Ultima încercare

Când gherontissa a împlinit 92 de ani (pe 20 decembrie 1983), a avut un atac și a paralizat. Până în ziua precedentă atacului a fost pe picioarele ei, îngrijindu-se singură și ajutând în bucătărie, gătind pentru obște și învățându-le pe surorile mai tinere să facă prescuri și alte treburi gos­podărești. Se pricepea la toate treburile casei și toate întreprinderile ei erau încununate de succes. Mai mult, lucra foarte mult și nu se oprea niciodată să se odihnească, petrecând fiecare clipă în muncă fizică sau în rugăciune.

În Postul Mare, după ce a suferit atacul, toți credeau că va muri. Starețul Efrem a venit pentru 40 de zile din Sfântul Munte, adică toată perioada Postului Mare, pentru a fi alături de mama sa. A văzut numeroși demoni în jurul sufletului ei care nu îi dădeau pace. A început să se roage cu aprindere şi să Îl implore pe Dumnezeu să îi izbăvească mama de atacurile demonice. Datorită rugăciunilor lui, gherontissa s-a vindecat, și-a revenit și a rămas lucidă până la binecuvântata sa adormire, care s-a petrecut doi ani mai târziu.

Clima de pe insula Thassos îi făcea mai bine decât cea din Portaria, așa încât a mutat-o acolo. Încet-încet se apropia de sfârșitul vieții. Moartea a venit lin, fără tulburare.

Când sicriul gherontissei Teofana a ieșit pe poarta mănăstirii, au venit și oile, și turturelele să o conducă pe ultimul drum. Oile au ieșit din țarc și au venit către sicriu behăind, apoi s-au întors în țarc. Un stol de turturele a venit de nicăieri, a zburat ­deasupra sicriului și a dispărut în înălțimi.

În Grecia se păstrează încă tradiția ca, după ce trec trei ani de la moartea persoanei, osemintele să fie așezate într-un osuar, aceasta nu numai în Sfântul Munte, dar și în alte mănăstiri și chiar și în rândul laicilor, în unele cimitire. Când s-a deschis sicriul gherontissei Teofana, oasele ei aveau o culoare asemănătoare chihlimbarului și răspândeau o mireasmă îmbietoare, astfel încât toți și-au dat seama că sufletul ei s-a mântuit.

(Traducere de Raluca Prelipceanu din limba engleză a articolului Novice of her own son: on gerontissa Theophano, the mother of archimandrite Ephraim of Philotheou, Olga Rozhneva, Olga Zatushevskaya)

***

Lumea Monahilor nr. 130, aprilie 2018:

MAICA MARIA, STAREŢA MÂNĂSTIRII NAŞTEREA MAICII DOMNULUI DIN ASTEN, OLANDA

Amintirea pe care i-o păstrez maicii Maria este cea a unei persoane care nu-şi arăta vârsta, o persoană puternică despre care cineva îmi povestise că este bolnavă de mai mulţi ani de cancer în metastaze, dar care continua să trăiască sfidând legile medicinii. Întreaga ei persoană emana în jur o infinită blândeţe şi duhul de rugăciune te cuprindea de îndată ce îi întâlneai privirea.

Asten, în apropierea căruia se situează mânăstirea, este un mic orăşel de provincie situat în apropiere de Maastricht. În scurta vreme petrecută acolo, am apucat să dau o mână de ajutor la bucătărie şi la curăţarea pangarului. Chiar şi la ascultări se putea simţi bunăvoinţa manifestată de către toate surorile, împletită cu rugăciunea pentru aproapele.

Mânăstirea maicii Maria a fost dintotdeauna o mânăstire deschisă către ortodocşii de toate naţionalităţile şi acolo slujeau, pe rând, câte o săptămână, un părinte grec, iar săptămâna următoare unul rus. Am asistat la o foarte frumoasă Liturghie slujită în limba slavonă, cu câteva ectenii spuse în alte limbi de circulaţie internaţională. La masă am avut plăcerea să o ascultăm pe maica Maria vorbindu-ne despre stareţul ei, părintele Efrem Filoteitul, cu care păstrează o puternică legătură de câteva decenii, deşi se află pe continente diferite. Îmi amintesc mai ales faptul că maica Maria mi-a acordat câteva minute, în care mi-a dat nişte sfaturi duhovniceşti. Majoritatea se refereau la dragostea lui Dumnezeu, rugăciune, perseverenţă, despre cum să intrăm în voia lui Dumnezeu şi despre dragostea de aproapele. Imaginea cu care am rămas este cea a unei maici plină de iubirea lui Hristos, pe care o revărsa asupra tuturor celor care intrau în legătură cu ea, dar şi asupra întregii creaţii a lui Dumnezeu. Înainte de plecare, maica Maria mi-a cuprins mâna într-ale sale, mi-a aruncat o privire pătrunzătoare şi mi-a spus: „Curaj, până la urmă totul va fi bine. Nu renunţa la luptă!” Şi parcă în acea strângere de mână mi-a transmis un pic din curajul său.

Maica Maria s-a mutat la cer pe 24 iunie 2016, după o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune şi după o incredibilă poveste de iubire cu Dumnezeu. (Raluca Prelipceanu)

Maica Maria a văzut lumina zilei la Haga, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în 1944. După cum ea însă şi povesteşte, s-a născut şi a crescut într-o suburbie a oraşului.

„În spatele casei noastre se aflau păduri nesfârșite, iar dincolo de acestea, dune de nisip. Frumuseţea peisajului mi-a insuflat, încă din copilărie, dragoste pentru Creator și pentru creaţia sa. În copilărie, am fost influenţată de povestirile din Biblie pe care le auzeam la școală, la ora de Religie, iar apoi, după unele experienţe personale, am început să mă întreb dacă există Dumnezeu și dacă este adevărat că ne ascultă rugăciunile. Mama mergea uneori la Biserica Reformată Olandeză. Am început să o însoţesc și să merg și la cateheza de duminică. Mai târziu, am avut o prietenă romano-catolică ce cânta într-un cor bizantin la biserica catolică. Pe când aveam 14 ani, am început să cânt și eu în acel cor, în slavonă, în timpul Sfintei Liturghii. Cam tot atunci am vizitat pentru prima oară Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Haga, unde am devenit ortodoxă, la vârsta de 18 ani. Era anul 1963.”

Ortodoxia a pătruns în Olanda pe filieră rusească, în anii 1940-1950, prin această comunitate din Haga. Una dintre urmările Revoluţiei Comuniste a fost faptul că imigraţia rusă declanșată de aceasta s-a constituit într-o diasporă în ţările vestice, care a răspândit Ortodoxia și în rândul localnicilor. În Rusia, creștinismul fusese înlocuit de ateism și atunci Biserica Catolică a început să se roage pentru recreștinarea Rusiei. Câţiva călugări catolici benedictini au deschis o mânăstire în Belgia, la Chevetogne. Noua mânăstire urma riturile Liturghiei bizantine. Mulţi ruși au fost ajutaţi prin intermediul acestei mânăstiri, dar au fost dezamăgiţi când și-au dat seama că mânăstirea, care folosea limba slavonă în timpul slujbelor, era de fapt catolică. Totuși, nu puţini au fost aceia care, atrași de mânăstire și realizând diferenţele dintre catolici și ortodocși, au ales Ortodoxia.

Printre aceștia s-au numărat și Episcopul Iacov și arhimandritul Adrian din Haga. Aceștia erau călugări catolici care au început să citească cărţile ortodoxe și și-au dat seama că Biserica Ortodoxă era singura care păstrase de fapt învăţătura Sfinţilor Părinţi. În 1940, după ce au fost primiţi în Biserica Ortodoxă, au trecut sub omoforul Episcopului Dionisie al Patriarhiei Moscovei. Mai târziu, l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Maximovici, care i-a încurajat. Părintele Adrian a fost hirotonit preot în 1952, iar părintele Iacov a devenit Episcop în 1965. Fiicele lor duhovnicești au înfiinţat mânăstirea de la Haga într-o clădire care fusese înainte mânăstire catolică. Toate maicile erau olandeze.

Maica Maria a devenit novice în această mânăstire pe când avea 21 de ani.

„Nu a fost o decizie pe care am luat-o de pe o zi pe alta. Tânjeam după viaţa monahală, după slujbele Bisericii, simţeam o dorinţă crescândă să mă dedic unei comunităţi, unei vieţi de simplitate și rugăciune. Desigur, toate acestea se datorau lecturilor mele, dar mai ales vizitelor pe care le făceam, în fiecare vară, la mânăstirea de tradiţie rusă Acoperământul Maicii Domnului din Lesna, Franţa. Când mă aflam acolo, mergeam la toate slujbele, la Sfânta Liturghie, le ajutam pe maici la grădină, la bucătărie, în atelierul de făcut lumânări și am învăţat chiar să împletesc mătănii. Acolo am învăţat un pic de rusă și de slavonă, iar dorinţa de a mă călugări a început să crească în interiorul meu.

Cei mai importanţi au fost ultimii trei ani înainte de intrarea în mânăstire, când trebuia să decid dacă mă voi mărita. Dar pe zi ce trecea deveneam din ce în ce mai conștientă de puterea rugăciunii, de însemnătatea vieţii monahale, chiar și de însemnătatea vieţii pustnicești, și astfel viaţa lumească și-a pierdut atracţia pentru mine.

Am intrat în obștea de la Haga pentru că era singura mânăstire ortodoxă din Olanda. Aveam un singur gând, cât se poate de simplu: dacă așa a binevoit Dumnezeu să mă cheme să-I slujesc pe mine, o fată din Olanda, atunci ar trebui să-I slujesc într-o mânăstire din Olanda. Când privesc înapoi, îmi dau seama că a fost decizia corectă, deși viaţa avea să mă ducă în altă direcţie decât m-am așteptat. Viaţa monahală la Haga mi se părea foarte grea. Ideea iniţială fusese ca mânăstirea să se afle în centrul orașului, pentru ca toţi doritorii să poată cunoaște Ortodoxia. Mânăstirea avea o parohie și erau doar câteva surori, care trebuiau să lucreze și în slujbe laice, îmbrăcate civil, ca să-și câștige existenţa. De asemenea, locuiau acolo în acea vreme și câţiva fraţi. Mi-l amintesc pe fratele Timotei, care, până la urmă, a vieţuit timp de 30 de ani în Sfântul Munte, dar și pe fratele Pahomie, care a înfiinţat mai târziu Mânăstirea Sfântul Hubert în sudul Olandei și pe fratele Thomas, care a înfiinţat o mânăstire în Belgia.

Am plecat de acolo pentru că îmi venea foarte greu să lucrez în oraș în timpul zilei și să fiu novice doar seara și la sfârșit de săptămână. Încă nu eram tunsă monahie.”

În 1973, maica Maria a plecat în Serbia pentru a căuta o mânăstire și a intrat în obștea Mânăstirii Zica, lângă Kraljevo. Acolo l-a întâlnit pe Sfântul Iustin Popovici, care era duhovnicul Mânăstirii Celije din apropiere, care a binecuvântat-o și i-a spus câteva cuvinte profetice legate de misiunea sa de mai târziu, din Olanda.

„Mă aflam deja de doi ani în mânăstirea din Serbia, unde am fost nevoită să mă obișnuiesc cu o viaţă monahală foarte strictă, alături de celelalte maici, de care însă eram foarte mulţumită. Aceasta a fost o perioadă de tranziţie înainte de vieţuirea mea, pe atunci încă nebănuită, în Grecia. Fiii duhovnicești ai Sfântului Iustin Popovici, care sunt acum Episcopii Atanasie Jeftich și Irineu Bulovici, m-au sfătuit să merg în Grecia înainte să iau o decizie finală.”

Astfel, în 1975 a plecat în Grecia.

„În aerul liber al Greciei am putut respira mai bine și în curând m-am simţit acasă. Se simţea influenţa Sfântului Munte, în special cea a colivazilor, care îi îndemnau pe oameni să se împărtășească mai des, nu doar o dată pe an, în Postul Mare, sau o dată pe lună, cum se împărtășeau monahii din Serbia.

Acolo am găsit o tradiţie vie, păstrată vreme de sute de ani în mânăstiri. Într-un fel, a trebuit să o iau de la început, având în vedere diferenţele de tradiţie și de mentalităţi. Trăiam sentimentul că mi-am găsit locul și că aveam să rămân acolo întreaga viaţă…”

Maica Maria s-a închinoviat într-o mânăstire din Peloponez, unde a fost tunsă în monahism. Între timp, a învăţat limba greacă. În 1982, a revenit pentru prima oară în vizită în Olanda, iar prietenii au convins-o să deschidă o mânăstire. S-a întors în Grecia pentru a se pregăti. S-a stabilit temporar într-o mânăstire din nordul Greciei și a început să studieze traducerea textelor liturgice la Universitatea din Tesalonic. După 11 ani de ședere, maica Maria avea să părăsească Grecia pentru a da un nou imbold Ortodoxiei din vestul Europei.

De-a lungul istoriei, întâlnim multe cazuri de monahi care, după ce au petrecut mai mulţi ani în Grecia, s-au întors în ţările lor de baștină, precum Sfântul Antonie de la Lavra Pecerska și Sfântul Nil Sorski. Iar în zilele noastre părintele Placide Desseille sau părintele Basilius Grolimund, de origine germano-elveţiană, care a înfiinţat o mânăstire în Germania. Aceeași istorie o au și mânăstirile înfiinţate de stareţul Efrem în SUA, care a răspuns cererii americanilor de origine greacă.

„În 1986, după ce m-am sfătuit cu mai mulţi duhovnici, cu binecuvântarea stareţei mele și a Episcopului, m-am întors în Olanda. Părintele Pahomie, stareţul Mânăstirii Sfântul Ilie, m-a găzduit și am locuit într-o casă de vară de-a sfinţiei sale, până când niște creștini evlavioși s-au oferit să cumpere o fermă la Asten. Aceasta s-a întâmplat în 1988. M-am mutat acolo în 1989 ca să deschid mânăstirea.

Am început să mă pregătesc pentru întoarcerea în Olanda, vizitând diferite mânăstiri, cu doi ani înainte ca aceasta să se petreacă. Una dintre mânăstirile pe care le-am vizitat a fost cea de la Essex. Întâlnirea cu părintele Sofronie a fost foarte importantă pentru mine. Îmi amintesc sfatul său de a nu rămâne ca maică într-o parohie. Este mai bine ca mânăstirea să fie separată de parohie. De asemenea, m-a sfătuit să caut un loc cu un spaţiu mai larg, care să-i permită mânăstirii să se dezvolte. Mi-a vorbit și despre ideea de exil, de înstrăinare. În viaţa duhovnicească este important să-ţi părăsești ţinutul natal, așa cum a făcut Avraam, să devii un pelerin pe acest pământ, așa cum a fost Iisus Hristos. Părintele Sofronie m-a întrebat dacă nu era mai bine să rămân o străină pe pământ străin. Răspunsul meu a venit simplu și sincer: «Dar, părinte, în calitate de monahie ortodoxă mă simt mai străină în Olanda decât în Grecia!»”

Cu binecuvântarea Mitropolitului Pantelimon al Belgiei, maica Maria a înfiinţat mânăstirea de la Asten, a cărei piatră de temelie a fost pusă pe 8 septembrie 1989, de praznicul Nașterii Maicii Domnului, hramul mânăstirii. În primii ani de vieţuire la Asten, maica Maria s-a aflat mai mult singură. Părintele Siluan Osseel, care era paroh la Eindhoven, hirotonit preot la începutul anului 1990, venea însă și slujea Sfânta Liturghie în mod regulat. A durat o vreme până au început să se strângă surorile. Una dintre maicile cele mai în vârstă din mânăstire a venit tocmai din SUA, apoi au venit și altele, de origine greacă, din Anglia, și două surori olandeze.

Suntem opt maici, toate de naţionalităţi diferite. Fiecare a ajuns aici în mod diferit, fiecare cu povestea sa de viaţă și cu destinul său. Specificul și unicitatea mânăstirii noastre constă în faptul că toate suntem din ţări diferite. Vorbim limbi diferite, avem o experienţă de viaţă diferită, mentalităţi și tradiţii diferite… Cu toate acestea, încercăm, cu mult curaj, să alcătuim o obște. Acest lucru este cu putinţă atunci când la baza vieţuirii noastre se află Sfânta Evanghelie, când idealurile noastre monahale sunt vii și atunci când, cu smerenie și recunoștinţă, pășim pe calea sfântă și binecuvântată, veche de câteva secole, a vieţuirii monahale tradiţionale. Din fericire, avem legături strânse cu mânăstiri din Grecia și din Cipru, din Anglia și din Franţa și ne simţim ca o ramură vie a marelui arbore al Ortodoxiei.

Aceasta transpare în viaţa de zi cu zi a maicilor. Mesele la mânăstire urmează obiceiurile olandeze, iar limba utilizată pentru activităţile zilnice, precum și pentru slujbe, este olandeza, o mare parte din textele liturgice fiind traduse de părintele Adrian din Haga și chiar de maica Maria însăși. Dar uneori se mai vorbește și în engleză sau greacă. Olandezii au un dar pentru limbi străine, iar maica Maria nu face excepţie. Ea a încercat să introducă în slujbe, din ce în ce mai mult, cântul bizantin. Şi, desigur, de hramul mânăstirii, autobuzele înţesate de greci amintesc faptul că mânăstirea urmează tradiţia grecească. Vizitatorii obișnuiţi sunt însă olandezi, iar pentru aceștia a organizat sesiuni de studiu biblic săptămânale. O grijă specială a arătat-o maica Maria și în ce privește cultul sfinţilor locali dinainte de Schismă.

„Astfel, pe căi care nu ţin de eforturile noastre omenești, ci doar necesită încuviinţarea noastră, poate lua naștere o ortodoxie locală acolo unde «nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toţi Hristos.» (Coloseni 3, 11) Astfel trăim în acest colţ secularizat al lumii vestice, păziţi de rugăciunile multor duhovnici iscusiţi, sub acoperământul Maicii Domnului, binecuvântând pe Domnul în toate zilele vieţii noastre.”

Traducere din limba engleză de Raluca Prelipceanu

Sursa: orthochristian.com

 

STARETA MACRINA, sfanta ucenica a sfantului Iosif Isihastul, “cea asemenea cu ingerii” (†4 iunie 1995): “Acum, când aveţi putere, faceţi ce puteţi, căci pe toate le scrie Dumnezeu, pe toate, chiar şi firul de păr; nimic nu se pierde”

 

AJUTOR SUPRAFIRESC, INDULCIRE HARICA SI “SATURARE CEREASCA” IN TIMPUL FOAMETEI SI IN VREMEA OCUPATIEI. Icoana Rastignirii varsand sange – semn al inceputului razboiului. MAICA MACRINA: “Dumnezeu mi-a dat sa inteleg ce anume da El in vremea lipsei. Cand se lasa cineva pe sine cu totul lui Dumnezeu, atunci El il hraneste”

O, FEMEIE, MARE ESTE CREDINTA, DRAGOSTEA SI EVLAVIA TA… Elena Solunca in dialog cu Vasile Banescu (VIDEO): “Cu adevarat nu vezi decat cu INIMA”. Pomenirea catorva icoane de FEMEI-MARTIR ale României veacului XX/ Chipul sfant al FEMEII SOTIE-SI-MAMA, cea dupa “oranduirea firii”/ HRISTOS si CONDITIA FEMEII IN LUME sau RECUPERAREA DEMNITATII PIERDUTE

Mireasma sfinteniei: CHIPURI MARTURISITOARE, MAINI MARTURISITOARE

MAICA NINA de la Schitul Sf. Nil Sorski din Alaska (SUA), o monahie care crede in CONVERTIREA CONTINUA – interviu in “Familia ortodoxa”

PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”. CUM SA PAZIM HARUL, TINANDU-NE MINTEA IN IAD?

STARETUL EFREM DIN ARIZONA – “APOSTOLUL AMERICII” si “MAGNETUL” HARULUI (reportaj subtitrat in limba română)


Categorii

Duminica Mironositelor, Maici duhovnicesti, Parintele Efrem Filotheitul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate