SUNT CHINURILE IADULUI O REALITATE? Doctoria amara a Evangheliei

7-02-2010 Sublinieri

“Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la  minte si leneş, iară cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad. De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim”. (Sf. Ioan Gura de Aur)

Provocarea lui Motovilov si invatamintele pentru noi

“Lui Nicolai Alexandrovici Motovilov, “robul lui Serafim“, aşa cum îi plăcea să se numească, i se dăruise o vindecare în chip minunat şi, în plus, privilegiul de a vedea cu propriii săi ochi chipul luminat de lumina Taborului al Sfântului Serafim sau, cu alte cuvinte, de harul Duhului Sfânt. Fiind un om sincer şi plin de râvnă, el a dorit să transmită mai departe amintirile sale despre părintele Serafim. Deci, s-a hotărât să viziteze oraşul Kursk (locul de naştere al sfântului) pentru a culege informaţii despre copilăria şi tinereţea sa; el mai voia să viziteze mănăstirea Florovski de lângă Kiev. Călătoria a avut consecinţe foarte triste pentru Nicolai Alexandrovici. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, vrăjmaşul a adus asupra lui o boală, drept răzbunare pentru nevoinţele sale literare, căci scrierile sale slujeau la creşterea renumelui unuia dintre sfinţii lui Dumnezeu – părintele Serafim – într-o manieră considerabilă. Anumite împrejurări care au precedat boala lui N. A. Motovilov aduc lumină asupra naturii sale.

Odată, în timpul unei convorbiri cu părintele Serafim, a fost pusă problema realităţii atacurilor demonice asupra oamenilor. Motovilov, care avusese parte de o educaţie lumească, se îndoia, desigur, de existenţa forţelor răului. Atunci, sfântul i-a povestit despre lupta sa teribilă cu demonii timp de o mie de zile şi nopţi şi prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfinţeniei sale care excludea orice posibilă, ori măcar urmă de minciună sau exagerare, el îl convinse pe Motovilov de existenţa demonilor, nu ca nişte fantome sau ca nişte reprezentări ale imaginaţiei, ci ca o realitate dură şi amară. Năvalnicul Motovilov fu atât de tulburat de cele spuse de bătrân, încât strigă din străfundul sufletului său: “Părinte, ce-aş mai dori să am o confruntare cu demonii!” Părintele Serafim, alarmat, i-o tăie din scurt:

“Ce spui tu acolo, excelenţă! Nu ştii ce vorbeşti. Dacă ai şti că cel mai mic dintre ei poate răsturna lumea cu gheara sa, nu l-ai mai provoca la luptă”.

Dar, părinte, au diavolii cu adevărat gheare?”

“Ah, excelenţă, ce învăţaţi voi la universitate? Nu ştii oare că demonii nu au gheare? Ei sunt înfăţişaţi cu copite, coarne şi cozi, fiindcă îi este imposibil imaginaţiei omeneşti să conceapă ceva mai hidos. Iar ei sunt într-adevăr hidoşi, căci faptul că L-au părăsit pe Dumnezeu în mod voit şi n-au acceptat harul divin, i-a făcut pe ei care înainte de cădere erau îngeri ai luminii, îngeri ai unui astfel de întuneric şi orori încât nu pot fi înfăţişaţi prin nici o asemănare omenească. Totuşi, este necesară o anume asemănare; de aceea ei sunt înfăţişaţi ca fiind negri şi urâţi. Dar fiind creaţi cu puterea şi calităţile îngerilor, ei posedă o putere atât de grozavă împotriva omului şi a tot ceea ce este pământesc încât, aşa cum ţi-am spus deja, cel mai mărunt dintre ei poate răsturna lumea cu susul în jos numai cu vârful unghiei. Doar dumnezeiescul har al Sfântului Duh care ne-a fost dăruit nouă, creştinilor ortodocşi, ca un dar gratuit al dragostei dumnezeieşti a Dumnezeu – Omului, Domnul nostru Iisus Hristos – doar acesta ne apără de toate vicleşugurile şi răutăţile vrăjmaşului”.

Un sentiment de teamă se furişă în inima sa. Pe vremea când încă se afla sub protecţia sfântului el putea sfida răutatea satanei. Dar, prin bunavoire a lui Dumnezeu, provocarea sa nu a rămas fără răspuns. A fost acceptată.

Atunci când Motovilov sa dus la Kursk după moartea părintelui Serafim, nu a obţinut prea multe informaţii despre copilăria şi tinereţea sfântului. Dintre rudele apropiate care-l cunoscuseră pe părintele Serafim de pe vremea când era copil, unele erau moarte, în vreme ce altele uitaseră orice fel de amănunte legate de copilăria sa. Chiar casa în care se născuse şi fusese crescut sfântul, fusese distrusă şi noi clădiri se înălţaseră in locul ei. Oricum, tot s-a aflat un bătrân de pe vremea părintelui Serafim şi care i-a oferit lui Motovilov o mulţime de amănunte legate de viaţa sfântului şi care au fost incluse în toate ediţiile biografiilor acestuia. Călătoria la Kursk şi şederea sa acolo au decurs normal. Furtuna izbucni în drumul său înapoi, spre Voronej. Motovilov fu obligat să-şi petreacă noaptea la una din poştele aflate pe drumul de la Kursk. Deoarece se afla singur în camera pentru oaspeţi, îşi scoase manuscrisele din bagaj şi începu să le trieze la lumina slabă a unei lumânări care de-abia lumina camera cea spaţioasă. Printre cele dintâi însemnări descoperite se afla descrierea vindecării unei doamne demonizate, de viţă nobilă, pe nume Eropkina, la moaştele Sfântului Mitrofan din Voronej.

“Mă întrebam”, scrie Motovilov, “cum oare putea fi posibil ca un creştin ortodox care se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Domnului să ajungă a fi deodată posedat de un demon şi, mai mult decât atât, pentru o perioadă atât de îndelungată – de peste 30 de ani. Şi mă gândeam: Prostii! E cu neputinţă! Aş vrea să văd cum vrăjmaşul ar îndrăzni să-şi facă sălaş în mine, mai ales atunci când atât de adesea mă împărtăşesc cu Prea Curatele Taine”.

Chiar în clipa aceea el fu înconjurat de un nor oribil, rece şi urât mirositor care începu să pătrundă în gura sa, în timp ce el făcea eforturi mari să o ţină închisă. Nefericitul Motovilov lupta cu disperare, încercând să se apere de mirosul oribil şi de frigul norului care îşi făcea loc treptat într-însul. In ciuda tuturor eforturilor sale pătrunse cu totul în el. Mâinile aproape că îi paralizaseră şi nu-şi putea face nici măcar semnul crucii; mintea îi îngheţă de spaimă şi nu-şi putea aminti mântuitorul nume al lui Iisus. Ceva cumplit şi înspăimântător se întâmplase, iar Nicolai Alexandrovici trecea prin chinuri grozave.

Un manuscris de-al său ne oferă descrierea chinurilor prin care a trecut.

“Domnul mi-a dat să simt în propriul meu trup şi nu în vis sau în vedenie, cele trei chinuri ale iadului. Primul a fost cel al focului care nu dă nici o lumină si care poate fi stins doar prin harul Prea Sfântului Duh. Această grozăvie a durat trei zile.

Mă simţeam arzând şi totuşi nu mă consumam. De zece sau de unsprezece ori pe zi trebuia să fiu curăţat de funinginea iadului care-mi acoperea tot trupul şi care era vizibilă pentru toată lumea. Acest chin a încetat doar după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie şi datorită rugăciunilor arhiepiscopului Antonie de Voronej care a poruncit să se facă slujbe pentru robul lui Dumnezeu Nikolai – grav bolnav – în 47 de biserici şi mănăstiri din cadrul eparhiei sale.

Apoi, am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale, arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de o jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi de puţin. Am descris acestea pe o întreagă coală de hârtie şi am semnat-o şi ştampilat-o cu mâna mea plină de funingine. Aceste două chinuri fură vizibile pentru toată lumea; totuşi, cu ajutorul Sfintei Impărtăşanii, puteam gusta puţină hrană şi băutură şi puteam dormi întrucâtva.

Dar cel de-al treilea chin al gheenei, deşi a fost mai scurt cu o jumătate de zi, căci a durat doar o zi şi jumătate (poate ceva mai mult), mi-a provocat cea mai grozavă teroare şi suferinţă, fiindcă era ceva de nedescris şi de neînţeles. E o minune faptul că am rămas în viaţă! Acest chin a dispărut şi el după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie. De data aceasta însuşi arhiepiscopul Antonie îmi dădu Sfânta Impărtăşanie cu propriile sale mâini. Acest chin era viermele cel nepieritor al gheenei.

Viermele în acest caz era vizibil doar arhiepiscopului Antonie şi mie. Dar tot trupul meu era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas, gură şi urechi, totuşi revenea din nou în trup. Totuşi, Dumnezeu îmi dădu oarecare putere asupra lui, putând să-l iau în mâini şi să-l întind precum guma. Mă simt obligat să fac această declaraţie, căci Domnul nu mi-a dăruit această descoperire degeaba.

Să nu-şi închipuie cineva că îndrăznesc să iau numele Domnului în deşert. Nu!

In ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului, El însuşi -Dumnezeul meu, Ajutorul şi Apărătorul meu – va da mărturie că nu am minţit împotriva Sa, a Domnului meu şi împotriva lucrării Dumnezeieştii Sale Pronii care s-a împlinit cu mine”.

La puţină vreme după această cumplită încercare care depăşeşte orice altă experienţă a oamenilor obişnuiţi, lui Motovilov i s-a arătat patronul său, Sf. Serafim care l-a mângâiat pe cel ce pătimea, promiţându-i că va fi vindecat odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk şi că până atunci diavolul care se afla în el nu-l va chinui cu prea mare cruzime.

Expunerea moaştelor Sfântului Tihon a avut într-adevăr loc 30 de ani mai târziu, iar Motovilov a trăit ca să le vadă şi a fost într-adevăr vindecat datorită marii sale credinţe. In ziua expunerii moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk (1865), Motovilov se afla în biserică rugându-se şi plângând amarnic fiindcă Domnul nu-i dăruise vindecarea pe care sufletul său chinuit o tot aştepta după promisiunea făcută de Sfântul Serafim de Sarov. In timpul Heruvicului, el aruncă o privire către tronul episcopal din naos şi îl văzu pe Sfântul Tihon de acolo. Sfântul prelat îl binecuvânta pe Motovilov care plângea şi dispăru din vedere. Motovilov fu vindecat pe loc”.

(Arhim. Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis)

***

Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de carne al SFANTULUI IOAN GURA DE AUR

din “Omilii la Postul Mare”

“Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori,

cu putere si cu slavă multă” (Lc. 21, 27)

Gândirea la iad şi la împărăţia cerului trebuie să ne ferească de păcat

“Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).

Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dânsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi. Nu roşiţi oare? Adeseori am voit noi mai bucuroşi să murim decât unele fapte de ruşine ale noastre să fie cunoscute prietenilor noştri celor vrednici de cinste. Dar ce vom simţi noi atunci când păcatele noastre vor fi descoperite îngerilor şi oamenilor, si nouă înşine ne vor fi ţinute înaintea ochilor?

Dumnezeu chiar zice, prin Psalmistul: „Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Ps. 49, 22). Deci noi chiar acum, când Ziua Judecăţii este încă departe şi numai se vesteşte, murim de groaza conştiinţei, ce va fi cu noi atunci când toată lumea va fi adunată, când toţi îngerii şi oştile cereşti vor fi de faţă, când trâmbiţele vor suna, când drepţii se vor răpi în nori şi se va înălţa un grozav ţipăt de tânguire al păcătoşilor? Ce groază ne va cuprinde atunci? „Unul – zice Domnul – se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40). Ce vor simţi ei, când vor vedea că unii s-au luat cu cinste mare, iar ei, dimpotrivă, au fost respinşi cu multă ruşine? Această durere, eu zic şi mă jur, că nu este cu putinţă a se descrie prin cuvinte. Văzut-aţi pe cineva care se duce la moarte? Ce socotiţi voi că trebuie să simtă un astfel de biet păcătos când face această tristă cale de pe urmă? Ce n-ar face şi n-ar suferi el bucuros, numai să scape de această înfricoşată pedeapsă de moarte?

Dar ce vorbesc eu despre cel osândit la moarte? La o execuţie se adună mulţime de popor, dintre care aproape nici unul nu cunoaşte bine pe nenorocitul acela, însă dacă ar putea cineva să se uite în inimile acelor mii, ce stau împrejur, cu greu s-ar putea afla unul care să fie aşa de vârtos la inimă sau aşa de crud şi nesimţitor, încât duhul lui să nu fie cuprins de frică, mâhnit şi zdrobit. Iară dacă noi ne tulburăm si ne mişcăm atâta când se duc la moarte alţii, care nu sunt aproape de noi, ce vom simţi oare noi atunci când ne va ajunge pe noi înşine o soartă cu mult mai înfricoşată, când noi vom fi încuiaţi afară de bucuria cea negrăită si osândiţi la munca cea veşnică?

Chiar dacă n-ar fi iad, totuşi ar fi o pedeapsă grozavă de a fi scos afară din mărirea aceea negrăită.Sau credeţi voi că ar fi un chin mic aceste de a nu fi cineva în partea acelor fericiţi şi a nu se învrednici de acea mărire negrăită, a fi scos din acea ceată mărită şi din acele bucurii nesfârşite? Dar dacă la acestea se mai adaugă încă întunericul, încă scrâşnirea dinţilor,încă lanţurile cele nedezlegate, viermele care nu moare niciodată, focul cel nestins, spaima şi chinurile de tot felul; dacă limba arde ca la îmbuibatul cel bogat, de pildă; dacă noi ţipăm fără a fi auziţi de cineva şi suspinăm de durere fără a fi băgaţi în seamă, nefiind nimeni care să ne mângâie — nu suntem noi oare atunci cei mai nenorociţi şi cei mai vrednici de plâns dintre toate făpturile?

Când noi vizităm o temniţă si vedem pe cei nenorociţi, pe unii legaţi cu lanţuri de fier, pe alţii zăcând în camere întunecoase, ne înfiorăm şi ne străduim să facem totul ca să nu ajungem şi noi într-o asemenea ticăloşie. Dacă la o astfel de privire noi ne cutremurăm, ce se va întâmpla oare cu noi atunci când, încătuşaţi, ne vom arunca în prăpastia iadului? Lanţurile de acolo nu sunt de fier, ci de foc, care niciodată nu se stinge, iar căpeteniile temniţei nu sunt din neamul nostru, că poate li s-ar insufla compătimire şi milă de noi, ci sunt duhurile cele rele, înfricoşate şi nemilostive, care ne muncesc şi ne chinuiesc pentru păcatele noastre.

La ele nu folosesc cu nimic banii şi darurile şi toate mituirile; încă sunt zadarnice şi toate rugăminţile şi vorbele cele prieteneşti, neputând aduce nici o uşurare. Aici nu este iertare, nici pogorământ.

Chiar dacă Noe, Iov şi Daniil ar vedea pe rudele lor în acest loc de pedeapsă, nu ar cuteza să mijlocească pentru dânşii, nici n-ar putea să le întindă vreo mână de ajutor (Iez. 14, 14).

De aceea, nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Aceste cuvinte, iubiţilor, trebuie să străbată în auzul nostru şi să ne facă mintoşi.

De arde în tine focul poftelor celor păcătoase, gândeşte la focul acelei pedepse, şi focul cel dintâi se va stinge în tine.

Gândeşti tu să spui vreun neadevăr? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor cea din iad, şi frica de dânsa va fi frâu pentru gura ta.

Plănuieşti tu să săvârşeşti o răpire? Ascultă glasul Judecătorului, care zice: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară” (Mt. 25, 40); dacă gândeşti la aceasta, îndată vei goni de la tine pofta cea rea.

De eşti împietrit şi nemilostiv, adu-ţi aminte de cele cinci fete nebune, care nu aveau untdelemnul faptelor celor bune şi milostive, iar pentru aceea au fost încuiate în afara cămării mirelui; numai gândeşte la aceasta, si tu îndată te vei face blând şi milostiv.

Sau dacă tu eşti dedat la beţie şi la îmbuibare, o, atunci gândeşte numai la îmbuibatul cel bogat, cum zicea el: „Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată” (Lc. 16, 24). Gândeşte cum el nu şi-a ajuns dorinţa, şi curând te vei lăsa de această patimă, în acelaşi chip vei putea tu să împlineşti şi toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a poruncit nimica ce ar fi prea greu.

Pentru ce însă poruncile Lui par a fi aşa grele?

Aceasta provine de la lenevirea noastră şi de la uşurătatea minţii, adică, precum cele mai grele şi ostenitoare sunt uşoare când noi avem râvnă, aşa pe de altă parte, când noi ne lenevim, până şi cele uşoare ni se par de tot grele şi de neîndurat.

Dacă noi vom cumpăni toate acestea, nu-i vom ferici pe cei ce duc o viaţă desfătată, ţinând masă scumpă, ci vom privi numai spre sfârşit. Aici ei îşi ung trupul cu mirodenii, dar acolo îi aşteaptă viermele şi focul.

Tot aşa de nenorociţi sunt şi aceia care se îmbogăţesc prin răpire. Căci care este sfârşitul lor? Aici ei au truda şi primejdia, iar dincolo îi aşteaptă închisoarea cea veşnică şi întunericul cel mai dinafară.

Dar nici cei ce caută mărirea nu sunt norociţi. Aici ei trăiesc în prefăcătorie si în zgârcenie, căci pururea caută la judecata altora, iară dincolo îi ajunge pedeapsa cea mare şi nenorocirea cea veşnică.

Dacă noi vom gândi şi vom judeca aşa, de-a pururea punând astfel de cugetări împotriva patimilor noastre celor rele, atunci noi degrabă vom săvârşi fapta cea bună, vom înăbuşi dragostea către cele pământeşti şi simţitoare şi vom aprinde dorinţa de cele viitoare şi veşnice.

Sau oare viaţa cea de acum are ea ceva aşa de statornic, aşa de minunat, aşa de rar, încât noi să întoarcem spre ea toată râvna noastră? Nu vedem noi oare cum toate în lume se învârtesc, vin şi se duc, schimbându-se ca ziua şi noaptea, ca vara şi iarna? De aceea noi totdeauna să aţâţăm în noi mai mult dorinţa bunurilor celor viitoare şi veşnice, căci pe cei drepţi îi aşteaptă o mare mărire, care nu se poate spune prin cuvânt. Adică noi, la înviere, vom primi trupuri ce nu putrezesc şi vom fi soţi ai împărăţiei şi măririi lui Iisus Hristos.

Ce va să zică aceasta puteţi vedea din cele următoare. Negreşit, noi nu putem cunoaşte cu desăvârşire mărirea ce ne aşteaptă la înviere; eu însă mă voi încumeta, pe cât este cu putinţă, a lămuri aceasta printr-un exemplu luat din viaţa cea pământească, închipuieşte-ţi că tu ai fi bătrân şi foarte sărac, şi că cineva ţi-ar făgădui deodată a-ţi da iarăşi tinereţea, a te face iarăşi înfloritor şi puternic, ca oricine, ba încă a-ţi da pe o mie de ani o împărăţie mare si întinsă, care se va îndulci de cea mai mărită pace; ce nu ai face şi ce nu ai suferi tu oare pentru ca să dobândeşti cu adevărat o asemenea făgăduinţă?

Dar, iată, Hristos îţi făgăduieşte nu numai atâta, ci încă cu mult mai mult. Căci deosebirea între tinereţe şi bătrâneţe nu este aşa de mare, ca între putreziciune şi neputreziciune, iar depărtarea dintre împărăţie si sărăcie nu este aşa de mare ca între viaţa cea de acum şi mărirea cea viitoare. Aseamănă-le una cu alta şi vei vedea că ele stau una către alta ca umbra şi adevărul. Dar eu nicidecum n-am zis îndeajuns, căci marea deosebire între viaţa cea viitoare şi aceasta de acum nu se poate rosti prin cuvinte.

Dacă se uită cineva la deosebirea duratei timpului, deosebirea între amândouă vieţile este atât de mare că nici o gândire nu o poate cuprinde; sau cum ar putea cineva să pună în alăturare viaţa noastră cea scurtă de acum cu cealaltă, care nu are margine şi care durează veşnic? Ba încă orice ar voi cineva să aducă, deosebirea între amândouă vieţile nu se poate descrie după cuviinţă. Dacă strălucirea trupului celui înviat aş asemăna-o cu razele soarelui, cu lumina fulgerului, totuşi aş zice prea puţin. Si pentru o astfel de mărire nu trebuie noi să jertfim şi bani, şi viaţă şi totul? Dacă un împărat pământesc te-ar primi în palatul său şi te-ar face mai însemnat decât toţi ceilalţi, te-ar cinsti şi te-ar dărui, nu te-ai crede tu oare cel mai norocit?

Iară când Dumnezeu voieşte a te primi în palatul Său cel împărătesc din cer, când împăratul împăraţilor voieşte a te cinsti şi a te face însemnat, când tu ai să străluceşti între îngeri şi ai să te îndulceşti de mărirea cea negrăită, tu te stânjeneşti, pe când ar trebui cu bucurie şi săltând să jertfeşti însăşi viaţa ta pentru aceasta.

Tu faci toate numai ca să dobândeşti o dregătorie, un post de cinste pe pământ; iară când ţi se făgăduieşte împărăţia cerului, o împărăţie veşnică, atunci tu te leneveşti şi te retragi.

O, închipuie-ţi în duhul tău cerul, această înălţime nesfârşită, această lumină strălucitoare, cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, şi toate puterile cereşti şi stăpânirile, şi totodată gândeşte la Ziua Judecăţii; atunci vei socoti mică toată mărirea cea pământească şi vei vedea o privelişte care te va umple de fiori şi de groază! Tu vei vedea, cu duhul, cum cerul se deschide şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, întru mărirea Sa pogoară la Judecată, înconjurat nu de sute, ci de multe mii de îngeri. Toate se vor umple de groază şi de frică, pământul se va despica şi toţi oamenii, de la Adam, vor ieşi şi vor învia. Iar Hristos Însuşi se va arăta cu o mărire care, prin strălucirea Sa, va întuneca lumina soarelui şi a lunii.Ah, ce nepricepere ar fi, când pe noi ne aşteaptă astfel de bucurii şi mărire, să nu ne lipsim cu totul de acestea de acum şi să nu gândim la amăgirea Satanei, care ne abate de la nişte lucruri aşa ele mari, dându-ne pulbere şi noroi pentru ca să răpească cerul, aratându-ne chipuri de umbre pentru ca să ne smulgă bunurile cele adevărate! Iar chipuri de umbră sunt bucuriile şi bogăţiile cele pământeşti. Când va veni atunci lumina, se va arăta că cei ce adeseori păreau cei mai bogaţi, sunt într-adevăr cei mai săraci. Acum noi, iubiţilor, ştiind toate acestea, să fugim de înşelăciunea Satanei, ca să nu ne osândim împreună cu dânsul şi să nu ne zică Judecătorul: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Mt. 25, 41).

Aşa, Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la minte si leneş, iară cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad. De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim.

Amintirea acestor conversaţii şi grăiri, dacă ele sunt vii între noi, ne vor putea curaţi de toată răutatea, ca o doctorie amară. Să întrebuinţăm cu sârguinţă această doctorie, ca să ne putem curaţi de păcate şi învrednici să vedem pe Dumnezeu, împărtăşindu-ne de fericirea cea cerească, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

(sursa)

Legaturi:


Categorii

Uncategorized

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “SUNT CHINURILE IADULUI O REALITATE? Doctoria amara a Evangheliei

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: CE PUTEM FACE PENTRU COPIII SI TINERII ucisi sufleteste de duhul inselator al vremurilor in care “pacatul s-a inmultit mai mult ca niciodata”? PARINTII CRESTINI – INTRE ALIPIREA DE DUHUL LUMII si PLANSUL VADUVEI | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE SAROV, smeritul iubitor de oameni, milostivul mangaietor al pacatosilor si odihnitorul dumnezeiesc al celor deznadajduiti: “BUCURIA MEA, HRISTOS A INVIAT!” (I). Viata si ACATISTUL AUDIO ale celui mai iubit sfant rus | Cuvân
  3. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE SAROV (2 ianuarie) DESPRE MIZA UITATA SI SCOPUL ADEVARAT AL INSESI EXISTENTEI NOASTRE: “Sunt intru Duhul Domnului ori nu?” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Predici audio la SFANTUL SERAFIM DE SAROV ale Arhimandritilor Melchisedec Velnic si Nichifor Horia/ FILM ORTODOX ANIMAT exceptional: “SERAFIMA” (video) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: INFRICOSATOAREA JUDECATA. Ce “carti” se vor deschide in ceasul CELUI MAI MARE EVENIMENT AL ISTORIEI si cum se impaca IUBIREA LUI DUMNEZEU cu “FLUVIUL DE FOC” al iadului, zugravit si in frescele manastirilor noastre? | Cuvântul Ort
  6. Pingback: PREDICĂ DE LA MĂNĂSTIREA OPTINA DESPRE ÎNFRICOŞATA JUDECATĂ: “Trăim ca şi cum niciodată nu vom muri. Ca într-o hipnoză, parcă suntem ameţiţi” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate