DUMNEZEU VREA SA LUCREZE PRIN OM. “Noi toti suntem una. Suntem facuti unii pentru ceilalti, nu suntem insule, ne mantuim sau ne pierdem impreuna”. EGOISMUL CARE RASTIGNESTE sau.. DE CE SUNTEM RESPONSABILI PENTRU TOTI? Preasfintitul Macarie: “Noi suntem legați unii de alții într-o REȚEA NEVĂZUTĂ, dar adevărată și lucrătoare. TOT CEEA CE FACEM ÎI INFLUENȚEAZĂ PE CEILALȚI”
Vedeti si:
- Criteriile Judecatii: GRIJA PENTRU PROPRIUL SUFLET INTEMNITAT SI INFOMETAT si PARTICIPAREA LA DUREREA APROAPELUI: “Un om care trăieşte întru Adevăr este cu putinţă să fie indiferent faţă de fratele său care este suferind?”
- Omilii deosebite ale Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI. “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, Mie Mi-ati facut”
- Predicile PS Sebastian si Parintelui Gheorghe Calciu (audio) la DUMINICA INFRICOSATOAREI JUDECATI: “Evanghelia de astăzi vrea să ne scoată din acest „dolce farniente”, din această vieţuire foarte comodă…”
- Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. DAR CARE IUBIRE?
- Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR
- “Ne laudam ca luptam pentru omenire, dar uitam de omul concret”
- GÂNDIND LA ZIUA CEA ÎNFRICOȘATĂ… “Tragedia nu e moartea în sine, ci nepregătirea noastră pentru ea. Trăitul ăsta de pe o zi pe alta, gândirea că ziua de mâine e a noastră ne fură pașaportul spre Rai”
***
Doxologia:
La Judecata de Apoi vom da seama pentru lumina, pacea şi bunătatea pe care nu le-am oferit aproapelui nostru
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Înfricoșatei Judecăți sau a Judecății de Apoi. După cum știți, acesta este punctul final al istoriei omenirii, după care intrăm în veșnicie, în eshaton. Judecata de Apoi este o judecată colectivă, obștească, spre deosebire de cea prin care trecem cu toții la adormirea noastră. Ea se va desfășura în fața tuturor și de față cu toate puterile îngerești, de față cu toți sfinții. În tradiția Bisericii, acest gând la o astfel de Judecată Finală în care toate se vor da pe față, în care totul va fi expus la vedere, în lumina dreptății dumnezeiești, a fost o armă puternică de îndreptare a vieții, de înduhovnicire și de înfrânare. Vedem în rugăciunile Sfinților Părinți și în scrierile lor cât de des se gândeau și evocau Judecata de Apoi.
Așadar, primul meu gând și îndemn către voi, fii și fiice duhovnicești, este să recuperăm această tradiție sănătoasă: să ne trezim și să ne culcăm cu gândul la Înfricoșata Judecată. Noi, creștinii de astăzi, am pierdut acest exercițiu. Gândul la Judecata Finală nu ne mai cârmuiește viața. Este un mod subtil, insidios, dar foarte puternic, de secularizare a vieții noastre creștinești. De ce? În vechime, creștinul privea istoria umanității ca un interval între căderea sau alungarea din Rai și Judecată. Aceste repere nu erau, însă, doar niște noțiuni vagi, teoretice, ci ele erau asemenea unui far luminos care aruncă o perspectivă revelatorie asupra întunericului din această lume. Or, pentru noi, astăzi, aceste două repere sunt șterse, palide. Nu sunt văzute și trăite ca realități iminente, mai importante decât realitățile cotidiene. Acest lucru atrage după sine o desensibilizare, o pierdere a trezviei, o delăsare a celor sufletești. Dacă nu înțelegem că istoria noastră este o istorie a pierderii Raiului și a dării de seamă la Judecată, dacă nu trăim efectiv această viață din această lume ca o viață de exil, de înstrăinare de adevărata noastră patrie, Ierusalimul ce Ceresc, dacă nu înțelegem că toată omenirea, în frunte cu noi, va fi judecată după dreptatea lui Dumnezeu, atunci, pe undeva, noi suntem creștini doar cu numele.
Dar, atunci, ce vom face? Ne vom întreba, pe bună dreptate, când vom realiza că ne așteaptă o Judecată la care vom da seama de toate amânările și de toate prilejurile pe care le-am avut în viață de a face bine și a ne feri de rău.
Al doilea gând și îndemn către voi, iubiți credincioși, este acesta: să înțelegem că la Judecata de Apoi vom fi judecați după cum am contribuit la binele și mântuirea semenilor noștri.
Sunt nenumărate situații de viață în care se întâmplă acest lucru. Șeful se poartă urât cu unul din angajați, umplându-i sufletul de amărăciune și furie. Acesta merge acasă și își varsă amarul peste soție și copil. Copilul, la rândul său, crede că așa este normal și va face, când va fi adult, același lucru cu cei ai lui și cu semenii săi. Foarte mulți dintre noi, chiar dacă nu se răzbună direct pe cei care l-au nedreptățit, lucrăm nedreptatea asupra altora, reproducând-o, transmițând-o în rețea, mai departe… Uneori ne purtăm urât sau indiferent, sau răutăcios, cu cel de lângă noi, și nici măcar nu ne explicăm de ce facem așa. De foarte multe ori comportamentul nostru reproduce o situație prin care am trecut și pe care nu am depășit-o, nu am reușit să iertăm, ci am păstrat răul în noi și îl „dăm” mai departe…
Așa se explică de ce viața noastră socială este, deseori, după cum mărturisim, insuportabilă. Legăturile noastre au devenit o încrengătură de răutăți și nedreptăți, îmbibată de venin și răutate. Poluăm mediul spiritual într-un mod mai grav decât cel fizic.
Așadar, iubiți credincioși, răul și nedreptatea pe cale le lucrăm niciodată nu se vor opri doar la noi sau la un singur semen pe care l-am nedreptățit cu ceva. Ceea ce înseamnă că la Judecata de Apoi vom da răspuns pentru relele suferite, în lanț, de cei care au fost afectați de purtarea noastră. Vom da răspuns pentru oameni pe care nici măcar nu-i cunoaștem fizic, dar care, poate, au fost afectați sau chiar au avut viețile nenorocite din cauza deciziilor și comportamentului nostru. De aceea Judecata are față de loc cu toți, oameni și îngeri. Pentru că răspunderea noastră este obștească. Dăm seama pentru modul în care viața noastră a influențat, în bine sau în rău, viața altora. Este o mare răspundere! Și este un lucru pe care noi, astăzi, îl înțelegem greu, pentru că mentalitatea noastră este una individualistă. Noi nu mai gândim în termenii unei responsabilități colective.
Avem impresia că vom da socoteală doar pentru noi. Și vom da, mai ales la judecata particulară. La Judecata de Apoi vom da seama, însă, pentru ce am făcut sau nu am făcut față de ceilalți. Pentru modul în care am făcut oaze de lumină, de pace, de bunătate în jurul nostru, în „rețeaua” noastră, sau, dimpotrivă, am înveninat atmosfera, am poluat-o cu fapte netrebnice, am sporit răutatea și nedreptatea, care s-au întins asupra celor cu care avem legături, și de la ei asupra celor care sunt în legătură cu aceștia și așa mai departe…
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte la Înfricoșata Judecată! Să ne îndreptăm viețile și să fim pentru semenii noștri prilej de mântuire și nu de poticnire, prilej de îmbunătățire, de nădejde, de dragoste. Să fim vestitori și lucrători ai mântuirii aproapelui nostru!
***
“Fratele meu este viata mea”
– meditatie duhovniceasca (fragment) –
[…]
Dar partea mai proasta este alta – si aici este un sens ascuns al Evangheliei de azi: acela ca prin slujirea pacatelor si patimilor proprii, nu ne chinuim doar pe noi, dar ca, fara sa stim poate, indirect, dar nu mai putin grav, intotdeauna ii chinuim de fapt si pe ceilalti. Cum asa? Fiecare dintre noi are o chemare, o responsabilitate de la Dumnezeu pentru ceilalti. Noi toti suntem una. Suntem facuti unii pentru ceilalti, nu suntem “insule“, suntem un trup, ne mantuim sau ne pierdem impreuna, mantuirea si ajutorul celor din jurul nostru depind de noi.
Dumnezeu lucreaza prin om: daca noi traim in duh de jertfa nu facem, de fapt, nimic special si minunat decat… ne implinim menirea noastra, ne facem “datoria” de a-L lasa pe Dumnezeu sa lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Daca noi ne inchidem in noi insine – oricat de “evlavioase” si “binecuvantate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrarii lui Dumnezeu si, astfel, semenii care, in planul lui Dumnezeu, erau in grija noastra raman in suferinta sau in ratacire. De la noi se poate cere la Judecata “sangele lor”, daca puteam sa facem ceva pentru ei (ceva insemnand de multe ori si numai rugaciune sincera sau numai suspinul inimii, atunci cand practic nu putem face nimic sau, oricum, prea putin – si aici va trebui sa revenim si sa vedem, in zilele urmatoare, ce cai duhovnicesti pentru a ajuta avem atunci cand nu avem mijloace omenesti).
Daca noi suntem “absenti la apel”, indiferenti, daca noi “demisionam” de la menirea noastra fundamentala de a fi “vase ale slujirii lui Dumnezeu“, nu doar pe noi ne facem sa suferim, ci pe toti cei care aveau nevoie de noi, pe toti cei flamanzi, insetati, bolnavi, straini, goi, intemnitati – la propriu sau la figurat- cu care Domnul se identifica si prin care ne cheama… Asadar nu ne putem dezice spunand ca noi nu facem rau nimanui, ne vedem de treaba noastra, ne facem – eventual – pravila (si celelalte indatoriri) “cuminti“, constiinciosi si linsititi… si ne mai permitem si noi sa ne satisfacem capriciile si poftele ca doar nu e mare pacat… A trai pentru tine insuti – chiar si numai pentru mantuirea ta – e deja cel mai mare pacat, pentru ca tradam prin aceasta insusi scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenta.
Multi dintre crestini cred, gresit, ca scopul vietii lor este sa fie impliniti ei insisi, sa fie fericiti ei insisi si chiar in viata duhovniceasca alearga dupa stari harice, dupa trairi deosebite, inalte, dupa sfintenie sau “inaltare spirituala”, daca nu, si mai rau, dupa intaietate de vreun fel sau altul, dupa imagine, dupa succese si dupa pozitii care sa le confere satisfactii maxime ego-ului propriu, cu atat mai mult cu cat… trebuie sa-si compenseze cumva privatiunile si frustrarile pe care “religia” li le “impune”.
Parintele Seraphim Rose vorbea in acest sens despre noi ca despre “generatia-eu“, care, convertita la crestinism, la viata religioasa, isi aduce cu sine in Biserica si patimile narcisice, tinzand a face din credinta tot un mijloc de auto-gratulare, de satisfacere egoista, de data asta a unor “placeri superioare”. De asemenea, putini inteleg ca viata duhovniceasca inseamna esentialmente o viata comunitara si o viata de lucrare in duhul responsabilitatii pentru zidirea trupului lui Hristos, iar nu de lucrare individual(ist)a a “talantului” fiecaruia pentru propria sa “implinire” si adesea prin sacrificarea celor din jur. Ca preotul si levitul care se duceau sa slujeasca la templu (deci aveau si ei “acoperire” religioasa, aveau “binecuvantare” pentru ceea ce faceau – apropo si de: Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste) si care l-au lasat sa sufere acolo pe cel cazut intre talhari, pentru ca ei aveau o treaba mai importanta de facut.
In viata asta, pentru cei care nu patimesc deja rastignire fara-de-voie, nu exista decat doua cai, doua alegeri ale voii proprii: ori te rastignesti tu (din dragoste pentru ceilalti, participand la viata lor), ori, prin absenta ta, prin egoismul tau, prin nepasarea ta ii rastignesti tu pe ceilalti… De asta nu vor fi la Judecata decat doua categorii si de asta se poate spune ca, daca nu ne invrednicim de mila lui Dumnezeu, meritam chinurile vesnice: nu doar pentru ca n-am ascultat noi de Dumnezeu, ci pentru ca prin aceasta am produs suferinta si ni se va pune in fata ce am provocat, fie si numai prin indiferenta, lasitatea sau slabiciunea noastra, numai pentru ca… eram prea ocupati cu ambitiile si cu poftele noastre desarte, nemaivorbind de sminteala sau de rautate: “ce ati facut sau n-ati facut unuia dintre acesti prea mici ai Mei, Mie (nu) Mi-ati facut!”.
De aici intelegem si de ce am primit iubirea ca porunca si de ce toate poruncile se pot reduce la ea: fiindca, vorba Sf. Ap. Pavel, numai “iubirea nu face rau aproapelui“. Adica, la rigoare, iubirea este singura cale… pentru a nu provoca suferinta, ci a provoca chiar bucurie, implinire, tamaduire. Nu putem sa evitam sa facem rau celor din jur decat iubind. Si cand constiinta ne va deveni mai sensibila si mai fina, vom intelege ca tot pacatul pe care l-am facut vreodata se reduce la ne-iubire, la ranire si tradare. Iata de ce Mantuitorul nu lasat ca ultim mesaj (porunca!) al Sau nimic altceva decat: “Sa va iubiti unii pe altii precum Eu v-am iubit pe voi!” si nu a facut – esential – nimic altceva decat sa le spele picioarele apostolilor si apoi sa Se rastigneasca, aratandu-ne ce avem si noi de facut. De aceea noi trebuie sa fim “sarea pamantului” si “lumina lumii”, pentru ca nu avem alternativa: altminteri vom fi stricaciunea pamantului si intunericul lumii. Ori salvam, vindecam, ajutam si, prin asta ne mantuim, ori pierdem, ucidem, smintim si prin asta ne osandim. A treia cale se vede ca nu prea exista… Cheia e in mainile noastre…
[Cititi articolul INTEGRAL AICI]
Ortodoxia confortabila si inchipuita sau DESPRE ISPITELE GENERATIILOR RASFATATE
“Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
FRATIETATEA DUHOVNICEASCA – SALVAREA IN ANII CEI GREI (II). O mai cautam?
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Sfântul Cuvios Isaac Sirul spune în felul următor: „Dacă într-o parte vom pune toate faptele vieţii de aici, iar în altă parte tăcerea, atunci vom vedea că tăcerea le cumpăneşte pe toate celelalte. Să nu-i compari pe cei ce fac minuni şi semne şi puteri în lume, cu cei ce-şi petrec viaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă; trebuie să iubeşti mai mult tăcerea nelucrătoare decât lucrarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea multor popoare spre Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi din lanţurile păcatului, decât să scoţi pe robi din sclavie”.
Sfântul Ioan Scărarul zice: „Tăcerea e mama rugăciunii, întoarcere din robia duhovnicească, un succes în fapte bune şi o neîncetată urcare la Cer; ba chiar Însuşi Iisus Hristos, ca să ne arate folosul şi nevoia de o viaţă tăcută, singur, lăsând din când în când predica obştească, se retrăgea în locuri tăcute, pentru ca să se liniştească şi pentru ca să se roage”.
Legat de pericopa evanghelica a acestei duminici,trebuie facute cateva precizari.Hristos nu Se refera la faptele bune “in sine”,separate de credinta. Altfel,riscam sa alunecam intr-o talcuire protestanta,de tip activism social.Hristos Se refera la “faptele credintei”,asa cum le numeste Sf Ap Pavel. Prin urmare,ne mantuiesc harul,credinta si faptele bune,niciodata privite separat.Sa nu uitam ca Domnul spune in alta parte: “Cine nu se va naste din nou din apa si din Duh nu va putea intra in Imparatia cerurilor(Ioan 3), referindu-se la Botezul ortodox.
Ramane problema celor “necrestini buni”. Am citit odata pe marturieathonita.ro (nu stiu exact sursa) ca si sufletele lor se bucura cumva de lumina Raiului,fara insa a fi “inauntru”. Intr-o vedenie,un astfel de suflet a aparut ca un caine care se bucura si el de departe de lumina Raiului.Asadar,Dumnezeu nu este nedrept cu nimeni.
@ Teodor Coanda:
Desigur, insa aceste cuvinte sunt pentru noi, cei care avem deja dreapta credinta. Preocuparile legate de mantuirea celor de alte credinte nu intra in atentia noastra aici. E vorba despre responsabilitatea noastra in Hristos. Bineinteles ca e vorba despre fapte pentru Hristos, izvorand din credinta, iar nu separate de ea.
“tot pacatul pe care l-am facut vreodata se reduce la ne-iubire, la ranire si tradare”
“Ce este cel mai rău este că în acest mediu viciat, pervertit, se vor naște și vor crește copiii noștri. Ce se va alege de inocența lor? Ce exemple și de unde să deprindă copiii bunătatea, sensibilitatea, mila, dacă lumea în care trăiesc este nedreaptă, insensibilă, nemiloasă? Și atunci ei vor duce mai departe acest rău, și vor fi alte suferințe, alte nenorociri, alte drame… Într-o adevărată spirală a vicierii și a înrăutățirii omenirii”.
“De la noi se poate cere la Judecata “sangele lor”, daca puteam sa facem ceva pentru ei (ceva insemnand de multe ori si numai rugaciune sincera sau numai suspinul inimii, atunci cand practic nu putem face nimic”
“Noi toți suntem una. Suntem făcuți unii pentru ceilalți, nu suntem insule, ne mântuim sau ne pierdem împreună”.
“Noi nu vrem bucuria adevarata; inca nu ne-am saturat, ca fiul risipitor, de roscovele porcilor (desfatarile mincinoase ale acestei lumi) si inca nu ravnim la Painea care se pogoara din Cer si la Apa cea vie. Daca am ravni, daca am vrea, am avea si curaj, si putere!”
Fără comentarii !!!
https://marturieathonita.ro/fetita-care-refuza-sa-ceara-iertare-si-biruinta-ei/
http://www.episcopiascandinavia.se/%EF%BB%BFps-episcop-macarie-vine-ceasul-cand-mastile-vor-cadea-si-adevarul-va-iesi-la-iveala/