ORBIREA SUFLETULUI: PAREREA DE SINE

23-05-2009 Sublinieri

vindecareaorbului.JPG

Bine este sa ne luminam, sa marturisim impreuna cu orbul credinta noastra si sa ne inchinam Fiului lui Dumnezeu. Citind Evanghelia Duminicii Orbului ar trebui sa ne rasune in minte si intrebarea pe care fariseii i-o pun Celui Care are puterea de a deschide atat ochii trupesti, cat si vederea duhovniceasca: “Oare si noi suntem orbi?”. Fara a ne indreptati in vreun fel, sa ne aplecam asupra omului nostru launtric si sa ne cercetam cu sinceritate, prin prisma talcuirilor la aceasta pericopa ale Sfantului Ignatie si ale Parintelui Cleopa, starea noastra sufleteasca.

Cititi si:

12-a-man-born-blind-gains-his-sight.jpg

Sf. Ignatie Briancianinov: Despre părerea de sine şi smerita cugetare

“Iubiţi fraţi! După vindecarea orbului, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).

Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit.

Virtutea potrivnică trufiei şi felului aparte în care aceasta se arată în duhul omenesc – părerea de sine – este smerenia. Precum trufia este prin excelenţă boală a duhului nostru, păcat al minţii, aşa şi smerenia este starea cea bună şi fericită a duhului, este prin excelenţă virtute a minţii. Din această pricină, ea este foarte des numită în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi „smerită cugetare”. Ce e smerita cugetare? Smerita cugetare este vederea nerătăcită a omului asupra omenirii: prin urmare, ea este vederea nerătăcită a omului asupra sa. Lucrarea nemijlocită a smereniei, altfel spus a smeritei cugetări, stă în aceea ca vederea nerătăcită a omului asupra omenirii şi asupra sa să-l împace pe om cu sine, cu societatea omenească, cu patimile, neajunsurile, abuzurile acesteia, cu împrejurările particulare şi obşteşti – să îl împace cu pământul şi cu cerul. Virtutea aceasta şi-a primit numele de „smerenie” (smirenie) de la pacea (mir) lăuntrică a inimii pe care o naşte. Când avem în vedere doar starea de linişte, de bucurie, de fericire pe care o pricinuieşte în noi, o numim „smerenie“; iar când vrem ca împreună cu starea să arătăm, totodată, şi izvorul acestei stări, vorbim de „smerita cugetare“.

Să nu credeţi, iubiţi fraţi, că definiţia pe care am dat-o, în care se spune că smerita cugetare este felul nerătăcit de a gândi al omului cu privire la omenire îndeobşte şi la sine însuşi în particular, ar fi o definiţie dată după bunul meu plac. Această definiţie a smereniei şi a smeritei cugetări a fost dată de însuşi Domnul. El a zis: De veţi cunoaşte adevărul, adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). Dar ce este libertatea duhovnicească pe care o dă Adevărul, dacă nu sfânta pace harică a sufletului, dacă nu sfânta smerenie, dacă nu sfânta smerită cugetare evanghelică? Adevărul dumnezeiesc este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 6). El a vestit: învăţaţi-vă de la Mine, de la Adevărul dumnezeiesc, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Smerita cugetare este acel fel de a gândi al omului despre sine şi despre omenire pe care l-a insuflat şi îl insuflă Adevărul dumnezeiesc. Părerea de sine este amăgire de sine amară şi pierzătoare, e înşelare ucigaşă, cu care se înşală pe sine omenirea orbită şi cu care o înşală pe aceasta dracii. Mincinoase sunt vederile şi temeiurile mândriei omeneşti, părerii de sine omeneşti. Cel mândru vede în sine însuşi o fiinţă de sine stătătoare, nu o zidire a lui Dumnezeu; viaţa pământească i se înfăţişează ca ceva fără de sfârşit, iar moartea şi veşnicia ca şi cum nici n-ar fi. Pronia lui Dumnezeu nici nu există pentru el: el recunoaşte drept cârmuitoare a lumii numai raţiunea omenească. Toate gândurile lui se târăsc pe pământ; viaţa lui este adusă pe dea-ntregul jertfă pământului, pe care el ar vrea să statornicească o necurmată desfătare de păcat. Şi tocmai spre acest ţel nebunesc şi cu neputinţă de împlinit năzuiesc din răsputeri fariseul şi saducheul orb.

Dimpotrivă, aducerea-aminte de moarte îl însoţeşte pe smeritul cugetător în calea vieţii pământeşti, îl învaţă să lucreze pe pământ pentru veşnicie – şi, ceea ce este minunat, însufleţeşte faptele lui cu duh deosebit de binefăcător. Smeritul cugetător lucrează pentru virtute, nu pentru aţâţarea patimilor şi nu pentru mulţumirea patimilor: prin urmare, faptele lui nu au cum să nu fie binefăcătoare pentru societatea omenească. Smeritul cugetător se vede ca pe un nimicnic firicel de praf în faţa uriaşei mărimi a lumii zidite, între vremurile, neamurile (generaţiile) şi întâmplările omeneşti trecute şi viitoare. Mintea şi inima smeritului cugetător sunt în stare să primească dumnezeiasca învăţătură creştinească şi să sporească fără încetare în virtuţile creştineşti; mintea şi inima smeritului cugetător văd şi simt căderea firii omeneşti şi, ca atare, sunt în stare să-L recunoască şi să-L primească pe Răscumpărătorul.

Smerita cugetare nu vede vreun lucru de preţ în firea căzută omenească: ea vede în omenire o minunată zidire a lui Dumnezeu, dar vede, totodată, şi păcatul ce a pătruns în toată fiinţa omului, care a otrăvit această fiinţă; smerita cugetare, recunoscând măreţia zidirii lui Dumnezeu, recunoaşte totodată şi urâţenia zidirii schimonosite de păcat; ea se tânguie necontenit pentru această nenorocire. Ea priveşte pământul ca pe tărâmul surghiunului său, năzuieşte să recapete prin pocăinţă Cerul, pe care l-a pierdut prin părerea de sine. Însă, mândria şi părerea de sine, care au mijlocit omenirii căderea şi pierzarea, nu văd şi nu recunosc căderea în firea omenească: ele văd în aceasta numai lucruri de preţ, numai calităţi şi însuşiri alese; ele socot chiar şi bolile sufleteşti, chiar şi patimile drept lucruri de cinste. Aceste vederi asupra omenirii fac gândul la Răscumpărătorul cu totul străin şi de prisos. Vederea celor mândri este o înfricoşătoare orbire, iar nevederea celor smeriţi este putinţa de a vedea Adevărul.

Tocmai despre asta vorbeşte Domnul când spune: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi. Cei smeriţi L-au primit pe Domnul, şi au fost luminaţi de Lumina dumnezeiască; cei mândri, mulţumiţi de sine, L-au lepădat, şi s-au întunecat şi mai mult prin lepădarea şi hulirea lui Dumnezeu. Puternic luminează câteodată stelele pe cerul curat al nopţii, întrecându-se în a da strălucire îmbelşugată; însă, când se arată soarele, stelele pier – pier ca şi cum nu ar mai fi, cu toate că de fapt ele rămân în locurile lor. Şi virtuţile omeneşti, atunci când sunt puse faţă în faţă între ele, au o anumită lumină: însă, când se arată binele dumnezeiesc, ele se fac nevăzute înaintea Luminii Dumnezeirii. Apostolul, vorbind despre virtuţile patriarhului Avraam, a zis că Avraam are laudă, dar nu la Dumnezeu; iar în privinţa lui Dumnezeu, că a crezut Avraam lui Dumnezeu, şi i s-a socotit credinţa întru dreptate (Romani 4, 2-3). Aşa se cuvenea să facă şi fariseii, care se lăudau că se trag după trup din Avraam, dar după duh se înstrăinaseră de el. Împotriva felului de a lucra al lui Avraam, ei au vrut să-şi păstreze părutele însuşiri de preţ ale omului celui vechi, şi prin aceasta s-au făcut neînstare să se cunoască pe sine şi să îl cunoască pe Dumnezeu; ei au auzit înfricoşătoarea osândă a Domnului: De aţi fi fost orbi, n-aţi avea păcat. Voi, însă, orbi fiind, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne. Vi l-aţi însuşit şi l-aţi întipărit hotărâtor în voi înşivă prin părerea de sine.

Sfântul Apostol Pavel a fost în tinereţea sa ucenic al fariseilor; el însă n-a urmat împietririi şi părerii lor de sine. El a fost, precum istoriseşte singur despre sine pentru zidirea noastră, evreu din evrei, după lege fariseu, după dreptatea cea din Lege fără de prihană. Ci cele ce îmi erau mie dobânzi, spune el, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă, iar mai vârtos le şi socotesc toate pagubă a fi pentru covârşirea cunoştinţei lui Hristos Iisus, Domnului meu (Fil. 3, 5-8). Iubiţi fraţi! Să urmăm Sfântului Apostol Pavel şi celorlalţi sfinţi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu: să ne apropiem de Dumnezeu după ce vom fi lepădat pe deplin pierzătoarea părere de sine prin mijlocirea smereniei. Prin mijlocirea smereniei să ne lipim de Dumnezeu; să atragem la sine prin mijlocirea smereniei luarea-aminte şi milostivirea Dumnezeului nostru, Care a zis: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, care tremură de cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Prin vederea şi recunoaşterea păcatelor noastre ne vom înscrie în rândul păcătoşilor iubiţi de Dumnezeu; prin lepădarea părerii de sine ne vom scoate din rândul drepţilor mincinoşi – altminteri Se va lepăda de noi Dumnezeu, Care a zis: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Inima noastră să fie zidită prin smerenie întru jertfelnic duhovnicesc închinat lui Dumnezeu, iar preotul Dumnezeului Preaînaltmintea noastră – să-I înalţe Lui jertfe duhovniceşti, să înalţe jertfa străpungerii, jertfa pocăinţei, jertfa mărturisirii, jertfa rugăciunii, jertfa milei, umplând din plin fiecare jertfă cu smerita cugetare: că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19). Amin.

(Sf. Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, 2003)

ib682.jpg

Parintele Cleopa: Despre orbirea sufletească

“(….) Să întoarcem acum cuvîntul la orbirea sufletească din zilele noastre. Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de cîte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba cîteodată ne dau şi lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele şi frumuseţea florilor. Nu poate privi icoana şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfîntă, nu poate lucra mai nimic şi se simte o povară pentru familie şi societate, căci trăieşte mai mult din mila altora. Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cîntării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfînt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145, 8).

Mult mai grea şi mai vrednică de plîns este însă orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de preţ decît trupul. De aceea zice Mîntuitorul: Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37). Sufletul fiind creat de Dumnezeu veşnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului şi la osînda lui veşnică. De aceea şi vindecarea acestei boli este cu mult mai grea şi mai importantă decît vindecarea orbirii trupeşti.

Ce înţelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înţelegem întunecarea şi înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Adică trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul, deznădejdea, mîndria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească, avortul, ura şi mînia dintre oameni, divorţul, desfrîul, minciuna, iubirea de averi, zgîrcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele. Toate păcatele sînt boli ale sufletului care îl aruncă în orbire şi nesimţire, iar trupul în boli grele şi fără leac. Şi dacă nu părăsim păcatele care ne robesc prin căinţă, spovedanie şi înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească şi la osînda sufletului în chinurile iadului.

Oare ce este creştinul care îşi schimbă credinţa în Dumnezeu şi părăseşte biserica întemeiată de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi se duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet? Ce este creştinul care nu vine cu anii la sfînta biserică, nu se roagă, nu citeşte cărţi sfinte şi amînă pocăinţa şi spovedania pînă în ceasul morţii, dacă nu un bolnav şi orb sufleteşte? Ce este omul care se numeşte creştin doar cu numele şi îşi cheltuieşte timpul, averea şi sănătatea în griji trecătoare şi în păcate de moarte, dacă nu un om nefericit şi orb la suflet? Ce este creştinul care n-a citit măcar odată Sfînta Scriptură, mai ales Noul Testament şi alte cărţi creştineşti de învăţătură, care călăuzesc şi luminează mintea şi sufletul spre Hristos, dacă nu un om nefericit şi lipsit de lumina cunoştinţei şi a bucuriei duhovniceşti? Ce este creştinul care îşi risipeşte viaţa în beţii şi desfrînări, în certuri şi divorţuri, în judecăţi şi ură, dacă nu un om slab în credinţă şi amăgit de diavoli, un om orb şi bolnav la suflet, care umblă pe calea pierzării şi nu mai este în stare să se scoale din păcate, să se pocăiască şi să-şi mîntuiască sufletul? Cîtă orbire şi necredinţă nu au acei soţi care se căsătoresc doar din plăcere, pentru păcate şi nu vor să nască copii, sau dacă îi nasc, îi smintesc cu viaţa lor şi nu le dau o educaţie sănătoasă, creştinească? Şi doar vedem cîte neînţelegeri şi divorţuri, cîte avorturi, beţii şi lipsă de educaţie religioasă, destramă astăzi unitatea familiilor noastre, a acestor celule vii ale vieţii şi societăţii. Şi toate aceste păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufleteşti. Din cauza nepăsării, a necredinţei unora în Dumnezeu, a lipsei de educaţie creştină, de cunoaştere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viaţa Bisericii, a amînării spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, şi a uitării multora de moarte şi de judecata ce ne aşteaptă.

Iată, deci, ce este orbirea sufletească şi cît de mult ne robeşte pe toţi. Pe unii cu păcate trupeşti, pe alţii cu cele sufleteşti şi pe toţi cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu şi cu mulţimea grijilor pămînteşti. În faţa Mîntuitorului care ne va judeca, nu este nimeni bun, nimeni drept, curat şi vrednic de viaţa viitoare. Ce trebuie să facem deci? Cum ne putem vindeca de această cumplită nesimţire a inimii, de robia patimilor şi de orbirea sufletelor noastre? Prin părăsirea păcatelor care ne robesc, prin întoarcerea din nou la Hristos, la biserică, la rugăciuni, la smerenie şi pocăinţă. Adică să facem ce a făcut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a întrebat Hristos: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Şi el a răspuns din toată inima: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui! (Ioan 9, 38).

Ne întreabă şi pe noi astăzi Hristos: “Creştinilor, credeţi voi cu tărie în Hristos, Mîntuitorul lumii? Păziţi poruncile Lui? Credeţi voi în Sfînta Evanghelie ca să aveţi viaţa veşnică? Credeţi voi că Dumnezeu a creat lumea, că are milă de ea şi El singur o poate salva de la distrugere şi moarte? De răspunsul pe care îl vom da, depinde mîntuirea sau osînda fiecăruia dintre noi. Iar dacă credem în Fiul lui Dumnezeu cu tărie, atunci să împlinim poruncile Lui şi să facem ce a făcut orbul din Evanghelie. Că după ce i-a pus tină pe ochi l-a trimis să se spele la izvorul Siloam din apropiere şi îndată s-a vindecat şi a văzut. Tina de pe ochii sufletului este necurăţia păcatelor noastre, de care ne curăţim prin baia lacrimilor şi a spovedaniei. Să ascultăm de Hristos şi să facem ce ne porunceşte El. Să ne spălăm ochii sufleteşti, adică mintea, inima şi voinţa prin rugăciune, pocăinţă şi milostenii, şi atunci ne vom vindeca sufletul ca şi orbul din Sfînta Evanghelie.

Iubiţi credincioşi,

Viaţa pămîntească este scurtă şi plină de suferinţă şi amăgitoare, iar viaţa cerească este binecuvîntată şi plină de fericire veşnică. Să părăsim păcatele care ne orbesc şi ne ucid sufletul şi să ne reîntoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns să facem o cruce şi să zicem: “Doamne, Doamne!Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieţii. Ni se cere să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de pînă acum, spălîndu-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm sub ascultarea lui Hristos şi a Bisericii pe care a întemeiat-o pe pămînt. Smerindu-ne, rugîndu-ne, împăcîndu-ne unii cu alţii, mergînd regulat la biserică, făcînd milostenie după putere, crescîndu-ne copiii în dreapta credinţă şi în iubire de Dumnezeu, devenim creştini buni, fii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor. Amin.”

11.jpg

Va mai recomandam si:

hristos-vindeca-orbul-din-nastere.jpg


Categorii

Ce este pacatul?, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Parintele Cleopa, Sfantul Ignatie Briancianinov

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “ORBIREA SUFLETULUI: PAREREA DE SINE

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Arsenie ne invata cum sa stam impotriva curviei, a mandriei si a vorbariei
  4. ce simplu pare dar in realitate este infiorator de greu!
    cu atat mai mult cu cat pocainta adevarata este un dar de la Dumnezeu.
    cati dintre noi nu vor sa ne curăţim prin baia lacrimilor şi a spovedaniei…cred ca f multi dar este unul dintre cele mai pretioase daruri….si greu se obtine?!
    si Sf Ioan Botezatorul si Iisus si multi altii dupa au spus “pocaiti-va!” , nu inteleg, daca nu tine de mine , cum pot eu s-o infaptuiesc?
    Pocainta este un dar, cel mai pretios dar…

  5. Pai tine si de noi, cum sa nu? Dai vointa si primesti putere, adica har. Noi putem sa alegem, sa vrem si sa ne zbatem, sa facem sila firii noastre. Pocainta are si ea treptele si etapele ei. Nu poti sa stai sa astepti harul, pur si simplu si dupa aceea sa incepi, fiindca el nu vine asa, din senin, fara sa fi facut niciun efort.

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » “Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa…”
  7. Pingback: Razboi întru Cuvânt » CE FEL DE CRESTINI SUNTEM, DE FAPT?
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » La 98 de ani de la nasterea iubitului nostru parinte Cleopa Ilie: MARIA PARTEA CEA BUNA SI-A ALES…
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS?
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “DUMNEZEU NU DEZNADAJDUIESTE DE MANTUIREA NOASTRA”
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (2)
  12. Sa arunce piatra cine nu a pacatuit. Important este sa ne fi Trezit . Domnul nostru Iisus Hristos si-a dat viata pentru pacatele noastre . Unde este Recunostinta noastra? . Noi suntem datori asa cum a spus Inteleptul Solomon sa-l onoram pe Dumnezeu cu gandurile , cu faptele si cu Viata noastra . Oare facem noi acest lucru Adesea uitam ai cui fii suntem si uitam sa ne spalam de pacate . Macar sa ne Straduim , la baza tuturor lucrurilor sta Intentia

  13. Pingback: VINDECAREA SLUGII SUTASULUI. Lectia unui pagan si mustrarea celor care se falesc si se multumesc cu dreapta credinta, fara o vietuire serioasa in Duh
  14. Pingback: PARINTELE CLEOPA - 12 ani de la plecarea "in gradinile Raiului" (†2 dec. 1998): "MANCA-V-AR RAIUL SA VA MANANCE!" (inedit audio si video)
  15. Pingback: SFANTUL MACARIE DE LA OPTINA – SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU MIRENI: Sa nu umblam dupa mangaieri si desfatari harice, sa ne socotim slugi netrebnice! -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate