VIATA sfintitului mucenic si intocmai cu Apostolii COSMA ETOLIANUL – scrisa de Sfantul Nicodim Aghioritul

24 august – 230 de ani de la mutarea la cerestile lacasuri a Sfantului Mucenic Cosma Etolul, Apostolul Saracilor

Cosma, acest om cu adevărat al lui Dumnezeu, învă­ţător şi propovăduitor al dumnezeieştii Evanghelii a lui Hristos, era din Etolia, dintr-un mic sat cu numele Megalo Dendro, [născut în 1714 ca] fiu al unor părinţi evlavioşi. Crescut şi educat de aceştia în educaţia şi povăţuirea Dom­nului, potrivit Apostolului [Ef 6, 4], când a fost de 20 de ani, sau poate ceva peste, a început să înveţe gramatica sub povăţuirea ierodiaconului Anania numit şi Dervisanon.

Fiindcă în acei ani [în 1743] începuse la Sfântul Munte [Athos] cu mare faimă Şcoala de la mănăstirea Vatopedi, s-a mutat acolo împreună cu alţi tovarăşi de învăţătură, nu puţini. Aici a terminai studiile de gramatică şi literatură sub povâţuirea dascălului Panaiotis Palama. După cate a primii şi învăţătura logicii de la dascălul Nicola Tzantzulios din Metsovo care a fost director al şcolii după prea-înţeleptul Evghenios [Vulgaris]. Deşi era încă mirean, şi se numea Constas, măcar că era în haine mireneşti, se arăta îmbrăcat cu cuviinţa hainei monahale, se lupta în toate şi se exersa în vederea unei nevoinţe [asceze] desă­vârşite.

După ce însă acea faimoasă şcoală s-a pustiit (în 1759) din nefericire prin plecarea dascălilor şi a ajuns să fie ca la început, arunci bunul Constas plecând şi el de acolo a venit la sfânta mănăstire Filoteu. Iar acolo a fost mai întâi tuns ca monah şi s-a dedat cu multă râvnă ostenelilor vieţii singuratice. După care, mănăstirea având nevoie de preot, la îndemnul şi rugămintea stăruitoare a părinţilor a fost hirotonit ieromonah.

Dar încă de la început, de pe când era mirean, fericitul avea o mare dorinţă în inima sa; aceea de a-i folosi din cele pe care le învăţase şi pe fraţii săi creştini. Şi spunea de multe ori că fraţii noştri creştini au mare nevoie de cuvân­tul lui Dumnezeu şi că, de aceea, cei care au făcut studii au datoria de a nu alerga spre casele boiereşti şi curţile celor mari, ca să dobândească bogăţie şi demnităţi şi aşa să-şi facă deşarte studiile lor, ci mai degrabă să înveţe poporul simplu care vieţuieşte în multă lipsă de educaţie şi bar­barie, pentru ca să dobândească plată cerească şi slavă neveştejită. Dar cu toată dorinţa atât de mare pe care o avea si marele zel aprins în sfânta lui inimă spre folosul celor mulţi, gândindu-se însă iarăşi şi la cât de mare şi anevoioasă e întreprinderea propovăduirii apostolice, ca unul ce avea smerita cugetare şi modestie nu îndrăznea să întreprindă aceasta de la sine însuşi, fără să primească sfatul lui Dumnezeu. De aceea, vrând să pună la încercare dacă acest lucru e voia lui Dumnezeu, a deschis dumneze­iasca Scriptură şi – o, minune! – în faţa lui s-a aflat numaidecât cuvântul Apostolului care zice: „Nimeni să nu caute cele ale sale, ci fiecare cele ale altuia” [1 Co. 10, 34]; adică: nimeni să nu-şi caute numai interesul propriu, ci şi interesul fratelui său.

Încredinţându-se deci din aceasta şi descoperindu-se intenţia sa şi celorlalţi părinţi duhovniceşti şi luând bine­cuvântare de la ei, s-a dus [în 1760] la Constantinopol ca să-l întâlnească şi pe fratele său, dascălul Hristant, care i-a arătat în parte şi arta retoricii, pentru ca să vorbească cu metodă. Descoperind deci şi preaevlavioşilor arhierei şi dascăli de acolo gândul său, şi găsindu-i pe toţi îmboldindu-l într-un glas spre acest lucru dumnezeiesc, primeşte permisiune în scris de la Patriarhul (Ecumenic) de atunci, Serafim [II, 1757-1761) din Delvinos.

Şi aşa fericitul a început să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei cerurilor [Mt 4, 23], mai întâi în bisericile şi satele Constantinopolului. De acolo s-a dus la Naupaktos, la Vrachori, la Mesolonghion şi în alte locuri, după care iarăşi s-a suit la Constantinopol. Şi sfătuindu-se cu Pa­triarhul [Ecumenic] de atunci, Sofronie [II. 1774-1780], şi luând de la el o nouă permisiune şi binecuvântare, a înce­put să propovăduiască iarăşi cuvântul Evangheliei cu şi mai multă căldură şi râvnă. Şi străbătând aproape toate ostroavele Dodekanezului şi învăţându-i pe creştini să se pocăiască şi să facă fapte vrednice de pocăinţă, de acolo s-a întors în 1775 la Sfântul Munte şi, umblând pe la mă­năstirile şi schiturile de acolo şi învăţându-i pe părinţii din ele, a rămas aici puţină vreme citind dumnezeieştile cărţi ale Părinţilor. Dar neputând să rabde mai mult din pricina iubirii care era aprinsă în inima lui pentru folosul creşti­nilor (precum spunea el însuşi de multe ori la mulţi părinţi), a părăsit Sfântul Munte şi, începând de la satele din afara Muntelui, a plecat propovăduind în Tesalonic, în Ve­ria şi aproape în toată Macedonia. A înaintat şi spre părţile Himarei, Akarnaniei şi Etoliei, până la Arta şi Preveza. De aici a luat corabia spre [ostroavele] Aghia Mavra şi Kephalinia. Şi oriunde mergea de trei ori fericitul, se făcea mare adunare a creştinilor, şi ei ascultau cu străpungerea inimii şi evlavie harul şi dulceaţa cuvintelor lui, şi ca urmare se făcea şi o mare îndreptare şi un mare folos sufletesc. Iar învăţătura lui era, precum am auzit-o noi înşine, foarte simplă, ca aceea a pescarilor (Apostolilor). Era senină şi liniştită, şi se arăta în general a fi plină de harul veselului şi liniştitului Duh Sfânt.

Mai cu seamă în ostrovul Kephaliniei, sfinţitul dascăl a adus mare roadă de folos sufletesc cu sămânţa învăţăturii sale dumnezeieşti. Dar şi Dumnezeu lucra de sus împre­ună eu el şi întărea cuvintele lui prin semnele şi minunile care urmau [Mc 16. 20], aşa cum prin asemenea minuni a întărit şi propovăduirea Sfinţilor Săi Apostoli.

Fiindcă în ostrovul acesta era un croitor sărac care avea de mulţi ani mâna sa uscată şi nelucrătoare. Acesta deci, alergând la sfânt, a cerut să-l tămăduiască. Iar el l-a îndemnat să vină cu evlavie la învăţătura lui şi Dumnezeu se va milostivi de el. Săracul l-a ascultat şi când în ziua următoare a ascultat învăţătura lui, o, minune! s-a aflat vindecat. Alt olog, iarăşi, auzind această minune, a pus să fie adus cu patul la ceasul învăţăturii lui şi, după puţine zile a rămas şi el cu totul sănătos, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfântu­lui. În cetăţuia Assos era un om de neam bun care suferea de o cumplită boală de urechi şi de mulţi ani auzul îl pă­răsise aproape cu totul. Acesta venind cu evlavie şi credin­ţă acolo unde învăţa sfântul, îndată a început să audă lim­pede şi de atunci a rămas tămăduit. E un sat în Kephalinia cu numele Kuruni. Din acest sat ieşind sfântul în timp de vară, a însetat pe drum şi a cerut să i se dea apă din izvorul secat de lângă drum. Oamenii au spus că nu era momen­tul, dar ca să facă ascultare s-au dus şi au scos din adâncul izvorului apă plină de nămol şi pământ şi i-au adus. Şi ridicând-o el la gura lui, a băut puţin, şi de atunci izvorul acela secat a început să ţâşnească apă curata şi e mereu plin şi iarna şi vara, şi tămăduieşte multe boli.

Din pricina mulţimii poporului, acolo unde biserica nu-i încăpea, îşi făcea de nevoie învăţătura afară pe câmp. Şi acolo unde voia să se oprească să înveţe, mai întâi spunea oamenilor să facă o cruce mare de lemn şi să o ridice acolo. După care, montând în faţa lemnului crucii scăunaşul pe care, cum se spunea, îl pregătise ca pe un tron Kurt Paşa, suindu-se pe el învăţa, iar după învăţătură demonta scăunaşul şi-l lua cu sine unde mergea, iar crucea rămânea acolo spre aducere-aminte de propovăduirea lui. Iar în locurile unde stăteau crucile Dumnezeu lucra multe minuni. Fiindcă în mijlocul pieţei din Argostoli, care era un sat din ace­laşi ostrov al Kephaliniei, acolo unde sfântul a lăsat o ase­menea cruce a ţâşnit o apă minunată, care se vede până astăzi fără să se împuţineze cândva.

Din Kephalinia a trecut în ostrovul Zakyntos însoţit de zece caice pline de kephaliniţi evlavioşi. Dar acolo binecu­vântatul n-a fost bine primit; de aceea, învăţând acolo nu­mai puţin, s-a întors iarăşi in Kephulinia. Şi de aici s-a dus în ostrovul Korfu, unde a fost primit măreţ de toţi, şi mai cu seamă de guvernatorul lui. Dar fiindcă s-a adunat o mare mulţime de pe sate să asculte învăţătura sfântului, întâi-stătătorii cetăţii, temându-se de invidia unora, l-au rugat să plece cât mai degrabă. Şi aşa, ca să nu se facă pricină de scandaluri şi tulburări pentru popor, plecând de acolo a trecut de cealaltă parte a uscatului, adică în părţile Albaniei, la locul numit Aghii Saranda [Sfinţii Patruzeci de Mucenici], şi acolo îi învăţa pe creştini umblând şi străbă­tând acele provincii barbare, în care credinţa şi viaţa creş­tină erau în primejdie să se piardă în chip desăvârşit din pricina marii lipse de învăţătură pe care o aveau creştinii de acolo şi din pricina multelor rele, crime şi hoţii şi a al­tor zeci de mii de fărădelegi în care erau legaţi, fiind cu puţin chiar mai răi în răutate decât necredincioşii. Semă­nând în inimile nedesţelenite şi sălbatice ale acestor creştini sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, sfinţitul Cosma a adus cu împreună-lucrarea harului dumnezeiesc multe şi mari roade. Fiindcă pe cei sălbatici i-a îmblânzit, pe tâlhari i-a domolit, pe cei neîndurători şi nemilostivi i-a arătat milostivi, pe cei neevlavioşi i-a făcut evlavioşi, pe cei neîn­văţaţi şi fără educaţie i-a învăţat cele dumnezeieşti şi i-a făcut să alerge la sfintele slujbe şi, simplu spus, pe toţi pă­cătoşii i-a adus la mare pocăinţă şi îndreptare, astfel încât toţi spuneau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol.

Prin învăţătura sa a înfiinţat pretutindeni şcoli, atât se­cundare, cât şi primare, atât în târguri, cât şi în sate, ca pruncii să meargă la ele şi să înveţe pe gratis sfintele învă­ţături şi din acestea să-şi întărească credinţa şi evlavia şi să fie călăuziţi spre viaţa şi vieţuirea virtuoasă. I-a convins pe cei bogaţi să cumpere peste 4000 de cristelniţe mari din aramă, fiecare costând ca la 12 groşi, şi le-a dăruit bi­sericilor, ca să se afle acolo spre pomenirea lor, pentru ca pruncii creştinilor să fie botezaţi cum se cuvine. De aseme­nea pe cei ce aveau cu ce, i-a convins să cumpere cărţile Sfinţilor Părinţi şi de învăţătură creştinească, mătănii, cru­ciuliţe, basmale şi pieptene, dintre care cărţile le împărţea celor ce ştiau să citească sau celor ce făgăduiau să înveţe, basmalele (peste 40.000) le împărţea femeilor ca să-şi acopere capetele [cf. 1 Co 11, 5], pieptenele le împărţea celor ce făgăduiau să-şi lase să le crească bărbile şi să vie­ţuiască virtuos şi creştineşte, iar mătăniile şi cruciuliţele (peste 500.000) le-a împărţit poporului de rând, ca să-i ierte pe cei ce le cumpăraseră pentru ei. Avea 40 sau 50 de preoţi care îl urmau, şi când voia să meargă dintr-un loc în altul, vestea mai întâi pe creştini să se mărturisească, să postească, să facă priveghere şi să aprindă multe lumini; fiindcă avea pregătiţi suporţi de lemn speciali, fiecare pu­tând ţine ca la 100 de lumânări, pe care după aceea îi de­monta şi îi lua cu el. După care împărţind lumânări la toţi pe gratis, îi trimitea pe preoţi şi ei citeau Sfântul Maslu şi se ungeau toţi creştinii, iar la sfârşit de tot făcea învăţă­tura. Fiindcă îl urma popor mult, ca la 2000-3000 de oa­meni, poruncea de cu seară să se pregătească mulţi saci de pâine şi ciubere cu grâu fiert; acestea erau scoase afară în drumul pe unde avea să treacă poporul, şi aşa toţi gustau din ele şi-i iertau pe cei vii şi pe cei morţi.

Şi acolo, în Albania, ca şi în alte locuri, Dumnezeu a lu­crat prin el minuni ca acestea. Îmboldit fie de evrei, fie de un demon, un ofiţer turc avea atâta ură împotriva sfântu­lui, încât odată încălecându-şi calul a alergat cu el să-l ajungă şi să-i facă rău. Dar alergând, calul l-a aruncat jos şi el şi-a zdrobit piciorul drept, iar când s-a întors la casa lui şi-a găsit copilul mort. De aceea căindu-se, i-a trimis sfântului o scrisoare şi a cerut de la el iertare.

La Filiatis au venit să-l vadă pe sfânt şi să audă învăţătura şi primii agă ai locului; şi fiindcă era vară, au dormit afară în câmp. Iar spre ceasul al cincilea din noapte au văzut o lumină ce­rească ca un nor care acoperea locul unde şedea sfântul, lucru pe care l-au spus creştinilor. De aceea în zori au cerut din inimă, iar nu din buzele lor, ca sfântul să le dea binecuvântarea lui.

Un alt ofiţer turc din Kavaia avea o boală cumplită la băşica udului care nu putea să scurgă udul. Auzind despre sfânt, acesta şi-a trimis sluga rugându-l să se ducă acolo, ca să-l binecuvânteze şi prin el poate să-l tămăduiască Dumnezeu. Dar sfântul n-a vrut să se ducă numindu-se pe sine păcătos. Şi iarăşi turcul l-a trimis pe sluga sa cu un vas cu apă rugându-l pe sfânt să-l bine­cuvânteze. Atunci văzând marea evlavie a turcului, sfântul i-a transmis să facă două porunci: să nu mai bea rachiu şi să împartă a zecea parte din bogăţia lui săracilor, iar când acesta a făgăduit să le facă, a binecuvântat apa; şi luând-o bolnavul, în patru zile s-a tămăduit desăvârşit, şi de aceea a făcut mari milostenii.

Lângă Fanari, în locul numit Lakurisi, un dregător turc din partea locului, văzând crucea pe care a lăsat-o sfântul acolo unde a învăţat, precum avea obiceiul, aşa cum am spus mai înainte, văzând-o deci, a scos-o din locul ei şi a dus-o la casa lui ca să facă din ea doi stâlpi pentru patul pe care-l avea în gospodărie. Dar îndată – o, minune! – s-a făcut ca un cutremur înfricoşător şi, nemaiputând sta pe picioare, a căzut la pământ tăvălindu-se mult, spumegând şi scrâşnind din dinţi ca un demonizat. Ridicat de doi turci care treceau pe acolo si venindu-ţi în sine, a recunoscut că a pătimit aceasta de la mânia lui Dumnezeu pentru îndrăzneala care l-a cuprins de a scos afară cinstita cruce. De aceea a luat-o singur şi a fixat-o iarăşi în locul unde era mai înainte, şi în fiecare zi mergea şi o săruta cu mare evlavie. Iar când sfântul a tre­cut altă dată pe acolo, turcul acesta a alergat să se închine şi a povestit cu îndrăzneală tuturor minunea şi a cerut cu smerenie iertare.

Fiindcă sfântul mustra femeile care purtau podoabe, le-a convins prin învăţătura lui să le lepede pe toate până acolo încât unele umblau îmbrăcate în negru.O femeie bogată din Koritza avea un copil, al cărui cap îl împodobea cu multe salbe şi alte podoabe de prisos. Pe această femeie sfântul o sfătuise de multe ori să le împartă copiilor săraci dacă vrea să-i trăiască copilul. Dar nu l-a ascultat. În cele din urmă, i-a spus că dacă nu scoate podoabele de pe copil, va fi in curând lipsită de el. Şi întrucât nici atunci nu s-a lăsat înduplecată, in ziua următoare şi-a găsit copilul mort în pat, şi atunci a cunoscut că Dumnezeu a pedepsit-o pen­tru neascultarea ei.

Fiindcă, iarăşi, oriunde mergea, sfântul îi învăţa pe creştini ca duminica să nu facă târg, nici alte lucrări, ci să meargă la biserici şi să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti. Pe câţi nu-l ascultau, Dumnezeu îi pedepsea în felurite chipuri. Astfel, într-un loc numit Chalkiades, departe ca la un ceas de Arta, unui neguţător care nu l-a ascultat şi a îndrăznit să-şi facă negoţul duminica, îndată i s-a uscat mâna; şi alergând la sfânt, şi cerând iertare pen­tru păcatul său, după puţine zile s-a vindecat. La fel şi în Parga, proprietarului unui atelier i-a înţepenit mâna fiind­că îndrăznise să vândă ceva duminica. Dar mărturisindu-şi păcatul în faţa sfântului şi fiind povăţuit de el, a primit ier­tare şi vindecarea dorită a mâinii lui. În Xiromeros era o femeie care frământase pâine duminica iar când a scos pâi­nea din cuptor a găsit-o roşie ca şi cum ar fi frământat-o cu sânge. De aceea, căzând la picioarele sfântului, a primit cuvenita îndreptare. Iar în alte părţi, fiindcă nu se păzea cuvenita cinstire a duminicii, unuia t-a crăpat boul, altuia asinul, altul s-a demonizat, iar altul şi-a găsit copilul mort.

Într-un sat din Kastoria cu numele Selitza, o femeie care avea mare evlavie la sfânt a luat apa cu care sfântul şi-a spălat odată faţa şi o păstra într-un vas de sticlă, şi – o, minune! – în ea a crescut o iarbă numai cu două frunze care s-a făcut mare, cât era şi vasul, şi a umplut toată apa fără să aibă rădăcină şi apa nu şi-a pierdut deloc culoarea, ci a rămas proaspătă un an întreg, astfel încât cei ce o ve­deau se minunau; şi apa aceasta a făcut multe vindecări multora, precum spunea această evlavioasă femeie. Aces­tea şi multe altele le-a lucrat prin el Dumnezeu, pe care însă le lăsăm deoparte din pricina scurtimii cuvântului.

Dar fiindcă sfântul spunea de multe ori deschis în învă­ţătura sa că a fost chemat la propovăduirea Bisericii de în­suşi Iisus Hristos şi că din iubire pentru El avea să-şi verse şi sângele, prorocia lui s-a împlinit în cele din urmă. Şi s-a împlinit în acest chip.

Acest învăţător apostolic nu şi-a deschis niciodată gura să spună vreun cuvânt împotriva evreilor, nici în Tesalonic nici în Kastoria, nici în Iannina, nici în vreun alt loc unde erau evrei, ci-i învăţa numai pe creştini cum să vieţuiască ca nişte creştini şi să păzească adevărul şi credincioşia faţă de autorităţile care le-au fost date de Dumnezeu, aşa cum înşişi albanezii care mergeau acolo unde învăţa el pe câmpii au auzit din gura lui şi-l proclamau ca pe un om al lui Dumnezeu. Până într-acolo încât şi Kurt Paşa, auzind de buna lui faimă a poruncit iar el a venit înaintea lui. Şi i-a plăcut atât de mult convorbi­rea cu el, încât i-a pregătit şi tronul acela de care am vorbit mai înainte şi l-a îmbrăcat în catifea, ca el să se urce pe el şi să înveţe poporul de sus. Dar preaticălosul şi întinatul neam al urâtorilor de Hristos evrei, aşa cum în veacurile trecute a arătat întotdeauna o răutate extremă faţă de creş­tini, tot aşa şi acum, nesuportând să se propovăduiască credinţa şi Evanghelia lui Iisus Hristos, evreii care locuiau în Iannina s-au dus şi au spus Paşei locului că sfinţitul Cosma a fost trimis de moscoviţi ca să amăgească raiaua sultanului să meargă spre Moscova. Dar Pronia dumnezeiască l-a păzit atunci de această uneltire aducătoare de moarte. Dar ei aduceau multă pagubă de bani poporului creştinilor. De atunci, aşadar, sfinţitul Coama a început să înfiereze răutatea şi ura neîmpăcată pe care o aveau evreii împotriva creştinilor. Şi fiindcă se arătase în chip vădit că era o plăsmuire şi o defăimare limpede acea învinuire pe care o făcuseră la Paşa, el s-a dus iarăşi la Iannina şi mai întâi, i-a convins pe creştini să mute târgul de obşte din ziua de duminică în ziua de sâmbătă, lucru care le-a adus acestora [evreilor] cea mai mare pagubă. În al doilea rând, i-a proclamat pe faţă vrăjmaşi şi că sunt gata în fiecare ceas să facă orice rău creştinilor. În al treilea rând, vrând să scoată de pe capetele creştinilor lungile moţuri şi alte lucruri asemănătoare pe care le cumpărau de la evrei, i-a învăţat că sunt necurate, că ucigaşii de Dumnezeu le înti­nează din pricina creştinilor, şi să nu le mai cumpere de­loc. Nemaisuportând să-l vadă şi să-l audă pe sfânt mustrându-i, evreii s-au dus la Kurt Paşa şi i-au dat pungi multe ca să-l scoată din viaţă. Acesta, sfătuindu-se cu ho­gea lui, a hotărât să-l omoare prin intermediul aceluia, lu­cru care s-a şi făcut în acest chip.

Sfântul avea obiceiul ca, oriunde mergea să înveţe, să ceară mai întâi permisiunea de la arhiereul locului sau de la epitropii lui; şi de asemenea să trimită oameni creştini să ia aceeaşi permisiune şi de la autorităţile din afară [pă­gâne, otomane], şi aşa propovăduia neîmpiedicat. Ducându-se deci într-un sat din Albania cu numele Kolikontasi, a primit permisiunea de la arhiereul locului. Cercetând însă şi autorităţile din afară [otomane] şi aflând că Kurt Paşa guverna acele locuri, şi că el şedea într-un oraş numit Be­rati, ca la 12 ceasuri departe de Kolikontasi, aflând însă că hogea Paşei şedea acolo în apropiere, a trimis un om şi a luat permisiunea şi învăţa. Dar nu era mulţumit, ci căuta să plece şi el singur la hoge pentru mai multă siguranţă. Creştinii îl împiedicau spunând că niciodată n-a făcut un asemenea lucru, să plece el personal la autorităţi să ceară permisiunea. Dar n-au putut deloc să-l împiedice. Zicându-le deci să nu mai discute, a luat cu el patru călugări şi un părinte ca tălmaci şi a plecat la hoge. Hogea se prefăcea însă spunând că are scrisori de la Kurt Paşa care-i porun­cea să-l trimită la el ca să vorbească cu el. De aceea a po­runcit oamenilor lui să-l păzească pe sfânt până ce-l va trimite la Paşa, şi să nu-l lase să iasă din curtea sa.

Atunci binecuvântatul învăţător a înţeles că au să-l omoare. De aceea a slăvit şi a mulţumit Stăpânului Hristos Care l-a învrednicit să-şi sfârşească alergarea propovăduirii apos­tolice cu un martiriu. După care întorcându-se la călugării care-l însoţeau, le-a spus versetul din psalmi: „Prin foc şi prin apă am trecut, dar Tu m-ai scot la odihnă” [Ps 65, 12] şi toată noaptea aceea a slăvit cu psalmi pe Domnul, fără să arate nici un semn de întristare din pricina lipsirii de viată, ci mai degrabă arătându-se foarte vesel la faţă, ca şi cum ar fi mers la bucurii şi petreceri.

Când s-a făcut dimi­neaţă, l-au luat şapte călăi turci şi l-au urcat pe un animal prefăcându-se că trebuie să-l ducă la Kurt Paşa. Dar când s-au îndepărtat ca la două ceasuri de drum, l-au adus aco­lo unde curge un râu mare, l-au dat jos de pe cal şi i-au arătat porunca pe care o aveau de la Kurt Paşa ca să-l omoare. Sfântul a primit cu bucurie această sentinţă împo­triva lui şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu mulţumindu-I şi slăvindu-L pentru că-şi jertfeşte viaţa din iubire pentru El, aşa cum dorea mereu sufletul său. După care ridicându-se a binecuvântat făcând semnul crucii în cele patru zări ale lumii şi i-a binecuvântat pe toţi creştinii care păzesc îndemnurile lui. Călăii l-au aşezat lângă un pom şl voiau să-i lege mâinile. Dar sfântul nu i-a lăsat zicându-le că nu li se va împotrivi, ci-şi va ţine mâinile încruci­şate, ca şi cum i-ar fi legate. După care şi-a plecat sfântul său cap spre pom şi barbarii i-au legat de gâtul său o funie. Şi îndată ce au strâns-o, duhul său dumnezeiesc a urcat la ceruri. Şi aşa de trei ori fericitul Cosma, acel om de cel mai mare folos obştesc şi podoabă bine împodobită a lu­mii”, s-a învrednicit [pe 24 august 1779] să ia de la Domnul îndoite cununi atât ca unul deopotrivă cu Apostolii [isapostalos], cât şi ca un sfinţit mucenic [hieromartys] fiind în vârstă de 65 de ani.

Dezbrăcând cinstitul său trup, călăii l-au târât şi l-au aruncat în râu cu piatră mare în jurul gâtului. Iar creştinii, aflând aceasta, au alergat numaidecât ca să-l scoată şi, cer­cetând cu năvoadele şi în alte feluri n-au putut să-l găseas­că. După trei zile, un preot evlavios, cu numele părintele Marcu, paroh al bisericii Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din satul Kolikontasi, aflată lân­gă râu, intrând într-o barcă şi făcându-şi cruce, s-a dus să-l caute şi – o, minune!- vede trupul sfânt plutind pe apă şi stând drept ca şi cum era viu. A alergat de îndată la el, l-a îmbrăţişat şi l-a scos din apă. Şi cum l-a ridicat, mult sânge a curs în râu din gura izvorâtoare de miere a sfân­tului. L-a îmbrăcat în rasa lui şi l-a adus la biserica de mai sus a Născătoarei de Dumnezeu şi l-a îngropat în cinste în pronaosul aceleiaşi biserici a Intrării în biserică din satul Kolikontasi fiind arhiereu al Velegradului (Berati) Ioasaf care a fost şi de faţă la îngroparea sfântului.

Iar după moartea sfântului au urmat acestea. Kurt Paşa s-a căit că s-a făcut de râs şi pentru câştig deşert a omorât un om atât de nevinovat şi paşnic. De aceea a trimis un me­saj hogii sale să-i lase pe călugării sfântului pe care îi avea sub strajă să se ducă la mănăstirea de mai sus a Născătoa­rei de Dumnezeu şi să şadă acolo. Mergând aceştia, au gă­sit îngropat sfântul trup, şi ca să afle mai multe despre mu­cenicia lui, l-au dezgropat împreună cu alţi preoţi şi creş­tini. Si deşi fusese trei zile în râu, ca şi Iona în pântecele chitului, totuşi nu avea nici o deosebire sau duhoare, ci re­vărsa întreg bună-mireasmă şi arăta de parcă dormea. Şi după ce l-au sărutat cu evlavie, iarăşi l-au îngropat în ace­laşi loc, unde s-a ridicat şi dumnezeiasca lui biserică închi­nată numelui său. Iar aceasta s-a înălţat în felul următor:

Trecând sfântul pe când era încă în viaţă prin Albania în părţile Tepelenei, s-a întâlnit cu Vizirul Ali Pasa Tepeleneiotul, care pe atunci era numai bei şi, mai mult, era pri­gonit de Kurt Paşa. Deci întâlnindu-se cu el, sfântul i-a spus că stăpânirea [unceacul] lui va creşte mult şi el însuşi va ajunge mare conducător şi numele său va fi cunoscut în lumea întreagă, va stăpâni cetăţi multe şi întreaga Albanie, iar după o vreme va stăpâni şi fortăreaţa lui Kurt Paşa. După treizeci de ani profeţiile sfântului s-au împlinit şi prea puternicul vizir Ali Paşa crescând mult în putere a călcat în însăşi fortăreaţa lui Kurt Paşa, potrivit profeţiei sfântului. Când a intrat in Berati, Vizirul Ali Paşa şi-a adus aminte de cuvântul acela al sfântului şi chemând pe arhie­reul Velegradului, nepotul celui ce fusese arhiereu al Velegradului pe vremea sfântului, i-a poruncit să facă ridicarea moaştelor sfântului şi să zidească o mănăstire închinată numelui sfântului, pentru că din pricina profeţiei şi a altor lucruri îl cunoscuse ca pe un adevărat om al lui Dumne­zeu. După trecerea unui timp a avut loc şi ridicarea moaş­telor sfântului, al cărui cinstit cap a fost de îndată argintat prin porunca preaînaltului conducător vizirul Ali Paşa. Numaidecât acesta a poruncit să se facă o contribuţie pu­blică şi s-a pus temelia faimoasei biserici închinate nume­lui sfântului. Şi aşa s-a înălţat din temelii dumnezeiasca biserică prin contribuţia, îndemnul şi înalta poruncă a preaputernicului şi preaînaltului vizir Ali Paşa Telepeneiotul, pe când era arhiereu in Velegrad Ioasaf, nepotul fos­tului arhiereu Ioasaf al Velegradului.

În ceasul în care l-au îngropat s-a întâmplat să se gă­sească acolo o femeie demonizată care din locuri depărtate îl urmărea pe sfânt pe când era în viaţă dorind tămăduirea ei. Şi cum a văzut că s-a deschis mormântul sfântului, de­monul a tulburat-o puternic, dar după puţin timp s-a vin­decat desăvârşit, slăvind pe Dumnezeu şi pe sfânt. Unul din călăii care l-au omorât pe sfânt i-a luat camilafca şi întorcându-se la hoge, şi-a pus-o pe cap şi-şi bătea joc de sfânt. Şi intrând demonul în el, şi-a scos hainele şi alerga strigând că el l-a omorât pe sfânt. Când a aflat aceasta, Pa­şa a poruncit şi l-au aruncat în fiare şi acolo şi-a dat duhul în chip rău, el cel rău.

Când a făcut ultima învăţătură în satul Kolikontasi mai sus-zis, sfântul a lăsat acolo după obicei o cruce, stând în picioare pe pământ, iar după sfârşitul său creştinii au vă­zut o lumină cerească care strălucea peste cruce în fiecare noapte. De aceea in ziua Înălţării Cinstitei Cruci preoţii s-au dus cu popor şi au luat crucea aceea cu evlavie în pro­cesiune si au pus-o lângă mormântul sfântului spre veşnică aducere-aminte a minunii. Iar când ucenicii lui au pri­mit libertate desăvârşită de la Paşa, au făcut ridicarea tru­pului sfântului şi unii dintre ei au luat părticele din el şi le-au risipit în felurite locuri. Şi mulţi bolnavi şi-au primit prin acelea sănătatea lor. Mai cu seamă în ostrovul Naxos, unde mergând doi ucenici ai sfântului ca să vestească cele despre mucenicia lui, s-a întâmplat să ia cu ei câteva fire din barba sfântului. Pe acestea luându-le cu evlavie o fe­meie din Neochorio, care se găsea în cea mai adâncă şi de moarte aducătoare neputinţă, îndată a cunoscut în ea – o, minune! – o putere mai presus de fire prin care după puţin timp a primit înapoi sănătatea desăvârşită. Dar şi multor altor femei sterpe care au luat după 40 de zile pă­mânt de pe mormântul sfântului cu evlavie şi credinţă li s-a împlinit cererea de a naşte copii cu harul lui Hristos şi prin mijlocirile sfântului sfinţitului mucenic Cosma. Cu ale cărui mijlociri facă-se să ne învrednicim şi noi de împără­ţia cerurilor. Amin”.

(“Viata si invataturile Cuviosului si Sfintitului Mucenic Cosma Etolianul, Luminatorul Greciei si Apostolul saracilor“, Editura Deisis, Sibiu, 2001).

Cititi si: