SFANTUL MAXIM GRECUL (†21 ianuarie) – bucuria rabdarii pentru Hristos a calomniilor si a prigoanei de la “frati” pentru “vina” de a propovadui Ortodoxia curata a Parintilor – PILDA DE NECLATINARE IN NECAZURI

“Familia ortodoxa”, nr.1 (72)/ ianuarie 2015:

Sfantul Maxim Grecul,

dascalul predaniei patristice

†21 ianuarie

„Placut-a Duhului Sfant si noua a randui intre Sfintii lui Dumnezeu pe marele luptator pentru crestineasca buna-credinta, Cuviosul Maxim Grecul, care este cinstit ca facator-de-minuni, monah nevoitor si povatuitor al vietii calugaresti, ca unul care a rabdat multi ani de temnita pastrandu-si cugetul nebiruit si credinta dreapta, ca alcatuitor a felurite scrieri duhovnicesti ce intaresc sfintele adevaruri ale Ortodoxiei si ca povatuitor duhovnicesc ce talcuieste vechile predanii ale Sfintilor Parinti”

rostea in 1988 tomosul de canonizare al Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Calugar al Manastirii Vatopedi din Sfantul Munte, ce a stralucit si s-a proslavit tocmai in indepartatele tinuturi ale Rusiei, Cuviosul Maxim a fost zugravit de Arhimandritul Efrem Vatopedinul ca

„unul dintre cei mai invatati monahi din prima jumatate a secolului al XVI lea, ce s-a distins ca teolog, filosof, scriitor si poet si a devenit cunoscut ca luminator si invatator al poporului rus: Maxim cel intocmai-cu-Apostolii, Marturisitorul, Mucenicul si Cuviosul. Este cel ce, prin dumnezeiasca chemare, a adu­nat laolalta toate darurile cele duhovnicesti; toate aceste su­pranume i se potrivesc in aceeasi masura, incat nici unul nu poate fi socotit o exagerare“.

Multe s-ar cuveni spuse despre viata acestui mare sfant. Nu vom incerca in cele ce urmeaza o obisnuita schita biografica, ci mai cu seama o aducere la lu­mina a mostenirii si a insemnatatii sale pentru lu­mea in care traim astazi — in anumite privinte, mult prea asemanatoare cu intunecatele vremuri ale Cuviosului Maxim.

Daca indeobste mucenicii si marturisitorii au avut de suferit din partea rau-credinciosilor sau a necredinciosilor, Cuviosul Maxim a pa­timit de mana celor de aceeasi credinta cu el, „fratii mincinosi” (Galateni 2:4), care l-au defaimat, prigonit si inchis mai bine de un sfert de veac, facandu-l sa implineasca in trupul sau lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adica Biserica (cf Coloseni 1:24). Vina sa? Cea de-a fi propo­vaduit invatatura curata a Sfintilor Parinti si de-a fi luptat fara preget impotriva ratacirilor si smintelilor ce innegurau Ortodoxia din acele tinuturi. De ce? Pentru ca, asa cum ne spune Insusi Hristos, „oamenii au iubit intuneri­cul mai mult decat Lumina“ (Ioan 3:19). Inaintemergator al Sfintilor Colivazi cu trei sute de ani, Cuviosul Maxim a fost cinstit pentru nevointele si luptele sale de cugetul Bisericii, care i-a recunoscut dintotdeauna sfintenia si l-a tinut de povatuitor duhovnicesc incercat, chiar daca vitregiile vremurilor n-au ingaduit proslavirea sa oficiala in ceata Sfintilor decat la peste patru sute cinci de ani de la adormirea sa.

„A cunoscut golatatea omului care s-a dezbracat de dumnezeiescul har”

Cuviosul s-a nascut in orasul Arta din Epir (Grecia de astazi) la anul 1470, intr-o familie bogata, de spita inalta si binecredincioasa, primind din bo­tez numele Mihail. A avut parte de o educatie aleasa, mai intai la scolile grecesti din tinut, apoi, la varsta majoratului, in Italia (caci otomanii praduisera marile centre carturaresti din Bizant), unde petrece cincisprezece ani la universitatile din Venetia, Padova, Ferrara, Florenta si Milano. Acolo s-a desavarsit in intelepciunea lumii aces­teia, invatand stiintele vremii (filosofia, istoria, literatura) si limbile vechi, greaca si latina, pre­cum si franceza si italiana. Tot acolo a cunoscut din experienta, cum spune un biograf, „golatatea omului care s-a dezbracat de dumnezeiescul har” in acea lume stapanita de umanismul Renasterii, sub a carui masca se ascundeau numeroase pa­timi si naravuri rusinoase. A cunoscut in aceeasi masura ratacirile si caderile bisericii papale, vadite pe atunci chiar de unii credinciosi latini.

Pentru curatia inimii si smerenia sa, Dumnezeu l-a pazit nebiruit inaintea valului de patimi, obiceiuri pagane si necredinta pe care lu­mea il revarsa asupra-i pret de cincisprezece ani. Tot El l-a luminat sa discearna voia Sa si sa se in­drepte spre binecuvantata „imparatie a monahi­lor“, „hotar intre cele din lume si cele mai pre­sus de lume“, „chivotul Ortodoxiei” — Sfantul Munte. Pe langa tainica chemare a lui Dumnezeu din inima, l-au atras in Athos si comorile de invataturi limpezi precum clestarul cuprinse in cartile Sfintilor Parinti, pe care cu greu le mai ga­seai in Apus, si incredintarea ca acolo se afla inca Stareti purtatori-de-Dumnezeu, care traiesc potri­vit acestei intelepciuni nelumesti.

Acolo, la Manastirea Vatopedi — una din pur­tatoarele predaniei aghiorite, prin cultivarea in launtru a isihasmului, iar in afara a bunei-marturii catre poporul lui Dumnezeu -, tanarul a pri­mit sfantul si ingerescul chip al monahismului. Aici va duce zece ani o viata de nevointa, ascul­tare deplina si curatie, asemenea unei „de-Dumnezeu-alese albine cuvantatoare, care in paman­tul Sfantului Munte, ca intr-un stup, preadulcea miere a isihiei o preface in faguri“. Inima si-o hra­nea cu Rugaciunea lui Iisus, iar mintea si-o hra­nea cu scrierile Parintilor, stele neratacite ce lumi­neaza catre sfintenie.

Carturar si martor al traditiei isihaste

Desi Cuviosul Maxim isi dorea sa petreaca pana la mutarea din aceasta viata la locul metaniei sale, Dumnezeu a voit altceva pentru el. In Rusia acelor veacuri, desi cu numele tara pravoslavnica, dom­nea intunericul duhovnicesc. Credinciosii, ba chiar si clericii isi cunosteau prea putin credinta; felurite deformari ale invataturilor Bisericii sobornicesti erau tinute drept „adevaruri”, pe langa care propasisera tot soiul de superstitii, ere­zii, ba chiar si paganisme. Multi dintre pastorii de suflete se zbateau ei insisi in felurite neputinte, iar cartile Sfintilor Parinti erau necunoscute, caci lip­seau stiutorii de greaca. Chiar si cartile de slujba (Mineiele, Triodul, Psaltirea etc), din pricina ne­priceperii traducatorilor si neglijentei copistilor, ajunsesera pline de greseli, ascunzand pe alocuri, daca nu chiar rastalmacind predania cea curata a Bisericii, si lor li se adaugasera scrieri apocrife, straine de duhul Dreptei-slaviri, precum „Visul Maicii Domnului“, „Apocalipsa lui Avraam” sau „Testamentul celor 12 Patriarhi“.

In acest context, la 1515, in urma cere­rii Marelui Cneaz al Rusiei Vasilii Ivanovici catre Patriarhul Ecumenic si protosul de atunci al Sfantului Munte, igumenul Manastirii Vatopedi a primit sa-l trimita in Rusia pe Cuviosul Maxim, ce capatase renumele unui monah incercat in cele duhovnicesti si priceput in talmacirea scrierilor bisericesti si ellinesti, pentru a ajuta la luminarea norodului de acolo. Asa a ajuns Cuviosul dupa trei ani la Moscova, aducand cu el, pe langa stiinta carturareasca si teologica, si marturia vie a traditiei isihaste, purtatoare-de-Hristos si indumnezeitoare.

Prima sa lucrare a fost retraducerea dupa izvod grecesc a Psaltirii, carte de capatai a inchi­narii dreptslavitoare deopotriva pentru mireni si pentru monahi, impreuna cu un grup de mo­nahi si invatati rusi. Au urmat apoi canoanele Sfintilor Apostoli, cele ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, si indreptarea cartilor de slujba, lucrare de mare amploare, care a durat multi ani, despre care Cuviosul marturisea doar atat:

„m-am silit cu osardie sa curat pleava din Sfintele Carti, cu aman­doua mainile“.

Pe langa traduceri, a scris nume­roase tratate apologetice (impotriva Bogomililor, a Islamului, a Latinilor si Protestantilor) si catehetice (talcuiri ale dumnezeiestilor slujbe, indru­mare de viata crestina, care vadeau superstitiile si naravurile rele ce precumpaneau in lume).

Disputa dintre „neagonisitori” si „agonisitori”

Nu putini erau insa cei care n-au inteles lucrarea luminatoare si apostoleasca a Cuviosului Maxim, ci i s-au impotrivit si l-au defaimat, socotindu-l surpator al „parintestilor predanii“ (fara sa isi dea seama ca acelea erau doar niste izvodiri omenesti, nu insuflate de Duhul Sfant).

Cat timp Mitropolitul Varlaam al Moscovei l-a sustinut, rauvoitorii n-au avut sorti de iz­banda. Acesta a fost insa surghiunit de Marele Cneaz dupa ce l-a mustrat inaintea tuturor pentru o faradelege savarsita, iar in locul lui a inscaunat alt Mitropolit, Daniil, potrivnic Cuviosului Maxim.

La acea vreme, Biserica din Rusia era fra­mantata de o disputa aparent fara mari implicatii duhovnicesti, dar de fapt foarte insemnata: cea dintre monahii zisi „agonisitori” si cei „neagonisitori”. Tabara „agonisitorilor”, in frunte cu Staretul Manastirii din Volokolamsk, Cuviosul Iosif, spunea ca manastirile trebuie sa fie puter­nice si bogate in averi (pamanturi, proprietati, sate de iobagi), ca sa fie o forta care sa influenteze lumea: pentru a-i ajuta pe mirenii in nevoie, in caz de foamete, de molima, pentru a intemeia si intretine spitale, orfelinate, camine de batrani etc. Tabara „neagonisitorilor”, alcatuita din mai multi stareti din tinuturile de miazanoapte in frunte cu Cuviosul Nil din Sora (tot monah athonit) si apoi cu Cuviosul Maxim Grecul, spunea in schimb ca monahii au facut o fagaduinta de neagonisire a bunurilor materiale, care duc la iubire de arginti si slava desarta, si impiedica viata tainica in Hristos, inchinata rugaciunii isihaste si lucrarii launtrice.

Aceasta disputa a fost definita in esenta de Arhimandritul Sofronie (Saharov) ca o cioc­nire intre acel monahism care „incearca sa se indeparteze de orice activitati exterioare pen­tru a se concentra mai adanc asupra omu­lui launtric, cautand putinta de a se ruga“, si formele institutionalizate ale Bisericii, orga­nizate si active in lume. Chiar daca in aman­doua taberele de atunci au existat oameni cu viata sfanta, cugetul Bisericii, fara sa-i lepede pe „agonisitori”, a indreptatit peste veacuri monahismul „neagonisitor”, isihast, ca fiind cel curat si pe deplin inradacinat in predania cea veche a Sfintilor Parinti.

Insa in acele vremuri tulburi, ca si altadata in istoria Bisericii, lucrarea proniei dumnezeiesti a ingaduit ca Cuviosii Maxim si Nil sa fie supusi defaimarii, prigoanei, judecatii si osandei — „o conditie de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in lume“ (dupa cum spunea Arhimandritul Sofronie, ca unul ce insusi a avut in zilele noastre aceasta experienta).

„In astfel de conditii nici un «teasc», oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor. Pentru a se izbavi de prigoana, nevoitorul isi de­vine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura de­cat ar putea vrajmasii sa il prigoneasca. Şi numai atunci va afla odihna. Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau”.

Asa a fost, fara indoiala, si cu Cuviosul Maxim.

Cazand in dizgratia Marelui Cneaz Vasilii (dupa ce l-a mustrat in public pentru faradele­gile sale) si avandu-l impotriva pe Mitropolitul Daniil, la urzeala numerosilor dusmani, Cuviosul a fost trimis in judecata sub pretextul ca a mas­luit voit in traducerile sale cuvintele Scripturii si ale slujbelor, strecurand in ele erezii. Aici insa era judecat, de fapt, insasi monahismul si viata cea adanca, „ascunsa in Hristos” (Coloseni 3:3), a Bisericii...

Osanda data Cuviosului a fost deosebit de aspra: afurisania si inchiderea intr-o manastire, legat in lanturi, in conditii foarte aspre, sub pa­mant, fara lumina si caldura. In chilia surghiu­nului de la Volokolamsk, „cetatuia” potrivnicilor sai, Sfantul Maxim a flamanzit trupeste si duhovniceste, fiind oprit de la Sfintele Taine si interzicandu-i-se citirea cartilor. Dar tot in acei ani Dumnezeu l-a mangaiat prin aratarea inge­rului Sau, care i-a zis:

„Rabda, caci prin aceste chinuri vremelnice te izbavesti de cele vesnice“.

Hristos ii coplesea inima cu dumnezeiasca iu­bire, care i-a preschimbat lacrimile in „paine ziua si noaptea“ (Psalm 41:3).

„Vremea bucuriei dumnezeiesti”

In 1531, dupa o noua judecata in care au fost osanditi mai multi „neagonisitori” si tovarasi ai sai, Cuviosul Maxim a fost mutat la Manastirea Ostroci, unde incredinta hartiei astfel de ganduri:

„Nu te intrista si nu te necaji, iubitul meu suflet! Multumeste Stapanului tau si preamareste-L ca te-a invrednicit in aceasta viata de necazuri trecatoare ca sa-ti platesti cu folos toata datoria. Ia seama la tine insuti, dar nu te gandi ca vremea aceasta este vremea tanguirii, ci, dimpotriva, cunoaste ca aceasta este vremea bucuriei dumnezeiesti. Bucura-te si te veseleste, caci plata ta multa este in ceruri, dupa cum graieste Adevarul ceresc”.

In 1539, o data cu inscaunarea noului Mitropolit Ioasaf (care cunostea nevinovatia Cuviosului Maxim, dar era impiedicat de boieri si de multii sai potrivnici sa-l elibereze), Sfantului i se scot lanturile si i se ridica oprelistea de impartasire cu Sfintele Taine — o bucurie de negrait, dupa acea canonisire nedreapta de treisprezece ani, pe care insa a primit-o „smerindu-se si ascultator facandu-se pana la moarte“ (cf. Filipeni 2:8), dupa pilda Domnului sau.

In ciuda numeroaselor mijlociri din partea Patriarhilor Constantinopolului, Ierusalimului si Alexandriei, care aflasera de silniciile savarsite impotriva Cuviosului, abia in 1551, dupa do­uazeci si sase de ani de grele patimiri, acesta a fost eliberat din surghiun si i s-a ingaduit sa in­tre in obstea Lavrei Sfantului Serghie.

„Din ceea ce eu insumi am indurat multi ani, am putut sa ii invat si pe altii sa aiba o astfel de rabdare in necazurile neasteptate care vin asupra lor prin judecatile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele pacate ale noastre“, zicea el atunci.

Batran si slabanogit de nesfarsitele suferinte, pe 21 ianuarie 1556, la 86 de ani, Cuviosul s-a mutat in Imparatia Cereasca, implinind cu­vintele Apostolului:

„Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai pre­sus de orice masura, slava vesnica covarsitoare. Neprivind noi la cele care se vad, ci la cele ce nu se vad; fiindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice“ (2 Corinteni 4:17-18).

Nadajduim sa ne fie si noua viata Cuviosului Maxim spre imbarbatare, caci incercarile prin care Domnul a ingaduit sa treaca nu i s-au facut pri­lej de poticnire, ci de rabdare intru credinta, ru­gaciuni si bune-savarsiri, prin care s-a invrednicit a-si castiga sufletul (cf Luca 21:19) si a dobandi har dum­nezeiesc. Dea Domnul ca, prin pilda Cuviosului Maxim, sa aflam si noi, fiecare in parte, calea ca­tre Schimbarea-la-Fata a noastra si cunoasterea lui Dumnezeu intru unimea credintei (cf. Efeseni 4:13).

Radu Hagiu

Legaturi: